Razboi Cunoastere Adevar

RĂZBOI, CUNOAŞTERE, ADEVĂR
Dr. Constantin DEGERATU Dr. Mihai TUDOSE

Dr. Gheorghe VĂDUVA
EDITURA NEMIRA
Bucureşti, 2012
1
Conf. univ. dr. Constantin DEGERATU, director master Studii de

Securitate şi Apărare, Facultatea de Ştiinţe Politice,
Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, director al
Institutului de Studii de Securitate „Dimitrie Cantemir”,
director al revistei „Univers Strategic”
Lector univ. dr. Mihai TUDOSE, profesor asociat la Universitatea
Creştină „Dimitrie Cantemir” director adjunct al Institutului de
Studii de Securitate „Dimitrie Cantemir”, director adjunct al
revistei „Univers Strategic”
CS I dr. Gheorghe VĂDUVA, cercetător ştiinţific la Institutul de
Studii de Securitate „Dimitrie Cantemir”, redactor şef al
revistei „Univers Strategic”
2
Numai interesul vital al unui popor poate

şi trebuie să fie apărat prin război
Friedrich von Bernhardi
3
ISBN 978-606-579-358-3
4
CUPRINS
RĂZBOI, CUNOAŞTERE, ADEVĂR – UN DEMERS COGNITIV,

ACŢIONAL ŞI MORAL ÎNTR-O LUME FĂRĂ STARE ............... 9
ARGUMENT ................................................................................... 14
CAPITOLUL 1 FENOMENOLOGIA COMPLICATĂ A
RĂZBOIULUI ................................................................................. 25
1.1 Gânduri despre războiul modern. Modernitatea războiului ..... 26
1.1.1 Regenerarea războiului modern.......................................... 29
1.1.2 Pre-definiţie pentru un război încă neidentificat şi
neredefinit .................................................................................... 37
1.1.3 Războiul şi conflictul armat. Detronarea războiului? ........ 42
1.2 Războaiele din noua generaţie ................................................... 46
1.2.1 O posibilă tipologie a noilor războaie ................................ 47
1.2.2 Noile generaţii – a patra şi a cincea – ale războiului ......... 50
1.2.3 Câteva posibile principii ale noului război ......................... 54
1.3 Războiul antirăzboi? .................................................................. 58
CAPITOLUL 2 FILOSOFIA PARADOXALĂ A RĂZBOIULUI 61
2.1 Există oare o filosofie a războiului?........................................... 61
2.1.1 Filosofia valorilor şi conflictualitatea lumii. Axiologia
războiului ..................................................................................... 66
2.1.1.1 Şcoala valorii ............................................................... 66
2.1.1.2 Sfera valorilor şi teoria definiţiei ................................ 69
2.1.1.3 Judecată, valoare semnificaţie..................................... 71
2.1.2. Noua Dreaptă, modernitatea şi războiul............................ 74
2.1.3. Arta prudenţei .................................................................... 79
2.2 Criza, conflictul, războiul şi efectul de reţea.............................. 82
2.2.1 Efectul de reţea ................................................................... 83
2.2.2 Efectul de criză .................................................................... 87
2.2.3 Incertitudini orizontale........................................................ 89
2.2.4 Cunoaşterea spaţiului cyberstrategic al războiului ............ 92
2.3 Cert şi incert în teoria, practica şi arta războiului .................. 100
2.3.1 Concepte clasice asupra războiului .................................. 101
2.3.1.1 Şcoala clasică franceză ............................................. 102
2.3.1.2 Şcoala de la Berlin ..................................................... 112
2.3.1.3 Şcoala britanică ......................................................... 131
5
2.3.2 Concept şi acţiune în războiul modern ............................. 139

2.3.2.1 Războiul din Vietnam ................................................. 139
2.3.2.2 Războiul din Falkland ................................................ 141
2.3.2.3 Războiul din Golf din martie-aprilie 2003................. 146
2.4 Aria de cuprindere a conceptului noului război ....................... 150
2.4.1 Războiul de reţea............................................................... 151
2.4.2 Războiul asimetric ............................................................. 154
CAPITOLUL 3 CUNOAŞTEREA NOULUI RĂZBOI ............... 157
3.1 Războiul şi teoria cunoaşterii ................................................... 157
3.1.1 Managementul cunoaşterii războiului de tip cognitiv şi
limitele sale ................................................................................ 158
3.1.1.1 Limite şi limitări......................................................... 162
3.1.1.2 Axiologia conflictualităţii .......................................... 164
3.1.1.3 Management şi gestionare ......................................... 166
3.1.2 Info-războiul...................................................................... 168
3.1.3.1 Info-valoare, info-cultură, info-civilizaţie ................. 169
3.1.3.2 Info-conflictualitatea ................................................. 170
3.1.3.3 Noile hegemonii ......................................................... 175
3.2 Cunoaşterea războiului. Cunoaşterea cunoaşterii războiului.. 178
3.2.1. Cunoaşterea comună a războiului ................................... 179
3.2.2 Epistemologia şi dialectica războiului .............................. 180
CAPITOLUL 4 DINAMICA RĂZBOIULUI COGNITIV .......... 186
4.1 Un concept proiectiv şi constructiv .......................................... 187
4.2 Cunoaşterea impactului de reţea asupra conflictelor clasice şi
asimetrice ....................................................................................... 201
4.3 Noua cultură a războiului......................................................... 203
4.3.1 Există oare soluţii pentru a gestiona şi soluţiona o
conflictualitate endogenă? ......................................................... 205
4.3.2 Războiul sfârşitului războiului .......................................... 210
CAPITOLUL 5 SIMETRIA, DISIMETRIA ŞI ASIMETRIA ÎN
CONFLICTELE MILITARE ACTUALE ŞI EFECTELE LOR ÎN
PLANUL CUNOAŞTERII RĂZBOIULUI ................................... 212
5.1. Sensurile şi semnificaţiile noţiunilor de simetrie, disimetrie şi
asimetrie ......................................................................................... 218
5.1.1. Simetria şi proporţionalitatea .......................................... 221
5.1.1.1 Principii ale politicilor, strategiilor, forţelor,
mijloacelor, surselor şi acţiunilor simetrice. Efectul de
echilibru ................................................................................. 221
6
5.1.1.2 Caracteristici ale simetriei conflictuale..................... 227

5.1.1.3 Tendinţe în dinamica simetriei conflictuale ............... 232
5.1.2 Disimetrie .......................................................................... 233
5.1.2.1 Principii ..................................................................... 238
5.1.2.2 Caracteristici ............................................................. 240
5.1.2.3 Tendinţe ..................................................................... 241
5.1.3 Asimetrie ........................................................................... 242
5.1.3.1 Principii ..................................................................... 243
5.1.3.2 Caracteristici ............................................................. 245
5.1.3.3 Tendinţe ..................................................................... 245
5.2 Dinamica fluidă a conflictualităţii actuale ............................... 248
5.2.1 Arhitectura simetrică ........................................................ 250
5.2.2 Tendinţa spre disimetrie sau non-simetrie ........................ 254
5.2.3 Realitatea asimetrică ........................................................ 255
5.3 Efecte simetrice, disimetrice şi asimetrice în planul conflictelor şi
războaielor contemporane şi viitoare............................................. 259
5.3.1 Decizie politică, angajare, efect ........................................ 260
5.3.2 Principii ale interacţiunii simetrice, disimetrice şi
asimetrice conflictuale ............................................................... 263
5.3.3 O probabilă arhitectură a conflictelor viitorului .............. 265
CAPITOLUL 6 FIZIONOMIA OPERAŢIEI BAZATĂ PE EFECT
ÎN RĂZBOIUL DE TIP COGNITIV ........................................... 271
6.1 Filosofia şi fizionomia condiţionată a efectului ....................... 273
6.1.1 Generarea şi regenerarea efectului .................................. 275
6.1.2 Linearitatea şi nelinearitatea efectului. Sferă şi conţinut . 277
6.1.3 Caracterul şi caracteristicile efectului .............................. 280
6.1.4 Efecte ale efectului ............................................................ 281
6.2 Tipologia complexă şi paradoxală a efectului.......................... 283
6.2.1 Efecte planificate ............................................................... 284
6.2.2 Efecte evadate din planificare. Efecte uitate. Efecte
colaterale ................................................................................... 285
6.2.3 Spontaneitatea şi necondiţionarea efectului ..................... 286
6.2.4 Imprevizibilitatea efectului şi complicarea EBO .............. 287
6.2.5 Efecte normale şi paradoxale ............................................ 288
6.2.6 Complexitatea şi simplitatea efectelor .............................. 289
6.2.7 Lanţul de efecte ................................................................. 290
6.2.8 Efectele în cascadă. Unicitatea, individualitatea şi
irepetabilitatea efectelor. ........................................................... 290
7
6.2.9 Ieşirea efectelor din condiţionarea directă. Efectele

predominant haotice................................................................... 291
6.3 Operaţia bazată pe efect ........................................................... 292
6.3.1 Suportul clausewitzian al EBO ......................................... 294
6.3.2 Suportul pragmatic al operaţiei bazată pe efect ............... 313
6.3.2.1 Filosofia pragmatică şi EBO ..................................... 313
6.3.2.2 Analiza pragmatică şi EBO ....................................... 317
6.3.3 Principii ale EBO .............................................................. 326
6.3.4 Caracteristici ale EBO ...................................................... 327
6.4 Dimensiunea militară a Operaţiei Bazată pe Efect .................. 328
6.4.1 RMA şi EBO ...................................................................... 329
6.4.2 EBO şi inducerea efectului................................................ 333
6.4.3 Caracteristici militare ale EBO ........................................ 334
6.4.3.1 EBO, apărarea naţională şi apărarea colectivă........ 334
6.4.3.2 Expediţionarismul şi EBO ......................................... 336
6.4.3.3 EBO şi reacţia rapidă ................................................ 336
6.4.3.4 Efectul militar al EBO ............................................... 337
CONCLUZII .................................................................................. 339
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ .................................................... 346
ANEXE .......................................................................................... 351
Anexa nr. 1 Tipuri de războaie în concepţia lui Jomini ................ 351
Anexa nr. 2 Dinamică, scopuri, obiective şi efecte ale războiului 360
Anexa nr. 3 Curente epistemologice ............................................... 368
Anexa nr. 4 Simetria lineară poziţională (plană, axială,
multidimensională) ......................................................................... 370
Anexa nr. 5 Simetria nelineară dinamică şi complexă (plană, axială,
complexă) ....................................................................................... 371
Anexa nr. 6 Disimetria nelineară dinamică şi complicată (plană,
axială complexă) ............................................................................ 372
Anexa nr. 7 Asimetria lineară (de teatru)...................................... 373
Anexa nr. 8 Asimetria haotică ....................................................... 375
Anexa nr. 9 Dinamica efectelor ...................................................... 376
Anexa nr. 10 Fizionomia Operaţiei Bazată pe Efect ..................... 377
Anexa nr. 11 Fizionomia militară a efectului ................................ 378
Anexa nr. 12 Efectul militar complex al EBO ............................... 380
Anexa nr. 13 Fizionomia dinamică a unui oplan EBO.................. 381
Anexa nr. 14 Arta Războiului ........................................................ 382
8
RĂZBOI, CUNOAŞTERE, ADEVĂR – UN DEMERS COGNITIV,

ACŢIONAL ŞI MORAL ÎNTR-O LUME FĂRĂ STARE
CUVÂNT ÎNAINTE
Nu există război sfânt; numai pacea este sfântă: cugetarea,

impresionantă prin simplitatea şi profunzimea ei, a fost rostită de cel
mai iubit dintre pământeni de la cumpăna mileniilor, – Suveranul
Pontif al modernităţii postbelice, Papa Ioan Paul al II-lea –, într-o
vreme în care lumea, ce părea că îşi regăsise, în sfârşit, sensul, se
scufunda din nou, tulburată şi, aparent, inocentă, în eternul nonsens al
războiului fără de sfârşit.
Cu două secole în urmă, generalul generalilor şi maestrul
strategiilor militare – inegalabilul Napoleon – consta (cu tristeţe? cu
bucurie? cu resemnare?) că, în lume (lumea lui? lumea de când
lumea?), există (în esenţă) numai două forţe – sabia şi spiritul; şi tot
el consta că, pe termen lung, sabia va fi întotdeauna cucerită de
spirit, dar şi faptul, la fel de adevărat adesea, că, decât o coală de
hârtie, mai bine o sabie ascuţită.
Preocupările privind natura şi formele de manifestare,
raţionalitatea sau iraţionalitatea, justificarea sau absurditatea,
fizionomia sau aparenţa, realitatea sau mitologia războiului nu sunt
deloc nici noi şi nici lipsite de sens sau semnificaţie.
Cândva, mai pe la începuturile istoriei noastre – ale istoriei
europene –, Heraclit, înţeleptul enigmatic din Efes, îndrăznea, cu
vădită nonşalanţă, să-l contrazică pe Homer, neegalatul povestitor al
vitejiei fiilor Eladei, cel care visa să elimine confruntarea dintre
oameni şi din viaţa omenirii, pentru că, spunea Heraclit, Homer nu
încerca să înţeleagă că înlăturarea luptei din arena vieţii ar însemna
sfârșitul devenirii şi, deci, al vieţii înseşi. Pentru aparent prea puţin
prolificul gânditor al civilizaţiei euro-mediteraneene timpurii,
războiul – ca expresie generică semnificativă a luptei fără de sfârşit –
părea să fie, în esenţă, esenţiala pârghie către înalt şi armonie, către
acord şi unitate.
9
De-a lungul timpului şi de-a latul planetei, războiul a fost, este

şi, cu siguranţă, va fi, o prezenţă perpetuă în planul gândirii raţionale
şi al visării absurde, al cugetării serioase şi speculaţiei aforistice, al
acţiunii şi inacţiunii. Lucrarea pe care cei trei colegi de breaslă v-o
propun spre lectură (un filozof şi condeier, maestru al cuvântului ce
dă substanţă gândirii militare; un practician erudit, bine ancorat în
arhitectura şcolilor de gândire şi doctrinelor politico-militare,
răspunzător, cu ceva ani în urmă, de identificarea drumului spre viitor
al Armatei Române într-un moment de cumpănă pentru destinele
securităţii naţionale; un politician de formaţie tehnocrată, cu vădite
înclinaţii pentru domeniul securităţii şi apărării din perspectiva –
vitală – a suportului economic şi al infrastructurii critice), nu este nici
o sinteză a unor astfel de preocupări, dar nici nu face excepţie de la
tentaţia naturală ce le animă.
Departe de a fi o pledoarie prea entuziastă pentru neiertătorul
dicton al strămoşilor noştri latini ale căror legiuni plecau la drum sub
deviza limpede Aut vincere, aut mori!, lucrarea ce urmează mai
pledează, parcă, totuşi, undeva în urzeala sacră a cuvintelor sale,
pentru un gen de patriotism (adică spirit de sacrificiu pentru Patrie),
poate desuet pentru unii, poate încă necesar pentru alţii. Necesar şi
posibil, am fi înclinaţi să zicem, adică să credem, chiar dacă lumea de
azi nu prea mai pare să aibă răbdare.
Cercetarea şi strădania de a cunoaşte şi înţelege războiul ca
fenomen social, politic, militar, economic sau cultural-religios
complex, volatil şi greu de încadrat, în integralitatea sa, în
paradigmele raţionalităţii uzuale ori pragmatice, este una dintre
preocupările constante ale evoluţiei umanităţii. Dimensiunile
biologice şi psihologice ale confruntărilor armate ale unor mase de
oameni motivaţi, mobilizaţi şi direcţionaţi politic nu au fost nici ele,
niciodată, ignorate în totalitate. Istoria şi geografia, ştiinţele educaţiei
ori cele ale conducerii (comenzii militare), mecanica, fizica şi chimia,
medicina şi artele şi-au dat mâna pentru a înţelege fenomenul şi a-l
canaliza pentru atingerea unor obiective sociale, economice sau
politice, etnice sau religioase, esenţiale din perspectivă naţională,
imperială sau de coaliţie.
De la Sun Tzî la Tucidide şi Machiavelli, de la Cartea Legii
lui Manu, la De Bello Galico şi De Jure Belli ac Pacis, fenomenul
războiului a fost preamărit sau hulit, lăudat sau blestemat, descris sau
10
prescris, din perspectiva comandantului, soldatului sau a omului

politic, a naratorului (istoricului), poetului sau culegătorului de
informaţii, a cavalerului credinţei, agricultorului sau târgoveţului, al
apărătorului gliei (cetăţii), invadatorului sau observatorului neutru, al
ostaşului învingător, rănitului, sclavului sau prizonierului, al
bărbatului plecat la luptă sau al mamei rămasă singură să-şi
ocrotească pruncii de urgia militară, de foamete sau boală – războiul
a fost prezent în mintea şi sufletul miliardelor de fiinţe umane ce au
traversat istoria planetei. Cercetătorii riguroşi vor fi adunat toţi anii
de război (îngrozitor de mulţi) şi toţi anii de pace (tragic de puţini)
care vor fi marcat trecerea timpului pe planeta albastră. Iar, dacă
pentru titanul Renaşterii – Leonardo da Vinci –, războiul era cea mai
bestială nebunie, pentru Napoleon – genialul strateg al bătăliilor
infernale –, războiul părea să fie totul, ştiinţă, artă şi creaţie, în timp
ce, pentru Clausewitz – rigurosul şi, probabil, ternul prusac –,
războiul nu mai era nimic altceva decât un instrument al politicii,
respectiv continuarea politici cu alte mijloace şi anume cu mijloace
violente.
Cartea pe care aţi putea să o parcurgeţi nu-şi propune să
confirme, consacre sau contrazică nici una din multele reflecţii
despre război, pentru că nu acesta este scopul. Ca urmare, pe timpul
sau după lectura ei, vom putea rămâne în continuare convinşi fie că,
în esenţă, războiul este un mijloc sălbatec de rezolvare a unor
probleme de viaţă, arta de a ucide în mare şi a face cu glorie ceea ce,
făcut în mic, duce la spânzurătoare, ştiinţa distrugerii ori seria de
catastrofe care se termină cu o victorie, fie că, aşa cum încerca să îşi
convingă contemporanii dintr-o Românie aflată la examenul istoriei,
războiul ca fenomen socio-politic ar fi fost să fie produsul simultan
al unor nenumărate forţe materiale, morale, intelectuale şi
economice ... adică ceva mai mult decât numai o simplă chestiune de
strategie, aprovizionări şi armament, pentru că el ”rezumă o
întreagă epocă istorică: toată ştiinţa, toată economia, toată cultura,
toată tehnica unui timp se oglindesc într-însul!"
Lucrarea, de sinteză eseist-filozofică, Război, cunoaştere,
adevăr face, însă, un efort de a trece dincolo de impactul mai
degrabă sentimental al unor astfel de expresii sintetice, uneori
riguroase din perspectivă ştiinţifică, alteori furate de alegorii şi
metafore (adesea seducătoare), pentru a proiecta asupra cititorului
11
întregul torent de profunde înnoiri în domeniu (deşi termenul înnoiri

ar putea fi catalogat straniu aici). Este vorba aici de impresionanta (şi
nu tocmai pozitivă ca sens, exprimare) panoplie a conflictelor armate
– mai mult sau mai puţin sângeroase, mai lungi sau mai scurte, mai
interne sau mai internaţionale – ce au brăzdat şi brăzdează adânc faţa
plină de cicatrici a lumii moderne, lumea de după marile războaie
(primul şi al doilea război mondial, plus războiul rece), conflicte ce
au îmbogăţit arsenalul cunoaşterii noastre cu o şi mai impresionantă
gamă de concepte, teorii şi strategii ale căror şi mai trecătoare nume
se perimează cu viteza luminii.
Demersul lucrării nu este nici artificial, nici superfluu. Eternele
dezbateri cu privire la cauzele şi consecinţele războaielor, la tipologia
şi fizionomia lor, la justeţea sau caracterul lor agresiv, la clasicismul,
modernitatea sau super-modernitatea războaielor lumii post-bipolare
se regăsesc firesc în paginile cărţii, aşa cum, din păcate,
necruţătoarele ciocniri armate între oameni animaţi de convingeri
diferite se regăsesc în realitatea contemporană într-o varietate greu de
anticipat pe vremea uceniciei militare a generaţiei mele, respectiv a
generaţiei unora dintre autorii demersului ştiinţific. Mai mult decât
atât, ne-a fost şi ne este dat să trăim paradoxala situaţie în care, după
apropare cincizeci de ani de război rece – în fapt, ani de pace pentru
noi, în care armatele europene (cu excepţia celor din statele posesoare
de colonii), aproape că nu au cunoscut botezul focului –, majoritatea
statelor europene s-au trezit în vâltoarea unor conflicte sângeroase
(aici, acasă, sau aiurea, prin Africa sau Asia), demne de cruzimea
vechilor migraţii.
Din perspectiva conflictelor asimetrice, a operaţiunilor altele
decât cele de război, a intervenţiilor militare menite să ducă la
înlăturarea unor regimuri tiranice sau, dimpotrivă, intervenţii
umanitare, lucrarea continuă şi diversifică efortul major al unei naţii
retrezită la viaţa plină de suspans a luptei pentru supraviețuire şi
propăşire, re-racordată la fluxul istoriei, trăindu-şi, împreună cu alţii,
speranţele şi spaimele. Acest efort are ca scop mai pragmatic studiul
războaielor din trecutul recent sau cele ale prezentului, din
perspectiva cerinţelor perene ale artei militare, a legilor, principiilor,
formelor si procedeelor luptei armate, punând în evidenta atât
continuitatea cât şi tradiţia, valorile europene şi euro-atlantice
comune, interesul naţional şi inovaţia ştiinţifică din era cunoaşterii,
12
dar şi perenitatea forţei militare clasice, orientare spre reţele şi efecte,

dar şi clasica grijă ori spaima în faţa imposibilităţii protecţiei
împotriva anarhiei, improvizaţiei şi terorismului. Concluzia că
informaţia este esenţială pentru victorie este la fel de valabilă ca şi
cea potrivit căreia factorul ultim şi decisiv îl reprezintă ostaşul de pe
câmpul de luptă, ostaşul cu arma lui, cu moralul lui, cu morala lui, cu
speranţele, calităţile şi defectele sale. Iar cheia lecturii poate fi
căutată aici pentru că, deşi trăim în vremea armatelor de profesie,
ostaşul poate fi oricine, oricând şi oriunde. Cheia victoriei lui este
cunoaşterea iar garanţia supraviețuirii – adevărul pentru că, nu-i aşa,
în fapt, nici războaiele de azi (după cum nici cele de mâine), nu
hotărăsc cine are dreptate ci, pur-şi-simplu, cine rămâne în viaţă. Iar
viaţa rămâne, încă, bunul cel mai de preţ. Chiar şi în război. Şi chiar
şi pentru cei ce au jurat.
Prof. univ. dr. Gheorghe TOMA, Gen. Bg. (r)
13
ARGUMENT
Lumea este conflictuală. Pentru că firea omului este

conflictuală, pentru că mediul lui de viaţă este conflictual, pentru că
tot ce ne înconjoară este conflictual, pentru că întregul Univers este
conflictual. Mişcarea şi devenirea provin din conflict, nu din armonie,
chiar dacă nu există conflict fără armonie, aşa cum nu exisă nici
armonie fără conflict. Nimic nu este absolut şi încremenit în veşnicie
pe lumea aceasta. Probabil, că nici pe altele. Dar totul este simplu şi,
în acelaşi timp, sofisticat, complicat, chiar încurcat, brutal şi elegant,
complex şi esenţializat, singular şi multiplu, unic şi irepetabil. Aici,
în acest joc, deopotrivă, real şi ireal, de cuvinte şi tăceri, de
certitudini şi incertitudini, de convingeri şi îndoieli, ne ducem
întreaga noastră viaţă.
Trăim, deci, complicat, într-o lume simplă şi complexă, cu
evoluţii deopotrivă lineare şi nelineare, cu aşteptări şi surprize de tot
felul, cu certitudini, incertitudini şi paradoxuri, cu speranţe şi
disperări. Nu ne temem de nimic şi ne temem de fiecare moment
incert sau, dimpotrivă, mult prea cert, dacă putem folosi acest grad de
comparaţie inexistent pentru acest cuvânt, din care, dacă am reuşit să
intrăm, nu ne mai putem întoarce. Ieşirea din certitudine este,
totdeauna, dramatică. Chiar dacă îndoiala face parte din natura umană,
certitudinea se află pe suportul fiecărei îndoieli, aşa cum noaptea se
află în suportul zilei şi ziua la originea nopţii.
Spunem toate acestea, acum şi aici, la începutul acestei
reflecţii despre Război, despre Cunoaştere şi despre Adevăr, întrucât
noi, oamenii, le facem şi le desfacem pe toate, noi construim lumea
noastră şi tot noi o distrugem – evident, sub convingerea sau doar sub
pretextul construirii alteia mai bune (mai bune pentru cine!?) –, noi
facem matematica şi tot noi fugim de ea, întrucât devine prea
complicată, noi generăm haosul şi tot noi încercăm să-l cunoaştem şi
să-l modelăm, pentru că ne fascinează şi, în acelaşi timp, ne
înspăimântă. Probabil că, în aceste întreprinderi simple şi uluitoare,
nu vom reuşi niciodată să devenim demiurgi – deşi, într-un fel, chiar
14
suntem demiurgi – şi nici Dumnezei, deşi cei mai mult dintre noi
credem în această Idee Absolută care se cheamă Dumnezeu,
Dumnezeul Atotputernic al armoniei noastre planetare, al Binelui
sufletului şi cugetului nostru, apărătorul nostru de rele şi învăţătorul
nostru de gânduri şi fapte bune.
Este, oare, războiul o faptă bună? Este el un mijloc de a
debloca o situaţie strategică foarte complicată, de a tăia un nod
gordian, de a scoate lumea din încremenire, de a primeni sângele,
naţiunile şi sufletul? Desigur, nici un om cu scaun la cap nu ar da un
răspuns afirmativ la o astfel de întrebare. Majoritatea oamenilor vor
înfiera războiul, îl vor unge cu păcură neagră, îl vor ocărî, îl vor pune
la colţ, în genunchi, pe coji de nucă – aşa cum făceau dascălii
altădată cu elevii obraznici şi nesilitori –, îl vor înfiera şi îl vor
murdări, se vor descotorosi de el ca de un lucru foarte rău – ca şi cum
nu ar fi al nostru, produs de noi şi pentru noi (sau împotriva noastră),
ca şi cum ar fi venit de pe altă planetă, ca o ciumă sau ca un lucru
foarte rău, de care nici măcar nu vrem să auzim…
După hecatombele Primului Război Mondial, oamenii au creat
Liga Naţiunilor care să stea de veghe să nu se mai producă aşa ceva
în lume, iar după cel de al Doilea, ONU s-a şi grăbit să scoată
războiul ofensiv, adică războiul de agresiune, în afara legii, fără a se
atinge în nici un fel de războiul de apărare, adică de dreptul
oamenilor şi al naţiunilor de a se apăra împotriva agresorilor. Dar şi
agresorii sunt tot oameni, iar războiul pe care îl declanşează ei nu va
purta niciodată – absolut niciodată! – numele de „război de
agresiune”, ci, dimpotrivă, va fi cel mai autentic, mai curat şi mai
inofensiv război de apărare, sau de… preempţiune, cel mai perfect
mijloc de a impune ferm legea, cel mai eficient act de veghere,
supraveghere, păstrare şi impunere a păcii…
Va fi cel mai curat război al păcii, singurul şi unicul mijloc
consistent şi eficient care o poate genera, evalua, înţelege, cunoaşte,
păstra, menţine, impune şi contrapune conflictualităţi intempestive şi
ticăloase a celeilalte faţete a acelei lumi care, vorba unei fabule
franceze, este foarte rea şi foarte nerecunoscătoare celor care au grijă
de ea:
Cet animal est très méchant
Quand on l’attaque, il se défend
15
Războiul este şi nu este un dat. Este un dat, pentru că face

parte din conflictualitatea lumii, iar lumea este, în esenţa ei, aşa cum
foarte bine se ştie, conflictuală, întrucât conflictualitatea reprezintă,
fără îndoială, un suport al mişcării şi dezvoltării. Acolo unde nu
există conflict nu există mişcare. Acolo unde nu există mişcare, nu
poate avea loc niciun fel de evoluţie, niciun fel de dezvoltare.
Războiul reprezintă una dintre formele cele mai complexe ale
conflictualităţii locuitorilor planetei Pământ, dacă nu chiar cea mai
complexă. Din această perspectivă, noi considerăm că lumea nu are
prea multe lucruri de făcut, în afară de acceptarea faptului că războiul
face parte din viaţa ei şi că, într-o formă sau alta, trebuie doar să-l
gestioneze şi să-l facă mai puţin distrugător, controlându-i violenţa şi
armele şi „orientându-l”, într-un fel, pe calea cea bună. Pentru că, aşa
cum vom demonstra pe parcursul acestei lucrări, războiul nu-i chiar
cel mai rău lucru care i se poate întâmpla omenirii, chiar dacă este şi
va fi totdeauna riscul ei extrem.
În acelaşi timp, războiul nu este un dat, întrucât el reprezintă
doar o formă a conflictualităţii şi nu conflictualitatea în sine.
Conflictualitatea nu înseamnă neapărat război. Chiar dacă societatea
oamenilor, ca oricare altă existenţă evolutivă din Univers, este
conflictuală, de aici nu rezultă neapărat că întreaga conflictualitate,
sun toate formele, formulele şi efectele ei, înseamnă război, că
expresia conflictualităţii oamenilor şi a mediului lor de viaţă se
reduce la acest fenomen, pe de o parte, nociv şi distrugător, şi, pe de
altă parte, disuasiv, protector şi chiar legitim şi primenitor.
Războiul este un maximum special al conflictualităţii lumii. El
constă în atingerea unui prag de la care conflictualitatea nu mai poate
fi nici înţeleasă, nici acceptată, nici eludată, nici pusă sub control.
Războiul înseamnă, într-un fel, ieşirea din conflictualitatea obişnuită,
gestionabilă, şi plonjarea într-un areal în care domină principiul aleea
iahta est. Războiul se află totdeauna dincolo de ultimul prag critic al
unei crize. Nu există război acolo unde nu există criză, dar nu orice
criză duce în mod automat şi necesar la război, dar poate deschide
calea către el.
Războiul este şi va fi totdeauna ultima soluţie şi ultimul
argument. Zeul Marte va avea, probabil, totdeauna grijă ca spectrul
lui să nu-i părăsească pe oameni. În orizontul de aşteptare al oricărui
om, se va afla, ca temere absolută, dar suportabilă (pentru ca „aşa ne
16
este dat”), pericolul de război. De aceea, totdeauna va exista un prag,

ultimul prag al crizei. De la acest prag, începe războiul. Oamenii au
făcut totul până aici, până la acest prag. Cel puţin, aşa cred ei. De aici
urmează să intre în funcţiune armele, iar rezultatul confruntării
armate de mare amploare – aşa cum este orice război – depinde, în
cea mai mare măsură, dacă nu chiar în totalitate, de bunul Dumnezeu.
Acesta este, dealtfel, şi unul dintre sensurile cele mai profunde ale
dictonului Inter arma silent musae. Când au cuvântul armele, toate
celelalte, inclusiv capacitatea de creaţie a minţii omeneşti, cu tot ce
rezultă de aici în planul valorilor, tac. Cel puţin, aşa se spune.
Războiul apare ca o nenorocire, ca o noapte absolut neagră, în care
toate stelele sunt oarbe, în care nu ştii încotro s-o apuci. Aceasta este
imaginea care s-a creat sau propoziţia universală afirmativă care s-a
formulat. Dar nu este chiar aşa. Este doar periculos. Şi inexact.
Tăcerea muzelor este, totuşi, ca orice tăcere, relativă. Mai exact,
discutabilă. Pentru că, orice s-ar spune, creaţia rezultă nu din stagnare,
ci din conflict. Conflictul creează competiţia, pune probleme şi
impune căutarea soluţiei. Mişcarea, schimbarea şi transformarea
creează durata. Ex nihilo nihil. Grafic, locul războiului în
conflictualitatea lumii, într-o matrice a tablei înmulţirii, se află în
căsuţa 100, astfel:
10 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
9 9 18 27 36 45 54 63 72 81 90
8 8 16 24 32 40 48 56 64 72 80
7 7 14 21 28 35 42 49 56 63 70
6 6 12 18 24 30 36 42 48 54 60
5 5 10 15 20 25 30 35 40 45 50
4 4 8 12 16 20 24 28 32 36 40
3 3 6 9 12 15 18 21 24 27 30
2 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20
1 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
LEGENDA
1-10 – gradarea motivaţiei
1-100 – intensitatea conflictualităţii rezultată din confruntarea
motivaţiilor (de la foarte joasă, reprezentată de cifra 1, la maximă,
reprezentată de cifra 100)
100 – intensitate maximă = RĂZBOI
17
Celelalte forme de conflictualitate, de la conflictul de interese

la conflictul armat de joasă intensitate, de intensitate medie sau de o
intensitate post-medie, fac parte din acest univers conflictual şi sunt
extrem de diversificate şi foarte dinamice.
Război înseamnă însă, precis, maximă conflictualitate. Sau
conflictualitate dusă pe ultima ei treaptă. Această ultimă treaptă
rămâne, totuşi, o uriaşă necunoscută. Nimeni nu poate şti, ab initio,
care va fi treapta finală a războiului şi cum se vor rostogoli efectele
acestuia. Chiar şi războaiele riguros planificare, aşa cum a fost
invazia din Irak din 2003, nu pot avea doar efectele scontate şi
planificate şi nici treapta de angajare şi de conflictualitate estimată.
Războiul nu este şi n-a fost niciodată pe placul oamenilor,
chiar dacă omul este, deseori, definit ca o fiinţă războinică, unica şi
singura fiinţă războinică din câte se cunosc până acum. Războiul a
fost dintotdeauna considerat, de către marea majoritate a oamenilor
care se pricep sau nu la război – chiar şi de către cei care l-au
declanşat –, ca un fel de cutremur social, ca o catastrofă socială. De
cele mai multe ori, atât beligeranţii defensivi, cât şi cei ofensivi au
folosit războiul, sau prilejul lui, ca soluţie impusă, ca ultima soluţie
pentru rezolvarea unui diferend, pentru deblocarea unei situaţii
strategice complexe şi complicate. Se înţelege că, până la o asemenea
soluţie extremă, au fost încercate şi altele, îndeosebi diplomatice, de
embargo economic, de presiuni politice, de avertizare şi chiar de
ameninţare cu folosirea forţei pentru rezolvarea diferendului care a
declanşat situaţia complexă şi complicată, dar şi de altă natură.
Războiul nu exclude diplomaţia, dialogul sau alte soluţii, dar, de cele
mai multe ori, intervine atunci când acestea se blochează sau sunt
blocate (intenţionat sau nu), tocmai pentru deblocarea lor. Războiul
poate fi însă înţeles şi ca o soluţie de tranzit, în sensul că nu el
rezolvă efectiv diferendul, ci doar creează condiţii – prin folosirea
violenţei armate – pentru soluţionarea acestuia. Orice diferend se
rezolvă tot la masa tratativelor. Războiul este doar un mijloc de a-i
aduce pe oameni, îndeosebi pe decidenţii politici majori, la masa
tratativelor.
Dacă lucrurile stau aşa, putem trage concluzia că războiul este
doar acea intervenţie „chirurgicală”, cu durată variabilă, dar limitată,
de regulă, de scurtă durată (întrucât omenirea nu este capabilă să
18
suporte un război de lungă durată), pentru a extirpa acel element

periculos, care blochează şi face imposibil dialogul, adică soluţia
negociată.
Războiul înseamnă o maximă şi rapidă folosire a forţelor,
mijloacelor şi resurselor; este, deci, foarte costisitor şi extrem de
periculos, întrucât generează, de cele mai multe ori, escaladări
simetrice, disimetrice sau asimetrice, greu de controlat şi de gestionat.
Iar eficienţa lui, a războiului în sine, este, deseori, discutabilă şi chiar
nulă. Pentru că, aşa cum foarte bine se ştie, nu războiul în sine a
rezolvat vreodată diferendul pentru care a fost declanşat, ci dialogul
din timpul tratatului de pace, care a urmat conflictului armat,
armistiţiului sau situaţiei indecise rezultată din imposibilitatea
continuării ostilităţilor militare sau capitulării necondiţionate a uneia
dintre părţi. Dar acestea au fost posibile, totuşi, ca urmare a
războiului. De unde şi expresia paradoxală că războiul impune pacea.
Noi considerăm că războiul reprezintă vârful unei crize, că el
nu apare din senin, ci este un rezultat al evoluţiei, spre punctul
maxim, a unei situaţii conflictuale, în condiţii favorabile, adică într-
un mediu politic, economic, social şi militar, intern şi internaţional
complex, contradictoriu, extrem de tensionat, chiar conflictual, cu
numeroase probleme nerezolvate şi cu evoluţii haotice şi, deci,
imprevizibile.
Societatea omenească nu s-a aflat niciodată într-o stare de
normalitate. Este vorba, desigur, de o normalitate care ar fi definită
pe absenţa totală a tensiunilor, crizelor şi conflictelor. Această stare
de normalitate, înţeleasă ca normalitate absolută, a fost totdeauna un
ideal care nu a putut fi atins şi, probabil, nu va putea fi atins niciodată.
Starea de normalitate a lumii este, de fapt, una de tip
conflictual. Noi o definim aici în mod ideal – adică pe un suport non-
conflictual –, tocmai pentru a reliefa celelalte stări ale societăţii
omeneşti: precriza, criza, războiul rece şi războiul. Starea de „Război
Rece” nu este specifică numai perioadei dintre 1948 şi 1990,
perioadă care se identifică, adesea, cu acest tip de război, în care
armele nu tac pur şi simplu, ci, în tăcere şi prin tăcere, se dezvoltă,
proliferează. Ea este proprie aproape întregii istorii a omenirii,
întrucât societatea omenească, încă din perioada ei primitivă, s-a aflat
într-o permanentă pregătire pentru a face faţă unui război, situaţie
care echivalează, în mod evident, cu ceea ce putem numi azi „Război
19
Rece” sau, mai exact, o stare permanentă, tensionată, de pregătire,

din toate punctele de vedere, pentru un viitor război sau pentru un
eventual război. Dar pregătirea pentru război sau pentru un eventual
război face parte tot din război. Iată cum arată curba conflictualităţii
în perioada 1920-2008:
5
4
3
2
1
1920 1938 1940 1945 1948 1964 1990 1991 2003 2008
5 Război
Legenda
4 Război Rece
3 Criză
2 Precriză
1 Normalitate
După cum se vede şi din graficul de mai sus, între 1920, anul
încheierii păcii în urma Primului Război Mondial, şi 2008, situaţia
conflictuală n-a ieşit niciodată, din etapa de precriză (de crize haotice)
sau din situaţii tensionate, echivalente cu ceea ce numim stare, grad
sau prag de precriză, ci totdeauna a oscilat, uneori chiar pe muchie de
cuţit, între o conflictualitate cu geometrie variabilă, cu cauze
complexe şi, adesea, greu de identificat, şi o normalitate tensionată,
în care şi prin care se genera sau se regenera o politică de forţă şi de
influenţă, care sunt, la urma urmei, componente ale războiului sau, în
orice caz, elemente din anticamera acestuia.
Al Doilea Război Mondial reprezintă maximumul cunoscut al
conflictualităţii lumii şi, probabil, va rămâne pentru multă vreme,
chiar pentru totdeauna, aşa. Spunem acest lucru, întrucât cel de-Al
Doilea Război Mondial nu numai că nu a rezolvat problemele pentru
care a fost declanşat, dar a accentuat semnificativ şi mondializat
conflictualitatea, i-a dat un caracter de generalitate. Fără s-o scoată
din dimensiunile ei fractale, disparate, complexe şi complicate, i-a
dat un grad sporit de integralitate, de vector blestemat, angajând,
20
practic, întreaga planetă într-o confruntare fără obiect şi fără subiecţi.

