Biserici şi mânăstiri –între legendă şi credinţă

“…au început a zidi mănăstirea…, spre slava lui Dumnezeu şi a Preacuratei Maici.”1

1) În lume

O altă formă de cinstire a Maicii Domnului este zidirea de biserici în cinstea

şi spre pomenirea ei: Theodokos, Santa Maria, Notre-Dame, Heilige Junfrau,
Precista, sau având ca hramuri (patroni) diferitele ei sărbători: Intrarea în
biserică, Bunavestire, Adormirea Maicii Domnului, Naşterea Maicii Domnului.
Cele dintâi biserici cu această destinaţie au fost zidite în Ţara Sfântă, la
Ghetsimani (lângă mormântul Maicii Domnului), Ghenizaret (pe locul casei în
care locuia Maica Domnului când a primit vestea îngerului), aproape de Betleem
sau în alte locuri memoriale, legate de amintirea vieţii ei, şi apoi la Roma (Santa
Maria Antiqua şi Santa Maria Maggiore în secolul al V-lea). Dintre cele mai
vechi şi mai vestite ca locuri de pelerinaj sau ca monumente de artă, amintim pe
cea a Adormirii ei, de pe colina Sionului din Ierusalim (reconstituită în 1910),
catedrala Sfânta Fecioară Maria din Efes (de 260 metri lungime şi 30 metri
lăţime). Această biserică mai este cunoscută şi sub numele de Biserica
Sinodului, întrucât aici a avut loc Sinodul al III-lea ecumenic (431), care a
condamnat erezia lui Nestorie. Alte lăcaşe sunt: biserica Vlahernelor din
Constantinopol (ctitoria împărătesei Pulheria, de la începutul sec. al V-lea), unde
au fost depuse brâul şi veşmântul Maicii Domnuluiş apoi Sfânta Maria
Diakonissa (Slujitoarea) din Constantinopol, ctitoria împăratului bizantin
Mauriciu din 598, biserica Adormirii Domnului din Niceea (o bazilică cu cupolă
din secolul al IX-lea, cu splendide mozaice din sec. IX-XII), vestita biserică
Notre-Dame din Paris, catedrala mitropolitană a Parisului şi operă reprezentativă
a stilului gotic francez (sec.XII-XIII), biserici ruseşti ale Adormirii (Uspenia) şi
Buneivestiri din Kremlinul Moscovei (sec.XV).

2) La noi

Mănăstirile au fost întotdeauna oaze de viaţă duhovnicească, de

mângâiere şi de apărare de Dumnezeu. Ele au fost totodată şi vetre de cultură, de
lumină pentru credinţă. Pentru poporul român, biserica a fost leagăn sfânt.
Nenumărate mănăstiri din ţara noastră au hramul Maicii Domnului. O
cercetare realizată numai în judeţul Vâlcea ne dovedeşte acest lucru. Există nu
mai puţin de 51 de biserici şi mănăstiri cu hramul Adormirea Maicii Domnului,
printre care amintim: Mănăstirea Bistriţa, Mănăstirea Govora, Mănăstirea

1
Frăsinei, iar dintre biserici: Popeşti-Hârşeşti, Caloteşti, Budeasa, Dârmăneşti etc.
Cu hramul Naşterea Maicii Domnului sunt 13: schitul Mănăstirii Hurezi, schitul
Ostrov din Călimăneşti, Mănăstirea Dintr-un lemn, iar dintre biserici: Pădureţi,
Cicăneşti, Zărneşti etc. Schitul din peştera Bistriţa are ca hram Ovedenia. În
acest schit există o inscripţie pe care se poate citi: “Această sfântă biserică în
care se prăznuieşte hramul Ovedeniei, acuma la al treilea rând s-a reînnoit şi s-a
împodobit cu zugrăveală…”Acest mare număr de mănăstiri, ridicate în cinstea
Maicii Domnului, dovedeşte dragostea, respectul şi credinţa poporului în Sfânta
Fecioară. Toate mănăstirile au legendele lor, poveşti pline de adevăr şi credinţă.