Mai mult, învingătorii din cel de Al Doilea Război Mondial – Statele
Unite, Rusia, China, Franţa şi Marea Britanie – şi-au rezervat cele
cinci fotolii (fiecare cu drept de veto) în Consiliul de Securitate al
ONU, asumându-şi, în acelaşi timp şi prin aceasta, şi responsa-
bilitatea prevenirii războiului şi menţinerii păcii. Cel de-Al Doilea
Război Mondial i-a pus pe învingători în fotoliile guvernării păcii,
dar marii învinşi – Germania şi Japonia – au reuşit nu doar să se
reabiliteze în urma înfrângerii dezastruoase suferite, ci şi să iese rapid
din efectele dezastrului şi să dea o nouă lecţie lumii de rezistenţă,
organizare, de cultură a progresului şi gestionare a conflictualităţii.
Oraşele Hiroshima şi Nagasaki, unde au fost aruncate bombele
atomice, sunt printre cele mai frumoase şi mai moderne din lume, iar
Germania este efectiv motorul economic al Uniunii Europene şi, într-
un fel, chiar dacă nu deţine arma nucleară, cea mai puternică ţară din
Europa.
Desigur, nici Germania, nici Japonia nu se află în fotoliile
decidente ale Consiliului de Securitate, dar sunt repere de bază,
solide şi inconfundabile în arhitectura economică şi financiară a lumii.
Puterea rămâne putere. Oricum, în multe probleme de decizii
importante, CS al ONU, aplică formula 5 + 1, iar acest 1 este
Germania. Ca să contezi în relaţiile internaţionale, trebuie să fii
puternic. Cei care fac parte din Consiliul de Securitate al ONU ştiu
foarte bine acest adevăr. Şi au toată grija să-l respecte. China este una
dintre marile puteri emergente ale lumii, iar Rusia, chiar şi după
destrămarea Imperiului roşu, nu a încetat niciodată să fie un uriaş pol
de putere. Ţările din CS al ONU ştiu foarte bine că, pentru a-şi
exercita drepturile şi îndatoririle, este necesar ca fiecare să dispună de
toate argumentele posibile şi nu doar de un loc privilegiat (şi, desigur,
responsabil) în cadrul acestui organism de bază al ONU. Pentru că, la
urma urmei, în relaţiile internaţionale, ca şi în viaţa obişnuită, tot
„frica păzeşte via”. De aceea, cele cinci mari puteri învingătoare în
Al Doilea Război Mondial s-au dotat rapid cu arme nucleare, au tras
o linie foarte vizibilă pe Elba, mai exact, de la Marea Baltică la
Marea Neagră – linia frontului Războiului Rece –, au creat două
tabere, într-o beligeranţă de tip special, NATO şi Tratatul de la
Varşovia, şi au construit un fel de pace pe muchie de cuţit, au impus
o cortină de fier, sau un perete de oţel, dincolo de care cele două
21
tabere s-au înarmat până în dinţi, într-o competiţie fără start, pe care
n-au mai putut-o nici controla, nici gestiona, nici declanşa. A rămas o
competiţie aproape în sine, deopotrivă, absurdă şi paradoxală – ca
mai tot ce ţine de justificarea conflictualităţii –, dar necesară, cu
efecte pe termen foarte lung, dar şi cu unele avantaje printre care ar
putea fi incluse şi următoarele:
 dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor de vârf şi a
tehnologiei informaţiei;
 accelerarea procesului de amplificare exponenţială a
reţelelor de comunicaţii şi de informaţii, transmiterea şi receptarea
informaţiei în timp real;
 crearea unei situaţii strategice complexe, în care şi prin
care un război de tipul celei de a doua conflagraţii mondiale să
devină practic imposibil, sau aproape imposibil, deoarece
impossibilum nula obligatio est, iar acest lucru ar fi anihilat orice
politică şi stratege de reînarmare, în timp ce conflictualitatea lumii
creşte, se fragmentează şi, în acelaşi timp, se reintegrează;
 reconceptualizarea războiului şi infiltrarea lui în planul
cunoaşterii, crearea războiului cognitiv.
Această reconceptualizare a războiului aduce în prim-plan noi
dimensiuni, necunoscute până acum, ale conflictualităţii armate
violente, punând serios în discuţie raţiunea confruntării armate,
problematica extinderii strategiilor de tip militar şi la alte domenii,
cea a scoaterii războiului din zona exclusivă a confruntării armate şi
golirea lui de un conţinut tradiţional, concomitent cu noi configurări
şi reconfigurări – unele dintre ele discutabile – ale noţiunilor de
beligeranţă, de confruntare militară, de distrugere, de impunere, de
agresiune, de apărare, de legitimitate etc.
Cea mai spectaculoasă metamorfoză din spaţiul războiului ar
putea fi aceea a considerării acestui fenomen social complex în
termeni de afacere şi tratarea lui şi din această perspectivă. În fond,
orice acţiune umană trebuie să creeze un produs, iar acesta trebuie să
aibă cel puţin o valoare de întrebuinţare, adică să fie necesar cuiva.
Războiul nu poate fi scos înafara acţiunii umane eficiente, dar nici nu
poate fi considerat doar ca o acţiune între altele, ca o afacere între
altele.
Transformarea războiului într-o afacere ca oricare alta pare a fi
efectul cel mai interesant în revoluţionarea războiului, dar acest lucru
22
rămâne de demonstrat şi de înţeles. Deocamdată, exemplele care ar

putea fi folosite pentru a ilustra această perspectivă – războiul din
Irak şi războiul din Afganistan sau acţiunile militare şi civil-militare
folosite în procesul de gestionare a crizelor şi conflictelor armate –
nu sunt foarte concludente. Ele par mai degrabă impuse de evoluţiile
haotice ale conflictualităţii şi de o serie de interese geopolitice şi
geostrategice (dar mai ales economice) destul de clare, decât izvorâte
din necesităţi stringente sau paradoxale privind soluţionarea efectivă
a conflictualităţii din zonele respective.
Oricum, războiul, ca oricare alt fenomen social de mare
amploare, evoluează spre dimensiuni, configuraţii şi expresii ce nu
sunt şi nu pot fi pe deplin cunoscute şi modelate. De aceea,
cunoaşterea războiului, mai ales a noului război, adică a războiului
sau războaielor din generaţia a 4-a şi a celor din generaţia a 5-a
rămâne una dintre marile provocări ale prezentului şi viitorului.
Transformarea războiului într-o afacere scoate filosofia şi
fizionomia acestuia din vocaţia sa strategică esenţială şi îl aduce la
îndemâna puterii politice, economice şi financiare, îndepărtându-l din
ce în ce mai mult de vocaţia şi interesul naţiunilor. Războiul naţional,
înţeles ca război pentru apărarea fiinţei naţionale trece undeva, în
istorie, pe drumuri acoperite de iarbă şi de uitare. Noul război –
generat mai ales de interesul marii finanţe şi de jocurile politice şi
strategice ale arealului deja misterios al Puterii discreţionare – devine
un generator de efecte planificate şi controlate sau doar planificate,
dus de armate profesioniste, cu obiective complexe (sau doar
complicate şi îmbârligate), dar, în esenţa lor, foarte simple (şi bine
camuflate), care va aduce, probabil, un nou ev mediu pe frumoasa
noastră planetă luminată de un soare mult prea arzător şi umbrită de
gânduri mult prea întunecate care scapă cam prea mult principiului
raţiunii suficiente.
Întrebările care se generează din această dezvoltare paradoxală
a fenomenului război sunt numeroase. Majoritatea oamenilor vor
continua să condamne fenomenul război, să-l pună pe seama
armatelor şi a mitocăniei politice, în timp ce Puterea va avea toată
grija ca dispreţul şi nepreţuirea să n-o atingă în nici un fel, deşi nu va
scăpa niciodată de oprobiul celor năpăstuiţi, al victimelor. Probabil,
cel puţin pentru o vreme, războiul se va îndepărta din ce în ce mai
mult de eroismul naţiunilor, iar naţiunile nu vor mai şti ce înseamnă
23
eroism, luptă pentru libertate, pentru independenţă, pentru

suveranitate. Pentru că toate astea vor dispărea treptat, fie prin
banalizare, fie prin desuetitudine, fie prin omniprezenţa reţelei sau
prin noile forme de expansiune a Puterii, iar lor, naţiunilor, li se va
spune, din ce în ce mai des şi, poate, din ce în ce mai convingător, că
vremea lor a trecut, că trăim alte timpuri, în care totul – şi valoarea, şi
interesul, şi sufletul şi vocaţia şi speranţa, şi războiul şi tot ce ţine de
comportamentul şi gândul omenesc – au alte dimensiuni şi o cu totul
altă filosofie. A globalizării, a reţelei, a conexiunii, a ieşirii din Sinele
Naţional şi a Universalizării Un-ului Indivizibil…
Toate acestea sunt doar supoziţii. Este greu de spus încotro se
îndreaptă omenirea. Şi, de asemenea, este foarte greu de spus, dacă
nu chiar imposibil, dacă ea va renunţa la această formă de
conflictualitate extremă, care se cheamă război, sau o va duce mai
departe, pe alte trepte, spre alte orizonturi şi spre alte tărâmuri.
24
CAPITOLUL 1
FENOMENOLOGIA COMPLICATĂ A RĂZBOIULUI
Războiul a fost şi încă mai este o expresie a unei realităţi la

limită, a unei realităţi extreme, chiar dincolo de limite, dincolo de
prag, a conflictualităţii societăţii omeneşti. Este un fel de escaladare,
pe vreme rea, a Everestului. Adică, se prezintă ca un soi rău de
atitudine bizară, de inconştienţă curajoasă, de neputinţă riscantă sau
de putere malefică, în măsură să schimbe sau să transforme realul în
imaginar şi imaginarul în real, logica adevărului în adevărul unui nou
tip de logică, cea a inferenţelor paradoxale…
Războiul face de toate. Animă, descurajează, distruge, spulberă
iluzii şi realităţi, generează tragedii inimaginabile, suferinţe şi
dezamăgiri, dar, în acelaşi timp, reprezintă şi una dintre soluţiile
extreme, de cel mai mare risc, pentru rezolvarea unor probleme
extreme, pentru consumarea energiilor şi tensiunilor acumulate.
Metaforic vorbind, este un seism al societăţii omeneşti. Distruge şi
eliberează. Eliberează, constrânge şi distruge…
Chiar dacă pare un produs exclusiv al voinţei oamenilor, al
voinţei puterii, al voinţei politice, un dictat al acestei voinţe
imperturbabile în dialectica sa conflictuală, el nu este decât un efect
al dialecticii unor evoluţii haotice şi intempestive spre praguri critice,
imposibil de ocolit, de depăşit sau de înlăturat. Războiul baleiază
totdeauna între ultimul prag de criză, ajunsă în etapa conflictuală
majoră, ireversibilă, şi un areal necunoscut. Războiul este, de fapt, o
cunoscută plonjare într-un orizont necunoscut, cvasicunoscut sau pur
şi simplu incognoscibil, imposibil de identificat, de evaluat, de
prognozat şi de gestionat.
Atunci, dacă necunoscutul în care plonjează orice război nu
este totdeauna şi pe de-a întregul accesibil inteligenţelor care au
decis declanşarea conflictualităţii armate, ce anume le determină pe
aceste inteligenţe să depăşească pragul de siguranţă şi să treacă
25
dincolo de ceea ce se vede, de ceea ce se înţelege, de ceea ce poate fi

modelabil şi previzibil, deci cognoscibil? De ce acceptă inteligenţele
depăşirea riscantă a pragurilor critice? De ce acceptă ele
nemărginirea, plonjarea spre orizonturi cu totul şi cu totul imprecise,
neidentificate şi chiar neidentificabile, necunoscute, ci doar
imaginate? Ce anume îl împinge pe om să proiecteze, să realizeze şi
să suporte războiul? De ce este războiul, şi în acest secol al
globalizării, gestionării crizelor şi conflictelor de tot felul, al
construcţiei păcii şi liniştii, al parteneriatelor strategice, al reţelei şi
al informaţiei în timp real, un instrument al politicii? De ce-i mai
trebuie politicii, astăzi, în epoca informaţiei, a reţelei, în societatea
cunoaşterii, război, războaie şi conflicte armate? Ce nevoie are
politica – ea însăşi uriaşă şi discreţionară, măreaţă şi, de foarte
multe ori, perversă, de o forţă armată violentă care să o slujească?
De ce mai este războiul, în epoca bătăliilor cibernetice şi mediatice,
un instrument al politicii? Cu ce fel de război avea de-a face?
Perspectiva scoaterii războiului naţional din cartea de citire, din
istorie şi din conştiinţa coruptă a naţiunilor trebuie să ne îngrijoreze
sau, dimpotrivă, să ne liniştească? Vor renunţa politichiile (partea
abjectă, superficială, perversă, coruptă şi coruptibilă a politicii de
orice fel) naţionale şi cele mondiale, mondialiste, mondialitizate şi,
deopotrivă, mondialitizante, la serviciile războiului sau îl va perverti
şi pe acesta într-o filosofie de clan, într-o imagine de şatră?
Întrebări la care, desigur, într-o formă sau alta, se poate
răspunde. Dar, dincolo de răspunsuri, adică dincolo de judecăţile şi
raţionamentele coerente care se pot formula, rămân paradoxurile.
1.1 Gânduri despre războiul modern.

Modernitatea războiului
Este, oare, războiul modern altceva sau altfel decât războiul,

în general, ca fenomen social complex, ca mijloc sau instrument al
politicii, ca expresie la limită a conflictualităţii lumii, ca modalitate
extremă de deblocare a unei situaţii strategice, ca formă violentă,
dusă la extrem, a unui modus vivendi tensionat şi conflictual?
26
Răspunsul la o astfel de întrebare este foarte simplu: nu.

Războiul nu este altceva decât a fost el întotdeauna şi dintotdeauna în
dinamica tensionată şi conflictuală a lumii oamenilor. Dar, aşa cum
lumea, în întregul ei şi în toate componentele sale, se dezvoltă şi se
transformă, şi războiul, la rândul lui, reflectă (desigur, într-un mod
specific) aceste transformări. Este normal să fie aşa, de vreme ce
războiul nu este şi nu poate fi altceva decât o activitate a oamenilor,
un mod de a trăi şi a supravieţui (prin violenţă) într-o lume în care
regula este lupta. Vivere militare est. A trăi înseamnă a lupta. Dar
cum? Prin ce mijloace? De ce? Până când? Şi cu cine?
Deşi transformările din societatea omenească (economice,
sociale, politice, informaţionale, demografice, geopolitice etc.) se
înscriu într-o evoluţie ascendentă, care se vede la tot pasul, ele nu
sunt predominant lineare, ci predominant nelineare, dinamice şi
totdeauna foarte complexe. Vream să subliniem că totdeauna există şi
altceva dincolo de ceea ce se vede. Societatea omenească – şi acum,
ca totdeauna – devine mereu, adică se transformă mereu, îşi modifică
în permanenţă componentele, se adaptează noilor cerinţe,
supravieţuieşte, îşi reglează sistemele de generare şi regenerare a
resurselor, de consum, de acumulare, de ameliorare a tensiunilor şi de
descărcare a energiilor negative, de apărare şi de securitate.
Din epoca primitivă până azi, omul, esenţialmente, nu s-a
schimbat. Are aceeaşi constituţie fizică, biologică şi energetică, este
tot o fiinţă socială, se bate şi se zbate cam în acelaşi areal geografic,
geofizic şi cosmic, pe care-l umple din ce în ce mai mult cu creaţiile,
cu produsele, cu efectele, cu distrugerile şi cu excrementele sale şi ale
acţiunilor sale. Ne aflăm deja în etapa în care infrastructurile create
de oameni, impuse naturii (şi acceptate sau asumate de natură) sunt
pe cale de a echivala şi, pe unele locuri, chiar de a depăşi numeric
unele dintre elementele de relief, în expansiunea geografică a omului
şi a mediului său concurenţial şi conflictual de viaţă – expansiune pe
care o considerăm de tip intensiv, în sensul de expansiune interioară
–, iar această realitate spune foarte multe. Ea poate fi înţeleasă ca o
adaptare la cerinţele unui mediu de viaţă natural, ca modificare a
acestui mediu, în sensul trebuinţelor umane, ca o re-creare a naturii
pe coordonate umane, deci a naturii umane, dar şi ca o agresiune a
omului împotriva mediului natural. Oraşele şi, în general, localităţile,
tind să acoperă în întregime uscatul. Există deja proiecte pentru
27
construirea unor localităţi… acvatice, subacvatice sau cosmice,

pentru că expansiunea umană nu seva opri niciodată. Ceva echivalent
cu acţiunea ofensivă şi dinamică (ca să nu-i spunem agresiunea) a
civilizaţiei occidentale asupra continentului american locuit de
indieni, de azteci, de incaşi etc. Populaţii mândre, bine organizate,
care, azi, nu mai sunt nici măcar istorie…
În 2050, planeta va avea o populaţie de 9 miliarde de locuitori,
densitatea populaţiei crescând de la 6,7 locuitori pe kilometru pătrat,
cât era în 1920, şi de la 43,6 locuitori pe kilometru pătrat, cât este în
prezent, la 60,4 locuitori pe kilometru pătrat, cât va fi în 2050. În
2100, densitatea populaţiei va depăşi cu mult 77 de locuitori pe
kilometru pătrat.
E mult? E puţin?
Sunt întrebări care generează multă bătaie de cap, multe
controverse, foarte multe puncte de vedere, foarte multe îngrijorări,
dar şi uriaşe speculaţii, ca şi uluitoare minciuni pe post de adevăruri
imbatabile.
Suprafaţa planetei = 510.065.600 km2.
Suprafaţa uscatului este de 148.993.100 km2.
La ora actuală, fiecărui om de pe planetă îi revin 0,0785 km2
din suprafaţa totală a planetei şi 0,0230 km2 din suprafaţa uscatului.
În 2050, unui om îi vor reveni 0,056 km2 din suprafaţa totală a
planetei şi 0,0165 km2 din suprafaţa uscatului.
Nu este departe vremea când suprafaţa uscatului va fi identică
cu suprafaţa planetei locuită de oameni, poate, chiar mai mică decât
aceasta, în condiţiile în care agresiunea apei asupra uscatului va
creşte, probabil, în intensitate, odată cu încălzirea atmosferei şi
topirea semnificativă a gheţarilor. Aşa, cel puţin, se spune, deşi
directorul Observatorului american asupra soarelui arată că, după
aceste explozii solare, uriaşa noastră stea va intra într-un fel de
hibernare care, la nivelul Terrei, va însemna o nouă şi modestă
glaciaţiune.
Probabil că aşa va fi. Sau nu. Orice este posibil pe lumea
aceasta cu evoluţii probabile şi, în general, imprevizibile. Dar omul le
va duce pe toate. Se va adapta rapid la orice. Pentru că omul îşi va
extinde arealul şi asupra oceanelor, şi asupra Cosmosului şi a altor
planete. Deja există ţări unde localităţile acoperă suprafeţe aproape
egale cu ale terenurilor unde nu se află locuinţe.
28
1.1.1 Regenerarea războiului modern
Există, oare, un război modern? În ce anume constă

modernizarea războiului? Care sunt factori generatori ai războiului
modern? Dar cei inhibitori? Dar cei perturbatori? Care sunt
principalele trepte (praguri) în evoluţia războiului modern?
În martie 2006, puterea distructivă a arsenalului nuclear al

lumii, dacă se consideră că fiecare ogivă ar avea o putere de o
megatonă şi at putea distruge, dacă ar fi declanşată în cazul unui
război sau accidental, totul pe o rază de 4 km, deci pe o arie de 50
km2, se prezenta astfel:
Arsenal nuclear Putere de distrugere în km2

Ţări
Arie
deţinătoare Total Activ Totală Activă
ogiva
Rusia 16.000 5.830 50 800.000 291.500
Statele
9.962 5.735 50 498.100 286.750
Unite
Club nuclear
China 200 145 50 10.000 7.250

Franţa 350 350 50 17.500 17.500
Marea
200 200 50 10.000 7.250
Britanie
India 50 50 50 2.500 2.500
Pakistan 60 60 50 3.500 3.500
Israel 200 200 50 10.000 10.000
Non TNP
Coreea
10 10 50 500 500
de Nord
Total 27.032 12.580 50 1.352.100 626.750
De unde rezultă că, dacă ar fi explodat întregul arsenal nuclear,

suprafaţa terestră ar putea fi distrusă în întregime, iar dacă ar fi
explodate doar capetele nucleare active, diferenţa n-ar fi prea mare,
întrucât acolo unde explodează, în mod intenţionat, o ogivă dintr-un
arsenal nuclear, vor exploda, în lanţ şi celelalte, chiar şi cele care nu
sunt active.
Această armă teribilă – care, astăzi, nu este chiar cea mai
teribilă – ar trebui să pună războiul cu botul pe labe, făcându-l nu
29
doar extrem de primejdios, dar chiar şi imposibil, întrucât el n-ar mai

fi, în aceste condiţii, un mijloc al politicii, ci un act deliberat de
sinucidere, ceea ce nu poate fi acceptat când este vorba de populaţia
unei planete.
Mai exact, puterea de distrugere este, următoarea:
Distrugere Distrugere Arsuri de Arsuri de Arsuri de 500 200 100

Putere
totală majoră gradul III gradul II gradul I Rem Rem Rem
1 Kilotonă 250 m 500 m 750 m 1.5 km 2 km 500 m 750 m 1 km
100 Kilotone 1 km 2 km 3 km 10 km 15 km 1 km 2,5 km 5 km
1 Megatonă 4 km 10 km 15 km 25 km 50 km 8 km 10 km 20 km
Există, desigur, un război modern, deşi sensul noţiunii modern,

legată de război, ar putea fi discutabil. Modernitatea războiului nu
este însă legată stricto sensu de semantica acestui cuvânt, ci are
conotaţii mult mai diverse. Din păcate, războiul face parte din
societatea omenească, este un produs al acesteia şi, ca atare, el va
avea, în principiu, cam aceleaşi caracteristici pe care le va avea
arealul care îl generează temeri, acţiuni şi un modus vivendi pe un
pat procustian şi din care se generează, precum lumina din întuneric
şi fulgerul din nori.
Cu alte cuvinte, războiul nu va fi nici mai bun, nici mai rău ca
societatea oamenilor din care face parte şi pe care o însoţeşte
dintotdeauna şi o va însoţi întotdeauna. Nu ca o fatalitate, ci ca o
realitate a trecerii conflictualităţii lumii mereu la limită şi peste limită.
La un moment dat, s-a spus că armele vor cunoaşte o asemenea
dezvoltare şi vor avea o asemenea putere de distrugere încât, practic,
războiul va fi imposibil. Este şi motivul pentru care mulţi dintre noi
accepta că este posibil să fie aşa. Se pare că, odată cu dezvoltarea
armamentului nuclear şi a sistemelor de arme ultramoderne, această
previziune a devenit sau va deveni în curând realitate. O realitate în
paradox, desigur, întrucât, în mod aproape sigur, războiul se va
transforma, îşi va schimba formele, îşi va perfecţiona mijloacele, dar
nu va dispărea, întrucât el este un produs al conflictualităţii lumii, iar
această conflictualitate est, deopotrivă, endogenă şi exogenă.
Endogenă, pentru că face parte din ea, din această societate totdeauna
conflictuală ; exogenă, pentru că face parte din Univers.
30
Războiul se configurează după configuraţia lumii şi evoluează

pe principalele coordonate pe care evoluează efectiv lumea. Lumea şi
întregul Univers. Războiul a fost şi este un maximum al acestei
conflictualităţi, expresia ei de vârf şi, de aceea, omenirea simte (a
simţit mereu) nevoia de a pune sub control – în măsura posibilului şi
chiar a imposibilului – această realitate dinamică şi complexă.
Primele forme ale războiului au apărut, probabil, odată cu
primele comunităţi omeneşti, de îndată ce acestea au putut
conştientiza un interes de grup necesar a fi impus altui grup sau altor
grupuri. Adică atunci când omul a devenit homo politicus. În opinia
noastră, omul a fost dintotdeauna un homo politicus, pentru că fiinţa
umană nu poate exista înafara socialului uman, iar socialul uman
implică, fără îndoială, o componentă politică intrinsecă.
Raţionamentul este foarte simplu. Acolo unde există oameni,
există interese, acolo unde există interese, există politică, acolo unde
există politică, există război, întrucât războiul este un instrument al
politicii.
Războaiele s-au purtat totdeauna între comunităţile omeneşti,
având forma, anvergura şi conţinutul impuse de aceste comunităţi.
Ele au avut mereu configuraţii şi desfăşurări simetrice, disimetrice
(non-simetrice) şi asimetrice, impuse, pe de o parte, de realitatea faţă
în faţă a entităţilor conflictuale şi, pe de altă parte, de tendinţa şi
efortul de a ieşi din această simetrie, de a rupe echilibrul, de a realiza
disproporţionalitatea şi de a acţiona rapid şi prin surprindere asupra
adversarului.
În realitate, aproape toate războaiele de până acum au avut
arhitecturi, evoluţii, desfăşurări şi efecte foarte complexe, care au
cuprins totdeauna şi peste tot, în diferite proporţii, toate cele trei
configuraţii – simetrice, disimetrie şi asimetrice –, sau combinaţii
aleatoare ale acestora, atingând chiar etape haotice (mai ales în
timpul unor bătălii sau campanii încrâncenate).
Interesul, conceptul politic ce rezultă din acest interes şi
exprimă acest interes, forma de organizare a comunităţii umane,
informaţia, armele şi mijloacele de luptă, inteligenţa strategică,
experienţa şi motivaţia sunt cele care au avut totdeauna şi vor avea
întotdeauna rolul decisiv în identificarea, selectarea, definirea,
conceperea, configurarea şi desfăşurarea războiului. Dar el va fi
mereu un instrument al politicii, chiar şi atunci când va reprezenta
31
doar neputinţa politicii de a rezolva prin dialog şi prin diplomaţie un

diferend. La ora actuală, pentru a justifica atitudinea violentă pe care
o presupune războiul, se afirmă uneori că războiul este ultima soluţie,
că împrejurările sau evoluţia conflictualităţii îl impun, că politicienii
sunt nevoiţi să apeleze la el, dar nu ei sunt vinovaţi, ei aplică doar o
soluţie, ultima dintre ele şi, uneori, singura posibilă. Vinovat de
declanşarea unui război nu este nimeni. Aşa este lumea făcută.
Noi considerăm că, în principiu, războiul a cunoscut o serie de
concepte, configurări şi desfăşurări printre care ar putea fi incluse şi
următoarele:
Organizar Obiectiv
Epoca Tipul de război Scop politic
e politică strategic
Fractal Nimicire
Primitivă Triburi Putere
Neconvenţional Înfrângere
Nimicire
Frontalier Cucerire
Înfrângere
Antichitat State
Expediţionar Impunere Înfrângere
e Imperii
Cucerire
Imperial Înfrângere
Dominare
Frontalier Cucerire Înfrângere
State Cucerire
Imperial Înfrângere
Evul Imperii Supunere
Mediu Biserici Religios Impunere Înfrângere
Feude Diversifica
Fractal Diversificat
t
Neconvenţional Complex Complex
State
Renaştere Federaţii
Colonial Cucerire Supunere
Imperii
Imperial Supunere Înfrângere
State
Epoca Federaţii
Colonial Cucerire Înfrângere
modernă Uniunii
Mondial Dominare Înfrângere
Organizaţii
Epoca State Soluţionare Impunere
Frontalier
contempor Federaţii diferend prin forţă
ană Uniuni Expediţionar Impunere Înfrângere
32
Organizaţii Nuclear Descurajare Nimicire

De secesiune Secesiune Impunere
Soluţionare Impunere
Frontalier
diferend prin forţă
Expediţionar Soluţionare Impunere
De secesiune Secesiune Impunere
State
Epoca Terorist Impunere Distrugere
Federaţii
post- Împotriva Distrugerea Nimicire
Uniuni
război rece terorismului bazelor Distrugere
Organizaţii
Nuclear Descurajare Nimicire
Fractal Divers Divers
Haotic Haotic Haotic
Cognitiv Soluţionare Cunoaştere
Epoca Entităţi Neconvenţional Complex Complex
cunoaşterii Organizaţii De apărare a Supravieţuir
Nimicire
planetei e
Ca întotdeauna, războiul, oricât ar fi el de modern, este tot un

instrument şi, în acelaşi timp, un efect al unor decizii politice care
pun în operă, de regulă, acţiuni generate de interesele vitale sau
considerate vitale ale unei naţiuni (aşa cum a fost în epoca naţiunilor)
sau ale unor entităţi puternice, adică ale Puterii. Asemenea interese
vor exista întotdeauna şi întotdeauna ele vor fi opuse altor interese
vitale sau considerate vitale. Nu există reguli şi metode impuse sau
unanim acceptate de definire a intereselor vitale şi de acceptare a
acestora de către toată lumea. Ceea ce este vital pentru un stat poate
să nu aibă nicio importanţă pentru altul.
Dinamica şi dialectica intereselor sunt mulţimi infinite, care nu
pot fi puse niciodată sub restricţii, oricât de mult şi-ar dori lumea
acest lucru. Ar fi însă posibil ca, în epoca deplinei cunoaşteri, care, în
general, s-ar suprapune peste o fază avansată din epoca globalizării,
să asistăm la o altă dialectică a intereselor. Şi, atunci, probabil, vom
avea şi o altă dialectică a războaielor.
Factorii generatori de războaie, mai exact de interese
conflictule ce se concentrează în politici conflictuale ce pot decide
declanşarea unor războaie, sunt numeroşi şi, în viitor, ar putea fi şi
mai numeroşi. Pentru că mediul de viaţă al oamenilor creşte enorm în
33
complexitate, iar presiunile, provocările, pericolele şi ameninţările

generate sau adăpostite de acesta proliferează şi se diversifică, în
timp ce vulnerabilităţile societăţii omeneşti, în pofida efortului
oamenilor de a le reduce, se complică, se diversifică şi se multiplică.
Printre principalele categorii de situaţii, de stări şi de evoluţii
ce se pot constitui în suporţi pentru evoluţia unor interese şi politici
ce pot deveni factori generatori sau stimulatori de războaie şi
conflicte armate, ar putea fi situate şi următoarele:
 insuficienţele previzibile sau imprevizibile ale mediului
de viaţă al oamenilor şi complicarea periculoasă a acestuia;
 anumite evoluţii imprevizibile şi chiar haotice ale
efectului sau efectelor de reţea;
 efectele negative imprevizibile ale globalizării;
 recrudescenţa, de o manieră imprevizibilă, a spiritului
comunitar identitar, o reconfigurare a acestuia sau, pur şi simplu, o
ieşire din el;
 accentuarea periculoasă a decalajelor dintre lumea
bogată şi lumea săracă;
 alienarea şi înstrăinarea.
Există, bineînţeles şi alte situaţii ce pot influenţa dinamica şi
dialectica intereselor şi, deci, conflictualitatea politicilor, pentru că
evoluţia societăţii omeneşti, chiar dacă este indiscutabil progresistă,
continuă să fie extrem de dinamică şi de imprevizibilă, mai ales în
ceea ce priveşte dezvoltarea intereselor. Interesele oamenilor şi ale
societăţilor nu sunt bătute în cuie şi nu pot fi identificate şi evaluate
cu uşurinţă. Unele sunt foarte bine camuflate, altele sunt deghizate,
iar altele nu devin vizibile şi, deci cognoscibile, decât în împrejurări
cu totul speciale, de regulă, în situaţii-limită.
În dinamica situaţiilor enumerate mai sus, se află sau este
posibil să se afle şi acei factori care pot genera perturbaţii şi chiar
disfuncţii semnificative ce pot frâna fenomenul războiului sau
anumite etape ale lui. Unii dintre aceşti factori pot obliga războiul să
evolueze şi în alţi parametri decât cei cunoscuţi până acum şi chiar
să-l determine să-şi canalizeze forţa şi energia în folosul întregii
omeniri şi nu doar al unora sau al altora dintre comunităţi. Desigur,
vremurile acelea sunt încă foarte îndepărtate, dar de aici nu rezultă
neapărat că nu există şi o astfel de perspectivă.
Printre aceşti factori, ar putea fi situaţi şi următorii:
34
 tehnologia şi dezvoltarea armamentelor, astfel încât ele să

devină, în continuare, mult prea numeroase şi, mai ales,
mult prea periculoase pentru a mai putea fi folosite;
 dezvoltarea reţelei, organizarea ei şi transmiterea
informaţiei în timp real;
 soluţionarea problemelor resurselor;
 expansiunea în Cosmos.
Evident, aceşti factori descurajează sau fac mai puţin probabil
războiul în forma în care îl cunoaştem noi acum, mai ales sub
impactul emoţional al celui de Al Doilea Război Mondial, încă
prezent în conştiinţa colectivă a omenirii, dar, de aici nu rezultă că nu
pot exista şi alte forme de război. În acest sens, am menţionat mai sus
războiul cognitiv – o contradicţie în termeni! – care abia începe să fie
cât de cât cunoscut şi înţeles.
Totuşi, războiul a rămas una dintre constantele limitativ-
superioare ale conflictualităţii omeneşti. Esenţa lui nu s-a schimbat
de-a lungul mileniilor, iar principiile lui sunt cam aceleaşi. E drept,
războiul, ca fenomen social-politic, a mai crescut sau a mai scăzut în
intensitate şi în amploare, mai ales în amploare, în funcţie de
caracteristicile epocilor pe care le-a străbătut, de condiţiile specifice
şi, evident, de variaţia condiţiilor iniţiale care au stat şi stau la baza
lui, dar, el, ca fenomen şi ca esenţă, a rămas acelaşi.
Războiul este unul dintre acele fenomene pe care le luăm de-a
gata, pe care îl studiem, îl analizăm, îl disecăm, îl condamnăm sau îl
preamărim, dar rareori reuşim să ne şi apropiem de el, să-i înţelegem
nuanţele, suporturile, trecerile. Sau chiar dacă reuşim – aşa s-a
inventat polemologia, istoria militară, geografia militară, dar şi arta
militară –, cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului război se
realizează în acelaşi mod în care se realizează pentru oricare alt
fenomen, începând cu cutremurele, inundaţiile, uraganele, avalanşele,
căderile de meteoriţi etc. şi continuând cu cele ce ţin de mediul uman,
de mediul social, politic, economic, informaţional, cultural, militar,
terestru sau cosmic. Dacă este o trecere la limită sau peste limită,
ridicându-se spre riscul extrem, adică spre cifra 1, pe o scală a
probabilităţii, a intensităţii şi a amplorii de la zero la unu, atunci
războiul este un fenomen care implică anumite praguri, anumite
obstacole, anumite puncte obligatorii de trecere, anumite zone de
regrupare şi multe alte examene riguroase pe care le presupune
35
evoluţia sau involuţia spre extrem. Pragurile pe care le-a trecut

războiul, în evoluţia sa, sunt, de regulă, tehnologice şi doctrinare şi
mai puţin politice şi strategice. Politicile militare ale Imperiului
Roman se aplică bine-mersi şi astăzi, iar strategiile războaielor
antichităţii încep să fie din nou aduse cu generozitate şi fără nici un
fel de complex în actualitate.
Ne întoarcem la filosofia războaielor antice, dar războiul
modern nu este o simplă replică a războiului antic – deşi, este, totuşi
şi o astfel de replică –, ci o nouă construcţie, deopotrivă, suplă şi
complicată, simplă şi foarte încurcată care, pentru a fi durabilă,
apelează la izvoare. Aceste praguri ar putea fi următoarele:
Praguri Efecte
Tehnologic Doctrinare Politice Strategice Operative Tactice
Arma albă
Arc, suliţă
Car de
luptă
Nava
război
Armă de
foc
Maşini
luptă
Avion
ADM
Arme noi
Cunoaştere
Pragurile tehnologice au impus mutaţii substanţiale la toate

nivelurile decizionale şi de execuţie. Dar şi ele, la rândul lor, au fost
condiţionate de evoluţiile tehnologice, iar evoluţiile tehnologice au
avut ca suporturi atât cerinţa funcţională (de sorginte politică,
strategică, operativă, tactică şi tehnică), cât şi experienţa dobândită,
adică acumulările în planul ştiinţei şi tehnicii.
Politica, strategia, nivelul operativ şi nivelul tactic au formulat
cerinţa (evident cu ajutorul expertizei ştiinţifice şi tehnice), iar
experienţa tehnică şi nivelul ştiinţific (de cunoaştere) au configurat
putinţa, respectiv, capacitatea de a produce escalada tehnică şi
36
doctrinară. Războiul modern are, ca vârf de lance, războiul

tehnologic, cu detaşamentul său înaintat – Războiul bazat pe Reţea –,
dar, deopotrivă, dincolo şi dincoace de high-tech şi IT, se află şi o
imensă gamă de războaie frontaliere, fractale, secesioniste, de gherilă,
informaţionale, mediatice, cyberspaţiale etc., unde se foloseşte toată
gama de arme şi de tehnologii, de la arcul cu săgeţi otrăvite din
jungla amazoniană sau din Africa războiului continuu, până la tancuri
moderne şi arme de mare performanţă.
Războiul modern, oricât s-ar strădui, nu poate ieşi din jungla
teribilă a celorlalte războaie, care se modernizează şi ele, în limita
resurselor şi accesului la tehnologii de vârf.
Va veni oare vreodată, în lumea asta a noastră, vremea când
„armele” războaielor lumii vor fi... cunoaşterea şi înţelepciunea?
Probabil că da.
1.1.2 Pre-definiţie pentru un război încă neidentificat

şi neredefinit
De ce trebuie definit sau redefinit războiul modern? Care sunt

principalele elemente definitorii? Cum se generează războiul
modern?Este o continuare a celui tradiţional, a celui clasic sau este
un alt tip de război? Este un război înalt tehnologizat, un război
informaţional, dus cu preponderenţă în ciberspaţiu, sau este un
război în mozaic, dus prin toate mijloacele posibile şi îndeosebi prin
cele asimetrice?
Dacă războiul nu-şi schimbă esenţa, înseamnă că definirea sau

redefinirea lui nu sunt nici importante, nici necesare. Războiul
rămâne tot un fenomen social complex, prin care o entitate se
confruntă, prin mijloace violente cu altă entitate, ca urmare a unor
decizii politice, pentru rezolvarea, pe această cale, a unui diferend
dintre ele, prin deblocarea prin acţiuni în forţă a unei situaţii
strategice complexe, intrată în limită de evoluţie. Ca formă extremă a
conflictualităţii, războiul taie un nod gordian, făcând astfel posibilă
ieşirea dintr-un impas politic şi strategic şi, din aceste motive,
reprezintă totdeauna o posibilă soluţie, o ultimă soluţie, de vreme ce
el există de când există omenirea. Această soluţie nu va fi însă
aceeaşi mereu, nici ca formă, nici în ceea ce priveşte conţinutul.
37
Există, în opinia noastră, mai multe configuraţii ale războiului,

în funcţie de epoca istorică, de organizarea social-economică, de
calitatea şi dinamica relaţiilor internaţionale, de dinamica politicilor,
de opţiunile pe care le au la dispoziţie, de cunoştinţele de care dispun
beligeranţii, de valorile pe care se bazează, de convingerile pe care le
au, de preţul pe care îl pun pe soluţia violentă, de sistemele de arme,
de caracteristicile mediului de securitate, de tensiunile existente, de
intensitatea conflictualităţii şi, evident, de sistemele de arme, de
resursele economice, financiare, tehnologice, informaţionale, de
sistemul relaţiilor şi alianţelor, de posibilitatea alcătuirii unor coaliţii,
de efectul internaţional previzibil, de configurarea şi prognoza
situaţiei post-război, adică de efectele principale, secundare şi
colaterale etc.
Războaiele se duc totdeauna pentru ceva, pentru ieşirea, pe
cale violentă dintr-un blocaj. Sau dintr-un sistem complicat de
blocaje. Care sunt aceste blocaje? Evident, majoritatea blocajelor
pentru care se declanşează războaie sunt de natură politică şi
economică, mai ales financiară.
Criza din 1929-1933 a generat cel de-Al Doilea Război
Mondial, iar actuala criză financiară nu este departe de a degenera şi
ea, la rândul ei, într-o astfel de confruntare, deşi mijloacele,
tehnologiile armatele şi oamenii nu mai sunt chiar ca în 1940.
Totuşi, politicul fiind, în esenţa lui, o expresie concentrată a
interesului unui grup, unui stat, unei regiuni etc., nu se poate
dezminţi de teribilul său obicei ancestral de a apela, în vremuri foarte
grele, la glasul tunului. Pentru că, totdeauna şi dintotdeauna, la baza
interesului se află, incontestabil, un nucleu, un areal şi un orizont de
putere, de influenţă, de resurse, de poziţie sau de construcţie
interesată, partajată şi, în foarte mare măsură, conflictuală. Iar puterea
esenţială, puterea incoruptibilă, puterea distrugătoare şi, în acelaşi
timp, onorabilă, o reprezintă, totuşi, glasul inconfundabil al tunului.
Acest glas le spală pe toate, pentru că, atunci când vorbeşte el, toate
celelalte tac. O vreme, apoi din nou construiesc arealul şi sistemul
care, în final, din păcate, va cere din nou un glas de tun. Se pare că
aşa este lumea făcută. Dar, armatele, chiar şi atunci când se războiesc,
punând în operă o decizie politică, mai au, totuşi, onoare. Toţi
militarii din lume au onoare. De aceea, ei sunt cei din urmă care
doresc războiul şi primii care apără pacea.
38
În general, războaiele cunoscute pot fi privite şi tratate şi astfel:
Beligeranţi
Război Formă Conţinut
Pro Contra
Luptă armată
Frontalier State State în zone de Cuceriri teritoriale
frontiere
De - Luptă armată Desprinderea de
Facţiuni Stat
secesiune - Diversiune teritoriul unui stat
- Luptă armată
Impunerea
- Diversiuni
Etnico- intereselor unui
Entităţi Entităţi - Terorism
religios grup etnico-religios
- Acţiuni
asupra altor grupuri
specifice
- Luptă armată
- Hărţuire Cucerirea puterii
Gherilă Facţiuni Stat
- Diversiuni politice
- Surprindere
- Reconfigurare
geopolitică a lumii
- Reîmpărţire a
Mondial State State Luptă armată puterii şi a sferelor
de influenţă
- Dominare politică
şi strategică
- Distrugerea unei
puteri nucleare
- Supremaţie
Puteri Puteri Lovituri
Nuclear mondială şi
nucleare nucleare nucleare
cosmică
- Distrugere
reciprocă
- Luptă armată
între două sau - Impunerea voinţei
- State mai multe unor puteri
- Grup de state tehnologice
Tehnolo-
State state tehnologice - Cucerirea pieţelor
gizat
- Entităţi - Acţiuni tehnologice
ostile armate şi - Dominare
presiuni strategică
împotriva unor
39
state care nu
dispun de
tehnologii
- Impunere a
- Acţiuni voinţei
Entităţi şi
specifice - Putere
Terorist reţele Lume
- Atacuri - Influenţă
teroriste
armate - Dezorganizare
- Haos
- Lovituri cu
- State Entităţi şi sisteme de Distrugerea
Contra-
- Coaliţii reţele arme entităţilor şi
terorist
de state teroriste - Acţiuni reţelelor teroriste
specifice
- Impunerea voinţei
fără ca statele
Acţiuni respective să se
Disproporţ Mari State militare cu poată opune în
ionat puteri slabe sisteme de vreun fel
arme precise - Dominanţă
politică, economică
şi strategică
- Mari - State
puteri slabe Confruntări Impunere reciprocă
Asimetric
- Coaliţii - Entităţi asimetrice a voinţei politice
de puteri slabe
- Dezamorsarea
Entităţi - Luptă armată
Mari conflictualităţii
ce - Descurajare
coaliţii - Distrugerea
Anti- produc - Ameninţare
de state, entităţilor
război conflicte - Embargo
sub egida generatoare de
şi - Blocadă
ONU conflicte şi
războaie - Alte forme
războaie
- Impunerea unor
Bătălii între
Entităţi Entităţi concepte
concepte, în
politice, politice, economice,
termeni de
Cognitiv econom., econom., financiare, politice,
afaceri,
sociale sociale sociale etc. şi
influenţe,
etc. etc. cucerirea unor pieţe
construcţii
şi resurse
Lupte şi bătălii - Crearea unei stări
Haotic Toţi Toţi
în tot spectrul, haotice
40
de la cele - Ieşirea din haos şi

militare la cele reaşezarea relaţiilor
informaţionale pe noi principii ce
şi cognitive urmează să fie
etc. definite
După cum rezultă şi din acest tabel sumar, războiul a fost

dintotdeauna complex şi va fi totdeauna complex. Războiul trece ca
una dintre cele mai riguroase şi cele mai bine planificate dintre
activităţile omeneşti. Cu toate acestea, nici războiul nu rămâne, pe
toată durata lui, în chingile planului. Aproape toate tipurile de
războaie s-au deplasat, în desfăşurarea lor, către o etapă confuză,
chiar haotică, iar ieşirea din asemenea etape s-a făcut cu greu sau nu
s-a făcut niciodată.
De regulă, ştim cum începe războiul, care este scopul lui
politic şi care-i sunt obiectivele strategice, care sunt costurile
estimative şi cam la ce ne putem aştepta, dar niciodată nu vom putea
şti foarte precis care va fi finalul şi, mai ales, care vor fi implicaţiile
şi desfăşurările ulterioare, post-război.
De unde rezultă că războiul n-a fost niciodată şi nu va fi
vreodată ultima ratio mundi, dar el va fi totdeauna un vârf al crizei,
un punct terminus al conflictualităţii, o încercare de soluţionare, prin
mijloace violente sau virulente, ceea ce nu s-a putut soluţiona prin
dialog (cel puţin, acesta va fi totdeauna argumentul justificativ), prin
cunoaştere şi prin mijloace paşnice.
Războiul modern – chiar şi în forma lui cognitivă, cea mai
avansată, adică neînarmată, dar care transformă cunoaşterea în cea
mai teribilă armă – va fi tot o confruntare violentă şi virulentă pentru
putere, dominanţă şi influenţă.
Numai că, într-o perspectivă pe care o dorim optimistă, este
foarte posibil ca el să iasă cumva din sectarism şi fractalitate şi să
devină o modalitate prin care lumea să se protejeze împotriva
pericolelor şi ameninţărilor pe care tot ea le-a generat, dar şi a altora,
pe care abia de le bănuieşte, să fie, adică, un mod de acoperire a
vulnerabilităţilor şi de asigurare a acelui mediu de securitate care să
permită supravieţuirea omenirii şi nu doar impunerea voinţei unuia
sau altuia dintre state, uneia sau alteia dintre părţi, în defavoarea
celorlalte.
41
1.1.3 Războiul şi conflictul armat. Detronarea războiului?
Care sunt diferenţele actuale dintre un război şi un conflict

armat? Care sunt caracteristicile războiului? Dar ale conflictului
armat? Cum vor evolua acestea în viitor? Este conflictul (armat sau
nearmat) omniprezent, în timp ce războiul, alungat din principiile
ONU şi condamnat de dreptul internaţional, rămâne un militant în
ilegalitate, o voce care nu poate fi folosită decât în… legitimă
apărare?
În accepţia generală a termenilor, războiul şi conflictul armat

reprezintă cam acelaşi lucru1. Desigur, fiecare dintre cei doi termeni
îşi au locul şi rolul lor în materializarea şi explicarea conflictualităţii
lumii. Noi considerăm că războiul reprezintă un fel de summum (vârf,
culme) al conflictualităţii şi constă într-o maximă concentrare a
violenţei pentru impunerea, pe această cale, a voinţei uneia sau unora
dintre părţile aflate în conflict, cu o maximă angajare a forţelor,
mijloacelor şi resurselor.
Războiul presupune totdeauna o decizie politică dictată de
interese vitale sau considerate vitale. De aceea, o decizie pentru
declanşarea unui război este o hotărâre extrem de responsabilă,
elaborată în situaţii-limită, pentru crearea unor situaţii-limită sau
pentru ieşirea din astfel de situaţii şi presupune un angajament de
1
DEX-ul defineşte astfel conflictul:
CONFLÍCT, conflicte, s.n. 1. Neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord; antagonism; ceartă,
diferend, discuţie (violentă). Loc. vb. A intra în conflict (cu cineva) = a se certa (cu cineva).
Conflict de frontieră = ciocnire între unităţi militare însărcinate cu paza frontierei între două
state. ♦ Război. 2. Contradicţie între ideile, interesele sau sentimentele diferitelor personaje,
care determină desfăşurarea acţiunii dintr-o operă epică sau dramatică. – Din lat. conflictus, fr.
conflit. Sursa: DEX '98 |
CONFLÍCT s. 1. v. neînţelegere. 2. v. război.
CONFLÍCT ~e n. 1) Ciocnire materială sau morală violentă; situaţie controversată; stare de
duşmănie; divergenţă. ~ armat. ~ social. ~ psihologic. 2) Ciocnire între interesele sau între
sentimentele personajelor, care stimulează desfăşurarea acţiunii într-o operă artistică (literară).
/<lat. conflictus, fr. conflict Sursa: NODEX |
CONFLÍCT s.n. 1. Ciocnire, dezacord; ceartă. ♦ Război. 2. (Fil.) Treapta de maximă ascuţire în
evoluţia contradicţiilor antagoniste. 3. Ciocnire a intereselor şi a pasiunilor personajelor
principale dintr-o operă literară, care determină desfăşurarea acţiunii. [< lat. conflictus, cf. fr.
conflit]. Sursa: DN |
CONFLÍCT s. n. 1. neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord; diferend. o ~ armat = război. 2.
(fil.) treaptă acută în evoluţia contradicţiilor antagoniste. 3. ciocnire între ideile, interesele sau
pasiunile diferitelor personaje dintr-o operă literară, care determină desfăşurarea acţiunii. (< lat.
conflictus, fr. conflit) Sursa: MDN, http://dexonline.ro/search.php?cuv=CONFLÍCT
42
foarte mare amploare, cu consecinţe complexe, unele calculate, deci,

previzibile, altele, de regulă, imprevizibile.
Războiul cere o elaborare a unui concept şi o pregătire
temeinică pentru punerea lui în aplicare. Formele războiului sunt
numeroase. Ele depăşesc cadrul unui conflict armat şi înseamnă o
angajare complexă de potenţialuri şi de resurse.
Conflictul – inclusiv conflictul armat – se află pe o treaptă
imediat inferioară războiului, reprezentând o acutizare a tensiunilor şi
o escaladare violentă a situaţiilor de criză. Totuşi, conflictul, ca
expresie a conflictualităţii lumii, ca număr şi ca frecvenţă, poate avea
o sferă mai largă decât războiul, în sensul că, în fond, şi războiul este
tot un conflict armat, dar de forte mare amploare.
Desigur, nu competiţia dintre conflict şi război este aici
importantă, ci substanţa conflictualităţii, modul în care se ajunge de
la un conflict de interese, spre exemplu, fie ele şi interese vitale, la un
război. Dinamica intereselor dă, efectiv, dinamica foarte complexă a
conflictualităţii. Cunoaşterea intereselor, a relaţiilor şi raporturilor
dintre ele, duce la cunoaştere politicilor şi, în consecinţă, a
parametrilor de conflictualitate. Dar cunoaşterea intereselor este
stufoasă, fractală şi complicată. Oamenii nu au totdeauna răbdarea,
capacitatea şi disponibilitatea de a investiga şi analiza interesele, fie
şi pentru motivul că interesele nu sunt exprimate în văzul lumii, nu
sunt publice, ci, dimpotrivă, de cele mai multe ori, ascunse cu multă
grijă. Convenim să evaluăm diferitele trepte ale conflictualităţii, pe o
scală de la 1-100, astfel:
 Normalitatea: 0-40;
 Anormalitatea 41-60;
 Precriza: 61-70;
 Criza: 71-80;
 Conflictul: 81-95
 Războiul 95-100.
Să presupunem că, într-un interval de 10 unităţi de timp (ani)

se ajunge de la normalitate la război.
După cum se ştie, urmările efective ale războiului se lichidează
într-un interval de timp cel puţin dublu, deci cam în 20 unităţi de
timp. Într-un tabel şi, respectiv, într-un grafic, această afirmaţie ar
putea fi prezentată astfel:
43
Prerăzboi Postrăzboi
Valori Evaluări
Etape Etape Evaluări pe ani
pe ani
10-40 Normală Normală
41-60 Anormală Reaşezare
61-70 Precriză Reconstrucţie
7,1-8 Criză Refacere
8,1-9,5 Conflict Post-război
9,5-10 Război Război
120
100
80
60
40
20
0
1
9
11
13
15
17
19
21
23
25
27
29
Conflictualitate
Vârful conflictualităţii îl reprezintă războiul, sub toate formele

posibile. Conflictele, inclusiv cele armate, se află, pe scala aleasă de
noi, în funcţie de frecvenţa lor în raport cu normalitatea, cu precriza
şi cu criza, între 81 şi 95. De la 95 la 100, conflictul devine o
confruntare extrem de violentă, denumită război.
De-a lungul timpului, termenul de „război” a fost extins şi la
alte conflicte – ca ultima etapă a lor –, cu condiţia ca o astfel de etapă
(denumită război) să fie o urmare a unei decizii politice, să aibă deci
un scop politic, indiferent de mijloacele care se folosesc în
confruntare.
Printre caracteristicile importante actuale ale războiului, ar
putea fi situate şi următoarele:
 diversificarea formelor şi conţinutului acţiunilor
militare;
 apropierea asimptotică a nivelurilor politic, strategic,
operativ şi tactic;
44
 creşterea interdependenţelor din spaţiul luptei;

 asigurarea unui flux de informaţii în timp real;
 scurtarea duratei confruntărilor violente de tip militar;
 implicarea comunităţii internaţionale în managementul
războiului, mai ales în interzicerea lui;
 creşterea decalajelor dintre armatele tehnologizate şi
cele care nu au acces la tehnologiile de vârf;
 menţinerea pericolului nuclear.
Conflictul armat nu este război, dar poate deveni război.
Conflictul armat se poate ivi pe neaşteptate, având la origine un
incident2, un interes al unui grup restrâns, o revoltă sau o formă de
conflictualitate socială, economică sau de o altă natură. Dar şi
conflictul se declanşează – chiar şi atunci când este spontan – printr-o
decizie politică sau de sorginte politică. Cineva trebuie să dea
comanda: Atacaţi! Şi să stabilească, în funcţie cel puţin de resurse,
limitele angajării armate.
Printre principalele caracteristici ale conflictelor armate actuale
şi viitoare ar putea fi incluse şi următoarele:
 decizia precipitată de declanşare a lor;
 violenţa extremă;
 marea diversitate;
 cauzalitatea complexă;
 urmările imprevizibile;
 frecvenţa foarte mare;
 deplasarea semnificativă a zonelor de confruntare spre
latura asimetrică a conflictualităţii;
 distribuţia haotică, în mozaic;
 proliferarea acţiunilor şi reacţiilor de tip terorist, îndeosebi
în zona Orientului Mijlociu, în zona Orientului Apropiat, în
Africa, în America Latină, dar şi în alte părţi (Pakistan,
India, Asia de Sud-Est etc.);
 proliferarea acţiunilor de tip disproporţionat, pe de o parte,
şi de tip simetric de joasă intensitate, pe de altă parte;
 proliferarea conflictelor armate cu obiectiv politic identitar;
 proliferarea unor conflicte armate variate, de reţea;
 apariţia şi dezvoltarea conflictelor cibernetice.
2
În America Latină, se cunosc cazuri când s-a declanşat un conflict armat între două state,
datorită unui… meci de fotbal.
45
Aceste caracteristici şi multe altele fac din conflictele armate

actuale şi viitoare unele dintre cele mai complexe, mai dinamice şi
mai imprevizibile provocări şi chiar ameninţări ale secolului al XXI-
lea. Este posibil ca, în viitor, aceste provocări să se extindă şi să
cuprindă, practic, aproape toate domeniile activităţii umane,
îmbrăcând forme din ce în ce mai diversificate şi mai complicate.
Din păcate, cu toate realizările excepţionale în domeniul high-
tech, al IT şi al comunicării, omenirea nu a reuşit încă şi, probabil, nu
va reuşi niciodată pe deplin, să-şi gestioneze, în mod eficient,
propria-i conflictualitate distructivă. Fie datorită limitelor până la
care s-a ajuns şi, deci, neputinţei, fie datorită faptului că tensiunile şi
conflictele sunt endogene, fac adică parte din sistemul societăţii
omeneşti şi din procesele ei permanente şi esenţiale. Pentru că nu va
reuşi niciodată să-şi armonizeze interesele. Şi nu va reuşi, pentru că,
prin natura lor, interesele sunt diversificate, flexibile, etajate, haotice
şi, în marea lor majoritate, conflictuale. Nu va exista niciodată o
unitate a lumii în ceea ce priveşte interesele.
1.2 Războaiele din noua generaţie
Există „generaţii” în identificarea, definirea, calificarea şi

clasificarea războaielor? Ce înseamnă „noua generaţie”? Care sunt
principalele elemente ale războaielor din noua generaţie? Cum pot fi
ele cunoscute?
Războaiele sunt ca oamenii şi ca societăţile. Se dezvoltă odată

cu ele, îmbracă formele şi trăsăturile conflictualităţii individuale şi
sociale, economice, politice, informaţionale şi militare, pe care o duc
la extrem, fac parte din societate şi pot fi clasificate şi în funcţie de
stadiul la care a ajuns societatea respectivă, de nivelul, sfera şi
conţinutul presiunilor, provocărilor, pericolelor şi ameninţărilor care
se conturează în acea societate, de vulnerabilităţile societăţii, de
soluţiile pe care le oferă şi de modul în care societatea acceptă
situaţiile create şi desfăşurările asociate acestora.
Cu alte cuvinte, războaiele din noua generaţie poartă, pe de o
parte, amprenta celor din generaţiile anterioare şi, pe de altă parte,
sunt modelate de cerinţele evoluţiei parametrilor conflictualităţii
46
noului tip de societate. Ele sunt, oare, forme noi ale vechilor noastre
războaie? Sau este vorba de o transformare radicală, în care doar
rădăcinile, originile, cauzele şi interesele mai au o oarecare
continuitate?
Nici un război nu este unic pe planetă, deşi fiecare război este
unic în felul său. Unic şi irepetabil, chiar dacă, aparent, războaiele
seamănă unele cu altele. Fiecare război se trage din cel precedent şi,
în acelaşi timp, fiecare război are configuraţii şi desfăşurări care-i
sunt proprii şi nerepetabile.
1.2.1 O posibilă tipologie a noilor războaie
Într-un articol intitulat „Războaiele din noua generaţie”,

publicat la Berlin, în nr. 3 din 1997 al revistei Imperativ, Pavel
Tulaev, vicepreşedinte al asociaţiei „Sinergiile Rusiei” a subliniat că,
noi, cei care trăim în aceste vremuri (este vorba de finele secolului al
XX-lea), suntem deja antrenaţi să suportăm aceste războaie mai vechi
sau mai noi: războaie informaţionale, religioase, psihotronice,
energetice, tehnologice, economice, financiare, clasice etc. 3 Aceste
războaie se duc simultan, paralel sau individual şi, într-o formă sau
alta, fiecare dintre ele ne afectează.
Totdeauna, lumea a fost în război. Mai întâi, în cer (Indra-
Vrtra, Ahura-Daevas, îngeri şi demoni, conflictele Olimpului etc.),
apoi, pe pământ, atât între civilizaţii, cât şi în interiorul acestora.
Niciodată, războiul nu a încetat pe această planetă. Practic, n-a existat
nici un interval de timp fără să fie undeva, pe planetă, un război sau
un conflict armat. De unde şi dictonul: Si vis pacem, para bellum.
Războaiele cerului sunt interpretate conform tradiţiei religioase
dominante. Ortodoxia dezvoltă doctrina creştină a ierarhiei forţelor
angelice care înving răul satanic. Simbolurile şi miturile, Crucea,
Sfânta Scriptură, Ierusalimul constituie o realitate absolută pentru
creştini.
Războaiele religioase aduc realitatea cerească pe pământ.
Inchiziţia este una din aceste formule de război împotriva răului din
om. Dar forma care s-a consacrat este cea care a coborât la nivelul
unui antagonism între popoare, între rase şi între civilizaţii. Unii au
3
Pavel Tulaev, Guerres de nouvelle generation, http://foster.20megsfree.com/326.htm,
47
pus la baza acestui antagonism deosebirile şi chiar conflictele dintre

valori. Nu valorile sunt însă conflictuale, ci interesele. Iar interesele
generează politici care se confruntă. Devotamentul faţă de un slogan
sau altul, faţă de un profet sau altul nu înseamnă valoare, ci doar
devotament. Pe acest suport s-au construit însă mulţimile de interese
conflictuale care au permanentizat conflictul armat şi războiul.
Războaiele obişnuite, de tipul armată contra armată, pot fi
categorisite în:
 războaie antice;
 războaie clasice;
 războaie moderne;
 războaie post-moderne.
Războaiele vechi sunt studiate pentru cultura militară. Cel
puţin, aşa cred unii, mai ales cei care consideră că nu au nevoie de o
astfel de cultură într-o epocă a vitezelor supersonice, a sistemelor de
arme de mare precizie, a undelor şi reţelelor. Războaiele antice sunt
însă pline de învăţăminte, mai ales că unele dintre ele trec în
actualitate, aduc noi dimensiuni care, de fapt, sunt vechi de când
lumea: simetria, disimetria şi asimetria.
Războaiele moderne folosesc sisteme de arme moderne şi toate
mijloacele ce pot fi utilizate în astfel de situaţii. Războaiele moderne
– între care se situează, desigur, şi cele două conflagraţii mondiale –
au demonstrat şi demonstrează uriaşul potenţial de conflictualitate al
lumii. Concluzia este cât se poate de pesimistă, în sensul că lumea nu
va reuşi să iasă niciodată din această conflictualitate. Probleme care
se pune din ce în ce mai acut şi mai tranşant este nu dacă lumea poate
sau nu poate ieşi din conflictualitate (la urma urmei, ieşirea din
conflictualitate poate să însemne ieşirea din evoluţie şi dezvoltare), ci
cum va reuşi ea în viitor să-şi modeleze şi să-şi gestioneze
conflictualitatea.
Războiul post-modern – războiul din generaţiile viitoare – va fi,
probabil, un război care iese din violenţa tradiţională şi trece tot mai
mult în planul cunoaşterii, sau, dacă nu va fi aşa, nu va mai fi,
probabil, deloc, întrucât deja ne aflăm în stadiul la care nivelul de
conflictualitate iese din raţional. La ora actuală, bombele A şi H, ca şi
celelalte arme de distrugere în masă, la care se adaugă sistemele de
arme de mare precizie, armele geofizice şi armele neconvenţionale
creează şi menţin, la nivel de tensiune permanentă, pericolul şi chiar
48
ameninţarea unui război ce poate evolua rapid spre o dimensiune

haotică imprevizibilă şi catastrofică.
Războiul post-modern ar putea deveni, în viziunea noastră, un
război antirăzboi sau un război de apărare a civilizaţiei umane atât
împotriva propriei agresivităţi, cât şi împotriva altor ameninţări,
cum ar fi cele geofizice, cele cosmice, cele informaţionale şi cele ce
rezultă din conflictualitatea cunoaşterii.
Războiul post-modern nu este cu nimic mai prejos de cele care
l-au precedat şi de cele care vor urma. El îmbracă toate formele
posibile – simetrice, disimetrice şi asimetrice – şi nu reduce
conflictualitatea, ci, dimpotrivă, o amplifică, o complică şi o
diversifică incomensurabil.
Cel de Al Treilea Război Mondial a fost, în opinia lui Pavel
Tulaev, dar şi a altora, un război rece. Acesta s-a încheiat nu cu o
pace definitivă, ci cu cel de Al Patrulea Război Mondial, care se duce
în noi spaţii, cu utilizarea de tehnologii noi şi prin participarea unor
subiecţi noi.4 Agresorii principali sunt consideraţi, de către Tulaev,
companiile transnaţionale, băncile internaţionale, precum şi
organizaţiile de securitate, precum NATO, ONU, OSCE.
Scopul acestui război este realizarea unei noi ordini mondiale,
iar mijloacele sunt, înainte de toate, tehnologiile cele mai moderne,
informaţia şi reţeaua. Agresiunea împotriva localităţilor şi a
populaţiilor se duce acum, nu neapărat prin sisteme de arme, prin
atacuri şi cuceriri, deşi nici acestea nu sunt excluse, ci prin… media.
Propaganda fără măsură, aculturaţia, produsele culturii de piaţă,
filmele, clip-urile publicitare etc. domină spaţiul informaţional.
Americanii pun aproape totul pe Internet, începând cu strategia
de securitate şi continuând cu strategiile de comunicare sau cu
strategia de securitate informaţională şi homeland security. Ei
consideră că lumea trebuie să ştie şi să afle ce fac ei, americanii, şi
eventual să procedeze în acelaşi fel. Acest lucru poate să aibă
consecinţe benefice pe planul prevenirii crizelor şi conflictelor, dar,
în realitate, este vorba de un adevărat război dus nu doar prin
mijloace informaţionale, ci, efectiv, prin mijloace specifice
cunoaşterii. Americanii obţin, spre exemplu, din exportul de produse
culturale, mai mult decât din exportul de armament. Dincolo de
aceste avantaje materiale şi financiare incontestabile, americanii mai
4
Pavel Tulaev, Ibidem, http://foster.20megsfree.com/326.htm
49
obţin ceva foarte important: tot mai multă lume adoptă stilul de viaţă
american, chiar dacă tot mai multă lume îl şi critică.
Terapiile de şoc, monetarismul, variaţia intempestivă a
cursurilor valutare, preţul hidrocarburilor, invaziile de tot felul,
reţelele comerciale şi informaţionale în expansiune, condiţionările
internaţionale, războaiele şi conflictele locale provocate cu intenţii
foarte precise, dictatul tehnologic şi informaţional, migraţia haotică a
populaţiilor şi concentrarea creierelor în mari centre, atacurile
psihotronice, viruşii, viermii şi troienii din reţelele Internet etc. sunt,
în cele din urmă, nu doar realităţi intempestive ale acestei epoci, ci şi
mijloace de agresiune tehnologică, psihologică, mediatică şi
informaţională.
S-a creat impresia falsă că toată lumea este în apărare
împotriva unor pericole şi ameninţări care vin din zone obscure, din
reţele teroriste şi din lumea chinuită care rabdă de foame şi care dă,
în fiecare an, 45 de milioane de morţi5. Ca şi cum această tragedie nu
ar fi un efect al bătăliei pentru putere, al lăcomiei unora şi politicilor
sistematice de sărăcire şi înfometare a populaţiilor sau al efectelor
unor politici de dominare şi influenţare, de control al pieţelor şi
resurselor, în folosul a mai puţin de 10 la sută din populaţia planatei.
Fără a neglija acest aspect extrem de important şi de real,
considerăm că nu avem dreptul să eludăm, în cadrul unei analize
lucide şi nepărtinitoare, aşa cum trebuie să fie, dealtfel, orice analiză,
şi celelalte aspecte ale războiului informaţional, ale războiului
mediatic, ale războiului geofizic, ale războiului cunoaşterii, care se
prezintă ca un război continuu, intens, strategemic şi disproporţionat.
Chiar dacă războiul este război şi atât, toate celelalte forme de
manifestare tind să se autonomizeze, să coopteze sau să centreze şi să
concentreze asupra lor efortul principal, nu neapărat pentru a provoca
un conflict, ci, mai ales, pentru a preveni un conflict şi a-şi asigura un
plus de securitate, prin putere şi dominanţă politică şi strategică.
1.2.2 Noile generaţii – a patra şi a cincea – ale războiului
Există, în opinia noastră, mai multe generaţii de războaie.

Probabil că fiecare epocă istorică îşi are sau ar trebui să-şi aibă
5
Une Europe sure dans un monde meilleur. Strategie européenne de sécurité, decembre 2003,
p. 6, http://www.iss-eu.org
50
generaţiile ei de războaie. Desigur, s-ar putea afirma că, într-un

anume sens, fiecărei epoci îi corespunde o anume generaţie de
războaie. Depinde ce anume se înţelege prin „generaţie de războaie”.
Noi considerăm că o generaţie de războaie ar trebui să grupeze,
pe baza caracteristicilor vitale sau esenţiale ale acestui fenomen,
acele războaie sau tipuri de războaie care sunt asemănătoare,
compatibile sau complementare din punct de vedere al politicilor care
le generează, al strategiilor, tehnologiilor, resurselor, campaniilor,
operaţiilor şi efectelor.
Războiul este un însoţitor permanent al societăţii omeneşti.
Este foarte clar că, din momentul în care societatea oamenilor, mai
exact, comunitatea în care trăiau oamenii a devenit o societate
politică, care a conştientizat adică un interes de grup, războaiele care
s-au dus de-a lungul timpurilor au avut anumite caracteristici şi pot fi
încadrate în diferite tipologii care, evident, aparţin unor generaţii de
războaie. O astfel de clasificare ajută, după părerea noastră, la
cunoaşterea mai precisă şi mai profundă a acestui fenomen, la
înţelegerea universului şi limitelor lui, a coordonatelor în care acesta
evoluează, adică a prezentului şi a viitorului războiului.
Începând cu 1989, strategul american W.S. Lind a lansat
conceptul de „război de generaţia a patra” (Fourth Generation
Warfare, prescurtat 4GW). Era necesară o astfel de clasificare, pentru
a orienta mai bine reflecţia strategică şi politică asupra fenomenului
război. Clasificate pe generaţii, războaiele pot fi mai bine analizate,
cunoscute şi înţelese, atât în ceea ce priveşte dinamica mediului de
securitate care le-a generat, cât şi desfăşurările şi efectele lor. Desigur,
clasificările îşi au limitele lor, care ţin de limitele criteriilor folosite,
dar pot aduce un plus de claritate în ceea ce priveşte cunoaşterea
fenomenului război. Efectele, cum bine se ştie, sunt extrem de
diferite şi de complexe, iar influenţa lor asupra noilor concepte este
extrem de mare.
Războaiele din epoca modernă şi contemporană ar putea fi
grupate, după opinia noastră, nu în patru, ci în cinci generaţii, întrucât
la orizontul politic şi strategic al începutului de veac şi de mileniu se
conturează din ce în ce mai clar o nouă generaţie de războaie, chiar
dacă o astfel de perspectivă nu este pe de-a întregul succesivă epocii
războaielor din generaţia a patra, ci, într-o anumită măsură, chiar
concomitentă cu aceasta sau suprapusă în mare parte peste aceasta.
51
O astfel de clasificare poate fi prezentată astfel:
Generaţia Tipuri de războaie Caracteristici

 Războaie de masă;
Războaiele cuprinse între  Forţe masive,
Generaţia 1 introducerea armei de for şi dispuse faţă în faţă sau în
Primul Război Mondial diferite dispozitive pe un
teatru de război
 Mitraliera, arme de
foc puternice
Conflictele şi războaiele dintre  Mobilizarea
Generaţia 2
cele două conflagraţii mondiale industriei;
 Crearea economiei
de război
 Arme automate,
tanc, avion;
 Război de mişcare;
 Manevre pe spaţii
Cel de Al Doilea Război largi;
Generaţia 3
Mondial  Arme noi, îndeosebi
de distrugere în masă;
 Tehnologie,
manevră, viteză;
 Acţiune rapidă.
 Revoluţie în probleme
militare;
 Sisteme de arme de
mare precizie;
 Lovituri la distanţă;
 Extinderea spaţiului
luptei;
 Războaie simetrice;  Terorism;
Generaţia 4  Războaie disimetrice;  Acţiuni asimetrice;
 Războaie asimetrice  Extinderea
conflictualităţii în spaţiul
economic, informaţional
şi chiar cultural;
 Folosirea reţelei, a
sistemelor C4I2SR şi
variantelor
ultraperfecţionate ale
52
acestora
 Într-o primă etapă,

conflictualitatea devine,
probabil, haotică, tinde să
scape de sub control,
afectează grav toate
domeniile, inclusiv pe cele
ale cunoaşterii, noţiunilor,
 Războaie haotice;
construcţiilor
 Războaie cognitive;
motivaţionale;
Generaţia 5  Războaie cibernetice;
 Într-o etapă
 Războaie de apărare sau
următoare, este posibil ca
de protecţie a civilizaţiei
lumea să se solidarizeze
pentru a se proteja de o
serie de provocări,
pericole şi ameninţări
exogene, inclusiv de
natură cosmică şi
extracivilizaţională.
Războaiele din generaţia a 4-a şi cele din generaţia a 5-a pot

avea evoluţii care să scape formelor clasice de management şi de
gestiune a conflictualităţii. Deja există o saturaţie pe planul politicilor
de securitate şi apărare, strategiilor militare, economice, sociale şi
informaţionale. Acestea creează blocaje strategice majore pe care nu
se încumetă nimeni să le înlăture, ca altădată, prin război.
Politica de război – condamnată de toate organizaţiile şi
organismele internaţionale, regionale şi naţionale – a devenit un fel
de politică intrată în clandestinitate, mai ales atunci când este vorba
de războiul sau de războaiele altora, şi nu de cele provocate de înseşi
interesele marilor puteri strategice, pe spezele restului lumii şi mai
ales ale aşa-numiţilor pivoţi strategici. Marile puteri strategice sunt,
la ora actuală, Statele Unite, Uniunea Europeană, NATO, Rusia,
China şi India, iar marii pivoţi strategici sunt sau pot fi Orientul
Mijlociu, prin zonele conflictuale Irak, Iran, Afganistan, Asia
Centrală, Orientul Apropiat (Israelul), Africa mozaicată şi, din punct
de vedere geopolitic, zona de falie etnico-religioasă din Asia de Sud-
Est. Dar şi această reflecţie este relativă şi subiectivă şi suportă
discuţii. Spre exemplu, constituirea BRIC (Brazilia, Rusia, India şi
53
China), la care s-au afiliat şi alte state mari, reprezintă, considerăm

noi, o modalitate de a reechilibra – cel puţin din punct de vedere
geopolitic – raporturile care se constituie, dinamic şi complex, în
reconfigurarea centrelor de putere şi în repoziţionarea forţelor,
mijloacelor şi resurselor, probabil, în vederea uriaşelor bătălii de
mâine (vizibile sau invizibile) pentru putere, influenţă, resurse
(îndeosebi energetice şi de materii prime esenţiale).
1.2.3 Câteva posibile principii ale noului război
Noul război nu este altceva decât vechiul război modernizat,

actualizat sau, cu un termen mai nou, up-gradat şi up-datat, adică
înnoit şi adus la zi. Într-un fel, războiul este unic. Nu există, la drept
vorbind, şapte sute de mii patruzeci şi cinci de feluri de războaie –
câte bordeie, atâtea războaie –, ci doar o „extensie” a conflictualităţii
modelată politic la aproape toate domeniile vieţii şi activităţii
oamenilor. Noul război constă tocmai în această „extensie” a forţelor,
mijloacelor, operaţiilor şi acţiunilor, prin implicarea masivă a
aproape tot ce ţine de putere. Este vorba de forţe, mijloace,
dispozitive, acţiuni şi resurse pentru punerea în operă a unor politici
de dominare şi, de cealaltă parte, de contracarare a acestor politici sau
de adaptare la violenţa, subtilităţile şi exigenţele lor.
Printre principiile cele mai importante ale noului război
considerăm că ar trebui situate şi următoarele:
 predominanţa informaţională;
 dominanţa tehnologică;
 poziţionarea strategică oportună;
 simetria conflictuală;
 disimetria;
 asimetria;
 extensia mediatică;
 acţiunea indirectă.
Este foarte posibil ca toate aceste principii să încerce să scoată
războiul din onoarea şi demnitatea de altădată a spaţiului luptei şi să
îl situeze în filosofia şi fizionomia afacerii, marcată semnificativ de
labirintul informaţiei, dezinformării, manipulării şi acţiunilor
disimetrice şi asimetrice. Fiecare face ce poate şi cum poate. Există
posibilitatea un război al unei ţări împotriva altei ţări – războiul
54
frontalier – pentru diverse motive, un război al marilor puteri

împotriva tuturor celor care pun la îndoială şi încearcă, într-o formă
sau alta, să submineze condiţia lor de mari puteri, război al
„comunităţii internaţionale” împotriva statelor „rebele”, război al
statelor „rebele” împotriva celor care le fac să fie rebele, adică
împotriva acelei ordini a lumii pe care ele n-o doresc şi n-o acceptă,
război al unor entităţi împotriva altor entităţi, prin toate mijloacele
posibile şi imposibile etc. etc..
Lumea întreagă este un război continuu, care se desfăşoară, tot
aşa, prin toate mijloacele posibile, pentru bani, pentru teritorii, pentru
resurse, pentru influenţă şi, în foarte multe cazuri, pentru
supravieţuire.
Pentru a avea succes într-un astfel de război este necesar să fie
pus în operă şi principiul.
Principiul predominanţei informaţionale constă în tendinţa
marilor puteri, a organizaţiilor şi organismelor internaţionale de a şti
totul, de a realiza o supremaţie informaţională, de a contracara orice
acţiune prin surprindere din partea unui terţ şi, la urma urmei, de a
asigura controlul şi gestionarea crizelor şi conflictelor armate, de a
asigura un mediu strategic non-conflictual sau de a menţine
conflictualitatea la un nivel cât mai scăzut, în aşa fel încât să poată fi
controlată şi orientată. Desigur, în primul rând, în interes propriu, dar,
la acest interes, pot fi arondate – şi sunt arondate – şi numeroase alte
state. În felul acesta, se creează mari centre ale puterii informaţionale,
în jurul cărora mişună o mulţime de ţări-satelit.
Principiul dominanţei tehnologice este esenţial pentru
realizarea dominanţei informaţionale şi, în acelaşi timp, pentru
realizarea forţei necesare dominării reale, de regulă prin mijloace
disproporţionate, a mediului strategic. Noul război are ca nucleu
tocmai predominanţa tehnologică şi informaţională a anumitor centre
de putere, în general, cam aceleaşi de când există lumea modernă, dar
care transpun bătălia pentru putere într-un spaţiu mult mai larg,
complex şi multidimensional, ce permite manevra strategică pe linii
exterioare nu doar prin grupări uriaşe de forţe, mijloace şi resurse, ci
şi prin folosirea tuturor mijloacelor de dominanţă şi influenţare.
Pentru a realiza acest lucru este necesar să fie aplicat şi
principiul poziţionării strategice oportune.
55
Principiul simetriei conflictuale constă în faptul că fiecare

dintre puterile sau entităţile candidate la calitatea de beligeranţă în
noul război caută să aibă aceleaşi mijloace, politici, doctrine şi
strategii cu ale posibililor adversari, astfel încât, la nevoie, să poată
face faţă unui atac din partea acestora şi să-i asigure un minimum de
condiţii pentru a contraataca sau chiar pentru a preveni sau
preîntâmpina un atac, deci pentru efectuarea unui atac preventiv sau
preemptiv.
Principiul disimetriei constă în tendinţa fiecăruia dintre
posibilii beligeranţă de a realiza o superioritate netă – în forţe,
mijloace, acţiuni, politici şi strategii –, care să permită realizarea
scopului şi obiectivului propus fără pierderi sau cu cât mai puţine
pierderi şi cheltuieli. Tendinţa este veche şi totdeauna ea s-a
manifestat şi în realitate, într-o formă sau alta. Realitatea este însă
dinamică şi niciodată disproporţionalitatea nu a putut fi menţinută
multă vreme în formula iniţială. Totdeauna, la un anumit interval de
timp, de regulă, imprevizibil ca durată şi moment, forţele şi, respectiv,
raporturile de forţe s-au schimbat.
Principiul asimetriei6 este omniprezent. Niciodată el nu a fost
însă mai pregnant ca în momentul de faţă. Probabil că, în viitor, el se
va manifesta şi mai intens, întrucât lumea nu este dispusă să accepte
nici simetria – deşi o doreşte –, nici disproporţionalitatea, deşi marea
putere o urmăreşte totdeauna şi prin toate mijloacele posibile. În
situaţia în care o entitate perceptibilă în plan politic şi strategic nu
poate realiza o disproporţionalitate care să-i asigure condiţii pentru
îndeplinirea obiectivelor propuse, ea va avea totdeauna în rezervă
politici, strategii, forţe, mijloace, resurse şi acţiuni asimetrice, dintre
cele mai surprinzătoare. Unele dintre ţări, inclusiv dintre marile
puteri strategice ale lumii, apelează de la început la politici, strategii
şi tactici asimetrice, pe care le dezvoltă în secret, le experimentează
cu precauţie şi le aplică ori de câte ori au prilejul să o facă. Astfel,
războiul mediatic din zilele noastre este, deopotrivă, un produs al
politicilor şi strategiilor bazate pe disproporţionalitate, dar şi al
politicilor şi strategiilor asimetrice.
6
Aceste principii – simetrie,disimetrie şi asimetrie – vor fi tratate într-un capitol separat al
acestei lucrări, întrucât sunt foarte importante pentru noile construcţii geopolitice şi
geostrategice în vederea unui posibil nou război.
56
Principiul extensiei mediatice (principiul mediatic) a fost

practicat dintotdeauna. Niciodată el nu a atins însă cotele din zilele
noastre. Pentru că niciodată, din câte cunoaştem noi, nu au existat pe
planeta Pământ atâtea reţele şi atâtea sisteme de comunicaţii care să
asigure transmiterea semnalelor şi chiar a informaţiei în timp real.
Războiul, ca expresie de vârf a conflictualităţii lumii, luat sub toate
formele şi formulele sale, nu putea să nu folosească acest nou spaţiu
de confruntare: informaţia, mai ales informaţia publică, imaginea şi
cuvântul.
Într-un anume sens, putem spune că războiul trece din ce în ce
mai mult în spaţiul informaţiei, în zona cuvântului, în zona
cunoaşterii. Folosirea cunoaşterii ca armă nu este nouă. Dar, în
zilele noastre, ea devine un fel de super-armă, o armă a armelor,
întrucât ultimul bastion al spaţiului care generează valoare rămâne
cel al cunoaşterii.
Principiul acţiunii indirecte dezvoltat de Liddell Hart, în
cunoscuta sa lucrare Strategia acţiunilor indirecte7, a devenit unul
dintre cele mai importante principii ale epocii actuale. Deşi lovirea
nemijlocită a centrelor vitale ale dispozitivului inamic se înscrie în
rândul strategiilor directe, promovate cu putere de către forţele uriaşe
americane şi nu numai, manevra de forţe, manevra cibernetică,
manevra psihologică şi cea mediatică (aceasta din urmă trecând chiar
în prim-planul mijloacelor celor mai eficiente şi mai la îndemână ale
războiului), proiecţia forţelor, modalităţile de realizare a motivaţiilor,
argumentelor şi dispozitivelor, modul de alcătuire a grupărilor de
forţe, acordurile încheiate cu ţara-gazdă, complexitatea procedurilor
de angajare, de elaborare a deciziilor politice naţionale în acest sens
şi o mulţime de alte modalităţi de punere în operă a unei decizii se
bazează, tot mai mult, pe acest principiu care generează un efect
complex, de regulă, indirect.
Informaţia şi diplomaţia militară joacă aici un rol esenţial în
toate etapele pregătirii şi desfăşurării războiului. Uneori, poţi obţine
prin cuvânt, mult mai mult decât prin forţa armelor. Însuşi Napoleon,
unul dintre cei mai mari strategi ai lumii, spunea că o gazetă poate
face cât o mie de baionete.
7
Basil Liddell Hart, Strategia acţiunilor indirecte, Editură Militară, Bucureşti, 1993
57
1.3 Războiul antirăzboi?
De ce un război antirăzboi? Este, oare, lumea dispusă să

distrugă un război printr-un alt tip de război? Războiul antirăzboi
înseamnă negarea războiului, nimicirea războiului printr-un război
de sens contrar sau doar gestionarea lui? A ajuns, oare, lumea într-o
etapă în care este nevoită să folosească mijloacele specifice
războiului pentru a combate războiul?
Ne aflăm într-o etapă de dezvoltare a societăţii omeneşti în

care războiul a devenit unul dintre cele mai indezirabile fenomene.
Cel puţin, aşa se crede. Sau aşa apare. Lumea se teme cumplit de
noul război, chiar dacă noul război are caracteristici ale noii societăţi
şi vine să o ajute, direct sau indirect, mijlocit sau nemijlocit, pe
aceasta în rezolvarea – şi prin mijloace violente – a problemelor
conflictuale cu care se confruntă. Iar cea mai gravă dintre
problemele cu care societatea omenească se confruntă, de când
există ea pe pământul oamenilor, o reprezintă tocmai dinamica
haotică a acelor interese vitale ce nasc politici ce proiectează, ca
mijloc de impunere, de slujire, sau de apărare a acestor interese
vitale, războiul.
Războiul acesta – războiul care slujeşte interesul vital al unei
comunităţi sau alteia – n-ar trebui să fie respins de omenire, pentru că
omenirea l-a creat. L-a creat, l-a dezvoltat şi, acum, se pare că s-a
cam speriat de el, că încearcă să-l pună sub control. Dar nu oricum, ci
tot printr-un război de oprire, de nimicire sau de control al războiului.
Care se doreşte a fi un altfel de război. Război împotriva războiului!
Dar, războiul, aşa cum îl definea Benhardi, se justifică numai prin
interesul vital, adică pentru apărarea interesului vital. Războiul se
foloseşte însă nu doar pentru apărarea interesului vital, ci şi prin
impunerea acestuia. Şi atunci? Despre ce fel de război vorbim?
Cu alte cuvinte, războiul de care are nevoie omenirea în
prezent şi, mai ales, în viitor este sau ar trebui să fie un nou tip de
război, un război antirăzboi, adică un război care să prevină, să
dezamorseze sau să anihileze războiul distrugător, adică războiul
care ar putea pune capăt civilizaţiei oamenilor.
Aşa să fie oare?
58
Au mai rămas, ca să spunem aşa, trei mari categorii de

războaie. Mai exact, războaiele lumii – cele vechi, cele actuale, dar şi
cele noi – pot fi grupate şi regrupate în trei categorii mari:
 războaie simetrice;
 războaie disimetrice sau disproporţionate;
 războaie asimetrice
Chiar dacă există voci care contestă o astfel de clasificare, noi
considerăm că o astfel de sistematizare este necesară din cel puţin
două motive importante:
- creşterea diversităţii şi complexităţii războaielor şi extinderea
lor la numeroase spaţii şi domenii, care, altădată, erau fie adiacente,
fie complementare, fie indiferente la fenomenul război;
- dezvoltarea fără precedent a mijloacelor, scopurilor şi
obiectivelor confruntărilor violente ce pot fi încadrate în categoria
„război”.
Dar şi această clasificare poate fi privită şi tratată nuanţat,
întrucât, încă de la începutul lumii (păstrând, desigur, proporţiile),
războaiele au fost, deopotrivă, simetrice, disimetrice şi asimetrice.
Probabil, că la fel vor fi şi cele viitoare. Noua natură a
actualelor şi viitoarelor războaie nu constă numai în simetria,
disimetria şi asimetria lor, ci şi în transformarea substanţială a
tipologiei conflictualităţii, în aria de cuprindere a conflictelor armate
şi războaielor, în conţinutul şi formele concrete de manifestare a
ostilităţilor.
În timp ce un război frontalier, între două ţări care-şi dispută
un teritoriu – cum a fost cel dintre Iran şi Irak dintre anii 1970-1980,
izbucnit pentru cele câteva insule de la confluenţa fluviilor Tigru şi
Eufrat, de pe porţiunea denumită Shatt-al-Arab, dar nu numai –,
poate fi considerat unul de tip simetric, atacurile din 1991 şi 2003
efectuate de coaliţia condusă de Statele Unite împotriva Irakului sunt,
categoric, cel puţin până la un punct, războaie disimetrice sau
disproporţionate.
Ceea ce a urmat în Irak şi în Afganistan, după încheierea părţii
disimetrice a războiului, care încă are şi va avea efecte pe termen
lung, se poate numi, fără îndoială, război asimetric.
Noua natură a războiului nu constă doar în forma şi conţinutul
conflictului armat, în configuraţiile şi desfăşurările mai mult sau mai
puţin clasice, mai mult sau mai puţin moderne ale confruntărilor din
59
teatrele de operaţii sau din teatrele de război, ci în scopurile,

obiectivele şi, mai ales, în efectele războiului.
Scopurile, obiectivele şi efectele războaielor actuale, ale noilor
războaie ar putea fi grupate în diferite categorii, pentru a înţelege mai
bine determinările reciproce, conexiunile şi interconexiunile, precum
şi perspectivele evoluţiei acestora în timp şi spaţiu.
O posibilă variantă de grupare sintetică a acestora se prezintă
în Anexa nr. 1 Dinamica scopurilor, obiectivelor şi efectelor
războiului
60
CAPITOLUL 2
FILOSOFIA PARADOXALĂ A RĂZBOIULUI
Dintotdeauna, războiul s-a prezentat sau a fost prezentat ca o...

ieşire din raţiune, ca o măsură nechibzuită, dăunătoare omenirii, ca
un cataclism sau ca o lipsă de măsură a politicienilor şi a celor care
au drept de decizie. Şi aceasta, pentru că războiul nu este o simplă
confruntare în spaţiul imaginii sau o simulare a principiului
contradicţiei. Războiul cere o uriaşă angajare de forţe şi mijloace,
consumuri imense, pierderi de vieţi omeneşti, distrugeri materiale şi
numeroase alte efecte dezastruoase pe termen lung. Rareori, războiul
a însemnat avantaje certe sau soluţii excelente. Totdeauna, războiul a
însemnat puţine avantaje şi imense pierderi, chiar dacă, în plan politic
sau strategic, a dus la schimbarea raportului de forţe, la cucerirea sau
pierderea unor teritorii, unor resurse sau unor sfere de influenţă. Cu
toate acestea, războiul face parte din viaţa oamenilor şi oamenii îl
acceptă, chiar dacă îl condamnă, îl fac, chiar dacă se tem de el, îl
legitimează, chiar dacă-l repugnă.
2.1 Există oare o filosofie a războiului?
Avem, oare, de-a face un... război filosofic? Este, oare,

posibilă alăturarea celor doi termeni: război şi filosofie? Ce să
înţelegem printr-un astfel de concept? Că s-au apucat filosofii să se
războiască între ei? Că filosofia are nevoie de politică sau de o
decizie politică? Este, oare, oportun ca, într-o epocă a gândirii
democratice şi liberale, să vorbim de un... război filosofic sau de o
filosofie a războiului?
Filosofia este înţeleasă, îndeosebi, ca un mod de a gândi. Ca