a)Mănăstirea dintr-un lemn

Situată în apropierea oraşului Râmnicu-Vâlcea, în comuna Frânceşti,

pitoreasca mănăstire este o oază de pace şi bucurie spirituală pentru toţi oamenii
care zăbovesc la adăpostul zidurilor ei.
Potrivit unei vechi tradiţii locale, Mănăstirea ar fi luat fiinţă în primele
decenii ale sec. al XVI-lea. Ea ar fi fost ridicată în cinstea Icoanei Maicii
Domnului, găsită de un călugăr în scorbura unui stejar. Cea mai veche mărturie
despre mănăstire a fost consemnată în scris de diaconul Paul de Alep, care l-a
însoţit pe Patriarhul Macarie al Antiohiei în călătoriile acestuia prin Ţările
Române, între anii 1653-1658. Paul de Alep scrie că atunci când călugărul a
găsit icoana în scorbură ar fi auzit o voce care îl îndemna: “Dorinţa mea este ca
tu să zideşti aici, pentru mine, o mănăstire din acest copac.” 2 Urmând îndemnul,
pustnicul a ridicat pe acel loc o bisericuţă, folosind numai lemnul acestui falnic
arbore.
Mitropolitul Ungrovlahiei Neofit Cretanul, cercetând Mănăstirea la 29
iulie 1745, scrie la rândul său: “Un cioban cu numele Radu, în timpul lui
Alexandru Vodă (1568-1577), a vista Icoana maicii Domnului, despre care
aminteşte Paul de Alep şi, tăind stejarul în care a găsit icoana, a făcut din lemnul
lui o bisericuţă, numită din acestă pricină Mănăstirea dintr-un lemn.” 3 Cam
acelaşi lucru afirmă şi poetul Grigore Alexandrescu, în 1842.
Tradiţia cu privire la întemeierea primei aşezări monahale la Mănăstirea
dintr-un lemn nu are nici o legătură cu faimoasa nuvelă a lui Alexandru
odobescu, Doaman Chiajna, în care autorul a pus legenda mănăstirii în legătură
cu luptele pentru domnie dintre partida boierilor olteni din a doua jumătate a
secolului al XVI-lea şi urmaşii lui Mircea Ciobanul.
Existenţa stejarilor seculari precum şi a icoanei Maicii Domnului sunt
probe de necontestat pentru adevărurile consacrate în legendă. Construită chiar
pe locul stejarului purtător de icoană, bisericuţa este creată din bârne groase,
încheiate în coadă de rândunică, are o formă dreptunghiulară, cu absida altarului
decroşată, cu o lungime totală de 13 metri, pe o lă‚ime de 5,50 metri şi îi înaltă
de aproximativ 4 metri. La exterior este înconjurată de un brâu în torsadă, săpat
în grosimea lemnului, cu un pridvor deschis, fără turlă. În bisericuţa de lemn

2
sunt multe icoane de lemn, care o împodobesc. Această mică biserică este o
mărturie de necontestat a spiritului religios propriu oamenilor din această zonă a
Olteniei.
Biserica de piatră este atribuită lui Matei Basarab (1632-1654), dar aflăm
dintr-un document din 1656 că aceasta ar fi ctitoria lui Preda Brâncoveanu:
“aceste sate şi vii le-am cumpărat toate cinstitul boiariul domniei meale, preda
biv vel dvornic Brâncoveanul cu toţi banii din casa lui …”4 Într-un alt document,
din 26 noiembrie, 1640, Matei Basarab spune că a zidit mănăstirea “de iznoavă
de înte-mei.”5 El le înşiră printre mănăstirile pe care le-a ctitorit: Arnota,
Căldăruşani etc. De fapt şi în pomelnicul Mănăstirii, scris de Dionisie
Eclesiarcul Mitropoliei din Bucureşti,în 1804, scrie că “Mănăstirea Dintr-un
lemn, unde se cinsteşte şi se prăznuieşte hramul prea sfintei noastre Născătoare
de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Marii, iaste zidită şi înălţată din temelie de
răposatul ăntru fericire, măria sa, bunul creştin, domnu Matei Basarab
Voevod…”6 Cu toate acestea, Paul de Alep, care vizitează mănăstirea la 20 de
ani după întemeierea bisericii de piatră, scrie că aceasta este de fapt ctitoria unui
mare boier şi spătar, contemporan cu Matei Basarab: “Un mare dregător,
pasionat să clădească biserici şi mănăstiri, dintre care unele le-a clădit el
însuşi…altele le are moştenire de la strămoşii săi: cea dintâi mănăstire este
Bistriţa, apoi Mănăstirea Dintr-un Lemn, de maici, mănăstirea Arnota, Gura
Motrului şi Mănăstirea Brâncoveni.”7 Pe portretele votive scria: ”Fondator Matei
Basarab şi soţia sa Doamna Elena, Preda vel vornic Brâncoveanu cu doamna
Păuna, Şerban Cantacuzino cu doamna Maria, Constantin Brâncoveanu, Papa
postelnic, Elisabeta schimonahia Brâncoveanca.”Esta posibil ca la construcţia
acestei clădiri să fi contribuit toţi cei menţionaţi.
Mănăstirea este deosebit de frumoasă, păstrând în linii generale
arhitectura lui Matei Basarab. Din pictura originală şi cea din anul 1684 nu se
mai păstrează decât chipul Maicii Domnului din pronaos, deasupra pisaniei. În
biserică se află o anaforniţă din argint aurit, înfăţişând în centru pe Maica
Domnului cu copilul în braţe, într-o stilizare pur catolică.
Mănăstirea este o mărturie istorică şi de artă ce face parte integrantă din
tezaurul cultural al poporului nostru.