ştiinţă, experienţă îndelungată şi artă a gândirii, a construirii
abstractului, uneori, chiar prin depărtarea de concret, ca o a dialectică
a lumii limbajelor, a semnificanţilor, semnificaţilor şi semnificaţiilor.
61
De-a lungul mileniilor, filosofia s-a constituit într-o sensibilă şi

complexă arhitectură a gândirii, a creat şi re-creat mereu lumea
gândului, a abstractului, a noţiunilor şi conceptelor, a propoziţiilor şi
raţionamentelor. Ea s-a ocupat, deopotrivă, de viaţa şi gândurile
omului, de teoria existenţei – ontologia –, de teoria cunoaşterii –
gnoseologia, cu ramura ei de cunoaştere a ştiinţei sau de cunoaştere
ştiinţifică denumită epistemologie – şi de arhitectura propriu-zisă a
gândirii – logica. Ontologia, gnoseologia şi logica sunt trei
componente armonioase şi impresionante ale filosofiei, care
înnobilează fiinţa umană, prin calitatea superioară a gândirii umane.
Probabil că, în Univers, mai există şi alte tipuri de gândire,
precum şi alte modalităţi de construire a abstractului, dar noi,
oamenii, deocamdată, nu-l cunoaştem decât pe acesta, cel care
produce gândirea umană. Ştiinţele apropiate de mecanismele gândirii
şi comportamentului uman, îndeosebi psihologia, sociologia şi logica,
ne dau, în mare măsură, uriaşa dimensiune a construcţiei gândirii
umane.
Dar, cum bine se ştie, gândirea umană nu se ocupă doar de
propria ei existenţă, nu este adică doar o gândire a gândirii, ci se
prezintă, în primul rând, ca o gândire a lumii, a Universului şi a
acţiunii umane, ca un mod de formulare a modelelor acţionale, ca un
modus vivendi şi nu doar ca un modus cognoscendi, mai exact, ca un
modus cognoscendi în vederea constituirii şi dezvoltării unui modus
vivendi.
Ce legătură au toate acestea cu războiul?
Au, desigur. În primul rând, războiul, ca oricare altă activitate
omenească, este gândit, atât în plan conceptual, cât şi în plan acţional.
Dacă „vocaţia” societăţilor omeneşti este conflictualitatea, iar
războiul pare a fi ultima treaptă a acesteia, este normal ca oamenii să
gândească războiul, să-l modeleze, să-l planifice, să-l construiască în
primul rând în planul conceptului, al gândirii. Există, aşadar, o
filosofie a războiului, adică un mod de a gândi războiul care are cel
puţin patru laturi fundamentale:
 gândirea deciziei politice privind declanşarea războiului,
mai exact, de folosire a războiului ca modalitate de
soluţionare a unui diferend;
62
 gândirea războiului ca fenomen social complex, cu urmări

dramatice şi, de cele mai multe ori, imprevizibile pentru
om, pentru acţiunea umană, pentru existenţă şi cunoaştere;
 gândirea strategică a războiului;
 gândirea operativă (operaţională) a războiului, a
operaţiilor şi acţiunilor militare strategice;
 gândirea tactică a războiului şi acţiunilor militare.
Gândirea deciziei politice privind războiul face parte din ceea
ce am putea numi filosofia politică a războiului. Conţinutul acesteia
se referă îndeosebi la a gândi politic războiul, adică în funcţie de
interese, îndeosebi de interesele vitale ale entităţii respective, de
scopuri politice şi, deci, de cauze şi efecte. Efectele dorite, sperate,
preconizate şi planificate stau la baza oricărei decizii politice privind
războiul. Aceste efecte sunt privite, analizate, configurate şi tratate
pe cel puţin cinci configuraţii importante:
 nivel de risc;
 interese vitale şi conjuncturale;
 avantaje şi costuri economice, financiare, sociale,
culturale şi civilizaţionale;
 relaţii internaţionale sau regionale (locale);
 posibilităţi, limite şi consecinţe directe ale angajării.
Toate acestea şi încă foarte multe alte configurări revin
decidentului politic, iar acesta nu-şi poate permite să elaboreze
hotărârea de a declanşa ostilităţile fără să gândească efectele pe
termen scurt, pe termen mediu şi pe termen lung. Acest mod de a
gândi efectele, dar şi costurile şi pierderile, face parte din ceea ce
numim filosofie politică a războiului sau filosofia riscului de război.
Gândirea socială a războiului depăşeşte sfera politicului şi
impune participarea, într-o formă sau alta, a întregii societăţi la
edificarea unei paradigme a războiului. Aici intră în funcţiune
memoria colectivă, psihologia colectivă, psihologia deontică, logica
gândirii conflictuale, ştiinţele exacte, raporturile dintre o posibilă
decizie politică privind declanşarea războiului şi efectele în planul
relaţiilor interumane, al economiei, demografiei şi securităţii sociale
şi individuale. Gândirea socială a războiului creează un anumit tip de
reprezentare a acestei conflictualităţi. În spaţiul iugoslav, spre
exemplu, a fost de-ajuns o sigură scânteie, pentru ca memoria
colectivă şi psihologia grupurilor etnice şi religioase să amplifice
63
starea de beligeranţă şi să transforme conflictualitatea într-un

dezastru.
Gândirea strategică a războiului are cel puţin trei dimensiuni:
 ştiinţa, priceperea, arta şi voinţa de a pune în operă
decizia politică privind declanşarea războiului;
 expertizarea strategică a deciziei politice;
 planificarea strategică a războiului şi a efectelor
acestuia.
Aceste dimensiuni cer, pe lângă o gândire metodologică
profundă – adică în algoritmi, concepte şi standarde –, prin care se
pune în aplicare decizia politică privind declanşarea războiului, o
gândire profundă şi responsabilă a noţiunilor, raţionamentelor,
îndoielilor, certitudinilor şi conceptelor – ştiinţifică, socială,
informaţională, militară, psihologică şi logică – cu privire la
fenomenul război, la desfăşurările, instrumentele şi la efectele
acestuia
Gândirea operativă (operaţională, poziţională) a războiului,
operaţiilor şi acţiunilor militare este o gândire a manevrei pentru
realizarea dispozitivului, pentru aducerea forţelor şi mijloacelor în
spaţiul luptei. Ea se materializează, de regulă, în planul operaţiei sau
operaţiilor (OPLAN) şi îmbină rigoarea planificării şi corelării unor
deplasări de forţe, mijloace şi resurse pe spaţii foarte mari cu supleţea
gândirii unor soluţii şi acţiuni de mare anvergură. Aici intervin nu
numai legităţi, norme şi reglementări, cadre permisive şi restrictive,
reguli de angajare, ci şi abilităţi, priceperi, capacitate de a găsi soluţii
adecvate, principii ale gândirii logice a războiului şi confruntării
armate, norme morale, valori ce se cer respectate, protejate sau
apărate. Sistemele de valori care se au în vedere aici se referă
îndeosebi la:
 cultura războiului;
 cultura instituţiei militare care materializează acest
război, a tradiţiilor armatelor, a calităţii luptătorilor;
 cultura ţării-gazdă;
 cultura liniilor de transport;
 valorile umane etc.
Toate aceste valori se cer nu numai respectate, protejate şi
apărate, ci şi incluse în modul de a gândi războiul, manevra şi
acţiunea.
64
Gândirea tactică a războiului şi acţiunilor militare este, de

fapt, gândirea în detaliu a luptei. Deobicei, o astfel de gândire este, ca
să spunem aşa, pragmatică, adaptabilă la situaţii, intuitivă şi
inspirativă. Aceşti doi termeni – intuitivă şi inspirativă – nu prea au
legătură cu gândirea, în calitatea ei de a opera cu noţiuni şi concepte,
judecăţi şi raţionamente, dar, în spaţiul tactic, adică în spaţiul luptei,
o influenţează în mod hotărâtor. În general, la nivel tactic, se
consideră că nu este prea mult timp pentru reflecţii, pentru
formularea de judecăţi şi raţionamente. Este şi motivul pentru care,
de regulă, la acest nivel, se operează cu proceduri, procedee şi
standarde. Părerea noastră, rezultată din analiza multor războaie şi
campanii, dar şi din propria experienţă, este că nivelul tactic nu poate
fi lipsit de o gândire tactică rapidă şi, în acelaşi timp, foarte
profundă.
Procedurile, ca şi standardele, sunt foarte bune, dar ele nu
suplinesc obligaţia comandantului şi chiar a luptătorului de a găsi o
soluţie inteligentă şi eficientă pentru fiecare situaţie în parte, în
funcţie de caracteristicile spaţiului luptei şi de dinamica extrem de
complexă a acţiunilor.
Noţiunea de război filosofic sau de filosofie a războiului pare

o contradicţie în termeni. Sofia înseamnă înţelepciune, iar filo
înseamnă pentru. Filosofia este o pledoarie pentru înţelepciune,
pentru inteligenţă, pe când războiul este o continuare prin mijloace
violente a unei politici, este un mod de a debloca o situaţie strategică,
o soluţie violentă pentru rezolvarea unor probleme care nu au alte
soluţii. Ce legătură are războiul cu planul gândirii filosofice, în afară
de faptul că şi războiul, ca oricare altă activitate omenească, trebuie
gândit? Tocmai faptul că şi războiul trebuie gândit este esenţial în
explicarea a ceea ce înţelegem noi prin filosofia războiului. Războiul
nu este doar un lanţ de campanii brutale, ci o acţiune de mare
amploare şi de risc extrem asumat şi calculat. Războiul nu este un
produs al minţilor demenţiale, ci al marilor inteligenţe, al gândirii
celei mai profunde, chiar dacă, în aproape toate războaiele,
învingătorii i-au acuzat pe cei învinşi de crime de război, de acţiuni
iresponsabile, de lipsa de gândire şi de înţelepciune în pregătirea şi
desfăşurarea campaniilor şi operaţiilor etc. etc. Convingerea noastră
fermă este că nu putem analiza şi înţelege războiul decât atunci şi
65
numai atunci când vom încerca să cunoaştem profund cauzele

complexe şi efectele numeroase ale acestui fenomen.
2.1.1 Filosofia valorilor şi conflictualitatea lumii.

Axiologia războiului
De la început trebuie să spunem că războiul nu se duce în

spaţiul valorilor, ci în cel al intereselor. Cauzele războaielor nu
trebuie căutate în valori, ci în interese. Dinamica intereselor defineşte
dinamica foarte complexă a conflictualităţii, iar aceasta, dusă la
limită, defineşte războiul. Ce legături există, atunci, între război şi
valoare? Există oare o axiologie a războiului?
2.1.1.1 Şcoala valorii
Aşa cum subliniam mai sus, un război, ca mijloc al politicii, se

duce din cauza şi în profitul intereselor, nu al valorilor. Valorile nu
generează războaie, ci conexiuni în spaţiul duratei, al culturilor şi
civilizaţiilor. De aceea, pentru a argumenta mai bine complicatele
cărări ale conexiunilor dintre război şi valoare, dintre interesul care
generează război şi valoarea care generează cultură şi civilizaţia, ne
vom întoarce la izvoare şi vom apela la primele şcoli care au generat
o teorie a valorii.
Şcoala de la Marburg este reprezentată de Cohen, Natorp şi
Cassirer este considerată ca întemeietoare a teoriei critice prin
aplicare metodei transcendentale asuprea raţionamentului filosofic,
îndeosebi în domeniul ştiinţei.
Al doilea mare curent din Germania anilor 1870 l-a constituit
Şcoala de la Baden ai cărei fondatori sunt Windelband, Rickert şi
Lask. Este cea de a doua şcoală a neokantianismului clasic, menită să
depăşească hegelianismul care, la aceea vreme, domina peisajul
filosofic.8 Neokantianismul urmărea să continue filosofia critică, prin
aplicarea metodei transcendentale la toate domeniile experienţei,
concentrându-se, din punct de vedere al formei, asupra teoriei
cunoaşterii şi, din punct de vedere al conţinutului, constituind
8
La philosophie des valeurs, http://perso.orange.fr/fillosophe/traductions/philoRickert.htm
66
„faptul” culturii în ansamblul ei şi nu numai în domeniul ştiinţelor

fizico-matematice, ca obiect al filosofiei critice.
Şcoala de la Marburg îşi propunea să lupte îndeosebi
împotriva tuturor presupoziţiilor metafizice care puteau fi legate de
ideea kantiană de lucru în sine, referindu-se la faptul ştiinţei.
Şcoala de la Baden orientează interpretarea sa, din perspec-
tiva filosofiei kantiene, asupra noţiunii de valoare, considerată ca o
condiţie esenţială a constituirii oricărei realităţi culturale. În
această viziune, raportul esenţial al filosofiei kantiene constă în
deschiderea unui plan nou, între scepticismul psihologic şi
dogmatismul metafizic, acela al lucrurilor care nu sunt, dar care
valorează, care se impun tuturor oamenilor, independent de interesele
şi de dorinţele lor personale. Şcoala de la Baden consideră valoarea
ca o expresie a raţiunii practice. De aceea, ea poate fi considerată
mai degrabă ca un neofichtianism decât ca un neokantianism, în
înţeles propriu.
Primul care a insistat asupra acestui nou mod de a înţelege
valoarea ca „punct de vedere ideal”, adică acela de „a completa
realitatea printr-o lume ideală” produsă de omul însuşi, al cărui statut
este acela al „valorii care nu are existenţă” a fost Lange (1828-
1875)9.
Mai târziu, Windelband (1848-1915) radicalizează acest punct
de vedere al idealului, situându-l la fundamentul tuturor actelor
conştiinţei, atât în domeniul logicii, cât şi în cel al eticii sau esteticii
şi conferindu-i transcendenţa datoriei absolute. Pentru Windelband,
filosofia devine ştiinţa valorilor universal valabile, sau, mai precis,
ştiinţa „conştiinţei normale”, adică „conştiinţa, în legăturile
sistematice, ale tuturor normelor care au o validitate obiectivă, dar
necesită să fie realizate subiectiv”.10 El adaugă filosofiei kantiene o
critică a raţiunii istorice, tocmai datorită faptului că istoria are o
strânsă legătură cu valorile.
Istoria este înţeleasă ca un fel de loc pe care Windelband îl
numeşte „fenomenalizarea” libertăţii, apelând îndeosebi la Critica
facultăţii de judecare, unde Kant opune problema relaţiei dintre
natură şi libertate. Windelband defineşte kantianismul ca o „filosofie
9
Lange, Historie du materialsme, Leipzig, 1865.
10
La philosophie des valeurs de Heinrich Rickert, apud Über die Gewissheit der Erkenntnis,
Berlin, 1873, http://perso.orange.fr/fillosophe/traductions/philoRickert.htm.
67
a culturii orientată istoric”. În acest caz, problema centrală a teoriei

cunoaşterii devine cea a demarcaţiei între ştiinţele naturii şi ştiinţele
istorice ale spiritului şi ale culturii. Ele se disting, după Windelband,
prin metodă, primele ocupându-se de legile generale, iar celelalte de
descrierea evenimentelor singulare. Primele sunt ştiinţe ale legilor,
celelalte sunt ştiinţe ale evenimentelor.
Gândirea ştiinţifică este, în cazul ştiinţelor naturii, nomotetică
şi, în carul celorlalte, idiografică. Dimpotrivă, Dilthey, spre exemplu
susţine că deosebirea dintre unele şi altele nu este de metodă, ci de
obiect. Bătălia dintre cei doi s-a dus multă vreme, dar punctele lor de
vedere sunt, la urma urmei, convergente. Ştiinţele naturii se separă de
ştiinţele istorice, ale spiritului şi ale culturii, atât prin obiect, cât şi
prin metodă.
Rickert (1863-1938) preia analizele făcute de Windelband,
mai ales în lucrarea Die Grenzen der naturwissenschaftlichen
Begriffsbildung (Fribourg, 1896-1902), şi duce mai departe, într-un
mod mult mai sistematic, ideile lui Windelband. El arată şi de ce
anume cunoaşterea ştiinţifică se orientează după una dintre cele două
metode – nomotetică şi ideografică –, dar metodele respective nu
sunt separate, ci întrunite, consistente, complementare şi chiar unitare.
Ele nu descriu, ci analizează, pe baza unui subiect transcendental,
condiţiile posibile.
Contrazicându-l pe Dilthey, el arată că nu obiectele separă
ştiinţele naturii, ci orientarea curiozităţii teoretice a subiectului. În
mod cert, ştiinţele spiritului au de-a face mai ales cu realităţile
psihice, dar şi ele pot folosi metoda ştiinţelor naturii, în măsura în
care prin aceasta se elaborează legi generale ale vieţii psihice.
De asemenea, a separa aceste ştiinţe prin obiect ar însemna să
acceptăm că realitatea este scindată în două domenii radical distincte:
al naturii şi al spiritului.
Există însă o sigură realitate. Subiectul are însă nevoie de două
maniere diferite de a o analiza, pentru a o înţelege. Ea devine naturală,
când se raportează la universal, şi istorică, atunci când are în vedere
individualul sau particularul.
Mai mult, spiritualul nu se reduce la psihic. Nu pot fi eliminate
din spiritual valorile transcendente, ce nu se reduc la o simplă
succesiune de procese psihice. Toate ştiinţele trebuie să facă apel la
concepte generale.
68
2.1.1.2 Sfera valorilor şi teoria definiţiei
În vremea când Rickert îşi susţinea teza de doctorat cu tema

teoria definiţiei, nici ştiinţele istorice, nici filosofia valorilor nu erau
bine conturate. Rickert şi-a elaborat teza de doctorat sub îndrumarea
lui Windelband, pe atunci profesor la Strassbourg. În 1894,
Windelband ţine un discurs prin care formulează pentru prima dată
distincţia dintre ştiinţa nomotetică şi ştiinţa ideografică. Rickert
înţelege de la Windelband că realitatea istorică prezintă o bogăţie
încă neexplorată şi că doar întoarcerea la Kant poate oferi o metodă
eficientă pentru ieşirea din scepticism. În Theorie de la definition,
Rickert arată în ce măsură adoptarea metodei transcendentale permite
depăşirea relativismului empirismului şi psihologismului fără a se
apela la presupoziţiile metafizice.
Fidel lui Kant, el ia ca punct de plecare un „fapt” al culturii,
cel al definiţiei, pe care o înţelege ca o delimitare riguroasă. În ceea
ce privesc ştiinţa şi definiţia ştiinţifică, voinţa se determină prin
considerarea adevărului ca valoare universală. Metoda pe care o
propune Rickert este simplă: mai întâi şi înainte de toate, întoarcerea
la subiect; apoi, identificarea scopului precis pe care îl vizează
activitatea subiectului; examinarea mijloacelor prin care se poate
realiza acest scop. Or, a lua în calcul o finalitate vizată de subiect,
înseamnă a considera maniera în care el ia poziţie în raport cu o
valoare. Aceasta înseamnă că el se referă la un context istoric în care
se situează, de vreme ce maniera specială în care se realizează
această valoare este legată de o epocă istorică. Determinarea unui
scop, a unei finalităţi începe cu o anchetă istorică de context. El
schiţează deja ideea unei continuităţi între subiectul transcendental şi
subiectul istoric.
Intuiţia este, din punct de vedere psihologic, instrumentul cel
mai eficace pentru a defini ceva, dar, din punct de vedere logic, ea
presupune un indeterminant, ceea ce intră în contradicţie cu definiţia
care, prin excelenţă, este o determinare. De aceea, el consideră
realitatea ca fundamental iraţională şi, pentru a-i prezerva unitatea
faţă de cele două maniere de a o cunoaşte şi înţelege – continuitate
regulată sau singularităţi eterogene –, este obligat să apeleze la un
„continuum eterogen”. Informaţiile parvenite prin intuiţie sunt radical
diferite – nedeterminate şi raţionale – de cele care constituie
69
înţelegerea pe care empirismul şi psihologismul o neagă. Realitatea

nu ne oferă definiţii.
Definiţia este un act constitutiv al subiectului transcendental,
pentru că numai subiectul transcendental poate fi unul care defineşte.
În lucrarea sa, Sistemul filosofiei, publicată în 1921, el arată că orice
înţelegere a realităţii, chiar la nivelul simplei experienţe trăite,
implică o elaborare din partea subiectului, de vreme ce doar el îi
conferă acesteia un sens.
Realitatea războiul se raportează aproximativ în acelaşi sens la
rolul subiectului în ceea ce priveşte cunoaşterea ei. Ea trebuie să aibă
un sens, iar acest sens dă raţiunea definirii ei, dimensiunile înţelegerii,
ale cunoaşterii. Subiectul transcendental trebuie să delimiteze în mod
riguros, într-un spaţiu cu nedeterminări multiple, ceea ce face parte,
de fapt, chiar din aceste determinări, dar care, identificat, dă o
dimensiune a cunoaşterii, un nivel logic al cunoaşterii, o ieşire din
nedeterminările intuitive şi o intrare în concept, în limbaj.
Relaţia dintre intuiţie şi gândire, dintre intuiţie şi logică este
una foarte complexă. Intuitivul introduce nedeterminarea, raţionalul o
înlătură. Este necesară construirea unei cunoştinţe adevărate,
universal valabile, adică formarea unui concept. Dacă a conceptualiza
înseamnă a depăşi radical reprezentarea intuitivă, nu înseamnă doar a
întocmi o clasificare practică, precum se petrec lucrurile la nivelul
limbajului, ci de a constitui o cunoştinţă veritabilă, adică universală şi
necesară.
Astfel apare noţiunea de valoare. Conceptul apare ca o
valoare în sine, ca o valoare transcendentală pe care trebuie s-o
regăsim necondiţionat. Valoarea nu este o percepţie sau o
reprezentare a valorii, nu este o construcţie subiectivă, chiar dacă
doar subiectul transcendental o poate construi. Valoarea trebuie să fie
adevărată, veritabilă. Ea se constituie, deci, pe o funcţie de adevăr.
De aceea, Rickert se referă la o sferă nouă, caracterizată prin
dimensiunea sa transcendentă, sfera valorilor.
Depăşind psihologismului prin transcendental, Rickert
descoperă sfera transcendentală a valorii şi, prin aceasta, domeniul
spiritual al ştiinţelor istorice de care se va ocupa ulterior. Se ocupă de
această problematică în lucrările ulterioare – Der Gegenstand der
Erkenntnis. Ein Beitrag zum Problem der philosophischen
Transcendenz, pe tema transcendenţei, şi Die Grenzen der
70
naturwissenschaftlichen Begriffsbildung, opera sa de căpătâi, în care

dezvoltă şi sistematizează teoria conceptului sfera transcendentală a
valorii, pentru a desprinde de aici toate consecinţele necesare
specificităţii ştiinţelor istorice.
2.1.1.3 Judecată, valoare semnificaţie
Rickert dezvoltă, pe fondul teoriei cunoaşterii, o teorie a

conceptului, pe care se fundamentează întreaga sa filosofie a valorilor.
Problema centrală devine cea a conceptualizării individualului, adică
cea a tratării individului prin mijloacele conceptelor generale. După
Rickert, dacă disciplinele istorice vor să fie ştiinţe veritabile, trebuie
să depăşească intuiţia în favoarea conceptelor, întrucât intuiţia
implică o indeterminare a cunoaşterii, în măsura în care ea conţine o
multiplicitate infinită concomitent în extindere şi în intensitate.
Obiectivul unei ştiinţe este acela de a surmonta acest infinit
sensibil, dar n-o poate face decât prin concepte pe două direcţii bine
conturate:
 înţelegerea realităţii ca o continuitate extensivă omogenă
care cuprinde constantele pe care le adună în conceptul de
lege;
 înţelegerea realităţii intensiv discontinuu compusă din
unităţi eterogene prin raportul special pe care îl deţine
fiecare cu un concept de valoare pentru a se constitui în
individualităţi singulare.
Conceptul de valoare joacă pentru ştiinţele istorice rolul pe
care-l joacă conceptul de lege pentru ştiinţele naturale. Conceptul de
valoare nu este, totuşi, decât un instrument pentru ştiinţele istorice, în
timp ce conceptul de lege este scopul final pe care-l vizează ştiinţele
naturale.
Cu alte cuvinte, ştiinţele naturale descoperă legea, în timp
ştiinţele istorice, folosind valoarea, descoperă singularitatea,
unicitatea, individualitatea.
Rickert foloseşte, în Grenzen, ca exemplu diamantul Kohinoor.
Cel mai mare diamant din lume, Kohinoor, nu este un veritabil
individ singular şi istoric decât prin faptul că se raportează la
valoarea diamantului. În schimb, culoarea pelerinei pe care o purta
Frederich al II-lea în timpul bătăliei de la Rossbach nu contribuie cu
71
nimic la singularitatea istorică a acestui eveniment, întrucât este

imposibil s-o raportezi la o valoare oarecare, întrucât ne interesează
bătălia şi nu culoarea pelerinei lui Frederich.
Conceptul de valoare permite să distingem în realitate ce este
esenţial şi ce este secundar, tocmai pentru a surmonta o diversitate
infinită. Rickert n-a trecut mai departe de acest concept. I s-a reproşat
că este prea abstract, dar el nu a depăşit niciodată planul pur logic.
Max Weber îl consideră pe Rickert un foarte bun logician.
Toate încercările care s-au făcut n-au trecut de stadiul de a
sugera că o judecată istorică poate fi reductibilă la o judecată fizică şi
invers, dar nimeni nu a pus până acum problema teoriei valorii pe
care a formulat.o de Rickert.
Teoria lui Rickert l-a interesat însă pe Heidegger. Teza de
doctorat a lui Heidegger, prezentată în 1913, Die Lehre vom Urteil im
Psychologismus este o mărturie a interesului pe care acesta îl avea
faţă de filosofia valorii a lui Rickert. Obiectivul său era de a defini
filosofia plecând de la ireductibilitatea logicii la psihic.
Aceasta o spusese şi Rickert. Filosofia transcendentală nu ia
niciodată ca punct de plecare decât datele imanente ale conştiinţei.
Filosofia valorii a lui Rickert îl ajută pe Heidegger să facă o distincţie
radicală între fiinţă şi valoare.
Există un plan transcendent al valorii care se opune conştiinţei,
în pofida ei. Referinţa la planul transcendent al valorii apare cu
claritate atunci când se analizează judecata, cea care constituie
esenţialul gândirii.
Judecata are sens numai dacă se raportează la o valoare, adică
la un adevăr confirmat şi afirmat. Brentano afirmase că
intenţionalitatea este proprietatea esenţială a conştiinţei. În 1921, în
lucrarea sa System der Philosophie11, distingea trei regnuri esenţiale:
 al fiinţei sau realităţii sensibile;
 al valorii sau mediul inteligibil;
 al semnificaţiei sau mediul subiectului care face
legătura dintre celelalte două.
Rickert îl defineşte ca „lume a trăirii imediate, a vieţii
teoretice, artistice, morale, etice şi religioase”. Heidegger arată că, în
acest perimetru, Rickert şi Husserl nu operează cu concepte ale
11
Heinrich Rickert, System der Philosophie. Ertster Teil. Allgemeine Grundlegung der
Philosophie, Tübingen, 1921
72
lucrurilor, ci cu concepte ale sensului. În cele din urmă, sensul vieţii

devine, la Rickert, una dintre problemele esenţiale ale filosofiei.
Heidegger îi reproşează lui Rickert că este prea teoretic. În fond,
Kant, prin termenul de „Eul Logic”nu vrea să spună ce zicea Rickert,
un abstractum logic, ceva general şi ireal.
Contribuţia esenţială a lui Rickert la filosofia valorii constă în
aşezarea valorii pe spaţiul filosofic, pe spaţiul construcţiei categoriale,
conceptualizarea şi universalizarea ei. Chiar dacă ştiinţele fizice se
ocupă de legile generale, iar ştiinţele istorice au nevoie nu neapărat
de conceptul de valoare, cât mai ales de instrumentul-valoare, pentru
a defini şi identifica singularul, evenimentul, saltul este enorm.
Avem de-a face cu un mod de a gândi lumea, plecând, cumva,
în acelaşi timp, pe de o parte, de la o exterioritate a ei – valorile nu
sunt subiective – şi de la o interioritate a ei – valorile aparţin lumii,
fiind, deopotrivă concepte şi instrumente.
O astfel de reflecţie ne ajută să înţelegem mai bine acţiunea
umană – inclusiv războiul –, de pe poziţia unui semnificant cu
valoare de lege şi de instrumente pentru ştiinţele istorice şi ale
spiritului.
Am adus în discuţie, pe scurt, aceste două celebre şcoli

neokantiene – una, cea de la Baden, care se ocupă de axiologie, adică
de filosofia valorii, de teoria valorii, iar cea de a doua, de la Marburg,
preocupată de combaterea supoziţiilor metafizice – pentru că, deşi
ambele se preocupă de domeniul cunoaşterii, al cunoaşterii ştiinţifice
şi filosofice, continuându-l pe Kant, ele ne ajută să înţelegem mai
bine rolul valorii, îndeosebi al valorii umane, adică al culturii, al
transcendenţei şi chiar pe cel al supoziţiei metafizice în cunoaşterea
fenomenelor şi proceselor, inclusiv a conflictualităţii lumii.
Având în vedere progresele remarcabile realizate în domeniul
cunoaşterii, mai ales al cunoaşterii ştiinţifice, folosirea unor
modalităţi de reflecţie filosofică, mai ales ale filosofiei culturii şi,
legat de aceasta, ale filosofiei valorii, ni se pare absolut necesară o
astfel de abordare.
Conflictualitatea lumii şi, prin urmare, războaiele ei – trecute,
prezente şi viitoare – au nevoie nu de o negare intuitivă, ci de o
cunoaştere profundă, adică de o gândire filosofică şi de o reflecţie
profundă.
73
Chiar dacă majoritatea intelectualilor nu se apleacă asupra

acestor fenomene – sau se preocupă numai de unele, cum ar fi, spre
exemplu, fenomenele meteorologice, dar nici de acelea din punct de
vedere filosofic –, noi considerăm că tocmai conflictualitatea lumii,
ca izvor al dezvoltării, dar şi ca spaţiu al unor distrugeri
inimaginabile, are nevoie de foarte multă reflecţie filosofică.
Dacă negăm existenţa valorilor în spaţiul războiului
distrugător şi în cel al conflictualităţii endogene a lumii şi, mai mult,
scoatem atunci aceste fenomene din cadrul reflecţiei filosofice,
considerându-le ca marginale şi nesemnificative pentru gândirea
filosofică, facem un act de certă nedreptate.
Pentru că, printr-o astfel de atitudine, lipsim unele dintre cele
mai complicate şi mai dramatice acţiuni de risc extrem de realitatea
lor esenţială: faptul că există şi fac parte din viaţa oamenilor.
Or, gestionarea lor, presupune tocmai centrarea cu prioritate a
reflecţiei filosofice atât pe conţinutul acestora, cât şi pe forma lor de
manifestare.
2.1.2. Noua Dreaptă, modernitatea şi războiul
Noua Dreaptă a apărut în 1968. Este considerată ca un mod de

a gândi, nu ca o politică. Metapolitica nu este înţeleasă ca un alt mod
de a face politică.
Modernitatea este mişcarea politică şi filosofică din ultimele
trei secole de istorie occidentală. Ea se caracterizează, în principal,
prin cinci procese convergente :
 individualizarea prin distrugerea vechilor comunităţi
de apartenenţă ;
 masificarea prin adoptarea de comportamente şi
moduri de viaţă standard ;
 desacralizarea prin refuzul marilor religii în folosul
unei interpretări ştiinţifice a lumii ;
 raţionalizarea prin dominarea raţiunii instrumentale
vizavi de schimbarea pieţei şi eficacitatea tehnică ;
 universalizarea prin extindere la nivel planetar a unui
model de societate considerat singurul raţional, deci
singurul posibil.
74
Toate acestea au rădăcini foarte vechi. Practic, sunt împru-

mutate de la metafizica creştină şi aduse în viaţa profană după ce au
fost golite de orice dimensiune transcendentală. Marile mutaţii laice,
în era post-revoluţionară, se află în creştinism. Individualismul se
afla deja în raportul individului cu Dumnezeu. Egalitarismul îşi află
originea în faptul că toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu.
Progresismul izvorăşte din ideea că toate au un început şi un sfârşit
necesar, iar desfăşurarea este global asimilată pe plan divin.
Universalismul este expresia naturală a unei religii care afirmă că
deţine un adevăr relevat, valabil pentru toţi oamenii şi care justifică,
într-un fel, convertirea lor. Însăşi viaţa politică se fundamentează pe
conceptele teologice seculare. Creştinismul, redus astăzi la statul de
opinie printre alte opinii, a fost el însuşi victima acestei mişcări pe
care tot el a pus-o în aplicare: în istoria Occidentului, va fi fost religia
ieşirii din religie.
Diferitele şcoli filosofice cale modernităţii, concurente şi chiar
contradictorii, se reconciliază totuşi asupra unei idei esenţiale: ideea
că există o soluţie unică şi universală pentru toate fenomenele
sociale, morale şi politice.
Umanitatea este percepută ca o sumă de indivizi raţionali care,
prin interes, convingere morală, simpatie sau teamă, sunt chemaţi (şi
obligaţi) să realizeze unitatea lor în istorie. Din această perspectivă,
diversitatea devine un obstacol şi tot ceea ce diferenţiază oamenii
este perceput ca periculos. S-a încercat mereu scoaterea omului din
individualitate şi supunerea lui unui mod universal de asociere. Iar
cel mai eficace mod l-a reprezentat şi îl reprezintă piaţa.
Imaginea modernităţii a fost dată de dorinţa de libertate şi de

egalitate. Aceste două valori cardinale – în concepţia Noii Drepte –
au fost trădate. Rupţi de comunităţile care le dădeau forma şi sensul
existenţei lor, indivizii ies din libertate şi se supun unor mecanisme
decizionale de dominare. Ei sunt nevoiţi să suporte puterea mondială
a pieţei, reţelei şi tehnologiilor de comunicaţi, fără să poată acţiona în
vreun fel asupra lor. Şi promisiunea de egalitate a eşuat de două ori:
- comunismul a instituit regimuri totalitare, cele mai dure din
istorie;
- capitalismul, pornind de la egalitatea principiilor şi şanselor, a
instaurat inegalităţile economice şi sociale cele mai odioase.
75
Modernitatea a proclamat « drepturile », fără a crea şi

mijloacele prin care acestea să fie exersate. Numai minoritatea are
acces la ele, în timp ce majoritatea se află într-o continuă revoltă.
Ideologia progresului, care promitea o lume mai bună, cunoaşte, la
ora actuală, o criză radicală: viitorul, care se dovedeşte a fi
imprevizibil, nu este purtător de speranţă, ci de spaimă.
Fiecare generaţie se confruntă cu un viitor diferit de cel al
părinţilor săi. Această veşnică noutate fundamentată pe descalificarea
filiaţiei şi vechilor experienţe, asociată transformării totdeauna
accelerate a modurilor de viaţă şi mediului de existenţă, nu produce
bunăstare şi fericire, ci angoasă.
„Sfârşitul ideologiilor” semnifică epuizarea istorică a marilor
îndemnuri mobilizatoare care s-au materializat în liberalism,
socialism, comunism, naţionalism, fascism sau nazism. Rezultatele
au fost un dezastru. Genocide, etnocide, masacre de masă, războaie
totale între naţiuni, concurenţă permanentă între indivizi, dezastre
naturale, haos social, pierderea tuturor reperelor semnificative.12
Toate acestea au dus la o sărăcie spirituală fără precedent. Şi,
evident, la accentuarea suporturilor conflictualităţii. Aveam de-a face
cu o lume săracă de trecut, săracă de prezent, săracă de viitor. Totul
este incert şi discutabil. Aproape că nu mai există repere. Distrugerea
lumii vii în folosul unei raţiuni instrumentale n-are nicio raţiune. Dar
există. Limbajul publicitar a devenit paradigma tuturor limbajelor
sociale, regele banilor, universalismul pieţei, omul transformându-se
într-un obiect de schimb într-o atmosferă de hedonism sărăcăcios,
reţeaua introducând nu doar accesul la informaţie, ci şi delincvenţa,
lipsa de civilizaţie, precum şi un fel de război al tuturor contra tuturor
şi al fiecăruia împotriva lui însuşi. O lume privată de viitor, ca şi de
trecut. Individul solitar se pierde într-o lume anonimă şi ostilă.
Această afirmaţie seamănă foarte mult cu ceea ce spuneau, la
începutul secolul al XX-lea, existenţialiştii.
Globalizarea liberală transformă modernitatea în utopie
universală. Sfârşitul secolului al XX-lea înseamnă sfârşitul
modernităţii şi intrarea într-o epocă a postmodernităţii.
Noua dreaptă, mai ales prin Grupul de Cercetări şi Studii asupra
Civilizaţiei Europene (GCSCE) consideră că inamicul principal al
lumii şi vinovat de acest dezastru este liberalismul. El încarnează
12
http://www.grece-fr.net/textes/_txtWeb.php?idArt=71
76
ideologia dominantă a modernităţii, prima care apare şi ultima care

dispare. El a făcut din valoarea de piaţă o valoare supremă. Acestui
tip de construcţie socială i s-a opus socialismul, o altă utopie. Ca şi
marxismul, liberalismul a reuşit să distrugă identităţile colective şi
culturile tradiţionale, universalizând sistemul de producţie.
Rădăcinile ND
În ianuarie 1969, Grupul de Cercetări şi Studii asupra

Civilizaţiei Europene (GCSCE) s-a constituit în Franţa. Desigur, nu
întâmplător. De la căderea fascismului şi până în 1968, extrema
dreaptă a trenat, întrucât amintirile nazismului erau recente.
Independenţa Algeriei agită spiritele Dreptei nu numai în
Franţa. După pierderea Algeriei şi a Congo-ului, Jean Thiriat, un
belgian, a înţeles că din noul raport de forţe trebuie desprinsă o
concluzie. Înainte de război, Jean Thiriat a fost membru al
organizaţiei fasciste Legiunea Naţională. El a fost condamnat pentru
că, sub ocupaţie, a fost agent al organizaţiei Amicii Marelui Reich
German (AMRG).
După ce a fost eliberat, el a dezvoltat în Belgia şi în Germania
o reţea de susţinere logistică a OAS. În 1960, a înfiinţat Comitatul de
Acţiune şi de Apărare al Belgienilor din Africa (CAABA), care
devine, în acelaşi an, Mişcarea de Acţiune Civică (MAC), mai târziu
denumită Tânăra Europă, cunoscută actualmente sub sigla P.C.N.E
(Partidul Comunitar Naţional-European) care se află la Charleroi.
Thiriat a decedat în 1992. A elaborat o doctrină fascistă,
anticomunistă, antisindicală, antidemocratică, împotriva lumii a treia,
plasată sub conceptul „nici stânga, nici dreapta”, dar spre extrema
dreaptă. Deasemenea, el este cel care a formulat conceptul Marea
Naţiune Europeană „de la Dublin la Vladivostok”. Doctrina lui
Thiriat este fundamentală pentru Noua Dreaptă, dar tactica sa
tradiţională nu este în măsură să ducă la cucerirea de spaţii noi,
concept la care visează vechii şi tinerii militanţi francezi de extremă
dreaptă.
Noua Dreaptă este susţinută de vechi intelectuali, îndeosebi
scriitori, anticomunişti (Jean Mabire, Saint-Loup, Raymond Abellio,
Thierry Maulnier, René Huyghe, Boris Jouvarire, Jean Raspail,
Anthony Burgess, Pierre Gaxote, Jean Cau etc.). Cu sprijinul lor
77
Noua Dreaptă instalează Grupul de Cercetări şi Studii asupra

Civilizaţiei Europene (GCSCE).
Obiectivele urmărite de ND
ND urmăreşte trei obiective, în două etape:

Primul obiectiv: reunificarea tuturor fraţilor diseminaţi în
grupuscule de extremă dreaptă, mai ales printr-o acţiune concertată
asupra tacticii.
Al doilea obiectiv: statul şi armata.
GCSCE trebuia să devină, după cum scria Dominique Venner,
„un centru ideologic care difuzează un învăţământ doctrinal şi
permanent (…)”, de unde rezultă că fiecare membru va avea obligaţia
să influenţeze alţi oameni în Franţa, Germania, Italia, Spania, Marea
Britanie, Grecia, Norvegia, Argentina şi, în general, America Latină.
Precum Clubul Ceasului, „Naţiunea înarmată” afişează un
obiectiv social impecabil. În Revista nr. 1 din februarie 1976 se scria:
„Să arătăm ca Apărarea nu este numai problema mediului militar, ci
Naţiunea trebuie să se înarmeze, aceasta ţinând de spiritul critic şi de
valorile morale indispensabile supravieţuirii oricărei societăţi.”13 Cât
de departe este acest obiectiv de realităţile conflictuale ale acestei
lumi care trăieşte între cele mai cumplite dintre arme, fără să ştie sau,
mai exact, fără să-i pese de o astfel de realitate pe care o consideră în
exteriorul ei şi total nedependentă de ea!
Al treilea obiectiv: Acesta constituie, de fapt, etapa a doua.
Este etapa realizării, consolidării şi dezvoltării acelui liant social care
să facă posibilă constituirea unui model raţional de societate,
rezistenţă la liberalism, neoliberalism şi modernitate, capabilă să-şi
apere şi să-şi impună valorile, să lupte împotriva efectelor extrem de
nocive ale globalizării, pentru refacerea identităţilor.
Politica liberală – susţine Noua Dreaptă – reprezintă o

contradicţie în termeni. Dorind să formeze un liant social pe baza
unei opţiuni raţionale care supune cetăţenia utilităţii, ajunge la un
ideal de gestionare ştiinţifică a societăţii globale, plasata sub
expertiză tehnică.
13
http://www.archivesolidaire.org/scripts/article.phtml?section=A1AAAABX&obid=21093
78
În epoca globalizării, liberalismul se prezintă mai mult decât o

ideologie; se prezintă ca un sistem mondial de producţie şi
reproducţie de oameni şi mărfuri, în surplombele drepturilor omului.
2.1.3. Arta prudenţei
Modernitatea neagă existenţa unei naturi umane (teoria tabula

rasa) sau o raportează la predicate abstracte deconectate de la lumea
reală şi de la existenţa trăită. De aici, se desprinde ideea unul „om
nou”, maleabil, transformabil, datorită transformabilităţii mediului
său.
Aceste utopii au marcat întregul secol XX. Principalul
determinant al statutului social sunt capacităţile cognitive. Omul nu
se naşte ca o pagină albă, ci fiecare este purtător al caracteristicilor
generale ale speciei. La acestea se adaugă conştiinţa propriei sale
conştiinţe, gândirea abstractă, limbajul sintactic şi semiotic,
capacitatea simbolică, aptitudinea de a elaborare judecăţi de valoare,
raţionamente şi concepte etc.
Noua Dreaptă propune o viziune a unui om echilibrat, care să
fie scos din dezechilibre şi prejudecăţi.
Din punct de vedere natural, omul nu este nici bun, nici rău, dar
poate fi sau deveni şi bun şi rău. Este, deci, o fiinţă deschisă,
transformabilă şi periculoasă, tocmai pentru că are capacitatea de a se
depăşi sau de a se degrada.
Această capacitate poate fi definită, în opinia noastră, ca un
război al omului cu sine, ca un mod de a pune în operă o decizie
predominant ”politică” în legătură cu sine, cu condiţia sa şi, evident,
cu devenirea sa. Războiul acesta are mai multe faze:
 identificarea mobilurilor de conflict;
 conflictul cu sine;
 distrugerea a ceea ce este bun sau a ceea ce este rău;
 refacerea sau, dimpotrivă, distrugerea completă.
Războiul omului cu sine poate avea ca efect o reconstrucţie a
omului în sine şi prin sine, o reconstrucţie socială şi psihologică,
adică o trecere de la omul normal la omul superior, realizat pe toate
planurile, la omul creator sau generator de moralitate sau, dimpotrivă,
o distrugere socială şi psihologică, o trecere de la omul normal la
omul decăzut, la omul-neom.
79
Apartenenţa colectivă nu anulează identitatea individuală, dar,