b) Mănăstirea Putna

1
Grigore Ureche, Letopiseţul „Ţării Moldovei, editura Minerva, Bucureşti, 1978, p.39
2
Călătoriile Patriarhului Macarie prin Ţările Române, 1636-1658, Bucureşti, 1990, p.198
3
idem
4
Radu Cuţeanu, Mănăstirea Dintr-un lemn, editura Meridiane, Bucureşti, 1966, p.9
5
Material primit de la Mănăstirea Dintr-un lemn
6
Pr. D. Bălaşa, „Pomelnicul Sfintei Mănăstiri Dintr-un lemn”, în revista Mitropolia Olteniei,
nr.4-5, 1956, p.260
7
Călătoriile Patriarhului Macarie prin Ţările Române, 1636-1658, Bucureşti, 1990, p.198

3
 Mănăstirea Putna este prima ctitorie a Sfântului Ştefan cel Mare, destinată
să fie locul de înmormântare al marelui domn şi al familiei sale. Construită între
anii 1466 şi 1481, trebuia să fie şi principala instituţie eclesiastică a ţării, care
să-l sprijine pe domn pe tărâm cultural şi religios în politica sa de neatârnare şi
de întărire a statului. Analele Moldovei, redactate de călugării din Mănăstirea
Putna, mărturisesc că lăcaşul lor a început la 4 iunie – după alte versiuni la 10
sau 20 iunie 1466. Se lucra multă vreme la ea şi numai după biruinţa asupra
tătarilor, la 3 septembrie 1469 se făcu sfinţenia, fiind de faţă întreg clerul
moldovenesc.8 În Letopiseţul Ţării Moldovei, Grigore Ureche consemna: “Iară
în al zecelea an a domniei sale, în anii 6974 <1466> iulie 10, au început a zidi
Mănăstirea Putna, spre slava lui Dumnezeu şi a Preacuratii Maicii Fecioarei
Mariei.”9 Hramul acestei mănăstiri este “Adormirea Maicii Domnului”. Biserica,
începută în 1466, în momentul în care Sfântul Ştefan ajunsese la o anumită
siguranţă a domniei, a fost terminată trei ani mai târziu – 1469 şi sfinţită abia în
1470, după ce domnul repurtase câteva victorii şi eliminase pe Petru Aron,
ucigaşul tatălui său şi rivalul său la scaunul ţării. În lumina acestor evenimente,
ctitoria Putna pare ca un gest semnificativ – prima afirmare a domnitorului ca
protejat al bisericii, iubitor de carte şi de frumos, început al unui lung şir de
ctitorii menite să constituie focare de învăţătură care să temeinicească unitatea
de gând şi crez a întregului popor.
Legenda mănăstirii este relatată de Neculce, în Letopiseţul Moldovei”10:
“Ştefan Vodă cel Bun, când s-au apucat să facă Mănăstirea Putna, au tras cu
arcul Ştefan-Vodă dintr-un vârf de munte ce iaste lângă mănăstire. Şi unde cum
agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul, în altariu. Şi iaste mult locu de unde au
tras, pre vătaful de copii şi pe doi copii din casă. Decii unde au căzut săgeata
vătafului de copii au făcut poarta, iar unde au căzut săgeata unui copil din casă
au făcut clopotniţa…”
Locul fermecător de la poalele Obcinei Mari, acolo unde se deschide
Valea Putnei, vărsându-se în râul Suceava, era poate un mai vechi loc de
călugări, aşa cum o dovedeşte pomenirea de către Neculce a unei biserici de
lemn anterioare: “Fost-au şi bisericuce de lemn întru acel deluşel şi s-au risipit,
fiind de lemnu.”11 Tot Neculce vorbeşte şi de o biserică săpată în stâncă, aşa
numita chilie a lui Daniil Sihastrul.
Mănăstirea Putna este monumentală, meşterii şi zugravii întrecându-se în
iscusinţă. Despre frumuseţea sa pomeneşte cronicarul Ion Neculce în scrierile
sale: “Şi aşea au fost făcut mănăstirea de frumoas(ă), tot cu aur poleită,
zugrăvala mai mult aur decât zugrăvală, şi pe dinlăuntru şi pre denafară, şi
acoperită cu plumbu. Şi zicu călugării să fi fost făcut şi sfeşnicele cele mari şi

8
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, Bucureşti, editura Ministerului de Culte, 1928,
p.98
9
Grigore Ureche, op.cit., p.39
10
Ion Neculce, Opere, editura Minerva, Bucureşti, 1982, pp.162-163
11
idem, p.163

4
cele mici şi policandru şi hora tot presne de argint, şi pre urmă să le fie luat un
domnu şi să fie făcut alteli de spije, care le-am paucat şi noi…” 12Este foarte
posibil ca mănăstirea să fi suferit şi unele modificări în 1484, în urma unui
incendiu. Actuala clădire se datorează veacului al XVII-lea, fiind modificată
ulterior în 1757 şi la începutul veacului nostru. Cu toate transformările aduse,
mănăstirea îşi păstrează neschimbat aspectul de cetate.
Din fortificaţiile mănăstirii lui Ştefan, singura rămăşiţă este Turnul
tezaurului. Ridicat, potrivit pisaniei în anul 1481 şi conceput cu două etaje,
având deasupra ultimului cat o terasă cu un parapet crenelat, azi poartă un
acoperiş ascuţit. Turnul intrării, compus dintr-un parter străbătut de un gang şi
un etaj boltit prevăzut cu metereze, aparţine veacurilor XVII-XVIII.
Nicolae Iorga crede că în forma ei de început, “mănăstirea trebuie să se fi
înfăţişat mai mică şi mult mai simplă, fiind şi cea dintâi încercare a lui Ştefan, ca
ziditor de asemenea lăcaşuri.” 13 Avea un pridvor îngust, în care se intra prin
peretele din dreapta, străbătut de o uşă joasă, având cadru gotic de linii care se
taie între ele în unghiuri drepte la capete, iar la mijloc se apropie unele de altele
prin salturi în zigzag. Uşa e gotică, cu linii care se încoardă pentru a se atinge
sus, într-o întâlnire de ogivă ruptă.
Iorga remarcă un naos larg, având la dreapta şi la stânga strane. Altarul
încheie crucea pe care o alcătuieşte întraga zidire. Se mai observă discuri de
smalţ, cu stema ‚ării, cu zmei încununaţi, cu ostaşi, cu alte chipuri ce nu se pot
desluşi. Turnul unic “se ridică pe o dibace potriveală arhitectonică, special
moldovenească, deasupra naosului. Un puternic turn de clopotniţă, răsărit din
mijlocul zidului de împrejmuire, are aceleaşi podoabe de piatră săpată şi discuri
colorate, galbene, brune, albastre, verzi.”14Astăzi, deşi nu mai păstrează
elemente decorative, cărămizi şi discuri smălţuite, specific arhitecturii din
vremea lui Ştefan, ea se aseamănă prin formă şi dimensiuni, cu alte biserici
contemporane.
Între zidurile acestei mănăstiri se află mormântul domnitorului, căci “pre
Ştefan Vodă l-au îngropat ‚ara cu multă jale şi plângere în mănăstirea Putna,
care era zidită de dînsul.”15Frunze de stejar, tulpine îndoite alcătuiesc patru
medalioane în formă de inimă şi capul de bour decorează lespedea funerară
depusă într-o nişă din încăperea mormintelor. Aici au mai fost înmormântaţte
ultima soţie a domnitorului – Maria Voichiţa, cea de-a doua soţie – Maria de
Mangop, precum şi cei doi fii ai lui Ştefan: Petru şi Bogdan.
Mănăstirea a fost un adevărat centru de cultură, în vremurile înfloririi ei.
Au rămas rare mărturii documentare directe cu rpivire la atelierele artistice şi ale
înfăptuirii culturale ale mănăstirii. Dar este sigur că la Putna au existat ateliere
de caligrafie şi, precum şi de broderie. Letopiseţul de la Putna şi cel al lui
12
idem, p.163
13
Nicoale Iorga, op.cit., p.98
14
idem, p.99
15
Grigore Ureche, op.cit., p.70