în concepţia Noii Drepte, constituie suportul ei. Cine-şi părăseşte
comunitatea de origine o face pentru a găsi alta.
Concepţia holistă, potrivit căreia întregul este şi altceva decât
suma părţilor sale, având, deci, caracteristici proprii, este combătută
de individualismul modern şi de universalismul modern care
consideră că ierarhia închide şi ucide spiritul. Modernismul se
derulează pe două dimensiuni esenţiale: contractul, care se prezintă
ca o dimensiune politică, şi piaţa, care se constituie într-o dimensiune
economică.
Dar modernitatea nu eliberează omul, ci îl supune altor
constrângeri. Devenind solitar, omul devine mai vulnerabil. Or,
liberalismul şi, mai ales, neoliberalismul accentuează solitudinea, îl
fac pe om dependent de piaţă, de reţea, de altul şi de alţii,
accentuându-i, în acelaşi timp, solitudinea. Marele proiect de
eliberare este, de fapt, un mare proiect de înstrăinare. Marea familie
este înlocuită prin birocraţie, prin schimb economic (piaţă) şi
supunere.
Nici politicul nu rezolvă problema. Politicul ţine de faptul că
finalităţile sociale sunt totdeauna multiple. El are totdeauna esenţa sa
şi legile sale proprii care nu se reduc nici la raţionalitatea economică,
nici la cea etică sau la cea estetică, nici la metafizică şi nici la sacru.
Politicul face distincţia între naţiuni cum sunt cele care se referă la
domeniul public şi la domeniul privat, la comandament şi la supunere,
la deliberare şi la decizie, la cetăţean şi la străin, la amic şi la inamic.
Există, desigur, o morală şi în politică. Dar de aici nu rezultă că
morala individuală trebuie să fie aplicabilă din punct de vedere
politic. Cu alte cuvinte, între morala politică şi morala individuală,
există nu doar deosebiri, ci chiar conflicte.
S-a încercat aplicarea unei viziuni „neutraliste” asupra politicii,
în sensul că politicul trebuie doar să gestioneze, să aplice mecanic
normele tehnice, juridice şi economice. Guvernarea oamenilor
trebuie să se modeleze pe „administrarea lucrurilor”.
Prima îndatorire a politicii este să asigure pacea interioară,
securitatea şi armonia socială, să reducă vulnerabilităţile, iar în
exterior să combată, să contracareze sau să diminueze pericolele şi
ameninţările.
80
Politica este, deopotrivă, o ştiinţă şi o experienţă, dar mai ales o

artă şi cu precădere o artă a prudenţei. Prudenţa este arma cea mai
eficientă a politicii. Pentru că încearcă să gestioneze incertitudinea.
Politica presupune totdeauna o incertitudine, o judecată interogativă
asupra pluralităţii lucrurilor şi o decizie privind finalitatea acestora.
Puterea rezidă în configurarea finalităţilor. Ea se manifestă în
capacitatea de a identifica, genera şi sluji interesul vital. Aici nu este
vorba doar de forţa puterii, ci şi de arta puterii..
Puterea politică are, în unele viziuni, mai ales forma
suveranităţii nelimitate, de tipul papalităţii. Este vorba de ceea ce
numim „teologie politică”, fondată pe ideea unui organism politic
suprem, un fel de „Leviathan” al lui Hobbes, menită să controleze
corpul, spiritul şi sufletul. Multe guverne de azi tind spre o astfel de
dimensiune. Acest tip de politică a creat statul-naţiune absolutist,
unic, centralizat, care nu împarte puterea cu nimeni şi distruge
culturile locale. În cele din urmă, o astfel de concepţie a dus la
crearea totalitarismului modern. Acestui model de politică, Noua
Dreaptă îi opune un model, moştenit de la Althusius, în care izvorul
de independenţă şi de libertate se află în autonomie şi unde statul este
federal. În această formă de guvernământ, poporul este totdeauna
suveran. Guvernul poate fi superior indivizilor, dar el nu va fi
niciodată superior popoarelor, adică voinţei generale, exprimat prin
corpul cetăţenilor.
Principiul subsidiarităţii se aplică la toate nivelurile. Libertatea
unei colectivităţi nu este antinomică unei suveranităţi partajate. 14
Sfera şi conţinutul politici nu se reduc la stat. Persoanele publice se
definesc ca o reţea continuă de grupuri, de familii, de asociaţii, de
colectivităţi locale, regionale, naţionale sau supranaţionale. Pentru a
nu deveni totalitar, politicul trebuie să se sprijine pe această
înlănţuire.
Rasismul este o teorie care postulează fie inegalitatea între rase,
fie situarea valorii unui individ pe criterii rasiale, fie faptul că rasa
reprezintă factorul explicativ central în istorie. Rasismul nu este o
superstiţie premodernă, ci o doctrină eronată, fundamentată pe
pozitivismul scientist, potrivit căruia se poate măsura în mod absolut
valoarea societăţilor umane, potrivit unor stadii care definesc
progresul istoric inegal. Migraţia este un soi de dezrădăcinare forţată,
14
http://www.grece-fr.net/textes/_txtWeb.php?idArt=71
81
o smulgere din propria cultură, prin mijloace economice, dat şi de

altă natură. Dezbaterile democratice sunt deviate de la esenţa lor. Nu
se discută, se denunţă. Nu se argumentează, se etichetează. Nu se
demonstrează, se impune. Unele dintre idei sunt etichetate ca...
nedemocratice sau ca... aberante, înainte chiar de a fi ascultate şi
înţelese. Foarte mulţi nu sunt capabili să dezvolte idei proprii şi
atunci declanşează un adevărat război pentru combaterea ideilor
altora. Cenzura are o altă formă. Nu se mai spune „Cine nu e cu noi
este împotriva noastră”, ci „Cine nu aderă la principiile noastre nu
poate fi cu noi”. Iar aceste principii sunt considerate, de cei care le
formulează, ca indiscutabile. Partidele politice se războiesc feroce, nu
în doctrine, nu în programe, ci în... abilităţile de a-şi descoperi şi
exploata slăbiciunile şi vulnerabilităţile. Oamenii asistă la această
bătălie distraţi, perplecşi sau indiferenţi.
Absenteismul de la vot arată că, de fapt, între aceste partide care
candidează la putere şi populaţia care-i alege – şi care este suverană
pe vot –, se duce un război extrem de grav şi de periculos, care
transformă democraţia într-o competiţie desfăşurată, de regulă, prin
mijloace strategemice, de fapt, într-o agresiune a politicului
împotriva alegătorului.
Parcă aşa a fost mereu, dar, în zilele noastre, beligeranţii (de
fapt competitorii politici) dispun de mijloace mult mai puternic şi mai
sofisticate de influenţare şi manipulare, între care rolul cel mai
important revine mediei, îndeosebi televiziunii. Media este, de fapt,
cea care animă reţeaua, cea care-i dă consistenţă, forţă şi viabilitate.
Media a devenit extrem de puternică, datorită reţelei.
Chiar dacă reţeaua transmite şi alte date şi informaţii decât cele
mediatice, la ora actuală, cea mai mare influenţă este exercitată de
media. Dar, cum bine se ştie, media nu are o forţă în sine. Ea este
doar un mijloc. Un mijloc între foarte multe altele.
2.2 Criza, conflictul, războiul şi efectul de reţea
Care sunt raporturile dintre criză, conflict şi război? Cum

evoluează ele în spaţiul fizic? Dar în cel cognitiv? Cum se manifestă
efectul de criză? Care sunt interdeterminările în spaţiul
conflictualităţii viitoare şi cum pot fi ele cunoscute şi evaluate?
82
Noua epocă deschisă după spargerea bipolarităţii politice se

caracterizează, între altele, prin realităţi şi efecte contradictorii, chiar
conflictuale, cu schimbări bruşte şi evoluţii nelineare şi imprevizibile.
Reţeaua oferă posibilitatea circulaţiei rapide a datelor şi informaţiilor,
dar acest lucru nu este totdeauna benefic. Este adevărat, oricare om
de pe planetă care are un televizor conectat la un cablu de reţea sau
dispune de un calculator cuplat la Internet poate afla, la orice oră din
zi şi din noapte, ce se petrece în lume, dar cu o singură condiţie: să
ştie să se descurce în păienjenişul de date şi informaţii, să ştie adică
ce să caute şi cum să caute. Din păcate, reţeaua, care devine un suport
din ce în ce mai stabil şi mai extins, este foarte eficientă nu numai
pentru informaţie, ci şi pentru dezinformare, pentru tot felul de date
şi chiar de informaţii care îl pot intoxica nu doar pe un neavizat, ci
chiar şi pe un specialist în domeniul informaţiilor.
2.2.1 Efectul de reţea
Odată cu dezvoltarea reţelelor, au apărut, au evoluat, s-au

complicat şi multiplicat fel de fel de abilităţi, de la cele care ţin de
constituirea şi gestionarea reţelelor până la cele care urmăresc
vulnerabilizarea acestora sau folosirea lor în fel de fel de scopuri.
Reţelele evoluează, proporţional, în oglindă, de o parte şi de alta a
unei axe, ducând cu ele tot ce are mai bun şi mai rău omenirea.
Reţelele nu sunt selective, nu sunt purificatoare. Ele constituie doar
un suport. Şi, aşa cum, de veacuri, hârtia suportă orice, şi ele suportă
orice, cu condiţia să poată fi transpus în acel semnal purtător de
informaţie specific reţelei. De aceea, cu o minimă pregătire în ceea ce
priveşte folosirea unui calculator, alcătuirea unui slide, introducerea
unor date, obţinerea unui cont şi a unei parole, dar chiar şi fără
acestea, oricine poate intra în reţea şi beneficia de ceea ce oferă
aceasta.
De aici nu rezultă neapărat că crizele şi conflictele armate se
constituie şi se transmit de-acum prin reţea sau că reţelele ar constitui
noi cauze pentru crize, conflicte şi războaie. Rezultă doar o realitate
care influenţează semnificativ şi domeniul crizelor şi conflictelor
armate. Este evident că, la acest nou început de secol şi de mileniu,
83
reţelele există, că ele reprezintă realităţi complexe, bazate îndeosebi

pe interacţiuni şi efecte.
La rândul lor, ele amplifică interacţiunile şi induc un efect
special, care influenţează semnificativ dinamica tuturor sistemelor şi
proceselor sociale şi nu numai – efectul de reţea.
Efectul de reţea se bazează pe accelerarea circulaţiei infor-
maţiei, pe amplificarea explozivă a fluxului informaţional, pe
facilitarea actului comunicării, dar şi pe capacitatea reţelelor de a
asimila, de a se multiplica, de a influenţa, de a schimba filozofia
relaţiilor sociale, adică viaţa oamenilor şi a entităţilor omeneşti, de a
descoperi, a acapara, a extinde15 şi, în acelaşi timp, a ascunde şi a
vulnerabiliza. Efectul de reţea este similar cu fulgerul sau cu trăsnetul.
Creează şi degajă uriaşe energii, dar şi uriaşe distrugeri. Siguranţa
sistemelor şi proceselor sporeşte într-un sens şi se degradează în altul.
Puterea reţelei este imensă. Ea creşte pe măsură ce reţeaua se
extinde, fiind direct proporţională cu numărul de noduri. Cu alte
cuvinte, cu cât o reţea are mai multe noduri, cu atât este mai stabilă,
mai puternică şi mai sigură. Chiar dacă redundanţa creşte, o dată cu
ea cresc şi siguranţa şi stabilitatea. Spre exemplu, reţelele de
transmisiuni funcţionează şi în cazul în care o mare parte dintre
noduri sunt distruse. Rutarea se face în mod automat. Informaţia este
automat dirijată pe canalele neafectate, astfel încât ea să ajungă rapid
la destinaţie. Evident, în aceste cazuri, puterea reţelei scade, aşa cum
scade şi capacitatea ei, dar ea, totuşi, funcţionează.
Puterea reţelei este egală cu pătratul nodurilor de reţea. De aici,
importanţa deosebită a articulaţiilor reţelei şi reţelelor, care generează
capacitatea ei, a reţelei, de a funcţiona în orice condiţii.
Pr  N r ,
2
unde Pr este puterea reţelei, iar Nr numărul nodurilor de reţea.
15
92 / 57 Network effect / Effet de réseau / Efecto de red /Efectul de rețea. „Efectele de reţea
apar atunci când valoarea unui produs creşte, pentru un utilizator, cu numărul de utilizatori ai
aceluiaşi produs sau ai unor produse compatibile. Economiştii vorbesc despre acest fenomen ca
despre „externalitatea” reţelei, deoarece, atunci când se ataşează consumatori suplimentari la
reţeaua consumatorilor existenţi, aceştia au un impact „extern” benefic pentru consumatorii
care sunt, deja, membri ai reţelei“ (http://www.competition.ro/publicatii/ GlosarUE). A se
vedea şi http://www.kinecto.ro/new/Resurse/dictionar-de-termeni/web-communication.shtml
„Efectul de reţea“ (Network effect) = fenomenul prin care un serviciu devine cu atât mai
valoros cu cât este folosit de mai multe persoane; numărul mare de utilizatori încurajează
înscrierea de utilizatori noi (de exemplu, un forum este cu atât mai util cu cât este accesat de
mai mulţi utilizatori).“
84
Efectul de reţea este generat, pe de o parte, de puterea reţelei şi,

pe de altă parte, de aria de cuprindere a reţelei, de capacitatea ei de a
asimila rapid orice element, de a modela mediul în care acţionează şi
de a se adapta la condiţiile lui. Comportamentul reţelei în raport cu
mediul în care se dezvoltă este unul de asimilare a acestui mediu şi
de acomodare la condiţiile lui, dar nu supunându-se lui, ci dialogând
cu el şi, într-un fel, transformându-l.
În acest sens, reţeaua distruge. Distruge şi înlocuieşte, nu lasă
nimic gol. Cu alte cuvinte, reţeaua creează o altă realitate, o nouă
realitate, deosebită de ceea ce există. Este o realitate de reţea, o
realitatea virtuală, în care dependenţa, interdependenţa şi securitatea
devin reguli stricte de funcţionare.
Pentru a funcţiona, reţeaua trebuie să fie stabilizată şi
securizată. Dar o reţea nu poate fi niciodată securizată complet.
Totdeauna vor exista vulnerabilităţi generate de funcţionarea reţelei,
de raporturile ei cu mediul sau cu alte reţele, de variaţia condiţiilor
concrete. Aceste vulnerabilităţi vor fi exploatate de alte reţele
concurente, de inamicii reţelei şi de toţi cei care sunt angajaţi, într-o
formă sau alta, în continua bătălie a lumii pentru resurse, pieţe, putere,
supremaţie şi influenţă.
Propriu-zis, în acest război permanent al omenirii cu sine, mai
exact, cu acele entităţi, sisteme şi procese care devin incompatibile
între ele şi generează dezordine şi conflictualitate, reţeaua nu se
constituie în parte beligerantă. Reţeaua nu este decât un suport, un
mijloc, însă un mijloc care se extinde şi se multiplică, facilitând
circulaţia rapidă a informaţiei, comunicarea, transportul, transmiterea
de date şi de imagini, circulaţia mărfurilor, dar şi a tot felul de efecte.
Există reţele ale diferitelor entităţi care se pot afla în relaţii de
colaborare, de parteneriat, de concurenţă sau în război, dar există şi
reţele care acoperă indiscutabil întreaga planetă – cum ar fi, spre
exemplu, Internetul –, care pot fi folosite de toată lumea.
Efectul de reţea se face simţit nu doar în circulaţia mărfurilor,
a informaţiei, a trenurilor, avioanelor, iar în viitor, şi a navetelor
cosmice, ci şi în dimensionarea, configurarea şi reconfigurarea
crizelor şi conflictelor armate, a războiului şi altor fenomene
complexe care însoţesc şi definesc omenirea şi conflictualitatea ei
permanentă. Reţeaua aduce noi dimensiuni şi elemente specifice în
85
dinamica acestor fenomene şi procese, dintre care cele mai

importante ar putea fi:
- circulaţia rapidă a informaţiei, ceea ce conduce la o
cunoaştere mai precisă şi oportună a cauzelor, determinărilor, impli-
caţiilor şi efectelor crizelor şi conflictelor, inclusiv ale conflictelor
armate şi războaielor;
- accelerarea fenomenelor şi proceselor generatoare de crize şi
conflicte, dar şi a celor care estompează, frânează sau dezamorsează
crizele şi conflictele;
- inducerea şi amplificarea efectului de criză şi al celui de
conflict;
- diminuarea şi chiar estomparea efectului de criză şi al celui
de conflict.
Reţeaua interconectează componentele sistemice şi procesuale
ale unei crize, optimizând dinamica lor. În aceeaşi măsură, reţeaua
conectează şi crizele între ele. În acest fel, în funcţie de o mulţime de
factori, efectul de criză poate fi diminuat sau amplificat.
Reţeaua dezvoltă, intensifică şi amplifică un sistem dinamic
complex de relaţii bazate pe efecte, micşorând semnificativ ecartul
dintre cauză şi efect, dintre acţiune şi rezultatul acesteia, dintre
subiectul acţiunii şi obiectul acesteia, dintre proiect şi execuţie, dintre
producţie şi consum, dintre scop şi mijloc.
Reţeaua nu schimbă actorii. Îi scoate însă din turnul lor de
fildeş sau din sistemele tradiţionale de protecţie şi îi obligă să suporte
efectul de reţea, sau cel puţin să ţină seama de el, să existe adică în
mediul lui şi să se supună lui, aşa cum, spre exemplu, planeta Pământ
se va supune determinărilor generate de centura fotonică a Centrului
Galactic, în care intre la finele anului 2012. Aceşti actori sunt de trei
feluri. Unii produc efectul de reţea, alţii îl suportă, iar cei mai mulţi
nu-şi dau seama nici de acest efect, nici de rolul şi locul lor în
ordinea şi harababura reţelelor care se războiesc între ele, creând un
haos informaţional cum n-a mai fost vreodată. Probabil că, în etapa
următoare, se va încerca „organizarea” acestui haos.
Acest efect haotic de reţea face parte din viaţa noastră şi, în
curând, va deveni una dintre structurile de rezistenţă ale mentalităţii
noastre. Va deveni, cu alte cuvinte „drogul” nostru. De acum înainte,
nimeni nu va mai putea eluda nici reţeaua ca atare, nici efectul de
reţea, ca produs, ca rezonanţă, ca ecou, ca mod de existenţă, ca
86
modus vivendi. Se vor găsi însă mijloace şi strategii adecvate pentru

folosirea lui la maximum în avantaj propriu.
2.2.2 Efectul de criză
Efectul de criză poate fi definit ca impact direct sau mediat al

crizei asupra altor domenii care nu sunt direct afectate de criză. O
criză este ca o furtună, ca un uragan. Distruge, în proporţii mai mari
sau mai mici, tot ce întâlneşte în cale, dar, în acelaşi timp, provoacă
dezechilibre semnificative pe o arie foarte mare, induce şi o stare de
teamă, de nesiguranţă, bulversează producţia, preţurile, diminuează
siguranţa oamenilor şi instituţiilor, sporeşte vulnerabilităţile şi
creează un câmp propice recrudescenţei pericolelor şi ameninţărilor.
Efectul de criză este ca o undă (este o undă!) care se propagă
în toate direcţiile, afectând, într-o măsură mai mare sau mai mică, tot
ce poate avea tangenţă atât cu procesul sau cu sistemul care a
declanşat sau din care s-a declanşat criza, cât şi cu sfera de
manifestare a acesteia şi, evident, cu conţinutul ei.
Efectul de criză se manifestă ca o reacţie în lanţ. Criza
prelungită din Orientul Mijlociu şi cea din Orientul Apropiat induc
efecte dintre cele mai grave, care se manifestă pe o arie foarte largă,
începând cu recrudescenţa fenomenului terorist, mai ales a
terorismului islamic, şi continuând cu fluctuaţiile preţului petrolului,
care a depăşit pragul de 125 dolari barilul, cu influenţarea pieţelor şi
strategiilor de piaţă, a relaţiilor financiare şi chiar cu declanşarea sau
stimularea unui adevărat război financiar.
Acest război s-a declanşat cu adevărat, dar nu doar datorită
crizei din Irak sau de prin alte locuri supuse presiunilor Puterii
mondiale discreţionare, ci datorită caracteristicilor complicate,
conflictuale şi imprevizibile ale sistemului financiar, în măsura în
care există cu adevărat un astfel de sistem, deopotrivă foarte real şi
foarte fantomatic.
Din această perspectivă, spre exemplu, o parte dintre ţările
arabe, mai ales cele producătoare de petrol, vor acumula, probabil,
cantităţi mari de devize, putând produce o adevărată criză a dolarului.
Oricum, efectele crizelor multiple şi greu de înţeles, de acceptat şi de
gestionat, chiar negestionabile din Orientul Mijlociu şi din Orientul
Apropiat (pentru că toate acestea sunt legate între ele), se extind în
87
mod haotic asupra relaţiilor internaţionale, bulversând grav nu doar o

economie construită pe un suport energetic extrem de „fluid“ şi greu
de înlocuit, cum este petrolul, ci şi securitatea, în general, şi
securitatea energetică, în special, a tuturor ţărilor lumii.
Interdependenţele sunt atât de mari, încât nici o ţară din lume
nu poate eluda efectul crizelor şi îndeosebi efectul crizelor energetice.
Evident, nu există crize energetice în sine, ci crize energetice
generate de un fenomen politic complex, măcinat de un sistem de
strategii şi de bătălii (câştigate, pierdute sau în plină desfăşurare,
fiecare cu efectele ei) pentru resurse, pentru pieţe, pentru supremaţie
şi, evident, pentru realizarea şi menţinerea unui mediu strategic care
să asigure prevenirea războiului, a unui anumit tip de război, şi
realizarea unor capacităţi de acţiune şi de reacţie ante-criză, în timp
de criză şi post-criză semnificative şi benefice pentru cine le are.
Reţeaua favorizează acest lucru, dar, în acelaşi timp, prin efectul de
reţea, amplifică, în proporţii greu de estimat şi de controlat, efectul de
criză.
J. M. Guillery16 scrie că „există crize care se nasc dintr-o pură
revelaţie mediatică.“ O revistă, intitulată „Jurnalul de Duminică“, a
publicat, pe patru coloane, în susul paginii, un titlu şocant: „Alertă la
Montparnasse. Amiantă. Trebuie luate măsuri de urgenţă în imobilul
unde lucrează 5000 de oameni. Două scenarii în studiu arată că
evacuarea liniei ar dura… trei ani!“17
Toate publicaţiile şi agenţiile de presă au preluat şi publicat
conţinutul acestui articol. În 24 de ore, efectul de criză s-a produs.
Patrick Lagadec numeşte acest fenomen „efectul Larsen“18 O astfel
de ştire, preluată şi amplificată, declanşează scandalul. De fapt, nu
este nimic nou. Turnul Montparnasse, ca mai toate clădirile
construite în acea epocă, conţine amiantă (azbociment). Iar
azbocimentul este, se spune, generator de cancer…
Nimeni nu are o evidenţă clară a acestor clădiri sau, în orice
caz, dezamiantarea acestora (înlăturarea plăcilor de azbest şi de
azbociment) ar dura foarte mult şi ar costa enorm. Dar, dezvăluirile
jurnalului au produs multă panică. Autorii consideră că patologiile
16
http://www.gestiondecrise.com/amiante_gestion_crise.htm
17
http://www.gestiondecrise.com/amiante_gestion_crise.htm
18
Microfonie. Efect de feedback electroacustic între microfon şi amplificator. Oscilaţii a căror
amplitudine atinge foarte repede valori maxime. Se prezintă sub forma unui şuierat strident,
caracteristic.
88
legate de azbociment sunt responsabile de 3.000 de morţi pe an şi se

estimează că vor fi, în continuare, responsabile şi de 50.000-100.000
decese care se vor produse, probabil, până în 2025.
Efectul de criză este rapid şi şocant. El trece însă foarte repede,
chiar mai repede decât criza care l-a produs. Lasă însă urme greu de
şters.
2.2.3 Incertitudini orizontale
Într-un fel, reţeaua, prin efectul de reţea, ajută la

depresurizarea zonelor grav tensionate. Difuzarea rapidă a infor-
maţiilor de stare este benefică pentru metasistem, în sensul că,
datorită accesului la informaţie în timp real (sau în timp util), se
creează condiţii pentru a fi luate măsuri care să ducă la rezolvarea
oportună a situaţiilor care au facilitat producerea crizei sau care
întreţin cauzele generatoare de crize şi conflicte.
Reţeaua are funcţia unor vase comunicante (cu noduri de
distribuţie şi de optimizare), dar ea nu poate rezolva, prin această
calitate, toate problemele care se ivesc cu rapiditate sau ca urmare a
unor acumulări în timp, într-un loc sau în altul. Măreşte însă
interacţiunile şi facilitează cunoaşterea rapidă a problemelor, ceea ce
este esenţial în gestionarea crizelor şi conflictelor.
Reţeaua creează o situaţie nouă, în coordonate noi, multidi-
mensionale, care impun abordări noi, flexibile şi oportune. Această
nouă situaţie poate fi caracterizată prin:
- sporirea cantităţii de informaţie despre zona sau despre
zonele în criză, aceasta definindu-se pe un procent mai mare de
nedeterminări înlăturate şi, prin urmare, prin reducerea semnificativă
a incertitudinilor;
- creşterea proporţională a posibilităţii de dezinformare, ceea
ce duce la crearea unor noi tipuri de incertitudini, a incertitudinilor
orizontale sau a incertitudinilor de reţea;
- crearea unor presiuni concurenţiale noi, altfel configurate,
care pot fi disipate în toată reţeaua şi, la momentul potrivit,
concentrate acolo unde se consideră că este necesar19;
19
O astfel de concentrare a efectelor poate fi dirijată de cei care au capacitatea, posibilitatea şi
interesul să o facă. Şi, de cele mai multe ori, lucrurile aşa se produc. Trebuie avute totuşi în
vedere şi situaţiile de concentrare spontană şi, adesea, haotică, deci necontrolabilă, a efectelor,
89
- formarea, în cadrul reţelei, a unor noduri sau elemente care

pot crea perturbaţii, instabilitate şi chiar crize şi conflicte în spaţiul
virtual, dar şi în cel real;
- vulnerabilizarea sistemelor şi/sau proceselor prin flexibili-
zarea incertitudinilor;
- posibilitatea apariţiei, inducerii şi proliferării unor efecte
negative de reţea.
Reţeaua creează, deopotrivă, un sistem de presiuni continue
asupra utilizatorilor şi mediului ambiant, în sensul restricţiilor şi
regulilor ce se cer urmate şi în cel al vulnerabilităţilor ce se cer
depistate şi reduse sau acoperite, dar şi un spaţiu extins de
comunicare şi de acţiune.
Printre presiunile create şi exercitate de reţea s-ar putea situa şi
următoarele:
- extinderea nelimitată a spaţiului informaţiei şi al comunicării
(în mod implicit şi a ofertei informaţionale), dar, în acelaşi timp, şi
restricţionarea accesului;
- crearea unor puternice presiuni de reţea, atât la nivelul
individului (concretizată într-o dependenţă numită, între altele, şi
„sindromul Internet“, deşi reţea nu înseamnă numai Internet), cât şi la
nivelul instituţiilor, administraţiei, organizaţiilor şi organismelor
internaţionale şi altor structuri naţionale şi internaţionale;
- crearea şi accentuarea interdependenţelor;
- impunerea de standarde;
- crearea unui conflict major şi periculos între monopolul de
reţea şi tendinţa firească de multiplicare şi proliferare a reţelelor;
- creşterea redundanţei canalelor de comunicaţii, ceea ce, pe
de o parte, duce la o mai bună stabilizare a acestora şi, pe de altă
parte, la multiplicare, complicarea şi bulversarea datelor, imaginilor
şi informaţiilor, deci la intoxicare informaţională;
- facilitatea manipulării şi creşterea „efectului de manipulare“;
- generarea şi facilitarea extinderii periculoase a unui nou tip
de piraterie – pirateria informaţională;
- generarea şi facilitarea extinderii cyberterorismului;
- amplificarea „efectului de criză“.
ceea ce sporeşte şi mai mult, deopotrivă, efectul de criză şi efectul de reţea, prin cumularea
intempestivă a acestora.
90
Vulnerabilităţile sunt strâns legate de aceste presiuni şi se

referă, în principiu, la:
- sensibilitatea programelor şi bazelor de date şi posibilitatea
spargerii codurilor şi parolelor, deci a accesului neautorizat;
- dependenţa de surse de energie şi, deci, vulnerabilitatea la
acestea;
- complicarea programelor şi vulnerabilitatea lor încă mare
atât la cyberpiraterie, cât şi la atacuri ale hackerilor;
- costul destul de mare al programelor de securitate şi
schimbarea lor foarte rapidă;
- competiţia deschisă, dinamică şi foarte intensă dintre
programele de securitate şi activitatea hackerilor şi altor inamici ai
reţelei sau care vor, pur şi simplu, să utilizeze reţeaua în folosul lor.
Vulnerabilităţile, ca şi abilităţile şi elementele de putere ale
reţelei, sunt dinamice. Ele evoluează odată cu sistemele, procesele şi
programele şi, pe măsură ce unele dispar, altele apar şi se dezvoltă,
proliferează. Niciodată nu vom putea spune că reţelele de informaţii,
de comunicaţii şi de relaţii internaţionale, precum şi cele economice,
politice, sociale, culturale etc. sunt complet şi pentru totdeauna
securizate. Pe măsură ce ele se dezvoltă şi se diversifică, se amplifică
şi se diversifică şi vulnerabilităţile lor, apar altele noi, se complică şi
se sofistichează sistemele de acces şi de siguranţă, se măresc şi se
diversifică presiunile, provocările, pericolele şi ameninţările, iar
riscurile (asumate, impuse sau conjuncturale) devin din ce în ce mai
numeroase şi mai greu de gestionat. Siguranţa şi securitatea
sistemelor şi proceselor, în condiţiile filosofiei şi fizionomiei de reţea,
devin foarte costisitoare.
Reţeaua introduce dimensiunea orizontală în relaţiile inter-
umane, în toate componentele lor. Orizontalitate nu înseamnă însă
egalitate, ci doar posibilitate de comunicare, acces la informaţii şi
transmitere rapidă a oricărui eveniment ce se petrece în reţea (evident,
dacă nu există restricţii).
Oricum, restricţiile sunt mult mai puţine şi mai puţin stresante
decât imposibilitatea de a comunica.
Reţeaua introduce însă o nouă dimensiune, extrem de impor-
tantă în dinamica sistemelor şi proceselor: interdependenţa. Nu este
vorba, desigur, de o interdependenţă totală, ci doar de o interde-
pendenţă în spaţiul comunicării, al informaţiei.
91
Se pare că, astăzi, informaţia, ca nedeterminare înlăturată,

devine din ce în ce mai mult, o funcţie a reţelei. Bineînţeles, nu
reţeaua creează informaţia. Ea doar o adăposteşte şi o transmite.
Informaţia face parte din această lume şi există în măsura în
care lumea există şi are nevoie de informaţie, în sensul adâncirii
cunoaşterii şi în cel al facilitării acţiunii. Fără informaţie, nu există
nici viaţă, nici cunoaştere, nici acţiune, aşa cum nici informaţia nu
poate exista decât în măsura în care, în calitate de funcţie a sistemelor
integrale vii, foloseşte inteligenţei şi acţiunii umane.
2.2.4 Cunoaşterea spaţiului cyberstrategic al războiului
Spaţiul în care vieţuieşte, se generează, se regenerează, se

transmite şi se înmagazinează informaţia se numeşte cyberspaţiu.20
Cyberspaţiul este, prin excelenţă, un produs al reţelei. La această
realitate virtuală au contribuit, deopotrivă, printre cei dintâi, medicul
militar român Ştefan Odobleja, în lucrarea sa „La psychologie
consonantiste“, şi Norbert Wiener, în „Cibernetica sau sistemele de
comunicare la om şi maşină“, dar şi Shannon, cel care a creat
aparatul matematic pentru analiza informaţiei, între care şi celebra
formulă a entropiei:
n
H x   xi  pxi .log pxi
i 1
Dar, acolo unde există informaţie, există şi conflict, există şi

război, şi, în primul rând, un război al informaţiei, din care se nutresc
toate celelalte. Iar acolo unde există război, există şi strategie.
Rezultă că războiul informaţiei se desfăşoară cu predilecţie în
cyberspaţiu, în primul rând, în cyberspaţiu, iar strategia acestui tip de
război am putea s-o numim, pentru a o distinge de celelalte strategii
(terestre, navale, aeriene, economice, politice, sociale, de coaliţie, de
alianţă, de globalizare, identitare etc.), cyberstrategie. Ea nu poate fi
altceva decât o dialectică a voinţelor care se confruntă în acest spaţiu
al reţelei virtuale, pentru a-şi impune, unele altora, un anumit tip de
comportament, pentru a gestiona o situaţie conflictuală sau pentru a
realiza un anumit tip de dominanţă strategică informaţională.
20
Gheorghe Văduva, Cyberstrategia, în Gândirea militară românească, nr. 2/2006
92
Fără a se separa integral de strategiile care modelează celelalte

tipuri de războaie sau de confruntări, cyberstrategia se limitează,
totuşi, la cyberspaţiu. Ea răspunde, bineînţeles, prin mijloace
ştiinţifice, pragmatice şi creative, unei politici sau unor politici
privind cyberspaţiul, dar rămâne tot atât de „pământeană“, de realistă
sau de fantezistă, precum sunt sau pot fi respectivele politici. Nu
există, deci, o singură cyberstrategie, ci atâtea tipuri de cyberstrategii
câte tipuri de cyberpolitici se bat sau se zbat în acest nou spaţiu,
deopotrivă, virtual şi real.
Toate aceste cyberstrategii au însă, de la început, comună
teoria cyberstrategiei, care include un sistem coerent de teorii,
principii, reguli şi norme cu care operează toată lumea şi care se
constituie într-un limbaj ştiinţific comun pentru a lucra cu aceleaşi
concepte şi cu aceiaşi termeni. Cyberpractica şi arta cyberstrategică
ţin însă de experienţă şi, respectiv, de capacitatea de creaţie şi de
construcţie în spaţiul virtual.
Cyberstrategia este un domeniu relativ nou al strategiei. Este,
de fapt, o nouă strategie, care, la fel ca oricare altă strategie, se
compune dintr-o cyberstrategie a forţelor (este vorba de marile
corporaţii, de entităţile din spaţiul informaţional, de unităţi militare
sau civil-militare speciale, care gestionează sistemele de comunicaţii,
alte forţe, inclusiv hackerii şi cyberpiraţii), o cyberstrategie a
mijloacelor hardware şi software şi o cyberstrategie a acţiunilor şi
operaţiilor care se desfăşoară în cyberspaţiu.
Structura de reţea – îndeosebi de reţea informatică – a devenit
esenţială în societatea modernă. Toate relaţiile economice, sociale,
politice sunt dependente de această reţea informatică omniprezentă şi
omnipotentă, care capătă din ce în ce mai mult o dimensiune
mondială.
Noua reţea – de fapt, noile reţele, pentru că, în universul
virtual, există numeroase reţele şi nu doar una singură –, care se
prezintă, deci, ca o reţea de reţele, creează în jurul ei un spaţiu
specific, deopotrivă virtual şi real – spaţiul cibernetic sau
cyberspaţiul. Acest spaţiu se cere identificat, localizat (chiar dacă este
fluid şi flexibil), analizat, cunoscut, modelat şi securizat. Încă de la
crearea sa, el este ameninţat continuu, adăposteşte şi, în acelaşi timp,
suportă numeroase atacuri: acces fraudulos la informaţie; atacuri
informaţionale (viruşi, viermi, bombe logice, troieni), spam-uri,
93
email-uri bombe etc., precum şi un sistem dinamic şi coerent de

21
protecţie împotriva acestor atacuri şi de reacţii. Este însă timpul să fie

concepute şi unele acţiuni preventive, care să diminueze şi chiar să
anuleze, în anumite componente, ameninţarea din cyberspaţiu.
În 2002, Administraţia George W. Bush publica o versiune
provizorie a Strategiei Naţionale de Securitate a Cyberspaţiului
(National Strategy to Secure Cyberspace). Ultima versiune fusese
publicată sub Administraţia Clinton, în 2000. Cea de a doua versiune
avea în vedere şi experienţa dramatică a atacurilor teroriste de la 11
septembrie 2001. Richard Clarke, la acea dată, consilier special al
preşedintelui pentru securitatea cyberspaţiului, este cel care a
coordonat elaborarea acestui document deosebit de important nu
numai pentru Statele Unite, ci şi pentru Canada şi Mexic, adică
pentru întreaga reţea de informaţii a Americii de Nord. Dar nu numai
pentru această zonă, ci pentru întreaga lume, întrucât spaţiul de
interes al Statelor Unite este reprezentat de întreaga planetă Pământ,
dar şi de Cosmos. Această strategie22 s-a dorit a fi o interesantă foaie
de parcurs în legătură cu ceea ce trebuie să facă industria, guvernul şi
persoanele private pentru a asigura securitatea reţelelor.
Două chestiuni sunt foarte importante în această strategie. În
primul rând, toată populaţia ţării şi fiecare cetăţean în parte,
consumator de informaţie, şi nu numai guvernul, trebuie să-şi asume
responsabilitatea securizării acelei părţi din cyberspaţiu care-i revine
nemijlocit, întrucât problema ameninţărilor contra cyberspaţiului nu
poate fi lăsată exclusiv în grija militarilor şi forţelor de ordine.
Este una dintre marile mutaţii pe care le introduce reţeaua. În
viziunea americană, universităţile, diverse sectoare ale economiei,
proprietarii de infrastructuri esenţiale, ca şi cei ai reţelelor de
distribuţie a electricităţii şi cei ai reţelelor de telecomunicaţii trebuie
să-şi protejeze reţelele lor. În al doilea rând, ţara trebuie să treacă de
la paradigma ameninţării la cea a vulnerabilităţii. Până la atacurile
din 11 septembrie 2001, guvernul, şi doar guvernul, era acela care
trebuia să semnaleze prezenţa pericolelor şi ameninţărilor şi să-i
consilieze pe toţi cei vizaţi în ceea ce priveşte măsurile de securitate a
reţelelor.
21
Olivier Itéanu, Sauver la société de l’information, www.smsi-territoires.net/article44.html
22
http://www.securecyberspace.gov
94
Potrivit strategiei elaborate în 2002, guvernul a trecut de la

reglementări şi impuneri la a transfera (delega) tuturor americanilor
„puterea de a-şi proteja propria lor parte din cybespaţiu“. Pentru
aceasta, guvernul şi-a asumat următoarele activităţi:
- să educe şi să sensibilizeze utilizatorii şi proprietarii de
cyberspaţiu în legătură cu toate riscurile şi toate vulnerabilităţile
posibile;
- să creeze noi tehnologii de securitate;
- să formeze specialişti şi mână de lucru cu înaltă calificare în
domeniul cybersecurităţii;
- să definească şi să promoveze sensul responsabilităţii
particularilor, întreprinderilor şi sectoarelor de securitate la toate
nivelurile, recurgând la forţele pieţei, parteneriatelor sectoarelor
publice şi private şi la reglementările legale necesare;
- să sporească cybersecuritatea federală, astfel încât aceasta să
devină un model pentru celelalte sectoare;
- să stabilească mecanismele de pre-alertă şi de diseminare
eficace a informaţiei sectoarelor publice şi private (şi între ele),
pentru ca orice atac să fie descoperit imediat şi să se poată interveni
eficient.
Iată o modalitate de pregătire a populaţiei pentru a face faţă
celei mai periculoase crize şi celui mai periculos şi mai probabil
dintre războaiele care se profilează la început de mileniu: războiul
cunoaşterii. Fără a se exclude şi alte tipuri de războaie – războiul
terorist, războiul nuclear, războiul frontalier, războiul de gherilă,
războiul economic, războiul financiar (cel mai periculos dintre
toate!), războiul mozaic, în general –, oamenii responsabili se
gândesc la pregătirea naţiunii pentru un război al viitorului, care, fără
îndoială, va fi şi un cyber-război, adică un război al cunoaşterii
complexe, care începe cu bătălia din spaţiul informaţional, adică din
cyberspaţiu şi nimeni nu ştie cum se poate termina. Nu neapărat un
război al roboţilor, ci un război al computerelor, al reţelelor, al
hackerilor, al societăţii informaţionale, cibernetice, epistemologice
împotriva celor care-i contestă realitatea sau care o ameninţă şi o
vulnerabilizează. Acest război deja a început, este în curs de
desfăşurare şi se pare că nu va înceta niciodată.
Documentul a fost divizat în cinci secţiuni: utilizatorii la
domiciliu şi micile întreprinderi; marile întreprinderi; sectoarele
95
esenţiale, îndeosebi cele guvernamentale, sectoarele private şi

universităţile; priorităţile naţionale; sectoarele de importanţă
mondială. La fiecare nivel, au fost stabilite obiective strategice pentru
toţi utilizatorii şi realizate programe, recomandări şi subiecte de
dezbatere pentru a se realiza respectivele obiective. Documentul a
fost însoţit, în anexe, de planuri concrete de protecţie a
infrastructurilor esenţiale ale sectoarelor bancare şi financiare,
energiei electrice, petrolului, gazelor, apei, transportului, îndeosebi
feroviar, informaţiei şi telecomunicaţiilor şi, bineînţeles, produselor
chimice.
Ele sunt publice şi pot fi consultate de oricine doreşte să o facă
pe site-urile http://www.ciao.gov sau http://www.pcis.org.
Aceste planuri sunt puse în aplicare împreună cu Canada şi cu
Mexic şi permit securizarea numeroaselor infrastructuri esenţiale (EI)
comune de informaţii ale Americii de Nord.
Există numeroase alte recomandări conţinute în acest document
cu privire la strategia de securitate a cyberspaţiului, între care se află
şi următoarele:
- guvernul federal trebuie să efectueze o examinare completă a
randamentului Programului Naţional de Siguranţă a Informaţiei
(National Information Assurance Program – NIAP), în sensul
extinderii lui asupra tuturor achiziţiilor guvernamentale de tehnologie
a informaţiei (IT);
- universităţile au obligaţia să stabilească unul sau mai multe
centre de partajare şi analiză a informaţiei (ISAC), pentru a sesiza
cyberatacurile şi vulnerabilităţile la acestea;
- sectoarele private trebuie să creeze astfel de centre de analiză
şi partajare a informaţiei (ISAC), care să analizeze ecarturile pentru
sectoarele tehnologiei şi ale R&D şi să stabilească practici sectoriale;
- furnizorii de servicii Internet (FSI) au obligaţia să adopte un
„cod de bună conduită“ în materie de cybersecuritate;
- guvernul federal a instalat un sistem de alertă (Cyber Warning
Information Network – CWIN) în centrele guvernamentale şi non-
guvernamentale-cheie de operaţiuni de cybersecuritate, cu scopul de
a analiza, avertiza şi coordona acţiunile în situaţiile de criză;
- toţi cei implicaţi, inclusiv comercianţii de material electronic
şi de programe, au obligaţia să creeze un Centru de Operaţii de Reţea
96
în Cyberspaţiu (Cyberspace Network Operations Center –

Cyberspace NOC).
Impactul imediat al acestei strategii americane de securitate a
cyberspaţiului l-a constituit sporirea atenţiei asupra Canadei şi
Mexicului şi consolidarea, împreună cu aceste ţări, a mediului de
securitate al cyberspaţiului. De aici nu rezultă că atacurile hackerilor
şi cyberpirateria ar fi încetat, ci doar că au fost intensificate măsurile
de cybersecuritate.
Din acest motiv, în SUA şi în Canada, ca şi în alte ţări,
utilizarea neoficială a sistemelor informatice constituie o infracţiune
foarte gravă, care se pedepseşte cu cel puţin zece ani de închisoare.
Cele mai vulnerabile la aceste atacuri sunt întreprinderile mici şi
utilizatorii particulari. Timpul acelui „eu sunt prea mic pentru a fi
atacat“ a trecut.23 Oricine poate deveni azi ţintă în cadrul războiului
reţelelor sau al războiului în reţea. Orice calculator poate fi
supravegheat, monitorizat şi chiar distrus de la distanţă. Aproape
orice reţea, în anumite condiţii, poate fi controlată, grav perturbată şi
chiar anihilată.
Dar nici marile întreprinderi sau marile organizaţii nu sunt
scutite de aşa ceva.
Dar, spre deosebire de marile corporaţii, întreprinderile mici
sau acele organizaţii familiale, care trăiesc de azi pe mâine şi pentru
care achiziţionarea de calculatoare, de programe şi de licenţe pentru
fiecare calculator reprezintă un efort considerabil, nu dispun de
strategii adecvate de securizare a sistemelor şi nici de acea cultură de
securitate care se realizează în marile întreprinderi, în marile
organizaţii naţionale, internaţionale sau transnaţionale.
Mai mult, împotriva micilor utilizatori şi a întreprinderilor mici
s-a declanşat un adevărat cyberterorism, pe de o parte, de către tot
felul de profitori şi de speculanţi şi, pe de altă parte, de anumite
cercuri de interese şi chiar de autorităţi.
De asemenea, în multe state, s-a elaborat o politică represivă
fără nuanţe şi discernământ, care-i loveşte, bineînţeles, tot pe cei
slabi în materie de securitate a cyberspaţiului. Este vorba, între alţii
(dintre cei loviţi), şi de operatorii de telecomunicaţii, care trebuie să
păstreze datele tehnice de conexiune timp de un an, altfel sunt
pedepsiţi cu închisoare. Nu se defineşte însă foarte exact care sunt
Olivier Itéanu, Ibidem, www.smsi-territoires.net/article44.html

23
97
aceste date şi ce înseamnă conservarea lor. Sunt vizaţi, de asemenea,

şi utilizatorii care, dintr-o eroare, pot accesa informaţii pentru care nu
au autorizarea necesară.
Cei care folosesc Internet-ul ca sursă de documentare ştiu ce
înseamnă acest lucru. Legislaţia din domeniu a creat un adevărat
hiatus între „lumea numerică“ şi lumea reală. Se pare că legile din
una nu sunt valabile şi în cealaltă.
De aceea, una dintre priorităţile strategice ale acestei epoci este
să se realizeze integrarea sau, mai bine-zis, reintegrarea celor două
lumi, care, de fapt, sunt una şi aceeaşi. În acest sens, se impune un
cod de conduită obligatoriu pentru toţi cei care intră în reţea, dar şi
găsirea unor modalităţi de depistare a „violatorilor de reţea“ din masa
celor care nu doresc altceva decât să aibă acces, potrivit necesităţilor
lor de cunoaştere, la informaţie, în virtutea libertăţii informaţiei şi
dreptului de a fi informaţi.
Desigur, măsurile de securitate a cyberspaţiului şi de siguranţă
a utilizatorilor autorizaţi sunt absolut necesare, întrucât la nivelul
reţelelor mari (financiare, economice, de corporaţii, Internet etc.),
fără un sistem drastic de securitate, s-ar crea o stare de haos. Dar de
aici şi până la a sancţiona cu zece ani de închisoare un utilizator care
a intrat în reţea şi, aproape fără să-şi dea seama, a accesat sau a
încercat să acceseze sisteme informatice pentru care nu a fost
autorizat, ar trebui să fie o cale lungă.
Această cale nu există, întrucât reţelele sunt extrem de
dinamice şi, în multe cazuri, foarte vulnerabile. Noii intraţi în acest
sistem, îndeosebi cei din ţările care s-au aflat o jumătate de veac sub
autoritatea comunistă, nu au avut timpul necesar pentru a-şi forma o
cultură strategică şi informaţională necesară filosofiei de reţea, adică
o cybercultură.
Pentru aceasta, va trebui să treacă un timp şi, poate, chiar o
generaţie, dacă nu chiar două.
Chiar dacă nu suntem de acord cu o legislaţie atât de aspră,
care poate fi aplicată fără discernământ în cazul accesului la
informaţia din reţea, se pare că a sosit timpul punerii unei anumite
ordini în reţea. Unii consideră însă că o astfel de ordine deja există,
întrucât o reţea de tipul Internetului sau al reţelelor Kazza n-ar putea
funcţiona fără anumite reguli, fără o anumită disciplină de reţea.
98
Cui aparţine dimensiunea creativă în acest imens domeniu

care cuprinde întreaga planetă? Cine domină şi cine va domina arta
cyberstrategică a începutului de veac? Marii creatori de programe?
Hackerii? Piraţii reţelelor? Marile şcoli de informatică? Marea
finanţă? Marile corporaţii cu interese mondiale, care domină lumea?
Sau, într-un fel, toate acestea la un loc? Se va declanşa oare o
competiţie între ele pentru dominarea reţelelor? Sau reţeaua va
deveni, din ce în ce mai mult, un bun al tuturor, o nouă configurare a
relaţiilor dintre oameni, un nou şi consistent modus vivendi?
E greu de dat un răspuns tranşant. Sau răspunsuri tranşante.