5
Azarie atestă persistenţa unei tradiţii cronicăreşti în mănăstire din încredinţarea
domnească.
Sculptura crucilor de lemn, arta călugărească prin excelenţă, a continuat
să fie practicată în mănăstire până în zilele noastre. Ştefan a lăsat urmaşilor săi
multe obiecte valoroase: “Lăsat-au Ştefan Vodă cel Bun la mănăstirea Putna,
după moartea lui, arcul lui şi un pahar, ce vorbiia călugării la mănăstiri că iaste
de iaspis, ce era în chipul marmurii albe şi al farfurii(i), ca să fie întru pomenire
la sfânta mănăstire.”16La Putna se mai găsesc 13 manuscrise, 14 broderii, 4 piese
de metal, dovadă că Ştefan a fost un model pentru generaţii întregi de ctitori şi
donatori.
Pictura bisericii este şi ea un tezaur. După ce ne spune Ion Neculce,
mănăstirea avea şi pictură exterioară (“mai mult aur decât zugrăvală”), deşi nu
putem preciza în ce consta această pictură.
Mănăstirea se poate mândri şi cu o bogată colecţie de epitrahire, în marea
lor parte formând o veritabilă galerie de portrete. Printre piesele cele mai
originale se numără epitrahirul cu prooroci dăruit de Ştefan mănăstirii, datat din
1490. De o valoare incontestabilă este şi acoperământul de mormânt al Mariei
de Mangop, descendenta paleologilor.
Mănăstirea a avut o istorie foarte zbuciumată. În 1484, în timpul
campaniei turceşti încheiată cu anexarea Chiliei şi Cetăţii Albe la Imperiul
Otoman, Putna arde “cu desăvârşire”. Domnul o reconstruieşte pe aceleaşi
temelii. Domnii care-i urmează, la rândul lor, se străduiesc să sporească şi să
îmbogăţească lăcaşul prestigios. Alexandru Lăpuşneanu construieşte un turn nou
în clopotniţă. La începutul veacului al XVII-lea, mănăstirea e jefuită de o ceată
de hoţi. Apoi, în 1653, cazacii lui Timus Hmielnitki, veniţi să lupte pentru
reîntronarea lui Vasile Lupu Vodă, jefuiesc mănăstirea şi-i iau învelitoarea de
plumb, din care fac în cetatea Suceava gloanţe pentru puşti. Gheorghe Ştefan
Vodă, noul domn, a refăcut în mare parte mănăstirea, continuând lucrările
începute în scurta domnie de Vasile Lupu (mai-septembrie 1653).Dar
reconstruirea mănăstirii nu avea să se încheie decât în anul 1662, în vremea lui
Istrati Dabija Vodă, cel iubitor. În anul 1739, un cutremur năpraznic a dărâmat
pentru a treia oară mănăstirea. Nereparată la vreme, aproape părăsită, a continuat
să se ruineze până ce, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, Iacob Putneanu,
fost mitropolit al Moldovei, retras la Putna, a întreprins o renovare radicală a
construcţiilor, reparând biserica, refăcând şi lărgind pe alocuri zidul de incintă,
construind un turn al porţii noi, chilii de lemn (1756-1760).
În cursul secolului al XIX-lea au fost construite chilii noi de zid (1854-
1856), un turn cu clopotniţă nou (1882) şi a fost lărgit din nou zidul din incintă.
În anul 1902, au fost intreprinse restaurari importante , de către arhitectul Karl
Romsorfer, care a modificat într-o anumită măsură aspectul ansamblului în
viziunea romantică, influenţată de şcoala de restaurare a lui Violet le Duc.