Unii spun că, de fapt, îndeosebi reţeaua Internet, dar şi alte reţele, nu
reprezintă altceva decât o modalitate militară voită, planificată,
experimentată şi foarte bine dirijată de gestionare a informaţiei lumii,
iar principalii ei beneficiari s-ar afla la Pentagon.
Dacă ar fi aşa, probabil că evenimentele de la 11 septembrie
2001 nu ar fi avut loc sau, în orice caz, nu în sensul în care sunt
cunoscute azi.
Noua fizionomie a relaţiilor internaţionale, definită pe o
filosofie de reţea, care se prezintă a fi cu totul deosebită şi încă destul
de greu de înţeles în toate determinările sale, implică foarte multe
elemente şi domenii, unele previzibile şi chiar modelabile, altele
imprevizibile.
Este posibil ca cyberstrategia şi, respectiv, arta cyberstrategică
să cunoască mai multe niveluri de competenţe şi, de aici, de angajare
şi de responsabilitate, unele dintre ele situându-se foarte aproape de
lumea reală, altele continuând mai departe gestionarea noului război
de pe un teatru, deopotrivă, virtual şi real, numit cyberspaţiu. Acest
nou teatru de război nu este însă doar virtual, ci şi fizic.
Are loc, din ce în ce mai mult, o relaţie de interdeterminare
consonantă între spaţiul fizic şi cel virtual, între lumea fizică şi lumea
cibernetică. De fapt, este vorba de aceeaşi lume care se virtualizează
tot mai mult.
Cyberspaţiul se constituie însă în acea n-dimensiune pe care
abia acum începem să o înţelegem nu doar ca spaţiu de conexiune şi
de comunicare, ci şi ca spaţiu al luptei, ca teatru al unui război
deopotrivă fizic şi virtual, declanşat de unele dintre componentele
unui lumi împotriva altor componente ale aceleiaşi lumi.
99
2.3 Cert şi incert în teoria, practica şi arta războiului
Este războiul o prioritate în ceea ce priveşte teoria, practica,

axiologia şi arta acţiunii umane eficiente? Există punţi de legătură
între teoriile şi conceptele clasice ale războiului şi cele moderne?
Avem de-a face cu evoluţii ciclice, cu dezvoltări lineare sau cu un
dinamism complex în evoluţia şi desfăşurarea fenomenului război, în
cunoaşterea şi evaluarea acestuia? Mai este, oare, nevoie să
cunoaştem războiul? Nu-l cunoaştem, oare, destul? Ce ar mai trebui
să ştim despre el?
Războiul este unul dintre domeniile care nu au prea pătruns în

teorie, pentru că, aparent, n-are nicio legătură cu teoria. Polemologia
lui Gaston Bothoul, considerată ca ştiinţă a războiului, nu are în
vedere chiar întreaga ştiinţă a războiului, ci doar pe cea care
analizează războiul ca fenomen social complex. Există, în general,
două module mari ale ştiinţelor care se ocupă de război, adică ale
ştiinţei războiului: unul dintre ele începe cu „Arta războiului”, a lui
Sun Tzî, şi cu „Arthashastra” indianului Kotilya şi se continuă, azi,
cu strategiile şi doctrinele războiului asimetric, iar celălalt,
reprezentat în special de şcoala franceză, de şcoala germană, de
Clausewitz, Moltke, Jomini, Bernhardi etc., susţine că războiul este,
de fapt, o continuare a unei politici sau o punere în operă a unei
politici prin mijloace violente şi atât.
În primul caz, războiul poate fi considerat ca ştiinţa,
experienţa, practica şi arta de a impune adversarului voinţa proprie,
prin toate mijloacele posibile, angajamentul militar într-un teatru de
operaţii fiind ultima dintre opţiuni. Şi astăzi, doctrina chineză
consideră că lupta armată este ultima dintre soluţii, şi nu cea mai
bună.
Ieşirea din acel blocaj strategic nu se face neapărat prin
înfruntarea dintre două sau mai multe armate, care se nimicesc
reciproc pe un câmp de bătălie, ci, în primul rând, prin negocieri, prin
politici, prin stratageme. Acesta se aplică şi atunci când lupta armată
nu poate fi evitată.
Arta războiului este o artă a înşelării inamicului, a obţinerii
avantajului strategic, politic, economic etc., fără prea mult efort şi cu
100
cât mai puţine pierderi şi cheltuieli. Acest concept nu a împiedicat

însă China să se doteze cu arma nucleară.
În cel de al doilea caz, soluţia ieşirii dintr-un blocaj strategic o
reprezintă confruntarea militară directă, face-to face, într-un teatru
de război, adică în unul sau mai multe teatre de operaţii. Scopul
politic al acestui tip de război total, întreg, sau complet, ca să-i
spunem aşa, pentru a-l deosebi de războiul fluid, asimetric şi
schimbător, care nu poate fi identificat cu precizie, care scapă
analizei şi iese din legile şi regulile clasice ale războiului, îl constituie
tot impunerea voinţei politice asupra adversarului, dar, prin mijloace
violente. Obiectivul strategic al războiului complet este nimicirea
armatei adversarului într-un teatru de război, adică în unul sau mai
multe teatre de operaţii. Există însă şi a treia variantă, cea a
arhitecturii dinamice, variabile şi complexe a războiului. Niciodată
războiul n-a ascultat în întregime nici de politicienii care l-au decis,
nici de comandanţii care l-au pus în aplicare. El a evoluat totdeauna,
la început, pe linii principale, dinainte gândite, apoi, pe parcurs,
printr-un comportament imprevizibil în bifurcaţii.
Soarta unei bătălii sau chiar a unui război a fost decisă, adesea,
de o mică rezervă care a intervenit la momentul oportun, de un
amănunt, de o variaţie a vremii sau de inspiraţia vreunui general şi
chiar de eroismul sau fapta ieşită din comun a unui simplu soldat.
2.3.1 Concepte clasice asupra războiului
Războiul, probabil, nu va ieşi niciodată direct şi pe deplin din

clasicismul său, nu se va îndepărta prea mult de izvoare, indiferent
cât de departe ar ajunge forţele, mijloacele şi acţiunile, sursele şi
resursele care-l susţin şi îl întreţin.
Războiul este un lucru foarte grav, iar oamenii nu lasă aşa ceva
în voia sorţii. Dar nici nu pot să facă mare lucru pentru el. Situaţia
internaţională actuală arată că, pe măsură ce sistemele de securitate
cresc în complexitate şi eficienţă, sistemele securizate devin tot mai
vulnerabile. Acesta este unul dintre paradoxurile societăţii înalt
tehnologizate. Toate şcolile de analiză a fenomenului război tind,
cumva, către acelaşi univers al complexităţii şi seriozităţii războiului.
Din păcate, deşi războiul afectează, practic, întreaga planetă, este
lăsat încă pe mâna politicienilor...
101
2.3.1.1 Şcoala clasică franceză
Maximele lui Napoleon
Napoleon Bonaparte (1769-1821) a fost nu numai un mare

comandant, un militar de excepţie şi o minte proiectată parcă pentru o
astfel de performanţă, ci şi un politician abil pentru timpul său. Este
considerat, alături de Alexandru Macedon, cel mai mare geniu militar
european. Cel mai mare, dacă o astfel de calitate – adică aceea de a fi
geniu – suportă ierarhii sau grade de comparaţie, nu ne spune totuşi
mare lucru.
Dar nu este om cât de cât citit pe pământul acesta care să nu fi
auzit de Napoleon Bonaparte. Genialitatea lui politică se exprimă în
modul în care foloseşte condiţiile şi valorile create de Revoluţia
franceză, pe care a cunoscut-o destul de bine, întrucât avea 20 de ani
pe atunci. Dintre aceste valori, se evidenţiază, pentru Napoleon,
mobilitatea socială, coeziunea maselor, dorinţa de progres,
dinamismul şi entuziasmul. Interesant (şi paradoxal) este că astfel de
valori sunt promovate de o formă de guvernare absolută şi revolută –
imperiul –, nu de republică.
Este, într-un fel, cazul particular al Franţei, măreţia ei, cea care
măsura, de fapt, revoluţionarismul european.
Acestui revoluţionarism, Germania îi răspundea prin
revoluţionarismul ideatic, filosofic, prin Sturm und Drang şi prin
marile şcoli filozofice germane, iar Statele Unite prin prima
Constituţie şi, în cele din urmă, prin Războiul de secesiune, atât de
important pentru arta militară a timpului care avea să vină.
Franţa era pe atunci o creaţie a Secolului luminilor, o mare
putere culturală, demografică, economică şi militară, un fel de cetate
de scaun a valorilor europene.
În acest mediu cu totul deosebit, a apărut şi s-a dezvoltat
geniul militar al lui Napoleon. El este primul, de la Gingis Han
încoace, care înţelege, construieşte şi aplică arta manevrei, mai exact
arta combinată sau întrunită a manevrei.
Esenţa artei geniale a lui Napoleon constă în reunirea
mobilităţii şi concentrării în acelaşi concept. Cele trei mari elemente
ale unei acţiuni militare – focul, şocul (lovitura) şi mişcarea – fac
parte din arta napoleoneană a războiului.
102
Sunt foarte interesante – şi bine cunoscute – maximele sale.

Reproducem aici, după Antologia mondială de strategie a lui
Chaliand, acest text, intitulat Maxime24:
 La război, numai comandantul înţelege importanţa
anumitor lucruri şi el singur poate, prin voinţa sa şi prin iluminările
sale superioare, să învingă şi să surmonteze toate dificultăţile.
 Un guvern colectiv are idei complicate, iar luarea
deciziei durează mai mult.
 Nu ţineţi de loc consiliu de război, ci luaţi avizul de la
fiecare în ceea ce priveşte decizia.
 Trebuie ca un militar să aibă atâta caracter cât şi spirit;
oamenii care au mult spirit şi puţin caracter sunt cel mai puţin curaţi,
sunt ca o navă care are arborada disproporţionată în raport cu lestul;
valorează mai mult caracterul decât spiritul. Oamenii care au un spirit
mediocru şi un caracter proporţionat, reuşesc adesea în această
meserie; trebuie atâta bază câtă înălţime. Generalii care au avut mult
spirit şi caracter în aceeaşi măsură au fost Cezar, Hanibal, prinţul
Eugen şi Frederic.
 Arta războiului consistă în a avea totdeauna, cu o armată
inferioară, mai multe forţe decât inamicul în punctul în care atacă sau
în punctul care este atacat; dar această artă nu se învaţă din cărţi, nici
din obiceiuri, ci este un act de conduită care constituie, la propriu,
geniul războiului.
 Arta războiului constă în dispunerea trupelor în aşa fel
încât ele să fie peste tot în acelaşi timp. Arta plasamentului trupelor
este marea artă a războiului. Plasaţi totdeauna trupele în aşa fel încât
orice ar face inamicul, să vă puteţi reuni rapid.
 Nu atacaţi de front poziţiile pe care le-aţi putea cuceri
manevrându-le.
 Nu faceţi ce vrea inamicul, din simpla raţiune că el o
doreşte; evitaţi câmpul de bătaie pe care el l-a recunoscut şi studiat, şi
cu încă şi mai multă grijă pe cel care l-a fortificat şi unde s-a
consolidat.
 Care sunt condiţiile superiorităţii unei armate? 1.
organizarea; 2. obişnuinţa ofiţerului şi soldatului cu războiul; 3.
24
Gérard Chaliand, Anthologie mondiale de la strategie des origines au nucleaire, Edition
Robert Laffont, Paris, 1990, pp. 785 – 788.
103
încrederea tuturor în ei înşişi; adică bravura, răbdarea şi tot ceea ce

ideea de sine dă mijloacelor morale.
 Trecerea de la ordinea defensivă la cea ofensivă este una
din operaţiunile cele mai delicate ale războiului.
 Mai ales, nu trebuie părăsită linia defensivă pe care
trupele se refac şi se repauzează, fără a avea un proiect determinat,
care să nu lase nici o îndoială asupra operaţiilor următoare. Este o
mare nenorocire să părăseşti această linie, pentru a fi după aceea
obligat să o recucereşti. În război, trei sferturi sunt probleme morale,
balanţa forţelor depinde de celălalt sfert.
 În războiul în munţi, cel care atacă este dezavantajat;
chiar în războiul ofensiv, arta constă în a nu avea decât lupte
defensive şi în a-l obliga pe inamic să atace.
 Curajul moral este foarte rar la două ore după miezul
nopţii; este vorba de acel curaj surprinzător, care, în pofida
elementelor celor mai neaşteptate, lasă totuşi libertate de spirit, de
judecată şi de decizie.
 Pierderea de timp este ireparabilă în război; raţiunile
care se invocă sunt totdeauna insuficiente, pentru că operaţiile nu se
ratează decât datorită întârzierii.
 În ocuparea unei ţări, trebuie luate punctele principale şi
de aici trebuie să plece coloane mobile pentru a-i urmări pe briganzi.
Experienţa Vandei a demonstrat că cel mai bine este să ai coloane
mobile, diseminate şi multiplicate peste tot, şi nu corpuri staţionare.
 Soarta unei bătălii este rezultatul unei clipe, unui gând;
te apropii prin diverse combinaţii, forţele se amestecă, se bat un
anumit timp, se iveşte momentul decisiv, o scânteie îşi face apariţia şi
cea mai mică rezervă duce la bun sfârşit acţiunea.
 Principiile lui Cezar au fost aceleaşi cu cele ale lui
Hanibal: să ţii forţele reunite, să nu fii vulnerabil în nici un punct; să
acţionezi cu repeziciune asupra punctelor importante, să foloseşti
mijloace morale, reputaţia armelor, teama pe care o inspiri şi, de
asemenea, mijloace politice pentru a menţine fidelitatea aliaţilor şi
supunerea popoarelor cucerite.
 Geniul militar este un dar al cerului, dar calitatea
esenţială a unui general este fermitatea de caracter şi hotărârea de a
învinge cu orice preţ.
104
 Generalii comandanţi sunt ghidaţi de propria lor

experienţă sau de genialitate. Tactica, evoluţiile, ştiinţa inginerului
(genistului n.n.) şi a artileristului pot fi învăţate din tratate, cam ca
geometria; dar cunoaşterea părţilor înalte ale războiului nu se
realizează decât prin experienţă şi prin studiul bătăliilor marilor
căpitani. Se învaţă oare din gramatică să compui un cânt din Iliada, o
tragedie de Corneille?
 Ştiinţa militară consistă mai întâi în a calcula corect
toate şansele şi apoi în a face exact, aproape matematic, partea
hazardului. Asupra acestui punct nu trebuie să te înşeli, căci o zecime
în plus sau în minus poate schimba totul. Or, acest partaj între ştiinţă
şi muncă nu se poate realiza decât într-o minte de geniu, întrucât,
pretutindeni unde există creaţie, spiritul uman este cel care dă măsura.
Hazardul rămâne totdeauna un mister pentru spiritele mediocre şi
devine o realitate pentru oamenii superiori.
 Arta războiului nu cere manevre complicate, ci le
preferă pe cele mai simple; trebuie să ai bun simţ. Nu se înţelege, din
aceasta, cum comit generalii greşeli; se întâmplă, pentru că ei vor s-o
facă din spirit. Cel mai dificil este să ghiceşti planurile inamicului, să
vezi adevărul în toate rapoartele pe care le primeşti. Restul nu cere
decât bun simţ; este ca într-o luptă cu pumnii: cu cât dai mai mulţi,
cu atât e mai bine.
 Amintiţi-vă aceste trei lucruri: unitate a forţelor, acţiune
şi hotărâre fermă de a pieri cu glorie. Acestea sunt trei mari principii
ale artei militare care mi-au adus totdeauna noroc în toate operaţiile.
Moartea nu înseamnă nimic; dar a trăi învins şi fără glorie înseamnă a
muri în fiecare zi.
 Întreaga artă a războiului consistă într-o defensivă bine
gândită, extrem de circumspectă şi într-o ofensivă îndrăzneaţă şi
rapidă.
 Trebuie să fii încet în deliberare şi rapid în execuţie.
 Arta războiului este o artă simplă şi oricând executabilă;
nu este nimic confuz aici; totul este bun simţ, nimic nu este ideologie.
 A învinge nu însemnă nimic; trebuie să profiţi de succes.
 La începerea unei campanii, trebuie să gândeşti bine
dacă este sau nu necesar să înaintezi; dar, când ai trecut la ofensivă,
trebuie s-o susţii până la capăt: pentru că, independent de onoarea
armelor şi de moralul care se pierde într-o retragere, de curajul care
105
se dă inamicului, retragerile sunt mai dezastruoase, costă mai mulţi

oameni şi material ca problemele cele mai sângeroase, cu diferenţa că
într-o bătălie inamicul are aproape aceleaşi pierderi, în timp ce într-o
retragere pierzi doar tu.
 Cu puţine excepţii, trupa cea mai numeroasă asigură
victoria. Arta războiului constă deci în a fi superior din punct de
vedere numeric în locul unde vrei să lupţi. Dacă armata ta este mai
puţin numeroasă decât a inamicului, nu-i lăsa acestuia timp să-şi
reunească forţele; surprinde-l în timpul mişcărilor; concentrează-ţi
efortul asupra diverselor corpuri pe care ai reuşit să le izolezi,
combină manevrele în aşa fel încât, în toate locurile în care întâlneşti,
să fii în măsură să opui armata ta întreagă unor diviziuni armate.
Astfel, cu o armată cât jumătate din cea a inamicului vei fi totdeauna
mai puternic decât el pe câmpul de bătaie.“25
Arta războiului în viziunea lui Jomini
Riguros, exact, ca un ceasornic elveţian, Henri de Jomini

(1779-1869) a adus multă reflecţie şi foarte mult şarm artei militare.
Unui spirit de observaţie dezvoltat, i se adaugă talent şi foarte multă
experienţă, poate şi un pic de nemulţumire, provenită din faptul că nu
toată lumea l-a înţeles. Mai ales că el nu a fost chiar un muritor de
rând. Dimpotrivă, a avut şansa să trăiască o parte din vremea marilor
campanii şi să reflecteze asupra lor.
Jomini a fost ofiţer elveţian. Un ofiţer elveţian avansat la
gradul de colonel de către Napoleon. A participat la bătăliile de la
Jena şi Eylau, la începutul războiului cu Spania.
La 28 de ani, devine general de brigadă. Pe atunci, gradul de
general se obţinea ca urmare a bravurii, spiritului de iniţiativă şi
capacităţilor de conducere strategică, probate pe front. Participă la
campania din Rusia, apoi, dezamăgit, trece de partea ruşilor şi
participă la bătălia de la Leipzig.
În 1828, ia parte, împreună cu fostul său elev, ţarul Nicolae I,
la campania împotriva turcilor. Participă la înfiinţarea Academiei
militare din Moscova. În 1837, este publicată opera sa fundamentală
Manual al artei războiului, un manual destinat viitorului ţar,
25
Gérard Chaliand, Anthologie mondiale de la strategie des origines au nucleaire, Edition
Robert Laffont, Paris, 1990, pp. 785 – 788.
106
Alexandru. Ca şi Clausewitz, Jomini se ocupă de arta războiului. Şi el

scrie că trecerea de la politică la război este o combinaţie „prin care
un om de stat trebuie să judece când un război este convenabil,
oportun, chiar indispensabil, şi să determine diversele operaţii
necesare pentru atingerea scopului.“26
Motivele pentru care un stat duce un război sunt, după Jomini,
următoarele:
 pentru a revendica drepturi sau pentru a se apăra;
 pentru a-şi satisface mari interese publice, cum sunt cele
care ţin de comerţ, de industrie şi de tot ceea ce priveşte
prosperitatea naţiunilor;
 pentru a susţine vecinii sau pentru a menţine echilibrul
politic;
 pentru a îndeplini stipulaţiile de alianţe ofensive şi
defensive;
 pentru a propaga doctrine, a le comprima sau a le apăra;
 pentru a extinde influenţa sa sau puterea sa prin achiziţii
necesare statului;
 pentru a salva independenţa naţională ameninţată;
 din mania cuceririlor şi din spirit de invazie.
Fiecare dintre aceste războaie poate fi ofensiv sau defensiv.

Dar mai sunt şi alte circumstanţe şi complicaţii ale situaţiilor ce
generează războaie, cărora Jomini le acordă atenţia cuvenită. Ele
provin din situaţia specifică a părţilor, astfel:
1. Războiul dus de unul singur împotriva unei alte puteri;
2. Războiul dus de unul singur împotriva mai multor state aliate
între ele;
3. Războiul dus, împreună cu un stat aliat, împotriva unui singur
inamic;
4. Războiul în care eşti parte principală sau numai un auxiliar;
5. În acest din urmă caz, se va interveni de la începutul războiului
sau în timpul unei lupte deja mai mult sau mai puţin angajate;
6. Teatrul va fi pe teritoriul ţării inamice, al unui aliat sau pe
teritoriul propriu;
7. Dacă războiul este de invazie, el poate fi vecin sau îndepărtat,
înţelept şi cu măsură sau extravagant;
26
Gérard Chaliand, Op.cit., p. 866.
107
8. Războiul poate fi naţional, fie împotriva noastră, fie împotriva

inamicului;
9. În sfârşit, există războaie civile şi religioase la fel de
periculoase şi de deplorabile.
Odată declanşat, războiul trebuie dus după principiile artei

militare; există însă o mare diferenţă între natura operaţiilor, potrivit
unor şanse. Jomini dă un exemplu foarte interesant privind aceste
diferenţe, ceea ce conduce la o mai bună înţelegere a filosofiei
războiului acelor vremuri: „De exemplu, 200.000 de francezi care vor
să supună Spania ridicată împotriva lor ca un singur om, nu vor
manevra la fel cu 200.000 de francezi care vor să acţioneze asupra
Vienei, sau a oricărei alte capitale, pentru a dicta condiţiile de pace
(1809); nu li se va face luptătorilor de gherilă Mina onoarea de a se
lupta cu ei aşa cum s-a luptat la Borodino.“27
Toate aceste comportamente depind, după Jomini, de ceea ce
el numeşte politică militară sau filosofie a războiului.
De filosofia războiului modern la început de secol se ocupă şi
generalul francez Jean Colin (1864-1917), autorul lucrării Les
grandes batailles de l’histoire (1915). Lucrarea lui Les
Transformations de la guerre, publicată în 1911, este semnificativă.
Din păcate, el moare pe front, la sfârşitul anului 1917, şi nu-şi poate
continua şi completa ideile cu experienţa Primului Război Mondial.
El face diferenţa între războaiele de mişcare ale lui Napoleon şi,
spre exemplu, folosirea cursurilor de apă, de către Moltke, pentru
organizarea apărării (Napoleon le folosea doar pentru mascarea
mişcării forţelor).
Colin remarcă, la Moltke, nu ceea ce se spunea despre el – şi
anume că este un calculator rece şi precis –, ci strategul, comandantul
iscusit care foloseşte poziţiile de flanc şi manevrele de întoarcere. El
nu a fost învingătorul de la Sadova, Metz şi Sedan cu aptitudinile
unui şef de birou.
Moltke are darul marilor căpitani. El ia totul în mod natural, cu
calm şi îndrăzneală. La Gravelotte, spre exemplu, când marele
Bismark a emis părerea renunţării la ofensivă, Moltke spune că va da
ordinul de atac pentru a doua zi în zori.
27
Idem, 867.
108
Prusia secolului al XIX-lea este cea care a introdus în război

două operaţii aproape necunoscute până atunci: mobilizarea şi
concentrarea.
Statul major prusac pregătea tot timpul războaie posibile contra
Austriei, Franţei sau Rusiei, studia constant tot felul planuri de
campanie pe care se străduia să le pună la dispoziţia armatei. Evident,
pentru a fi aplicate, atunci când va fi nevoie. Acestea se numeau
Aufmarsch28.
Napoleon numea această operaţiune reunirea armatelor. Mai
târziu, aceasta s-a numit, impropriu, concentrare. Căile ferate au adus
noi dimensiuni planurilor de transport şi de concentrare, care erau
foarte atent studiate şi bine cunoscute sub îndrumarea lui Moltke.
Unii dintre ofiţeri s-au gândit că ar fi mai potrivit ca mobilizarea şi
concentrarea să nu fie succesive, ci unificate, concomitente. Acest
lucru devenea posibil datorită căii ferate şi celorlalte mijloace de
transport, aşa cum, azi, la începutul secolului al XXI-lea, devine
posibilă, datorită informaţiei reale şi Războiului bazat pe Reţea,
concentrarea efectelor.
Colin vorbeşte de noile condiţii ale războiului, care s-au
schimbat radical încă din secolul al XIX-lea. Nu numai armele s-au
dezvoltat, ci şi mijloacele de subzistenţă şi, mai ales, mijloacele de
comunicaţii.
Progresele armamentului au modificat lupta, bătălia, dar, oricât
de importantă ar fi, o astfel de schimbare, de modificare, ea singură
nu este de natură să transforme războiul în ansamblul său.
Mai există, după Colin, două elemente de care depinde o astfel
de transformare: progresele mijloacelor de comunicaţii şi creşterea
efectivelor. Ca şi Bernhardi, el sesizează importanţa căilor ferate, a
reţelelor rutiere, a armatelor de masă, a liniilor de aprovizionare şi
liniilor de comunicaţii.
Orice s-ar întâmpla – spune Colin –, generalii nu trebuie să se
lase dominaţi de spatele frontului ca odinioară armatele de
magazinele din vremea lui Napoleon. În această privinţă, libertatea
de acţiune a trupelor este salvgardată, cum a fost totdeauna, prin
convoaie, atelaje şi automobile de care ele nu trebuie să fie niciodată
28
Aufmarsch nu semnifică nici desfăşurare, nici concentrare, ci o operaţie care se efectuează
când elementele unei coloane debuşează şi se regrupează, cu intervale mari, în formaţii de
aşteptare.
109
private. Telegraful a schimbat complet condiţiile de desfăşurare a

războiului, întrucât permite conducerea de la mare distanţă. Dar
automobilul aproape că a depăşit telegraful, în sensul că generalul
însuşi poate ajunge, mai rapid chiar decât ordinul pe care-l transmite
prin telegraf, acolo unde doreşte, unde este nevoie de el.
„Ultimele transformări ale războiului – precizează Colin – nu
fac altceva decât să accentueze evoluţia realizată la mijlocul secolului
al XVIII-lea:
 Bătălia, odinioară independentă faţă de operaţii, intim
legată de acestea în vremea lui Napoleon, absoarbe aproape toate
operaţiile.
 Linia comunicaţiilor, de care nu-şi făcea nimeni griji la
Valmy, care devenise foarte importantă în timpul lui Napoleon, a
căpătat o importanţă vitală în deceniile următoare.
 Urmând legea naturală, recentele progrese industriale şi
militare au favorizat defensiva în lupta de pe front; dar ofensiva are
mai multă forţă pentru a impune bătălia şi a o face decisivă în profitul
său, de vreme ce armata asaltatoare ocupă toată lărgimea teatrului de
operaţii şi mătură totul în trecerea sa.“29
Se spune că marile principii ale războiului sunt imuabile.
Acestea se prezintă, din toate timpurile, sub forma unor adevăruri
simple, de bun simţ. După părerea justificată de lui Colin, nu trebuie
să se exagereze în această privinţă. Marile principii care se aplicau
înainte se vor aplica, fără îndoială, şi în viitor, dar multe dintre ele
vor fi caduce. Vor apărea, desigur, şi altele noi. Ni se pare foarte
importantă, pentru arta militară, analiza pe care o face Colin cu
privire la aplicarea principiilor napoleoniene în vremurile moderne.
Principiul unităţii liniilor de operaţii nu mai era respectat încă
din 1813, pentru că aprovizionarea se făcea deja pe calea ferată, o
singură linie fiind de-ajuns pentru patru sau cinci corpuri de armată.
Unitatea liniilor de operaţii avea o dublă semnificaţie pentru
Napoleon. Ea facilita protecţia depozitelor şi a convoaielor şi asigura
unitatea acţiunii. Protecţia convoaielor se va realiza altfel în viitor.
În ceea ce priveşte mişcarea maselor de trupe pe care
războaiele europene le vor solicita, există ideea ca ele să fie
desfăşurate într-o linie continuă, omogenă, cu o densitate aproape
constantă, cu care se va declanşa bătălia, fără alte combinaţii.
29
110
Principiul concentrării sau cel al reunirii, cum se numea în

vremea lui Napoleon nu însemnă adunare a 5-6 corpuri de armată
într-un spaţiu în care soldaţii să fie umăr lângă umăr: această reunire
îi asigură generalului posibilitatea să poată întrebuinţa o asemenea de
forţă potrivit proiectelor sale şi circumstanţelor. Nu este mare lucru
să concentrezi două milioane de oameni pe un front de două-trei sute
de kilometri. Trebuie să te preocupi pentru a întrebuinţa această forţă
într-o manieră comună, potrivit împrejurărilor.
Napoleon dorea un singur şef, o singură linii de operaţii, pentru
ca toate forţele să fie modelate după o voinţă comună, orientată de o
idee comună, spre un scop comun. Nu este suficient să ai un general
şef şi o armată desfăşurată fără intervale; trebuie să existe o idee
dominantă după care va acţiona această armată.
Mai există încă un punct de vedere care ţine de principiul
unităţii. Este ceea ce Clausewitz numea economia forţelor în timp,
adică dirijarea tuturor forţelor de care se dispune pe acelaşi teatru de
operaţii, dar succesiv.
Despre economia forţelor scrie foarte convingător profesorul
de istorie militară, de strategie şi de tactică aplicată de la Şcoala de
război, generalul Ferdinand Foch (1851-1929), care l-a înlocuit pe
generalul Pétain la conducerea statului major, în 1917. Acest
principiu a luat naştere în timpul perioadei revoluţionare, datorită
dificultăţilor la care el dădea un răspuns. Cu atât mai mult cu cât,
atunci, ca şi acum, circula peste tot proverbul potrivit căruia cine
vânează doi iepuri nu prinde nici unul.
Ceea ce scrie Frédéric, fiind convins că a şti să pierzi sau să
sacrifici o provincie, pentru a reuşi să-ţi concentrezi toate forţele în
vederea nimicirii inamicului în altă parte, nu mai este suficient. Foch
consideră că principiul economiei forţelor constă în arta de a deversa
toate resursele într-un anumit moment în acelaşi punct, astfel încât
ele să poată comunica între ele, apoi, o dată obţinut rezultatul dorit,
de ale reuni pentru a acţiona convergent într-un nou scop unic.
Această acţiune se desfăşoară succesiv, în funcţie de rezistenţa
întâmpinată. Este un principiu care a apărut în timpul Revoluţiei,
datorită războaielor naţionale cu efective mari. El se aseamănă cu
principiu concentrării, dar este altceva. Este vorba de o concentrare
succesivă, în funcţie de situaţie, de o tratare gradată a inamicului, în
aşa fel încât, cu minimum de forţe, să se obţină maximum de efecte,
111
păstrându-se tot timpul rezerve suficiente. Xenofon spunea că „Arta

războiului este, în definitiv, arta de a-ţi păstra libertatea de acţiune“.
Aceasta înseamnă – spune Foch – ca, în timpul unei operaţii, să te
sustragi voinţei adversarului.
Arta acestui principiu constă în securitatea acţiunii, în siguranţa
ei. Adică să ataci fără să te descoperi, ca în scrimă.
2.3.1.2 Şcoala de la Berlin
Chiar în momentul în care, în Franţa, Jomini interpreta, în

stilul său, ce mai rămăsese din şcoala franceză de strategie,
elogiindu-l pe Napoleon, a apărut, în Prusia, sub conducerea lui
Scharnhorst, o nouă şcoală a gândiri militare care-i cuprinde pe
Clausewitz, pe Lossow şi pe Rühle von Lilienstern. F. K. von
Lossow (1767-1848) şi-a încheiat cariera militară în 1833. Avea
gradul de general-locotenent şi era guvernator al provinciei Dantzig.
Exista pe atunci Societatea Militară din Berlin. Acolo l-a întâlnit pe
Scharnhorst care se pare că a avut o influenţă hotărâtoare asupra sa în
ceea ce priveşte teoria militară. În faţa acestei asociaţii, aveau loc
expuneri pe diferite teme care ţineau de arta militară şi de experienţa
războaielor.
Ne aflăm în epoca de constituire şi afirmare a filosofiei clasice
germane. De aceea, toate aceste discursuri şi teorii erau impregnate şi
marcate de spiritul filosofic al timpului. Se întâlneau, deci, în aceste
teorii, dubla influenţă a revoluţiei nepoleoneene a artei militare şi
tendinţele speculative ale gândirii clasice germane. Scharnhorst
adusese însă un spirit predominant practic în aceste dezbateri, deşi el
avea vaste cunoştinţe literare şi filosofice. Nu acelaşi lucru se poate
spune despre Lossow şi Rühle, care erau, în primul rând, practicieni.
Face excepţie Clausewitz, deopotrivă, un militar experimentat şi un
om de cultură, singurul care a produs o teorie a războiului cu
adevărat completă, neschimbată, în esenţa ei, până în zilele noastre. 30
Scharnhorst este primul care a sesizat revoluţia produsă de
Napoleon în arta militară, altfel decât Jomini, adică într-un expozeu
lipsit de dogmatisme, de rigorile obişnuite ale vremii, de interpretări
30
General dr. Mihail Popescu, general-locotenent (r) dr. Valentin Arsenie, general de brigadă (r)
dr. Gheorghe Văduva, Arta militară de-a lungul mileniilor, vol. 2., Editura CTEA, Bucureşti,
2004, pp.97-103
112
strict militare, operaţionale. Spiritul său era liber, interpretarea

complexă, pentru că, oricât de paradoxal ar părea, războiul, care este
un produs atât de teribil şi atât de îngust în metodele sale, se prezintă,
totuşi ca un fenomen extrem de complex, cu cauze multiple şi
implicaţii imense şi pe termen lung pentru condiţia umană. Era
timpul când războiul, ca „meserie” a militarilor, cerea el însuşi să fie
scos din cancelarii şi chiar din cazărmi, dus în pieţele publice ale
gândirii ştiinţifice, filosofice şi chiar publice, privit, disecat, analizat,
comparat, abstractizat şi înţeles în toate dimensiunile sale.
Considerăm că, de fapt, aceasta este prima şi cea mai
categorică revoluţionare a artei militare. Toată viaţa, Scharnhorst a
lucrat cu răbdare şi pasiune la o astfel de analiză pe care, din păcate,
n-a reuşit să o termine. A creat însă o şcoală care a dus mai departe
acest spirit.
Exista o adevărată pasiune, o adevărată provocare de a
pătrunde secretul noilor forme de război, de a le înţelege, de a le
grupa într-un sistem de principii şi de reguli, de a le constitui într-o
teorie raţională. Toate explicaţiile şi teoriile de până atunci erau
considerate de Lossow şi Rühle ca fiind speculative sau lipsite de
importanţă. Clausewitz dovedise deja acest lucru, arătând adevărata
faţetă a războiului, adevăratele sale dimensiuni logice, filosofice,
istorice, sociale şi politice. Generalul Clausewitz spusese foarte clar
că războiul nu este produsul armatelor, nu este al militarilor, ci al
politicienilor, al societăţii, al politicii. Or un astfel de raţionament
limpede scotea gândirea militară din tot felul de sofisme şi speculaţii
inutile.
Predecesorii lor considerau că teoria militară are ca sarcină să
stabilească, izolat şi abstract, un număr de elemente sau de forme de
bază care se pretindeau a fi valabile în mod absolut pentru toate
situaţiile, sferele şi epocile. Astfel de proceduri erau, până atunci,
incontestabile. Scharnhorst şi şcoala sa au ridicat împotriva unor
astfel de proceduri numeroase obiecţii.
Era, de fapt, ca şi în ştiinţe, o luptă între ideile fixe, între
dogme şi spiritul de îndoială ridicat la rangul de principiu de
Descartes. Dobito ergo cogito, cogito ergo sum. De aici nu rezultă că
teoriile anterioare erau negate. Ele erau considerate, şi în continuare,
în aspectul lor analitic. Se nega doar valabilitatea lor în situaţii
concrete, în toate situaţiile concrete, se nega universalitatea lor şi
113
funcţia lor de reţete universal valabile, întrucât teoreticienii militari ai

vremii începuseră să înţeleagă că războiul real se supune unor factori
variabili.
Teoriile se concentrau asupra unor factori materiali, când, de
fapt, un război concentrează în el o mulţime de forţe şi variabile
deopotrivă materiale şi spirituale. Aceste vechi teorii considerau
războiul ca o activitate unilaterală, redusă la lupta armată, când, de
fapt, războiul este un ansamblu continuu, flexibil de activităţi opuse,
complexe şi, adesea, imprevizibile.
Această şcoală de la Berlin a înţeles că războiul nu este o
funcţie continuă de activităţi lineare, ci presupune etape diferenţiate,
unele previzibile, altele imposibil de anticipat.
Discuţii serioase au început să se poarte şi în ceea ce priveşte
geometria liniilor interioare ale lui Jomini, securitatea bazelor a lui
Bülow sau predilecţia pentru punctele-cheie a lui Lloyd. Reprezen-
tanţii şcolii berlineze au introdus ceea ce ei numeau „noua
raţionalitate“ – în filosofie era vremea raţionalismului –, bazată pe
controlul şi modificarea rezultatelor, ori de câte ori este necesar,
pornind de la învăţămintele experienţei practice, adică de la natura
lor. Să nu uităm că, în filosofia germană, lumea era percepută ca un
cosmos impregnat de forţe spirituale. Pentru aceasta, trebuie înţeleasă
bine natura, adică devenirea lucrurilor. Astfel, situaţiile totdeauna
schimbătoare ale războiului trebuiau tratate în raport cu spiritul lor, şi
nu prin aplicare mecanică şi stereotipă a unor formule şi precepte
considerate imuabile.
Se ieşea astfel din rigiditismul Evului Mediu şi chiar din prima
perioadă a Renaşterii care era o întoarcere aproape mecanică la
scrierile antichităţii târzii, îndeosebi a celei greceşti. Napoleon
realizase practic o astfel de ieşire din rigidităţi, din sloganuri şi
formule preconcepute, ceea ce l-a făcut pe Scharnhorst să afirme că
trebuie acţionat în acord cu natura chiar şi a circumstanţelor.
Cât de apropiate de provocările zilelor noastre sunt aceste
afirmaţii nu este greu de observat. În timp ce gândirea militară
germană era impregnată de aceste „forţe spirituale“ (să nu uităm Eul
lui Fichte, care opune, în Eu, Eului divizibil un non-Eu divizibil, sau
drumul Ideii absolute hegeliene spre realitatea lucrurilor şi spre
conştiinţa de sine), cea franceză era dominată de ideile Revoluţiei, de
geniul lui Napoleon şi de spiritul de corp al armatei sale, precum şi
114
de o revenire la arta războiului antic bazat pe surprindere, stratageme