16
Ion Neculce, op.cit., p.163

6
 Începând din anul 1954, Direcţia Monumentelor istorice şi de Artă a
întreprins numeroase lucrări de restaurare, care au contribuit într-o măsură
considerabilă la refacerea aspectului iniţial al mănăstirii şi la elucidarea
istoricului ei.
“Unind elementele răsăritene cu elementele apusene, datini ale grecilor cu
ale saşilor şi polonilor, bizantinicul cu arta gotică şi potrivind acest amestec şi
după canoanele ideale ale frumuseţii şi după nevoile reale ale climei şi naturii
ţării noastre, a privegheat Ştefan cel Mare la crearea artei moldoveneşti.”17

c)Mănăstirea Slatina

Întemeierea Mănăstirii are un substrat legendar foarte cunoscut prin

scrierea lui Ion Neculce. “Alexandru Vodă Lăpuşnianul, fiind domnu, au făcut
Mănăstirea Slatina. Şi aşia zicu oamenii că, trăind un sihastru acolo şi fiind un
paltin, copaciu mare, unde iaste acmu prestolul în altariu, întru acel paltin la
vreme slujbii bisericii. Şi i s-au arătat maica Precesta în vis şi i-au zis să meargă
la Alexandru-Vodă, să-i zică să facă mănăstirea. Şi mergând sihastrul la
Alexandru –Vodă de săhastru de au făcut mănăstirea Slatina întru acel loc, unde
au fost paltinul. Şi au adus şi copil Sfântului Gugai B<o>golov, de stă până
astăzi la sfânta mănăstire la Slatina, ferecat cu argintu şi cu pietre scumpe.” 18
Deşi nu are hramul “Fecioarei Maria”, ci “Schimbarea la faţă a Domnului”,
această mănăstire e importantă pentru studiul nostru datorită legendei ei. Aşa
cum am văzut, Maica Domnului a vrut ca această mănăstire să fie ridicată,
conform legendei. Importantă este credinţa poporului, care a dat viaţă acestor
legende.
Aşadar, în apropierea oraşului Fălticeni, într-o zonă de o frumuseţe rară,
se ridică mândra şi impunătoarea ctitorie a lui Alexandru Lăpuşneanu. Incerte
sunt datele despre sfinţirea lăcaşului. Într-o cronică a lui Grigore Ureche se
menţionează data de 14 octombrie 1558, însă inscripţia votivă slavonă plasată de
stareţul Nil în 1572 ne spune că ar fi ridicată în 1561.
Incinta mănăstirii este neregulată. Zidurile împrejmuitoare sunt făcute din
bolovani de râu, cu stânci de legătură la colţuri, având metereze şi drum de
strajă. La cele patru colţuri s-au clădit bastioane, ceea ce arată că Slatina era
destinată pentru adăpost, rezistenţă şi apărare.
În biserică se pătrunde prin două uşi ale pridvorului, dispuse la sud şi la
nord. Potrivit tradiţiei arhitecturii moldoveneşti, dar şi a Bisericii Ortodoxe,
spaţiul interior al bisericii e împărţit în pridvor, pronaos, încăperea mormintelor,
naos şi altar.
Pictura bisericii nu este cea veche, însă reînnoirea ei a fost făcută cu
fidelitate. Tabloul votiv îl reprezintă pe Alexandru Lăpuşneanu cu întreaga
17
Nicolae Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, editura Humanitas, Bucureşti, 1992,
p.161
18
Ion Neculce, op.cit., pp.171-172

7
familie şi este amplasat pe peretele de nord al pronaosului. Mormitele celor două
fiice ale lui Lăpuşneanu, Teofana şi Teodora, ale doamnei Ruxandra, precum şi
cel al domnitorului se află în biserică.
Ansamblul mănăstiresc va căpăta o mare însemnătate culturală, prin
caracterul erudit al ctitorului. El a înfiinţat o şcoală de muzică (la care au învăţat
tineri din Galiţia), precum şi o bibliotecă dotată cu cărţi şi manuscrise.
Întreaga arhitectură a Slatinei dovedeşte că mănăstirea a fost trasată după
regulile construcţiilor Renaşterii, cu o ordine clară, cu o dispunere a detaliilor în
ritm regulat şi legate prin axe de simetrie. Nicolae Iorga o consideră “cea mai
mare mănăstire de până atunci.”19

d)Curtea de Argeş

“Cea mai frumoasă dintre mănăstirile aflate pe pământul românesc” 20,

Mănăstirea Argeşului este ctitoria lui Neagoe Basarab (1512-1517). Monument
istoric de mare faimă şi admiraţie, are ca hram “Adormirea Maicii Domnului”.
Motivele care l-au determinat pe evlaviosul domn să ridice acest sfânt lăcaş sunt
mărturisite în slovele pisaniei, ce se află aşezată pe faţada de apus în partea
dreaptă a intrării în pronaos.
Începută în 1514 din vrerea lui Neagoe de a crea un monument fără
seamăn de frumos, lucrările ei s-au încheiat trei ani mai târziu, aşa încât la 6
ianurie 1517, ctitorul putea chiar să vorbească de mănăstirea domniei sale de la
Argeş şi să-i hărăzească “vama ce este la Ocna Mică de la Târgovişte…” O altă
pisanie în piatra aşezată în anul 1793 pe faţada apuseană, deasupra intrării,
menţionează şi data sfinţirii (15 august 1517).
Ascultând nu numai legenda, ci şi unele ştiri istorice, se pare că din lipsă
de bani, cu toată jertfirea podoabelor Doamnei sale, dar mai ales din lipsă de
zile, zugrăvirea bisericii n-a putut fi isprăvită înainte de trecerea între cele
veşnice a lui Neagoe Basarab. Aşadar, ginerele voievodului, Radu de la Afumaţi
(1522-1529), odată urcat în scaun, a dat grabnică ascultare acestui legământ,
consfinţit şi prin pisania din 10 septembrie 1526, care menţionează şi numele lui
Dobromir Zugravul. După toate izvoadele, Neagoe a clădit biserica pe fundaţiile
unui locaş mai vechi, care nu fusese altul decât sediul primei Mitropolii a Ţării
Româneşti. Pe aceasta, Neagoe a găsit-o dărâmată şi neîntărită. A zidit-o şi a
înălţat-o din temelii21.
Pentru veacul al XVI-lea rămâne una dintre cele mai reprezentative
construcţii ale sale. Documentele o pomenesc şi toţi călătorii străini au scris
numai lucruri interesante despre ea. Unul dintre ei, Paul de Alep, în 1654,
19
Nicolae Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, editura Humanitas, Bucureşti, 1992,
p.161
20
Nicolae Iorga, Istoria bisericilor româneşti, Bucureşti, editura Ministerului de Culte, 1928,
p.134
21
idem, p.135

8
consideră vechea aşezare a lui Neagoe “una dintre minunile lumii” 22. Aceleaşi
cuvinte de înaltă preţuire le notează, în 1974, şi englezul Robert Ainslie şi, mai
târziu, pictorii francezi Bouquet şi Lancelor, ale căror însemnări de călătorie au
făcut să circule şi în afara graniţelor ţării faima mănăstirii lui Neagoe.
După unele refaceri parţiale şi întregirii la timp ale ansamblului său,
vătămate şi de un puternic incendiu, Biserica Episcopală Curtea de Argeş a fost
refăcută - aşa cum se vede azi – de arhitectul francez André Lecomte du Nosy şi
de arhitectul român Nicolae Gavrilescu, în a doua jumătate a secolului trecut. A
fost terminată în anul 1885 şi sfinţită la 12 octombrie 188623.
Aşa cum se înfăţişează în prezent, biserica e alcătuită dintr-un pronaos,
contopit organic cu construcţia propriu-zisă, ai cărei stâlpi interiori susţin o boltă
pe mijloc şi două turnuleţe laterale, care încununează faţada de apus a bisericii.
Acestea din urmă, prin podoaba lor interioară, răsucite ca o mare împletitură de
fibre groase de zidărie, la prima vedere dau impresia că stau să cadă unul asupra
celuilalt şi că se înşurubează în tăriile cerului. Restul bisericii şi altarul – cu
abside care îi împlinesc forma de cruce – susţin de asemenea o turlă înaltă, a
cărui îmbinare cu ansamblul se face prin bolţi, dând un tot arhitectonic de o
zvelteţe inegalabilă.
“Marmură, piatră cioplită şi netezită şi săpată cu flori alcătuieşte pereţii,
prinşi într-un pătrat pe care-l întrerupe însă umflătura de strane dinaintea
altarului. Lazul albastru, aur de deasupra <<florilor>> de piatră adauseră
mândria codrilor pe lângă armonia proporţiilor şi scumpetea trainică a
materialului.”24

NOTE

22
Călătoriile Patriarhului Macarie prin Ţările Române, 1636-1658, Bucureşti, 1990, p.87
23
Date oferite de Mănăstirea Argeşului
24
Nicolae Iorga, Istoria bisericilor româneşti, p.135