şi influenţă psihologică. Jomini nu sesizase aceste realităţi care n-au
nici un element de fairplay în ele, dar care ţin, fără nici o îndoială, de
arta strategică a marilor timpuri.
Generalii şcolii de la Berlin înţeleseseră perfect aceste
determinări care ameninţau să transforme războiul într-un joc al
hazardului. Aici era marea deosebite între teoreticienii dinaintea lui
Clausewitz şi cei din timpul şi de după marele strateg. Vechii
teoreticieni se străduiau să înlăture hazardul, să pună războiul în
ecuaţii liniare sau în pătrăţele geometrice, în timp ce şcoala lui
Clausewitz vedea în război, ca instrument al politicii, manifestarea
unui spirit liber, imprevizibil şi, de aceea, foarte greu de controlat. De
aici şi până la teoria haosului din timpurile noastre nu mai este nici
măcar un pas. Războiul redevine astfel ceea ce a fost el întotdeauna,
adică nu numai o confruntare violentă între două entităţi, ci o
confruntare între două entităţi care gândesc, între două spirite.
Acest nou tip de război s-a născut din geniul lui Napoleon şi
din atmosfera epocii, din bătăliile dintre idei, din raţionalismul
filosofic şi din filosofia raţionalismului ecrazant al timpului. Ideea de
stat, cea de naţiune, spirtul legilor, filosofiile identitare, cu tot
arsenalul lor de speculaţii şi demonstraţii se regăseau şi în ceea ce
priveşte războiul. Pentru Scharnhorst şi prietenii săi, războiul devine
o forţă uriaşă care exprima această entitate spirituală, dar organizată,
începând cu Napoleon, în cele mai neînsemnate detalii tehnice şi
tactice şi, prin Jomini, transformată într-un joc de forme şi formule
eficace.
Generalii şi teoreticienii de până atunci luaseră războiul aşa
cum apărea el, se preocupaseră de strategia forţelor, de cea a
mijloacelor şi de cea operaţională – deşi nu se numeau aşa –, adică de
unele elemente care ţineau de conducerea şi desfăşurarea războiului.
Odată cu Clausewitz, războiul începe să fie tratat ca un tot, ca un
ansamblu, ca un fenomen.
S-a ivit însă o nouă dificultate. Într-o astfel de viziune, nu mai
exista război, ci războaie, fiecare război fiind unic, având deci
individualitatea sa. De unde rezultă că analiza războiului, adică
descompunerea lui pe părţi şi studierea lor, devenea imposibilă şi
lipsită de valoare practică. Lossow considera că teoria determină
etapele individuale ale războiului, dar concluziile de aici nu sunt
115
valabile decât pentru acel război, în particularitatea lui. De unde

rezultă că nu se pot elabora teorii generale despre război, că războiul
nu poate fi studiat din cărţi, că fiecare război îşi are cartea sa, fiind
unic şi irepetabil.
Războiul nu poate fi confundat cu ideea de război. Ideea de
război stă la baza gândirii militare, dar războiul ca atare nu se reduce
la ideea de război, întrucât această idee are aplicaţii nenumărate. De
unde, rolul excepţional al comandantului, care dă viaţă, consistenţă,
unicitate şi aplicabilitate unei astfel de idei.
Lossow şi Rühle31 erau extrem de speculativi şi de înclinaţi
spre discursul filosofic complicat, ceea ce i-a făcut puţin accesibili,
spre deosebire de Clausewitz şi de alţi contemporani, care erau
limpezi şi direcţi în ideile pe care doreau să le exprime. Dar aceasta
nu este tocmai rău. Complexitatea discuţiilor, filosofarea îndelungată
– chiar neprolifică – asupra unuia sau altuia dintre aspectele
războiului se constituiau în exerciţii ale spiritului, făcând parte din
acel imens efort de a-i despovăra pe generali de responsabilitatea
războaielor. O şcoală de gândire strategică nu se naşte din nimic şi,
mai ales, nu se naşte în cazărmi sau pe terenurile de instrucţie, nici
chiar în încrâncenarea bătăliilor. Acolo ea doar se exprimă.
Singurul din toată această şcoală care a reuşit să exprime
filosofia războiului ca un tot, a războiului total a fost Karl von
Clausewitz. În timp ce Lossow era de părere că brutalitatea strategiei
lui Napoleon bulversase, prin geniul său, regulile calculabile ale
războiului secolului al XVIII-lea, Clausewitz a văzut contrariul,
căutând determinările războiului în ansamblul lui, adică teoria
sistematică a războiului, şi nu cazul particular al lui Napoleon. În
secolul al XVIII-lea, comandanţii acţionau mai degrabă după reguli
convenţionale decât după o logică militară precisă. Uneori, bătăliile
se desfăşurau nu pentru a nimici armata inamică şi a realiza
obiectivul strategic al războiului, ci din raţiuni inconsecvente, chiar
paradoxale, pentru a satisface, spre exemplu, vanitatea unui
comandant, pentru a ieşi dintr-o situaţie disperată etc. În aceste
cazuri, teoria aproape că nu avea ce căuta, decât ca un sistem de
reguli pe care le urmează, spre exemplu, doi boxeri, mai mult ca să se
31
Lossow a publicat, în 1815, lucrarea Războiul, Rühle, în 1814, Despre război şi Clausewitz,
în 1832, Despre război (Vom Kriege).
116
protejeze fiecare pe sine decât pentru a realiza scopurile pentru care

intră în ring.
Napoleon a ieşit din aceste ambiguităţi, dând războiului un
scop foarte precis: învingerea inamicului. Într-o astfel de strategie,
războiul se prezenta ca un tot şi era dirijat spre obiectivul lui normal,
logic, şi nu spre scopuri colaterale, ca în secolul al XVIII-lea.
Războiul devine astfel un ansamblu indivizibil, un complex de
acţiuni coerente, înlănţuite, un mecanism, un sistem cu o logică
internă precisă, care dă un sens exact fiecărui act, fiecărui element.
Fortificaţiile, bătăliile, poziţionările, atacul, apărarea, spaţiul, timpul,
manevrele, marşurile, mijloacele folosite răspund, toate, aceloraşi
imperative, aceloraşi scopuri. Obiectivul final al războiului este
nimicirea puterii adversarului. Altceva nu există.
Aceasta era, de fapt, noua teorie a războiului.
Încă de la primele scrieri, Clausewitz, care era un militar
experimentat şi un teoretician excepţional, un vizionar, demolează
pur şi simplu lucrarea lui Bülow, Spiritul războiului modern,
introduce determinarea clară, categorică, între strategie şi tactică,
determinare care va forma baza întregului său demers teoretic.
Această uriaşă lucrare va aduce în sfârşit războiul, atât în teorie, cât şi
în practică, cu picioarele pe pământ.
Aşa cum se întâmplă mereu, nici el, ca mulţi alţii, nu a fost
înţeles. Pe de o parte, era foarte greu să accepţi că războiul este o
continuare a politicii, deci subordonat acesteia, iar pe de altă parte o
mulţime de orgolii şi de veleităţi aveau nevoie să se exprime
conjunctural şi savant, să epateze sau să impresioneze. Clausewitz a
scris, aşa cum o făceau mulţi pe vremea aceea în Germania, aşa cum
a crezut şi aşa cum a simţit. Iar acest lucru dă adevărata valoare şi
frumuseţe lucrării sale. Clausewitz era un soldat care scria ce a trăit,
ce a simţit, ce a gândit. Un fel de Exupery al teoriei şi practicii
războiului...
Lossow şi Rühle erau, oameni ai epocii lor, care se cramponau
fie în discuţii complexe, încurcate, savante şi greu de înţeles, fie în
raţionamente care le adânceau şi mai mult scepticismul, acel
scepticism care-l produce Schopenhauer.
Singurul care a înţeles că aplicarea metodei filosofice în arta
militară nu trebuie să se facă din exterior, ci din interior a fost
Clausewitz. Metoda filosofică nu este altceva decât o metodă de
117
gândire, adică o modalitate de investigare sistematică a cauzelor

producerii unui fenomen, a raporturilor care se creează în acest
proces, a logicii interioare a fenomenului, implicaţiilor acestuia, iar
rezultatul nu poate fi decât un sistem de propoziţii esenţiale,
afirmative sau negative dubitative sau categorice, probabilistice sau
asertorice, pe baza cărora gândirea îşi va continua sau îşi va relua, de
câte ori va fi nevoie, demersul său. Cu alte cuvinte, a aplica metoda
filosofică în analiza fenomenului război însemna a gândi războiul, a-l
cunoaşte, a-l înţelege şi, de ce nu, a-l justifica şi a-l folosi.
Din şcoala germană de strategie, în afară de Moltke, care-l
continuă pe Clausewitz mai ales în practică, din conducerea efectivă
a armatei, face parte şi Schlieffen, un solitar meditativ, ciudat şi
liniştit. Este foarte posibil ca un astfel de comportament să-l fi
dobândit din contactul lui foarte apropiat, prin rudele sale, cu viaţa
monahală. El pare a fie, din foarte multe puncte de vedere, contrariul
lui Moltke. Contrar comportamentului său, el avea o capacitate
enormă de a afla adevărul, de a-şi concentra eforturile şi energiile
spirituale pentru a lovi acolo unde este cel mai important, asupra
celui care contează, a intui, simţi, cunoaşte, stăpâni şi folosi secretul
victoriei.
Caietele lui Rosinski îi atribuie lui Schlieffen o „sete
devorantă pentru secretul victoriei“, amplificată de poziţia Germaniei
sub urmaşii lui Bismarck. El gândea, în aceste circumstanţe, că cel
slab nu trebuie să cedeze iniţiativa adversarului, nici aşa cum spunea
Clausewitz, pentru că apărarea îi oferea avantajul economiei forţelor,
nici aşa cum spunea Moltke, pentru a aştepta să profiţi de erorile sale.
Dimpotrivă, susţinea Schlieffen, cel slab trebuie să atace şi să
păstreze iniţiativa mai mult ca niciodată. Pentru el, nici poziţionarea
de flanc de care vorbea Clausewitz, nici urmărirea pe care o practica
Napoleon şi o lăudau teoreticienii săi, nici atragerea inamicului în
capcane şi ambuscade pregătite din timp, nici atacul de flanc ca
sensul întregii istorii militare nu aveau valoare. Pentru el conta doar
să cauţi fără răgaz să nimiceşti inamicul.
Schlieffen susţine ideea atacului decisiv, atacului absolut în
flancul şi spatele inamicului, în punctele sale sensibile sau dificile, de
unde s-a născut viziunea planului său din 1905, care trebuia să
includă întregul teatru occidental, până la Marea Mânecii, şi în care
inamicul ar fi fost privat de posibilitatea oricărei riposte prin
118
batalioanele în careu asupra aripii sale drepte. În studiile din 1902-

1912, el a culminat prin a susţine ideea unei încercuiri complete cu
forţe inferioare, surclasându-se prin aceasta superioritatea numerică a
inamicului printr-o acţiune concentrică din toate părţile, aşa cum a
procedat Hanibal la Cannes. El elaborează aşa numita Strategie a
Absolutului, bazată pe exploatarea avantajului formelor strategice ale
atacului în flanc şi în spatele inamicului, în inferioritate numerică, pe
încercuirea totală a forţelor acestuia. Era o strategie care nu se baza
pe ceea ce putea să fie raţional, ci prin impunerea conduitei
comandantului, prin implementarea unei constrângeri supraomeneşti.
Foarte uşor de recunoscut aici ceea ce a caracterizat multe dintre
războaiele pierdute de germani: neconcordanţa dintre obiectivul
strategic al războiului şi forţele care să-l realizeze.
Acest obiectiv fixat de Schlieffen nu excludea însă libertatea
de acţiune, ci dimpotrivă, presupunea înlăturarea oricărei îngrădiri şi
a oricărei prejudecăţi şi cultivarea curajului de a merge exact în
miezul lucrurilor. Nici Schlieffen, nici alţi contemporani sau urmaşi
nu au continuat aceste dezbateri. De aceea, o vreme, această şcoală a
intrat într-o formă de inactivitate, chiar de cădere.
Schlieffen n-a fost însă uitat. Ideile sale despre atac, despre
încercuire, despre concentrarea eforturilor etc. se vor regăsi în
strategia germană din cel de Al Doilea Război Mondial.
Generalul Friedrich von Bernhardi (1849-1930) a publicat în

1911 La guerre moderne, cea mai bună lucrare a lui, în care
analizează condiţiile probabile ale războiului viitorului. El prevedea
că un astfel de război va fi scurt (era o concepţie specifică epocii, ca
şi acum, de altfel). De asemenea, arată în ce măsură armele de foc
dominau tactica, impunându-i legile lor. Evident, un astfel de război
(scurt şi dominat de armele moderne) nu poate fi dus decât de către
statele industrializate.
În concepţia lui Bernhardi, războiul nu este acelaşi pentru toţi
şi peste tot.. El cunoaşte numeroase variaţii, după specificul teatrului
şi natura beligeranţilor. Într-un fel se duce războiul în Peninsula
Balcanică şi altfel s-a dus el în Manciuria, între ruşi şi japonezi, sau
în Rif, între spanioli şi berberi.
Este adevărat, subliniază teoreticianul german, principiile
generale sunt aceleaşi peste tot, dar circumstanţele impun folosirea
119
diferenţiată a mijloacelor, iar acestea variază la infinit. Dacă se

întrebuinţează forţe numeroase într-un ţinut deşertic, lipsit de
drumuri sau de munţi, trebuie urmată o conduită total diferită de cea
adoptată într-o vastă câmpie cu o reţea densă de căi ferate şi drumuri
practicabile orientate în toate sensurile.
Se va întrebuinţa o cu totul altă metodă într-un război
desfăşurat cu armate mici în regiuni puţin cultivate (precum
războaiele britanicilor în Africa) decât în confruntările dintre marile
armate europene în zone dens populate.
Războiul este cel la care ne gândim şi, de aceea, el ne apare
aproape ca un sfinx incomprehensibil, enigmatic.
Bernhardi are perfectă dreptate. Nimeni n-a ştiut vreodată totul
despre războiul viitorului. Cei care au crezut că ştiu s-au înşelat. A
fost doar o iluzie. Naţiuni întregi sunt chemate să lupte unele
împotriva celorlalte. Ele o vor face totdeauna cu mijloacele pe care le
au şi cu cele mai perfecţionate arme, unele dintre ele neîntrebuinţate
niciodată până în acel moment. Situaţia relativă a infanteriei,
artileriei, cavaleriei va fi complet schimbată. Toate mijloacele tehnice
îşi dau concursul pentru a facilita mişcarea.
Inclusiv aerul va fi cucerit. Baloanele şi aeroplanele introduc
un element nou în arta războiului. Bernhardi se întreabă care va fi
influenţa mijloacelor moderne asupra luptei. Influenţele sunt, de fapt,
interinfluenţe, pentru că nu numai mijloacele moderne influenţează
luptele, ci şi luptele au efecte asupra evoluţiei acestor mijloace şi
asupra sistemelor care le produc. Pe scurt, războiul viitorului, în
viziunea teoreticianului german, va pune în acţiune o cantitate de
forţe care nu va putea fi apreciată înainte, iar rezultatele vor depinde
în mare măsură de circumstanţe fortuite, adică de hazard, şi nu se
pretează la previziuni sau calcule prealabile.
Este foarte posibil ca voinţa generalului să fie anihilată de jocul
forţelor angajate, care nu poate fi calculat. Putem produce forţe, nu
însă şi rezultatul confruntării lor. Acesta depinde de foarte mulţi
factori, atât de mulţi, încât, uneori, spunem că rezultatul luptei
depinde de hazard. De aici până la a formula ideea evoluţiei
războiului spre o configuraţie haotică nu mai este decât un singur pas,
cel al aplicării metodelor determinismului dinamic complex în
analiza conflictualităţii politice, economice, sociale, informaţionale şi
militare a lumii.
120
După ce formulează aceste ipoteze, Bernhardi nu mai este în

întregime de acord cu ele. „Dacă vom examina de fond toate
elementele noi care vor juca un rol în războiul viitor şi efectele pe
care ele le pot produce, precum şi raporturile acestor efecte cu legile
universale ale operaţiilor militare, vom reuşi să ne facem o idee
generală despre esenţa războiului modern şi să descoperim metoda
cea mai avantajoasă.“
În vremea lui Bernhardi, existau comandanţi experimentaţi care
puneau totul pe seama lui Moltke. Era de-ajuns să ştii ce a scris şi ce
a zis Moltke pentru a fi capabil, în viitor, să câştigi războiul. Această
mentalitate este combătută de Bernhardi. El spune că nu acesta este
spiritul scrierilor lui Moltke. Dimpotrivă, Moltke, prin ceea ce scrie,
arată că nu trebuie să aplici într-un război învăţămintele trecutului
decât în măsura în care ele sunt compatibile cu condiţiile prezente.
Niciodată Moltke n-a dispreţuit lecţiile experienţei, dar nici nu s-a
limitat la atât. El era un spirit liber, privea înainte şi tindea totdeauna
să dezvolte elementele existente în lumina schimbărilor şi inovaţiilor
care se anunţau.
Mesajul lui Moltke ar putea fi exprimat astfel: nu vă limitaţi la
ceea ce se ştie, mergeţi înainte, gândiţi voi înşivă, cu toată libertatea.
De unde Bernhardi conchide că, pentru a sonda războiul viitorului,
trebuie să ieşim din argumentele autorităţii şi, ţinând cont de
condiţiile moderne, să dezvoltăm învăţămintele lui Moltke şi ale
războaielor Unităţii germane într-o nouă gândire şi în noi principii.
De-a lungul secolelor, lucrurile s-au mai schimbat din punct de
vedere politic şi strategic. Experienţa războaielor trecute este, într-un
fel, unicul fundament posibil al artei militare, în sensul că gândirea
are nevoie de material teoretic pentru a concepe o doctrină. Dar arta
militară nu este doar o proiecţie în prezent sau în viitor a experienţei
războaielor trecute. Ea este, de fapt, o construcţie în care se îmbină
marile repere strategie ale războiului, date deopotrivă de experienţă şi
de principiile care se desprind de aici, cât şi elemente ale prezentului
şi viitorului. La proiectarea construcţiei artei militare în viitor
concură ştiinţele, noile descoperiri, evoluţia sistemelor de arme,
industria, finanţele economie, cultura, adică sistemele de valori, dar
şi dinamica foarte complicată a intereselor, deci politica…
Trecutul, prezentul şi viitorul sunt dominate de legi generale
care sunt considerate mari constante, implicate totdeauna şi peste tot
121
în război (ca fenomen social). În acelaşi timp, trebuie să se aibă în

vederea şi influenţa împrejurărilor, a noilor condiţii asupra războiului.
Nu este de-ajuns să înţelegem principiile războiului, teoria războiului;
trebuie să scoatem din aceste cunoştinţe o doctrină pentru a le putea
aplica, adică o doctrină de luptă. Se poate desprinde, de asemenea,
într-o anumită măsură, după Bernhardi, şi legea victoriilor în
războaiele viitorului. În unele războaie, înving armatele superioare
numeric, în altele, dimpotrivă, victoria trece de partea celor inferioare
numeric. Diferenţa a fost compensată de inteligenţa generalului.
Uneori, armatele care se confruntă rămân într-un echilibru tactic sau
strategic, iar rezultatul războiului se decide pe alte căi. Sunt şi situaţii
în care contează hazardul, concursul de împrejurări, o particularitate a
armamentului, o armă nouă introdusă în luptă, o acţiune prin
surprindere, norocul, perseverenţa, moralul trupei, iscusinţa
comandanţilor etc.
Istoria te ajută să cunoşti războiul. Doctrina te învaţă să-l faci.
Însă, de foarte multe ori, cheia succesului se află în mâna generalului.
În timpul lui Frédéric-Guillaume, s-a recunoscut că elementul
decisiv în luptă îl reprezenta focul. Tactica focului s-a perfecţionat
foarte mult în acele timpuri. Prusacii trăgeau deja până la zece
lovituri pe minut. Era nevoie de o disciplină de fier, care a rămas
până astăzi cunoscută sub denumirea de disciplină prusacă. Infanteria
prusacă se mişca în formaţiuni masive şi rigide şi nu se încovoia
niciodată, oricât de grele ar fi fost pierderile. Ea se arăta a fi
superioară adversarului, atât prin această disciplină, cât şi prin foc.
Frederic cel Mare a constatat că numai focul şi disciplina nu
sunt suficiente, dacă nu li se asociază o ofensivă hotărâtă, adică un
spirit ofensiv. Şi, după cum se ştie, el a introdus acest spirit ofensiv în
armata prusacă, transmis la toate contingentele şi în toate timpurile
care au urmat. Acest spirit s-a manifestat în primul rând prin folosirea
şarjei de cavalerie. Şarja a devenit principiul de bază al acţiunilor
cavaleriei. Aplicând acest principiu în tactica armei respective, el a
făcut din cavaleria prusacă – după cum remarcă Bernhardi – una
dintre cele mai redutabile forţe din lume. Marele comandant şi strateg
prusac a căutat peste tot şi totdeauna soluţii extreme, atât pe plan
strategic, cât şi în plan tactic.
După moartea lui, tactica lineară s-a teoretizat excesiv şi a
degenerat într-un sistem de mici artificii fără valoare practică.
122
Următorul care a introdus un element de noutate în arta militară

a fost Napoleon. Şi, la drept vorbind, de la Napoleon până la cel de-
Al Doilea Război Mondial, s-au schimbat puţine elemente esenţiale
în arta războiului. Practic, în afară de influenţele şi mutaţiile aduse de
forţa economică şi financiară şi de sistemele de arme, adică de
tehnologiile perfecţionate, care au impus fie concentrarea excesivă,
fie dispersia, nu s-a schimbat mare lucru.
Autorul face o analiză pertinentă a momentelor importante care
au influenţat arta războiului. Ne aflăm deja în plin secol XX, secolul
vitezei, al marilor confruntări, al marilor explozii economice şi
financiare, dar şi al marilor tragedii, al spaimelor, angoasele şi
dezamăgirilor.
Bernhardi nu vorbeşte însă de dezamăgiri, ci de logica
războiului, de momentele care se înlănţuie în apodicte sau în îndoieli.
Aceste momente nu sunt aceleaşi, întrucât condiţiile în care au loc
confruntările armate sunt totdeauna noi, sunt totdeauna altele.
Citându-l pe Clausewitz, care rămâne unul dintre cei mai mari
teoreticieni ai războiului, el insistă asupra unei duble condiţionări în
arta militară, îndeosebi în arta războiului.
În primul rând, este necesar să fie expuse, într-o manieră
definitivă, finală, legile constante ale războiului. Bernhardi era
convins că există ceva comun în toate războaiele, un cadru în care
acestea evoluează, un sistem de structuri şi de funcţiuni condiţionat
de legi imuabile, perene sau greu schimbătoare.
Apoi, în cadrul impus de aceste legi, se cere readaptată în
permanenţă doctrina practică la formele totdeauna schimbătoare ale
războiului. El este convins că nu se va putea construi o doctrină
satisfăcătoare a războiului în afara acestei metode. Şi, desigur, are
mare dreptate.
Pentru a rezolva prima dintre aceste probleme, războiul trebuie
debarasat de toate aparenţele sale exterioare, de tot ceea ce este
contingent, variabil, de tot ce ţine de circumstanţe. Rămân, după
opinia lui Bernhardi, doar trei factori care domină războiul, întrucât
avem de a face cu lupta individului sau a unor popoare, cu lupta
popoarelor sălbatice sau a naţiunilor civilizate in extremis.
 Primul dintre aceşti factori constă în aceea că războiul,
prin natura sa, este totdeauna acelaşi. Se doreşte, cum a
spus-o deja Clausewitz, să se impună voinţa proprie
123
voinţei adversarului. Aceasta înseamnă nimicirea

inamicului sau producerea de pierderi însemnate în
rândurile acestuia, astfel încât el să fie constrâns să
renunţe la un anumit lucru, conform interesului nostru.
 În al doilea rând, orice luptă se supune legii atacului sau
apărării. Lupta nu poate fi concepută în afara acestor două
noţiuni.
 În al treilea rând, toate operaţiile războiului sunt
influenţate de calităţile fizice, intelectuale şi morale ale
omului.
Cu alte cuvinte, războiul are totdeauna aceeaşi natură, se
supune aceloraşi legi şi este condiţionat (influenţat) de factorul uman.
Desigur, şi natura teatrului de operaţii exercită, de asemenea, o
influenţă care, în anumite privinţe, rămâne totdeauna aceeaşi.
În câmpie, spre exemplu, raportul dintre modul de acţiune a
trupelor şi natura ţinutului rămâne, de regulă, constant. Pentru a trece
prin defileuri, eşti nevoit să reduci fronturile; pantele abrupte
îngreunează înaintarea; punctele ridicate din teren asigură o bună
vizibilitate; linia crestei garantează protecţia împotriva observării şi
focului inamic etc.
Războiul naval se derulează într-un spaţiu lichid, bântuit de
furtuni şi supus, prin natura mării, unor legi imuabile. Influenţa
circumstanţelor nu schimbă în mod direct natura războiului, dar
creează acele condiţii în care se dezvoltă arta militară. De aceea,
trebuie să li se acorde importanţa cuvenită. Partea constantă a
războiului se rezumă, deci, la trei factori: scopul, forma de luptă şi
omul. Din aceştia derivă legile imuabile ale artei războiului.
Este evident că nu poate fi posibilă dezvoltarea teoretică a
acestora în ansamblul lor. Spre exemplu, nimeni n-ar putea să reducă
la un sistem de legi forţele morale umane cu infinita lor varietate şi
atât de larga diversitate situaţională.
Rămânem neputincioşi în faţa acestor profunzimi de nepătruns
şi, de aceea, facem apel la experienţă atunci când vrem să vedem
limpede şi să înţelegem limpede. „Ceea ce marii generali din toate
timpurile au considerat ca principii ale acţiunilor, ceea ce apare în
spiritul critic drept cauză ultimă şi esenţială a succeselor sau
insucceselor, raporturile de cauzalitate între anumite moduri de
acţiune şi succes, care se reproduc adesea, toate acestea trebuie să fie
124
luate într-un sens critic, iar faptele degajate de ceea ce este temporal,
local, fortuit şi abia după aceea examinat dacă fiecare principiu
general desprins din definiţia războiului este convenabil. Astfel, se
vor putea constitui, dacă nu toate legile războiului, cel puţin
principiile cele mai importante ale conducerii practice a războiului,
care se fundamentează pe caracterul normal al fenomenelor.“32
Există un grup de legi periodice a căror valoare este limitată în
timp. Este imposibil să se dezvolte totalitatea legilor generale, dar se
poate demonstra categoric valoarea lor imuabilă. Nu este, desigur,
cazul legilor periodice. Nu avem însă nici un criteriu pentru a
considera un fenomen determinat în genul de război căruia îi aparţine,
adică în anumite condiţii, ca fiind normal sau accidental. Se poate
demonstra doar că el nu este în contradicţie cu marile legi generale
ale războiului, dar de aici nu rezultă că el are valoare de principiu şi,
în felul acesta, se adaugă legilor importante.
Bernhardi sesizează un lucru esenţial pentru arta militară: legile
şi principiile războiului nu sunt arbitrare; ele ţin de sistemele de
valori, se sedimentează în timp, fac parte din patrimoniu.
Obiectivul oricărei doctrine practice a războiului consistă în a
expune aceste legi şi principii în mod clar şi convingător. Este însă
foarte greu a scoate esenţa, adică principiile, din păienjenişul faptelor.
Constatăm că, în diferite armate, aceleaşi evenimente ale istoriei
militare sunt judecate diferit, iar fenomenele noi din domeniul
războiului sunt, adesea, apreciate extrem de diferenţiat. Va fi deci
foarte dificil să se ajungă, în acest domeniu atât de schimbător şi de
incert, la principii incontestabile.
Se va rămâne totdeauna în spaţiul probabilităţilor. Cel mai bun
lucru pe care putem să-l facem este să încercăm să ne apropiem cât
mai mult posibil de certitudine.
Concluzia gânditorului militar german este cât se poate de
realistă. Acest soi de gândire – care nu pare a fi specifică
exactitudinii şi rigorii germane – se înscrie în spiritul ieşirii din
determinismul de tip mecanicist de la începutul secolului al XX-lea şi
de abordare, de pe poziţii mai realiste, a artei războiului. Având în
vedere că, în general, principiile războiului nu sunt creaţii teoretice
sau descoperiri savante, ci provin din experienţă, o astfel de abordare
este cât se poate de curajoasă.
32
Gérard Chaliand, Op. cit, p. 1075
125
„Experienţa arată că, pe de o parte, este foarte important să

avem principii pentru a face faţă războiului şi, pe de altă parte, că va
fi extrem de dificil să descoperi legea fenomenelor războiului viitor
din care să deduci aceste principii.“33
Circumstanţele exterioare care dau caracterul războiului nu se
transformă subit, ci puţin câte puţin. Marile descoperiri şi schimbările
sociale profunde nu antrenează nici ele dintr-o dată transformarea
tuturor factorilor care interesează războiul. După descoperirea
pulberii, au trecut secole până ce ea a influenţat războiul. Dar l-a
influenţat, şi încă decisiv. Dar nu i-a schimbat nici natura, nici
structura, nici esenţa. Nici principiile frederichiene ale războiului,
nici cele ale războaielor napoleoniene, concepute după necesităţile
acelor timpuri, n-au putut fi aplicate ad-litteram, spre exemplu, în
campania din 1870, deoarece condiţiile exterioare ale războiului au
fost esenţialmente altele.
„Astăzi, puţinilor oameni le este dat să acumuleze o experienţă
militară personală suficientă. Cu cât pacea durează mai mult, cu atât
se diminuează, cel puţin pentru Germania, numărul oamenilor care
cunosc războiul prin ei înşişi. Nu rămâne deci decât posibilitatea de a
căuta în istora războaielor o asemenea experienţă şi a desprinde, din
aceste lecţii, legi pentru viitor.“34
O influenţă foarte mare asupra maselor de militari şi elitelor o
au bătăliile câştigate de generali faimoşi sau scrierile care prezintă
astfel de succese. Se citează adesea Napoleon, Moltke, Jomini. Toate
aceste influenţe – care nu pot fi negate – sunt uneori prea mult
simplificate, alteori exagerate. Jomini se închidea în unele concepţii
pe care le atribuia lui Napoleon, dar, în realitate, el căuta să se
adapteze cât mai bine fiecărei situaţii concrete. Există însă şi o altă
condiţie şi anume aceea că, în procesul de elaborare a unei concepţii
generale asupra războiului, nu trebuie să te laşi niciodată dominat de
fapte particulare, oricât de importante ar fi acestea.
Moltke prefera manevre pe direcţii (pe linii) exterioare. Şi tot
el a transformat o idee într-un principiu – cel al concentrării forţelor
numai pe câmpul de bătaie şi nicăieri în altă parte, adică fără grupări
prealabile. Mult mai târziu, la începutul secolului al XXI-lea, când s-
a pus în discuţie şi în practică ideea războiului în reţea, se va vorbi
33
Gérard Chaliand, Op. cit, p. 1076.
34
Ibidem, p. 1078.
126
din ce în ce mai mult de concentrarea efectelor şi nu a forţelor.

Pentru că tehnologia de azi permite acest lucru.
Două lucruri sunt foarte importante: În primul rând, trebuie
exploatate toate datele existente şi evitat arbitrariul. Din aceste date
rezultă foarte multe lucruri. De aceea, ele se cer examinate cu multă
atenţie. Trebuie fixată valoarea lor reală, recunoscute legile care au
dus la apariţia lor, cauzele şi limitele. Din aceste date, se poate
deduce maniera naturală, firească în care evoluează evenimentele sub
influenţa, fie a noutăţilor tehnologice sau sociale, fie a condiţionărilor
noi aduse în conducerea războiului. Adevăratul progres constă în a
prevedea şi provoca evoluţia naturală în profitul armatei. Adesea,
este mai periculos să nu cunoşti bine importanţa marilor descoperiri
decât să supraapreciezi noutăţile.
Bernhardi sesizează caracterul de masă al războiului viitorului.
În statele Europei Centrale – spune el –, populaţia masculină este
organizată în formaţiuni militare împotriva unui invadator. Este
vorba de un război naţional, în sensul cel mai larg. Acestui concept îi
corespunde serviciul militar obligatoriu, recunoscut, la acea vreme şi
până în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, pe întregul continent.
În caz de război, se mobilizează armate imense, nu numai pentru
apărare (potrivit conceptului de război naţional), ci şi pentru acţiuni
ofensive. Aceste armate nu sunt unitare. Există armate permanente şi
miliţii. Cele permanente sunt compuse din regimente de linie, care se
completează cu rezervişti, şi regimente de linia a doua şi a treia care
se mobilizează din clasele mai vechi de rezervişti.
Elementele cele mai capabile sunt chemate în regimentele de
primă linie şi folosite pentru a duce războiul în afara teritoriului
naţional. Celelalte au misiunea de a furniza garnizoane de fortăreaţă,
de a asigura securitatea căilor ferate, de a ocupa teritoriile cucerite şi
de a completa golurile produse în armata propriu-zisă. Toate aceste
unităţi trebuie să fie în măsură să organizeze apărarea locală şi să
combată inamicul sub forma războiului naţional, dacă el trece
frontierele ţării.
Prima consecinţă a acestui tip de război este aceea că valoarea
militară a armatelor depinde mai mult ca înainte de caracterul şi
natura naţiunii. Dacă poporul este harnic, supus, ascultător şi tenace,
este normal că şi armata care se recrutează din rândul lui va avea ca
suport aceste calităţi, de va fi o armată disciplinată, riguroasă şi
127
tenace. Naţiunea se menţine astfel printr-o educaţie politică pe

măsură. Dacă, dimpotrivă, o armată se recrutează din rândul unei
populaţii revoluţionare, obişnuită să se revolte împotriva oricărei
autorităţi, ea îşi va asuma riscuri foarte mari, pentru că filosofia unei
armate este contrară acestor obiceiuri.
O altă consecinţă – şi mai importantă decât prima – este că
semnificaţia politică a războiului a suferit o transformare completă.
Deoarece toate clasele politice participă la confruntarea militară, este
imposibil ca războiul să mai fie angajat pentru raţiuni frivole sau
pentru interese dinastice. Numai interesul vital al unui popor poate şi
trebuie să fie apărat prin război.
Va fi din ce în ce mai dificil de declarat şi de angajat un război,
întrucât acesta va presupune sacrificii foarte mari de bunuri şi de vieţi,
care vor depăşi tot ceea ce se cunoştea la vremea aceea. Deja
pregătirea unui război costa foarte mult încă în timp de pace,
absorbind o mare parte din impozite, din venitul naţiunii. Cheltuielile
vor fi insuportabile în timpul mobilizării, desfăşurării războiului şi
aprovizionării şi completării armatelor aflate în teatrul de operaţii.
De aceea, la un moment dat, s-a susţinut că nici un stat nu va fi
capabil să susţină un război, pentru că, între cheltuielile presupuse de
confruntările militare şi resurse se va crea o adevărată prăpastie.
Economia, care generează şi regenerează aceste resurse va avea o
uriaşă nevoie de acea forţă de muncă – în general, bărbătească şi
calificată – care se va consuma în ritmuri înfiorătoare pe câmpul de
luptă. Averea publică nu va putea sub nici o formă să susţină astfel de
armate.
Autorul consideră aceste opinii exagerate. Natura umană are
capacitatea de a se regla automat. Şefii vor fi obligaţi să se adapteze
le resurse, iar războiul va înceta atunci când el nu va mai avea resurse
pentru a fi continuat.
Aceste lucruri sunt foarte interesante. Este pentru prima dată
când se vorbeşte clar despre condiţionarea economică a războiului şi
când se pune tranşant în cauză interesul vital al naţiunii.
Aceasta va fi caracteristica secolului al XX-lea şi ea va
influenţa în mod substanţial arta militară. După Al Doilea Război
Mondial, va apărea o altă condiţionare – cea a riscurilor nucleare
masive – care va regenera principiul medieval al descurajării prin
posibilitatea distrugerilor inacceptabile.
128
Bernhardi – perspicace şi foarte profund – vede încă de la

începutul secolului această evoluţie. Totuşi, el scrie: „Pierderile unui
război sunt atât de mari, şi este atât de periculos să rişti (când nu eşti
suficient pregătit) să suporţi aceste pierderi, dacă astfel de imense
sacrificii pentru apărarea naţională nu se justifică, prin ele însele, ca
fiind necesare în toate cazurile.“35
Armatele numeroase, formate din militari în termen, necesită
foarte mari cheltuieli pentru instrucţie. Timpul de pregătire se
scurtează foarte mult faţă de epocile anterioare şi, de aceea,
instructorii trebuie să fie foarte calificaţi şi capabili de a depune
eforturi mari. În afară de aceasta, trebuie pregătită şi rezerva.
Va veni o vreme, spune autorul, când numărul va fi învins de
valoarea tactică a trupelor. În 1870-1871, armatele franceze, deşi mai
numeroase, se zdrobesc de solidele batalioane prusace, iar japonezii,
deşi în inferioritate numerică, obţin victoria asupra trupelor ruseşti.
Totul se complică. Armatele nu vor mai acţiona potrivit
aceleiaşi gândiri, vor surveni dificultăţi în transporturi, cele ale
menţinerii permanente a armatelor cu o capacitate de luptă ridicată,
aprovizionarea cu muniţii, evacuarea răniţilor, asigurarea şi
întreţinerea comunicaţiilor etc. De unde rezultă că, în ceea ce priveşte
aceste mari armate, capacitatea lor de manevră va fi inferioară celei a
unei armate mai mici.
De aceea, trebuie trimisă cercetarea mult în faţă, luate decizii
cu bătaie mai lungă şi prevenite unele situaţii neplăcute. Astfel de
armate mărşăluiesc pe mai multe itinerare, au adâncimi foarte mari,
ceea ce îngreunează introducerea lor organizată în luptă, manevra,
logistica.
Armatele nu au aceeaşi pregătire, nu sunt omogene. Aceasta
îngreunează conducerea, face dificilă angajarea, mai ales la
schimbarea de situaţii.
Şi din nou Bernhardi foloseşte ca exemplu complexitatea şi
manevrele din războiul franco-prusac din 1870-1871 şi din cel ruso-
japonez. Dacă, în primul, abundenţa comunicaţiilor şi terenul
permitea o mare diversitate în sistemul de angajare, în războiul ruso-
japonez, cele două armate erau legate de rezerve şi de liniile lor de
aprovizionare printr-o singură cale ferată, dar şi aceasta cu multe
probleme, datorită diferenţei de ecart.
35
Gérard Chaliand, Ibidem, p. 1083.
129
După o analiză extrem de pertinentă, Bernhardi spune că, totuşi,

modernitatea războiului nu va fi dată numai de masivitatea armatelor
şi de unitatea lor de acţiune strategică şi tactică, ci şi de tehnologie.
Meritul de a scoate istoria militară din istorisirea bătăliilor

revine germanului Hans Delbück (1848-1929), care a scrie o operă
colosală în şapte volume intitulată Gerschichte der Kriegskunst im
Rahmen der Polotischen Censhischte, Berlin 1900-1920 (Istoria artei
războiului în cadrul istoriei politice), tradusă doar în limba engleză.
În istorie, nu este atât de dificil să descoperi cea mai bună sursă de
acţiune. „Marile idei militare sunt, în realitate, extrem de simple.
Manevrele cele mai cunoscute, prezentate în istorie ca fiind opera
unor veritabile genii (de exemplu, retragerea prusacă de la Ligny spre
Waterloo) ar fi putut să fie inventată de un operator de bătălie care
avea harta sub ochi. Măreţia rezidă în libertatea intelectului şi a
spiritului în momente de tensiune şi de criză şi voinţa de a-ţi asuma
riscuri.“
Critica militară nu încetează de a face fel de fel de interpretări,
fel de fel de supoziţii: că Napoleon ar fi fost foarte precaut în faţa
Moscovei şi, în loc să atace decisiv, cu ultimele rezerve, pentru a
obţine o victorie totală, el a preferată să-i lase pe ruşi să se retragă; că,
la Waterloo, armata franceză ar fi fost nu numai dispersată, ci şi
capturată, dacă prusacii ar fi părăsit Plancenoit cu o oră mai
devreme…
Comportamentul lui Napoleon la Moscova nu ţine de
slăbiciune, ci de natura umană. Istoria ar trebui să descrie lucrurile
aşa cum au fost, nu aşa cum se doreşte să fi fost… De multe ori,
aceste două perspective se confundă…
Clausewitz scrie că scopul oricărui război, în sensul politic cel
mai restrâns, este distrugerea puterii militare a inamicului. În
consecinţă, bătălia trebuie considerată ca unicul factor decisiv într-un
război, scopul oricărei strategii. Aceasta este esenţa operei lui
Clausewitz. Toate sistemele strategice anterioare se fondau pe un
punct de vedere opus: succesul în război se poate obţine în egală
măsură prin manevră, prin ocuparea poziţiilor, prin punerea la punct
a propriilor comunicaţii şi ruperea celor inamice.
Tipul de războaie din care Clausewitz desprinde astfel de legi
sunt cele napoleoniene. Dar campaniile lui Frederic cel Mare se
130
fondau pe sistemul opus. Clausewitz însuşi considera că, pe timpul

lui Frederic cel Mare, bătălia era considerată ca un rău căruia oamenii
i se supuneau pentru că nu avea mijloace de a o evita…
Lenin, care-l citise pe Clausewitz şi căruia îi datorează victoria
din 1917, formulează cunoscutele sale şase puncte asupra guvernului
şi armatei revoluţionare: adunarea constituantă a întregului popor;
înarmarea poporului; libertatea politică; libertate deplină naţiunilor
oprimate şi frustrate de drepturile lor; ziua de muncă de opt ore;
formarea de comitete revoluţionare ţărăneşti.
Sarcinile detaşamentelor revoluţionare erau de două feluri:
acţiuni militare independente şi dirijarea mulţimii. Ce s-a întâmplat
între timp şi cum s-au petrecut lucrurile până în ultimul deceniu al
secolului al XX-lea s-a văzut.
Arta militară nu a acumulat nimic nou în vremea comunismului.
În timpul Războiului Rece, s-au accentuat doar antagonismele şi
incompatibilităţile politice şi s-a derulat furibund şi periculos cursa
înarmărilor, îndeosebi a celor nucleare.
Principiile clausewitziene au ajuns astfel să fie aplicate, aşa
cum au fost aplicate, în constituirea unor armate revoluţionare care
îşi vor juca şi ele, ca toate armatele acestei lumi, rolul lor în tot
secolul al XX-lea.
2.3.1.3 Şcoala britanică
Secolul al XX-lea aducea în prim plan, metodic şi profund,

dimensiunea strategică a războiului, cu toată gama de atribute şi
implicaţii dată de noile armamente, de noile provocări. Unul dintre
cei care dezvoltă arta militară la început de secol este şi britanicul
Julian Corbett (1854-1922). Cartea sa principală se intitulează Some
Principles of Maritime Strategy (1911), dar contribuţia sa cea mai
originală la dezvoltarea artei militare, îndeosebi a strategiei navale, o
reprezintă The Green Pamphlet (1906). Această lucrare este foarte
interesantă. Corbett începe prin câteva definiţii. El spune că strategia
navală este o parte a artei războiului. Obiectul de studiu pentru ofiţeri
este arta războiului, care include, bineînţeles, şi strategia navală.
Războiul este definit de Corbett ca o utilizare a forţei în
scopuri politice. Această definiţie o continuă pe cea a lui Clausewitz.
De altfel, tot secolul al XX-lea va fi marcat de teoria clausewitziană
131
asupra războiului. După aceste prime puneri în temă, Corbett se

referă la marea strategie şi la strategia globală (britanicii, la începutul
secolului, utilizau termenul de marea strategie pentru strategia
globală sau integrală). El priveşte lucrurile de o manieră integrală.
Fiecare operaţie (sau mişcare particulară) trebuie considerată nu
numai în ceea ce priveşte obiectul ei specific, ci şi ca etapă a
campaniei sau a războiului.
Strategia – în viziunea lui Corbett – este arta de a aplica
puterea militară pentru realizarea scopurilor fixate. Există două feluri
de strategii: strategia globală, care vizează scopurile ultime şi mica
strategie, care vizează primele obiective.
Fiecare operaţie a unei armate sau a unei flote trebuie să fie
pregătită şi dusă în funcţie de: 1) planul general al războiului şi 2)
obiectivul pe care acesta îl vizează în mod direct.
Strategia globală are ca domeniu planul războiului şi cuprinde:
1) alegerea obiectivelor imediate sau care sunt primele vizate
pentru a se atinge obiectivul final;
2) alegerea forţei care va fi întrebuinţată, adică determinarea
funcţiunilor relative ale marinei şi forţelor terestre.
În sensul cel mai larg, strategia globală se referă la ansamblul
resurselor ţării pentru război. Este o ramură a politicii 36 care
apreciază forţele terestre şi marina37 ca făcând parte dintr-un tot care
va fi întrebuinţat ca instrument al războiului. Dar ea trebuie să ţină
seama de situaţia politică şi diplomatică a ţării (de care depinde
eficacitatea instrumentelor), de situaţia economică (comercială, spune
autorul) şi financiară (care furnizează energia necesară funcţionării
instrumentului).
Conflictul (fricţiunea) care rezultă de aici, inerent războiului,
este identificat ca fiind o deflecţie a strategiei de către politică. El
este în general considerat ca o maladie şi se conţine în orice problemă
strategică. Cu alte cuvinte, este imposibil să se ia o decizie
importantă, într-o chestiune de strategie, în afara diplomaţiei şi
viceversa. Uneori, o acţiune convenabilă din punct de vedere
strategic nu poate fi desfăşurată din raţiuni de diplomaţie. (Este
valabilă şi reciproca, dar de puţine ori se ţine seama de ea).
36
Corbett se referă aici la doctrina strategică.
37
Pe vremea aceea, nu existau forţe aeriene.
132
Strategia şi diplomaţia nu pot fi niciodată total disociate.

Interacţiunea lor trebuie acceptată ca făcând parte din ceea ce
Clausewitz numea „fricţiunea războiului“.
Nu era o simplă revenire la Clausewitz. Era o dezvoltare a
determinărilor strategiei şi, în acelaşi timp, o delimitare clară (atât cât
se putea la început de secol) a domeniului ei. De fapt, în secolul al
XX-lea, se va pune în operă, atât teoretic, cât şi pragmatic, ce s-a
creat în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.
Domeniul strategiei, după Corbett, îl reprezintă planul
operaţiilor. Aceasta înseamnă:
 alegerea obiectivelor parţiale, în funcţie de efectivele şi
punctele strategice ale inamicului, cu scopul de a fixa
obiectivul final al unei operaţii;
 conducerea forţelor destinate pentru operaţia respectivă.
Mica strategie poate să fie:
 navală, în cazul în care obiectivul imediat poate fi realizat
doar cu forţele navale;
 terestră, în cazul în care un astfel de obiectiv se atinge
doar prin întrebuinţarea forţelor terestre;
 mixtă, atunci când obiectivul se realizează prin acţiunea
combinată a forţelor terestre şi navale.
Strategia navală este o subdiviziune a strategiei. De unde
rezultă că strategia nu poate fi studiată numai din punctul de vedre al
operaţiilor navale. Strategia navală este deci supusă aceloraşi fricţiuni
ca marea strategie, dar pe un plan mai redus.
Comandanţii de forţe de nivel strategic sunt adesea nevoiţi să
ia decizii în mod independent faţă de conducerea centrală sau de
cartierul general. Astfel de decizii pot să aibă consecinţe pe plan
diplomatic sau pe plan militar de care trebuie să se ţină seama.
Tot la început de secol XX, are loc şi dezvoltarea unei strategii

a acţiunilor celui slab împotriva celui puternic. Astăzi, o astfel de
strategie se numeşte strategie asimetrică. O astfel de strategie, bazată
pe hărţuire, este fondată de un absolvent de la Oxford, participant la
săpături arheologice în Orientul Mijlociu, care a lucrat o vreme, la
Cairo, în serviciile de informaţii ale armatei – Thomas Edward
Lawrence (1855-1935). În 1916, el a fost trimis la Hedjaz unde arabii
s-au revoltat împotriva turcilor. De comun acord cu Faycal, care va
133
ajunge după război suveran haşemit în Irak, el elaborează o strategie

a celui slab împotriva celui puternic: strategia războiului de gherilă.
Publică lucrarea Şapte piloni ai înţelepciunii, lucrarea The Army
Quarterly (1920) şi o serie de eseuri între care şi cel intitulat Gherila.
Este singurul european care nu se ocupă de contra-insurecţie,
concepţie şi strategie care se utiliza de decenii în războiul colonial, ci
de războiul de gherilă.
Studiul se fundamentează pe experienţa concretă a revoltei
arabilor împotriva turcilor din 1916-1918. Această revoltă a început
în iunie 1916 printr-un atac al unor triburi arabe, slab înarmate şi fără
experienţă, împotriva garnizoanelor turceşti din Medine şi din
împrejurimile oraşului Meca. N-a fost încununat de succes. După
câteva zile, atacatorii s-au retras. Medine era legat de forţele
principale ale turcilor, care se aflau în Siria, printr-o cale ferată, aşa
că respectiva garnizoană a fost imediat întărită. Un corp expediţionar
turc a pornit, din Medine, împotriva rebelilor care se retrăseseră spre
Meca. Avea de parcurs o distanţă de 400 km. Primii 75 km au fost
parcurşi relativ uşor. Au urmat apoi 30 km de coline unde oamenii
din triburile arabe ale lui Faycal se aflau în apărare. După aceste
coline, se deschidea o zonă plată costieră care duce la Rabegh, port la
Marea Roşie, considerat cheia oraşului Meca. Aici se afla Şerif Ali,
fratele mai mare al lui Feycal, cu alţi oameni din triburile arabe, dar
şi forţe regulate arabe formate din ofiţeri şi luptători de origine arabă
care serviseră în armata turcă.
Din vremea lui Napoleon, se considera că, pentru obţinerea
victoriei, contează doar armatele regulate. Opinia militară era
obsedată de axioma lui Foch, potrivit căreia principiul războiului
modern constă în a căuta inima armatei inamice, centrul ei de putere,
şi a o distruge în bătălie. Un astfel de principiu îl vom întâlni şi în
secolul al XXI-lea, sub forma lovirii centrelor vitale ale inamicului,
formulat şi folosit de americani.
Forţele neregulate n-au atacat poziţiile turcilor. De altfel, erau
considerate incapabile de a forţa o decizie. În timp ce forţele regulate
arabe se aflau la antrenament, turcii au amorsat brusc avansul lor
asupra oraşului Meca. Au traversat colinele în 24 de ore, făcând
proba celei de a doua teoreme a războiului neregulat, şi anume aceea
că trupele neregulate sunt de asemenea incapabile nu numai să atace,
dar şi să apere un punct sau o poziţie. Însă nici forţele regulate arabe,
134
care se găseau într-o situaţie critică, n-au fost capabile să respingă

măcar atacul unui batalion, dar al unui întreg corp de armată.
În ianuarie 1917, oamenii lui Fayal au părăsit Meca şi Medine,
au mărşăluit 300 km spre nord, până la Quedj. Această mişcare
excentrică a avut un efect magic. Spaţiul de ameninţare s-a mărit,
vulnerabilităţile dispozitivului turcesc s-au înmulţit. Turcii au fost
nevoiţi să-şi disperseze forţele, iar cu jumătate din ele să organizeze
paza căii ferate, trecând astfel în defensivă. În acest timp, arabii au
obţinut succes după succes, pierderile turcilor fiind de 35.000 de
morţi şi tot atâţia prizonieri. Arabii au ocupat 250.000 km2 din
teritoriul inamicului, fără să aibă pierderi considerabile.
Strategia şi tactica unui astfel de război erau cu totul diferite
faţă de teoriile pe atunci în mare vogă ale lui Clausewitz şi Foch.
Turcii au fost blocaţi într-o porţiune limitată de teren, fără resurse,
deci fără posibilitatea de a se întări, de a lua legătura cu forţele lor
principale care se aflau în Siria, de a se retrage sau de a întreprinde
noi acţiuni. Aşa ceva nu era scris în manualele de atunci. Potrivit
teoriei europene, inamicul trebuia distrus, lovindu-i inima armatei. Şi
totuşi, arabii, printr-o strategie neconvenţională şi o tactică pe măsură,
au câştigat indubitabil războiul.
Războiul absolut care se teoretiza atât de mult în Europa –
spune Lawrence – era valabil pentru Franţa, Germania şi Anglia, iar
educarea militarilor în spiritul urii faţă de adversar se finaliza în cele
din urmă prin aceea că soldatul ura războiul. Războiul absolut nu
putea fi altceva decât un tip de război. Clausewitz mai distinsese şi
alte tipuri: războaiele personale din raţiuni dinastice, războaiele de
expulzare din raţiuni partizane, războaiele comerciale din raţiuni
comerciale.
Arabii doreau să cucerească teritoriile care le aparţineau şi să-i
alunge pe turci, cu cât mai puţine pierderi proprii. Atât din punct de
vedere strategic, cât şi tactic, se întâlnesc aceleaşi elemente: unul
algebric, altul biologic şi un al treilea psihologic, dar valoarea lor
constă în altă interpretare. Primul ţine de ştiinţă, de matematică şi
comportă constante cunoscute, condiţii fixe, spaţiu şi timp, lucruri
neorganice precum coline, climate, căi ferate. Elementul uman este
prezent, în această dimensiune, doar ca mase prea importante pentru
a se ţine cont de variaţiile individuale. În cazul arab, factorul algebric
se prezenta sub forma unei zone de cucerit, care era de 320.000 km2.
135
Turcii nu puteau să apere această zonă, cu armata lor regulată, decât

prin linii de tranşee, prin poziţii etc. Arabii nu aveau cum să atace
aceste poziţii cu formaţii în linie, pentru că nu dispuneau de armate
de acest tip. Ei se puteau mişca însă peste tot, intangibili şi greu de
oprit, ca un gaz. Armatele sunt ca nişte plante solide, imobile, cu
rădăcini şi tulpini prin care se hrănesc. Arabii se doreau a fi ca un
abur care sufla peste tot şi în fiecare punct ales. Fără un obiectiv, un
soldat dintr-o armată regulată este paralizat. După un calcul
elementar – un post de 20 de oameni la fiecare 6 km2 –, rezulta că,
pentru a apăra cei 250.000 km2 şi a face faţă tuturor arabilor din ţară,
turcii aveau nevoie de 600.000 de oameni. Ei dispuneau doar de
100.000. Turcii au crezut că rebeliunea arabilor poate fi rezolvată
prin mijloace militare, ca şi cum rebelii ar fi făcut parte dintr-o
armată regulată şi i-ar fi atacat aşa cum scriau regulamentele acelor
vremuri. N-a fost însă aşa.
Cel de al doilea termen este factorul biologic (bionomie, îi
spune autorul). Teoriile vremii îi ziceau, cu acea nuanţă eroică şi
tragică, efuziunea sângelui. În realitate, este vorba de un factor
variabil, foarte sensibil şi ilogic. Turcii tratau oamenii ca material,
întrucât ei aveau mai mulţi oameni decât echipament, deci nu ca pe o
variabilă, ci ca pe o constantă. Distrugerea unei căi ferate, unui pod
sau a unei puşti era mai importantă pentru ei decât pierderea unui om.
La arabi, oamenii nu constituiau unităţi, ci indivizi, iar pierderea unui
om însemna pierderea unei zale dintr-un lanţ. Arabii aplicau cum nu
se poate mai bine principiul economiei forţelor. Războiul arabilor se
prezenta ca o presiune necunoscută, ca un deşert. De oriunde era
posibil un atac asupra turcilor, iar în acel atac ei, arabii, erau
superiori, în acel punct şi în acel moment, celor pe care îi atacau.
Iată, deci, un principiu napoleonean aplicat de o altfel de
armată şi în alt fel de condiţii. Aplicarea acestui principiu era posibilă
pentru că arabii îşi asiguraseră, prin manevre iscusite, individuale şi
pe grupuri mici, libertatea de acţiune şi posibilitatea realizării
surprinderii tactice. Pentru că, oricum, ei reuşiseră, după Quedj, să
cucerească şi să menţină iniţiativa strategică. Toate acestea erau
posibile pentru că ei aveau informaţii perfecte, care, de altfel, nu erau
prea greu de procurat, dacă se are în vedere imobilitatea
dispozitivului de apărare al turcilor.
136
Cel de al treilea factor îl constituie cel psihologic. El priveşte

mulţimea, starea de spirit a acesteia. Starea de spirit era la fel de
importantă pentru comandanţii arabi, precum ordinea de bătaie
pentru turci. La aceasta se adăuga starea de spirit a naţiunii arabe,
care sprijinea luptătorii săi. Dincolo de toate, este însă vorba de etica
războiului. Armata arabă era foarte slabă din punct de vedere fizic.
De aceea, o astfel de slăbiciune trebuia compensată prin factorul
psihologic.
În gândirea militară şi în practica vremii, se considera că, de
îndată ce s-a înţeles necesitatea proporţionalităţii între spaţiu şi
efective, succesul era sigur şi putea fi demonstrat cu un creion şi o
hârtie. Proba nu era fizică, ci morală şi, ca urmare, în aceste condiţii,
bătăliile deveneau o eroare. Tot ceea ce se putea câştiga printr-o
bătălie desfăşurată în aceste condiţii erau muniţiile consumate de
inamic. Era, se ştie, o mentalitate, sau o filosofie a primei perioade a
Evului Mediu, prin care se încerca evitarea bătăliilor, pentru a reduce,
desigur, numărul pierderilor de vieţi omeneşti. Se revenise asupra
acestui aspect în epoca modernă. Napoleon spunea că este greu de
găsit generali dispuşi să ducă o bătălie. Nenorocirea acestui război –
scrie Lawrence – este că foarte puţini generali erau în măsură să facă
altceva.
Gândirea militară pivotase un secol asupra reflecţiei lui
Napoleon, formulată într-un moment de rafinament al veacului al
XVIII-lea în care oamenii aproape uitaseră că războiul dă licenţa de a
ucide. „O bătălie este ceva care se impune părţii considerate mai
slabă; ea este dusă inevitabil fie prin lipsa de spaţiu, fie prin
necesitatea de a apăra un bun material mai scump decât viaţa
soldaţilor.“38
Arabii n-aveau nimic material de pierdut, deci nu aveau nimic
nici de apărat, nici ceva care să fie mai scump decât viaţa soldaţilor.
Ei doreau doar să-şi ia înapoi pământurile, fără să piardă inutil vieţi
omeneşti. Atuul lor era rapiditatea şi timpul, nu puterea de lovire,
ceea ce le dădea o forţă mai mult strategică decât tactică.
Luptând potrivit acestei filosofii, ei au luat Akaba, Talief de la
Marea Moartă, Azrak, şi Deraa, apoi Damasc.
Acţiunea lor în deşert s-a asemănat foarte mult cu cea de pe
mare, în primul rând, datorită mobilităţii. Armata arabă nu păstra
38
137
avantajul pe care-l oferea un atac reuşit, nu consolida terenul, nu

rămânea pe loc. După ce ataca, se retrăgea pentru a ataca în altă parte,
într-un loc mai îndepărtat. Era posibil aşa ceva, întrucât arabii
dispuneau de cavalerie şi cunoşteau foarte bine terenul, iar pregătirea
lor nu se făcuse în limitele teoriei vremii. Ei nu au acţionat însă
singuri. În anumite condiţii, raidurile arabe au fost întărite cu blindate
conduse de britanici.
Aceste mijloace, care se întrebuinţau pentru prima dată pe un
câmp de luptă, au fost foarte eficace, mai ales în marşul spre Damasc.
Armata arabă, animată de idealul libertăţii, nu era de aceeaşi factură
cu armatele europene. Îi lipsea disciplina şi rigoarea, în sens
european, fiecare trib având regulile şi tradiţiile sale. De aceea,
combinarea triburilor în timpul unor acţiuni era, uneori, extrem de
dificilă.
Teza războiului de gherilă formulată de Lawrence se reduce la
aceea că rebeliunea trebuie să aibă o bază inatacabilă, un loc la
adăpost nu numai de un atac, ci şi de teama unui atac, o bază precum
acelea pe care revolta arabă le-a avut în porturile de la Marea Roşie,
în deşert sau în spiritul oamenilor care au subscris la această acţiune.
Ea trebuie să aibă, de asemenea, un adversar străin cu echipament
perfecţionat, care se prezintă sub forma unei armate de ocupaţie
disciplinată, prea mică pentru a satisface regula suprafaţă-efective,
prea redusă pentru a-şi adapta numărul la spaţiu, în vederea dominării
întregii zone într-un mod eficient folosind posturi fortificate. Revolta
trebuie să se sprijine pe o populaţie amică, sau cel puţin simpatizantă,
care nu-l va informa şi nu-l va ajuta pe inamic.
Cele subliniate de Lawrence se înscriu în spiritul epocii
naţiunilor. Era timpul luptelor pentru libertate, pentru afirmarea
entităţilor naţionale, pentru o nouă arhitectură a relaţiilor internaţi-
onale, mai ales pe continentul european.
Acest timp cerea angajare masivă, complexă, fie cu armate
numeroase, formate din militari în termen, la care participau toate
clasele sociale, fie cu armate neregulate, care luptau prin mijloace
atipice şi asimetrice.
Secolul al XX-lea aparţine acestui tip de confruntări între state
şi naţiuni, între forţe masive, costisitoare şi violente, pe spaţii imense,
cu desfăşurări de mare anvergură şi efecte foarte complexe. Lumea
138
ajunsele la un prag peste care a fost nevoită să treacă: pragul

mondializării războiului.
Cele două războaie mondiale sunt o consecinţă a acestei
filosofii, a acestei stări.
2.3.2 Concept şi acţiune în războiul modern
Războiul modern nu schimbă conceptul de război. Schimbă

doar forţele, mijloacele şi acţiunile, în funcţie de decizia politică, de
limitele angajării şi de caracteristicile mediului strategic. Am putea
spune că războiul modern se bazează pe teoria clasică extinsă a
războiului.
2.3.2.1 Războiul din Vietnam
Unii consideră că războiul din Vietnam se înscrie în categoria

conflictelor regionale. Originile acestui conflict se află însă în
sistemul confruntărilor şi acţiunilor de după Al Doilea Război
Mondial. Astfel, în 1954, Franţa este nevoită să se retragă din
coloniile sale din Indochina. În Vietnamul de Nord, se instaurează un
regim comunist, sprijinit de Uniunea Sovietică, în timp ce guvernul
din Vietnamul se Sud, deşi are o esenţă dictatorială, este susţinut de
Statele Unite. Populaţia din Sud este nemulţumită şi, în 1957, se
constituie într-o mişcare de rezistenţă, sprijinită, începând cu 1959,
de Vietnamul de Nord şi de sovietici.
Americanii trimit consilieri în armata Vietnamului de Sud, iar
în 1964, americanii intră în acţiune. Războiul foarte dur care se
desfăşoară în junglă nu slăbeşte rezistenţa vietnameză. În 1969, sub
presiunea populaţiei americane, încep negocierile, iar în 1973 se
preconizează o încetare a focului. Rezistenţa invadează Saigonul la
30 aprilie 1976, iar în 1976, ţara este unificată sub denumirea de
Republica Socialistă Vietnam.
Acest tip de război de gherilă a opus două strategii total diferite.
Strategia americană viza lovirea centrelor vitale (care, de fapt, nici nu
existau), vânarea şi distrugerea forţelor de gherilă, în timp ce
strategia de gherilă vietnameză viza uzarea forţelor americane,
atragerea lor în junglă, în capcane şi obstacole de tot felul, epuizarea
139
lor şi obligarea (şi cu ajutorul opiniei publice mondiale) să înceteze

războiul şi să părăsească Vietnamul.
Războiul din Vietnam a fost o confruntare între forţe clasice şi
forţe de gherilă, între rezistenţa vietnameză, sprijinită masiv de
sovietici, şi unităţile americane, care nu erau nici pregătite, nici
motivate pentru un astfel de război. S-a tras însă prea devreme
concluzia că pierderea acestui război de către americani înseamnă o
victorie categorică a rezistenţei împotriva invaziei, a războiului
întregului popor împotriva armatelor profesioniste, foarte bine dotate
şi foarte bine instruite. În realitate, era vorba de un război pe care
americanii nu l-au pregătit nici din punct de vedere politic, nici
strategic, nici militar. Şi nici nu şi-au pus mintea cu el.39
Acest război a avut ecouri foarte mari şi pe termen lung. El a
creat o emoţie puternică în rândul populaţiei americane, emoţie
existentă încă şi azi, la începutul mileniului al III-lea, şi o
nemulţumire accentuată în rândul militarilor care au suportat nu
numai pierderile de pe câmpul de luptă40, ci şi umilinţa lucrului prost
făcut. De aceea, ulterior, americanii au luat măsuri categorice pentru
delimitarea prin lege a responsabilităţii factorilor politici şi a celor
militari şi pentru pregătirea forţelor armate în vederea îndeplinirii cu
minimum de pierderi (conceptul pierderi zero) a misiunilor foarte
bine fixate, susţinute politic, mediatic şi financiar şi elaborate în cele
mai neînsemnate detalii. Episodul Vietnam nu s-a mai repetat.
De aceea, considerăm că, din punct de vedere al artei militare,
războiul din Vietnam aparţine filosofiei războaielor specifice
procesului de lichidare a colonialismului fizic şi industrial, care vor fi
din ce în ce mai rare (dar nu excluse) în noul tip de societate. Astfel
de războaie reprezintă o rezistenţă la invazie şi ele nu vor dispărea.
Totuşi, avându-se în vedere complexul proces al frontierelor la
început de mileniu, astfel de războaie sunt completate şi, uneori,
precedate de acţiuni neconvenţionale de tot felul, inclusiv de terorism.
Terorismul care, la sfârşitul mileniului al II-lea şi începutul
39
Pierderile americane în Vietnam au fost de 15.058 morţi şi 109.527 răniţi (sursa:
http://khmercanada.site.voile.fr/vietnam5.htm)
40
În centrul Washingtonului, există un monument din marmură neagră, în formă de unghi obtuz,
sub nivelul solului, pe care sunt înscrise numele tuturor militarilor pieriţi în războiul din
Vietnam. În fiecare zi, aici, rudele şi apropiaţii celor dispăruţi aprind lumânări şi se reculeg.
Este o expresie a respectului pe care americanii îl acordă soldaţilor săi care şi-au făcut datoria
faţă de Statele Unite ale Americii, oriunde, în lume.
140
mileniului al III-lea devine un adevărat război, are însă o sferă mult

mai largă şi cauze complexe. Iar dacă el este cu adevărat război – aşa
cum s-a spus, dar cum n-o zice şi dreptul internaţional – înseamnă că
noul tip de război trebuie redefinit şi analizat cu foarte multă atenţie,
întrucât singura fiinţă teroristă cunoscută până la această dată în
Univers este omul…
Tipului de război din Vietnam îi corespunde şi invazia
sovietică asupra Afganistanului din 27 decembrie 1979. Sovieticii
desfăşoară forţe şi ocupă oraşele importante şi câmpia. Mujahedinii
se ascund în munţi şi hărţuiesc în permanenţă aceste forţele sovietice.
Preţul pe care îl plătesc afganii este foarte mare: peste un milion de
morţi şi cinci milioane de refugiaţi, îndeosebi în Pakistan. În 1989,
sub presiune internaţională, sovieticii se retrag cu multe pierderi.
Misiunile Enduring Freedom şi ISAF sunt, de fapt, din aceeaşi
categorie cu cele dinainte, chiar dacă obiectivul lor este stabilizarea
zonei şi combaterea terorismului. Din punctul de vedere al teoriei
războiului şi al cunoaşterii acestui fenomen, ele nu ies din strategiile
politice şi militare de invazie.
2.3.2.2 Războiul din Falkland
Războiul din Malwine (Falkland) este unul dintre cele mai

neaşteptate şi mai controversate din istorie. Bătălia s-a dat în 1982
pentru stăpânirea (controlul) Insulelor Malwine (Falkland). În fapt, el
nu a avut un obiectiv strategic. Nu se urmărea nici stăpânirea sau
controlul unor resurse, nici obţinerea unei poziţii strategice
avantajoase. În actualele condiţii, Insulele Falkland nu au nici un fel
de importanţă politică, militară, economică sau strategică. Acestea au
o suprafaţă totală de 12.000 km2 şi o populaţie care, în 1991, era de
2121 de locuitori41.
A fost un război al orgoliilor (mai exact, al orgoliului britanic)
căruia i s-a dat însă o importanţă exagerată. În fapt, el nu a avut
aproape nici un fel de importanţă, în afara aceleia de a demonstra că
Marea Britanie rămâne o putere maritimă, capabilă oricând să pună
în mişcare un corp expediţionar, iar Statele Unite vor sprijini
41
Steve Ouellet, La guerre des Malouines, http://rain.prohosting.com/stoue/malouines.html.
141
totdeauna, cel puţin cu un sistem ultraperformant de informaţii,

acţiunile aliatului său de peste ocean.
Este valabilă, desigur, şi reciproca, aşa cum au dovedito-o cele
două războaie din Irak, războiul din Kosovo şi cel din Afganistan.
Steve Ouellet citează un jurnalist de război din acel timp, Olivier
Rolin, care defineşte acest război ca o „gaură neagră“ a istoriei, în
care, pentru nimic şi fără nici un fel de discernământ, în numele unor
simboluri absurde sau al unor raţiuni războinice, s-au aruncat uriaşe
sume de lire sterline şi de dolari. Rezultatele acestui război sunt şi ele
absurde. Singurul rezultat pe care l-au prevăzut specialiştii au fost
pierderile umane.
Arhipelagul Falkland, descoperit în 1592 de navigatorii şi
exploratorii englezi John Davis et Sir Richard Hawkins, aparţinea
Marii Britanii. El se află în sudul Oceanului Atlantic la 500 km de
Argentina şi la 12.000 km de Marea Britanie. E drept, o parte a
aparţinut, într-o vreme, Spaniei, apoi şi Franţei. Căderea Imperiului
spaniol şi obţinerea independenţei Argentinei (în 1816) au
determinat-o pe aceasta din urmă să revendice, doi ani mai târziu, în
1820, arhipelagul. Englezii n-au fost însă de acord. În 1833, ei au
preluat controlul insulelor şi i-au alungat pe argentinieni de acolo.
Aceasta a fost, de altfel, şi cauza oficială a conflictului din 1982.
Negocierile în vederea reglementării problemelor de suveranitate
asupra insulelor au început la ONU în 1960. În 1982, când a izbucnit
războiul, acestea erau în curs de desfăşurare.
Condiţiile climatice sunt extrem de dificile. Bat vânturi
neîntrerupte, pădurile sunt rare, iar ocupaţiile locuitorilor se rezumă
la creşterea vitelor şi la pescuit. Britanicii cred că ţinutul adăposteşte
şi importante resurse de petrol, dar cercetările (cel puţin până în 1982)
nu confirmaseră aceste presupuneri.
Argentinienii nu au recunoscut niciodată autoritatea englezilor
asupra insulelor. Dimpotrivă, Argentina considera că arhipelagul îi
revine de drept. Ea a reprodus hărţile geografice începând cu 1529 şi
considera că adevăratul descoperitor al insulelor a fost un navigator
portughez la întoarcerea din expediţia lui Magellan. Argentina
susţinea că Anglia recunoscuse deja, prin Tratatul de la Ultrech din
1713, suveranitatea Spaniei asupra teritoriilor colonizate de aceasta,
iar posesiunile franceze asupra insulelor fuseseră deja vândute
spaniolilor.
142
Englezii susţineau că primul care a debarcat în insule a fost

John Strong, în 1690. De altfel, Marea Britanie considera că ea ocupă
oficial insulele din 1833, iar locuitorii aprobă suveranitatea britanică.
La drept vorbind, argumente de acest tip ar fi putut aduce, dacă ar fi
dorit, şi Spania şi Franţa.
Disputa era pe cale de a se regla, dar situaţia internă din
Argentina (inflaţie 120%, şomaj 20%, datorie externă 250 de
miliarde de franci, problemele dificile cu care se confrunta Junta
dictatorială) cerea deturnarea atenţiei asupra unui alt obiectiv care să
facă apel la solidaritate şi unitate naţională, iar repunerea pe rol a
chestiunii suveranităţii asupra Malwinelor părea tocmai potrivită.
Marea Britanie devenea un adversar ideal.
Junta militară conta pe lipsa de reacţie a Marii Britanii sau, în
orice caz, pe crearea unei probleme care nu avea efectiv o soluţie
militară. Argentinienii nu credeau că, în secolul al XX-lea, Anglia va
trimite un corp expediţionar în Malwine pentru a apăra un pământ
steril cu preţul vieţii soldaţilor britanici. În plus, în acea vreme,
britanicii se aflau într-un proces de reducere şi reorganizare a forţelor
armate.
Junta militară argentiniană nu cunoştea însă (sau nu lua în
calcul) nici forţa orgoliului britanic, nici caracterul primului ministru
conservator de atunci, Margaret Thatcher, denumită „Doamna de
Fier“. Mai mult, şi „Doamna de Fier“ avea nevoie de o mică
diversiune pentru a compensa unele măsuri social economice care
privilegiau clasa de mijloc pe seama celor bogaţi, dar şi a celor săraci.
Ea a încercat să instaureze o democraţie a micilor proprietari,
inspirată din valorile victoriene.
Astfel, veniturile individuale urmau să crească pe seama
cheltuielii salariului social (cheltuieli de sănătate, şomaj, asigurare,
asistenţă socială). Aceste măsuri favorizau reducerea cheltuielilor
publice şi privatizarea aparatului guvernamental. Ele au scăzut
popularitatea „Doamnei de Fier“ şi era de aşteptat să piardă alegerile
din 1983. Aşa că situaţia creată de Junta argentiniană îi venea ca o
mănuşă.
Există, după unii autori, şi alte raţiuni ale declanşării acestui
conflict. Una dintre acestea (neconfirmată până în prezent) se referă
la existenţa unor negocieri între Statele Unite şi Marea Britanie
pentru cedarea arhipelagului americanilor, în vederea instalării unei
143
baze militare. Chir dacă importanţa strategică a acestor insule pare

minoră pentru argentinieni şi chiar pentru britanici, cu totul altfel se
pune problema pentru americani.
O astfel de bază deschisă aici s-ar putea constitui într-un centru
de supraveghere a sudului Americii Latine şi mai ales a Antarcticii.
Faptul că un astfel de obiectiv nu s-a realizat până azi se poate
explica şi prin aceea că americanii sunt interesaţi îndeosebi de Pacific
şi, desigur, de repoziţionarea forţelor în vederea unor posibile bătălii
(prin forţa descurajării) pentru petrolul arctic.
Războiul a început la 2 aprilie 1982. Argentinienii au invadat
insula cu 10.000 de militari. A doua zi, Margaret Thatcher a
constituit un corp expediţionar din 40 de nave de luptă, cincizeci de
nave de sprijin militare şi civile rechiziţionate, între care şi
„Elisabeta“, „Canberra“ şi „Uganda“, 40 de avioane, 60 de elicoptere,
28.000 de oameni şi 4 submarine nucleare de atac. Orgoliul
„Doamnei de Fier“ trebuia să demonstreze deopotrivă forţa Marii
Britanii, ca putere maritimă indiscutabilă, şi voinţa politică a naţiunii
de a acţiona pentru scoaterea invadatorilor din insulă. Nu pentru că
insulele respective ar avea vreo importanţă, ci pentru că ele aparţin
englezilor. Iar englezii ştiu să apere, cu orice preţ, ceea ce consideră
că este al lor.
Consiliul de Securitate al ONU a votat pentru retragerea
imediată a forţelor argentiniene şi reluarea negocierilor. Câteva zile
mai târziu, Comunitatea Europeană a stabilit un embargo asupra
importurilor argentiniene din ţările europene şi vânzărilor de arme în
Argentina. Statele Unite au hotărât să sprijine Marea Britanie, iar
Rusia n-a schiţat nici un gest.
Margaret Thatcher a ordonat distrugerea imediată a navei
„Belgrano“, nava amiral a flotei argentiniene. Acţiunea s-a desfăşurat
pe 2 mai şi a avut ca rezultat scufundarea vasului şi moartea a 350 de
militari argentinieni. Două zile mai târziu, argentinienii au scufundat
distrugătorul britanic „Sheffield“ cu o rachetă „Exocet“. Britanicii,
care ocupaseră, pe 25 aprilie, insula Georgia de Sud, au continuat
atacul.
Mai multe ţări şi-au exprimat opinia asupra acestui conflict,
unele chiar afirmând că se vor alătura de o parte sau de cealaltă.
Nimeni nu a făcut-o însă cu adevărat, în afară de Statele Unite,
care au susţinut Marea Britanie cu informaţii transmise prin satelit.
144
Primul ministru britanic, netulburata şi inflexibila „Doamnă de

Fier“, avea însă o susţinere internă totală.
Se declanşase un fel de frenezie britanică, specifică epocilor de
mari confruntări, dar şi celor în care orgoliile şi emoţiile devin
omniprezente şi omnipotente. Opinia publică argentiniană era
indignată mai degrabă împotriva americanilor, care au trădat
interesele continentului, decât împotriva britanicilor. Au remarcat
însă şi britanicii absurdul situaţiei. Nimeni nu vorbise, până la invazia
argentinienilor, de insulele sacre Falkland.
Până la acest conflict, numai filateliştii britanici cunoşteau
existenţa acestor insule. Britanicii, de fapt, nu ştiau cum să scape de
ele, în pofida faptului că locuitorii se considerau… englezi. „În fond,
scrie un corespondent britanic, dacă noi îi batem pe argentinieni, nu o
facem pentru a relua insulele, ci pentru a găsi modalitatea cea mai
demnă de a le pierde…“
Totuşi, a fost un război. Raţiunile pentru care britanicii l-au
câştigat au fost numeroase. Logistica britanică a fost superioară celei
argentiniene. S-au folosit, pentru trupele de uscat care au debarcat în
insulă, costume speciale, aparatură de vedere pe timp de noapte şi un
sistem de conducere foarte bine pus la punct. În plus, debarcarea s-a
făcut între insule, într-o zonă inaccesibilă, ceea ce a dus la
surprinderea tactică totală. Raportul de forţe a fost, de asemenea,
favorabil forţei expediţionare, atât din punct de vedere tehnologic, cât
şi în ceea ce priveşte forţa umană (2,8/1).
Marea Britanie controla net căile maritime, dar şi Argentina
controla căile aeriene, ceea ce a şi dus la scufundarea distrugătorului
respectiv. De remarcat că, din cauza restricţiilor bugetare, britanicii
n-au adus în zone imensele sale portavioane.
Generalul argentinian Mario Benjamin Menendez susţine că
victoria britanicilor se explică şi prin susţinerea diplomatică
europeană, prin sprijinul acordat de Statele Unite (prin sateliţi) şi de
Naţiunile Unite. În acea epocă, Argentina era complet izolată. Ea nu
aparţinea nici lumii a treia, nici sistemului comunist, nici
democraţiilor occidentale. Nimeni nu o susţinea, mai ales că modul în
care acţionase Junta nu era nici legitim, nici oportun, nici necesar,
nici eficient.
Consecinţele conflictului sunt şi ele absurde. Marea Britanie a
pierdut 2 distrugătoare, 2 fregate şi un cargo, câteva avioane şi
145
elicoptere, 255 de morţi şi 777 răniţi. Războiul a costat între 700 şi

900 de milioane de lire sterline. Acolo a instalat o bază militară
ultramodernă, un spital şi alte echipamente care nu servesc la nimic.
Argentina a pierdut 635 de oameni, un crucişător, un submarin,
o navă de patrulare trei nave de transport şi mai multe avioane de
vânătoare. Junta militară a trebuit să cedeze puterea civililor. Ţara a
ieşit devastată din acest conflict. Cea care a câştigat enorm de pe
urma conflictului a fost „Doamna de Fier“, care a refăcut prestigiul
Imperiului britanic. La 9 iunie 1983, ea a câştigat alegerile şi un al
doilea mandat. Ulterior, a fost numită o comisie de anchetă, sub
conducerea lordului Franks, care avea sarcina să studieze
circumstanţele conflictului. Nu i s-a făcut nici un reproş lui Margaret
Thatcher. Statele Unite au pierdut însă foarte mult în urma acestui
conflict. Americanii au fost acuzaţi că au trădat Doctrina Monroe şi
interesele aliatului lor sud-american, punând în pericol o alianţă
diplomatică ce a durat mai mult de 100 de ani.
Din punct de vedere militar, acest conflict a demonstrat rolul
tehnologiei şi al voinţei umane în război. Acest conflict are o valoare
geopolitică remarcabilă. El s-a desfăşurat în liniile generale ale
filosofiei lui Mackinder potrivit căreia care Marea Britanie, ca putere
maritimă incontestabilă poate acţiona, pe linii exterioare, împotriva
oricărei altei puteri terestre. Desigur, Mackinder, ca şi Spykman, se
refereau la Heartland-ul de Nord (Eurasia) şi la cel de Sud (Africa).
Se înţelege însă că principiul a fost folosit şi în confruntarea din
Falkland. În bătălia de la Tushima, flota rusească a parcurs o distanţă
imensă, ocolind trei continente, pentru a claca în faţa flotei japoneze
care i-a întins o ambuscadă în zona insulei Tushima. Marea Britanie a
făcut pe mare, un marş de 15.000 de kilometri, pentru a câştiga
bătălia terestră şi navală cu una dintre cele mai mari ţări ale
continentului american. Argumentul, ca şi în cazul bătăliei de la
Tushima este acelaşi: superioritatea tehnologică. Acest argument va
fi confirmat în toate confruntările care au avut loc în ultima parte a
secolului al XX-lea şi în primii ani ai secolului al XXI-lea.
2.3.2.3 Războiul din Golf din martie-aprilie 2003
Forţa terestră care a acţionat în Irak (Divizia 3 Infanterie,

Divizia 101 Aeropurtată, Diviziile 1 şi 2 din Corpul de Infanterie
146
Marină, elemente din Divizia 82 Aeropurtată) s-au bazat, în principal,

pe trei elemente foarte importante:
 scutul informaţional;
 acţiunea întrunită (integrată), în care aviaţia strategică şi
cea de pe portavioane, navele de luptă şi forţele speciale au realizat
un al doilea scut – „scutul aerian“ sau „scutul de foc“ – înapoia
căruia au înaintat spre Bagdad forţele terestre.
 elementul central al acţiunii forţelor terestre l-au
reprezentat tancurile (1000 de tancuri); în jurul lor s-a constituit
întregul dispozitiv terestru.
Ulterior, a fost adusă în teatru şi Divizia 4 Infanterie – prima mare
unitate a Forţelor Terestre Americane în întregime digitalizată –, dar,
probabil, şi pentru alte misiuni.
Modul de acţiune al forţelor terestre a fost, în general, unul
specific luptei în deşert, într-un teren în care trupele irakiene nu
puteau realiza decât cel mult surprinderea tactică. Dar şi acest lucru
era posibil, dacă apărarea ar fi fost pregătită din timp, ţinându-se
seama de uriaşul potenţial american şi organizând o ripostă bine
chibzuită, intempestivă şi asimetrică.
Era însă nevoie de o motivaţie, cel puţin ca în ianuarie 1991. Or,
se ştie, o dictatură ucide sentimentul naţional, sentimentul identitar.
Respectul faţă de soldatul irakian, pe care comandanţii americani l-au
comunicat şi l-au lăudat în urma războiului din 1991, nu s-a mai
justificat în acest conflict (cel puţin în ceea ce-i priveşte pe
comandanţii armatei irakiene, inexistentă pe teatrul de operaţii).
Unităţile americane au înaintat pe coloane, cu avangărzi
puternice. Fiecare avangardă avea în faţă, pe cele două benzi de
circulaţie ale unor drumuri asfaltate, două tancuri Abrams. Înapoia
lor se aflau alte tancuri (în general, într-o singură coloană, fără
intervale), însoţite de maşini de luptă ale infanteriei Bradley şi
Humvee. Era un dispozitiv specific pentru acea zonă şi pentru acea
situaţie. Acest dispozitiv a fost condiţionat de următoarele:
 supremaţia informaţională;
 supremaţia aeriană;
 iniţiativa strategică;
 acţiunile, în folosul forţelor terestre şi infanteriei
marine, ale elicopterelor de luptă Apache (care aparţin Forţelor
Terestre) şi avioanelor A 10;
147
 prezenţa posibilă a minelor, dar mai ales a

ambuscadelor de infanterie şi a celor efectuate de formaţiuni înarmate
ale Partidului Baas;
 rezistenţa blindajului tancului M1 Abrams la impactul
cu grenada cumulativă trasă de AG 7 şi vulnerabilitatea maşinilor de
luptă ale infanteriei şi a celorlalte maşini din coloană la astfel de
mijloace.
Pentru siguranţa reciprocă, tancurile şi maşinile de luptă ale
infanteriei au acţionat împreună, ca şi în 1991, una dintre misiunile
importante ale maşinilor de luptă fiind să protejeze terestru, pe
orizontală, tancurile în special împotriva vânătorilor de tancuri (care
acţionaseră împotriva tancurilor americane în timpul războiului din
Golf din ianuarie 1991) şi să nu permită apropierea infanteriei
inamice de aceste blindate. Misiunea tancurilor grele americane a fost
cea tradiţională a „nucleului de fier“ care asigură greutate şi energie
forţei care loveşte, înaintează şi stăpâneşte. Rolul lor a fost confirmat
pe deplin în acest război. Ele continuă să fie un element de forţă, de
stabilitate, de dominare a câmpului de luptă şi de siguranţă.
Tancul nu a mai fost (cel puţin în acest război) o forţă de izbire
care înaintează pe direcţii, cu viteză maximă, în adâncimea
dispozitivului inamic, fragmentându-i forţele şi creând faptul împlinit.
El a fost, în martie-aprilie 2003, în războiul din Irak (şi se pare că aşa
va din ce în ce mai mult în viitor) nucleul greu al unei forţe
combinate (întrunite, integrate) care înaintează înapoia unor scuturi
(informaţionale, diversioniste, psihologice, de foc etc.), loveşte şi,
mai ales, stăpâneşte.
Desigur, în urma rezultatelor războiului din 2003, conceptul
Joint Vizion 2010 (JV 2010) va fi fost revizuit în acest sens. Iniţial,
americanii îşi propuseseră ca, în 2020, unităţile grele ale Forţelor
Terestre moştenite (Legacy Force) să fie înlocuite cu o forţă
interimară (Interim Force), mai uşoară, dotată cu vehicule de luptă pe
roţi. Între timp, se lucrează la constituirea Forţei obiectiv (Objective
Force), care are ca obiectiv să asambleze, începând cu 2010, toate
calităţile formaţiilor grele şi uşoare, într-un sistem de luptă pentru
viitor (Future Combat System).
Acţiunea tancurilor şi blindatelor americane se deosebeşte,
totuşi, esenţial de cea din 1991. Este adevărat, de data aceasta, forţele
americane au întâmpinat o rezistenţă mult mai slabă decât în primul
148
război, ceea ce le-a permis să acţioneze pe coloane. Rezistenţa

irakiană a fost anihilată şi prin alte mijloace decât cele terestre. Mai
mult, în acest război, americanii au aplicat conceptul de Război bazat
pe Reţea, cu rezultate mulţumitoare. Blindatele americane au acţionat
nu ca forţă de izbire, ci ca forţă de cucerire, înapoia a trei scuturi
foarte importante (scutul informaţional, scutul aerian şi scutul
terestru – de foc).
Scutul informaţional a fost asigurat de sistemul de sisteme al
Războiului în Reţea, adică de acel sistem care a permis supremaţia
informaţională, transmiterea informaţiei în timp real şi conducerea
directă a platformelor de luptă, adesea, peste (sau în completarea)
reţelei obişnuite de comandă şi control.
Tancurile au fost dotate cu sisteme GPS, cu indicatori termici şi
(cele ale comandanţilor) cu elemente ale Războiului în Reţea
(calculatoare cuplate la reţeaua platformelor de luptă, la reţeaua
senzorilor şi, bineînţeles, la reţeaua centrală C4).
În componenţa acestui scut informaţional au intrat şi alte
informaţii decât cele transmise prin mijloace ale sistemului cunoscut
compus din sateliţi, AWACS, avioane de cercetare, avioane fără pilot,
forţe speciale etc. Este vorba de informaţii obţinute prin agenţi şi prin
surse din afara forţelor armate, dar cuplate la reţeaua centrală.
Componenta politică şi cea psihologică ale acestui război au
jucat un rol chiar mai important decât acţiunea propriu-zisă, în teatru.
Informaţiile care au apărut ulterior în legătură cu modul în care a fost
pregătit războiul, premiile mari (câte 15 milioane de dolari pentru
informaţii în legătură cu locul în care se ascunde fiecare dintre cei doi
fii ai lui Saddam Hussein şi 25 de milioane de dolari pentru
informaţii în legătură cu liderul irakian), acţiunile politico-
diplomatice, economice şi informaţionale la scară mondială arată că
războiul viitorului nu se reduce doar la teatrul de operaţii, ci se
mondializează.
Scutul aerian a fost asigurat de componenta strategică a Forţelor
Aeriene, de aviaţia de pe portavioane şi de cea a forţelor terestre, iar
scutul terestru de forţele speciale, de mijloacele aeriene ale diviziilor
(elicoptere de atac Apache şi avioanele A 10) şi de sistemele de arme.
Au fost, de asemenea, întrebuinţate poduri de asalt pe tanc H82510
(acest tip de pod va fi înlocuit cu un nou pod de asalt mult mai
eficient XM104 Wolverine). Tancurile nu au fost întrebuinţate pentru
149
lupta propriu-zisă în localitate (este vorba, în principal, de Bagdad,

Basra şi Kerbala. Ele au avut rol de descurajare şi de susţinere cu foc.
Irakienii nu au dispus de mijloace pentru a împiedica pătrunderea
tancurilor M1A1 Abrams în localităţi.
Schema de acţiune a fost următoarea: informaţie – atac
electronic – atac aerian – înaintare terestră pe suport de tancuri,
aceasta din urmă asigurând controlul şi stăpânirea teatrului.
Soarta tancurilor în armatele moderne este discutată de mai
mulţi ani, iar războiul din martie-aprilie 2003 pare să dea un prim
răspuns acestei provocări. Pentru că tancurile, în acest război, au avut
un rol cu totul deosebit.
Urmează ca viitorul să aleagă între condiţia tancului ca nucleu
greu al unei formaţii terestre întrunite sau integrate, puternic
acoperită informaţional, aerian şi terestru, şi aceea de a fi înlocuit
printr-un vehicul pe roţi, mai uşor şi cu posibilităţi de a fi transportat
rapid în teatru.
2.4 Aria de cuprindere a conceptului noului război
Care poate fi aria de cuprindere a noului război? Este el mai

amplu, mai larg, mai sofisticat şi mai cuprinzător, sau este acelaşi de
veacuri, dar îmbrăcat în hainele relativ noi (sau doar înnoite, spălate
şi scrobite) ale vechiului război? Aduce noul război ceva cu adevărat
nou sau rămâne la aceleaşi temeri, concepte şi precepte
dintotdeauna? Cum va afecta noul război vechea conflictualitate a
lumii? Va mai fi el legat de o astfel de conflictualitate sau va avea cu
totul şi cu totul alte motive, alte mobiluri, alte argumente şi alte
obiective politice şi strategice? Va aduce el conflictualitatea lumii cu
picioarele pe pământ, sau o va lăsa aşa cum este, agăţată
semnificativ şi, uneori, revoltător de mizerabil, de subiectivismul,
voluntarismul şi lipsa condamnabilă de responsabilitate a clasei
politice cu sau fără frontiere?
Noul război este mult mai larg decât cele precedente. El le

înglobează pe toate, le reuneşte în noua conflictualitate haotică a
lumii şi, în acelaşi timp le intersectează, le supune unui proces de
analiză şi sinteză, de generalizare, concretizare şi abstractizare, ceea
150
ce duce la o conceptualizare specifică a noului război. Războiul de

Reţea, Războiul cognitiv şi Războiul haotic par să fie unul din
rezultatele acestui nou proces, impus de realităţile începutului de
mileniu, de analiză şi reconsiderare a războiului.
2.4.1 Războiul de reţea
Războiul de Reţea, sau în Reţea, este şi va fi din ce în ce mai

mult prima şi cea mai importantă faţetă a noului război, de care
vorbim din ce în ce mai des, înţelegând, prin această plonjare în
interdependenţe, un fel de plonjare într-o uriaşă pânză de păianjen.
Reţeaua este pânza de păianjen a civilizaţiei tehnologice şi
informaţionale, care ne va duce, într-un orizont previzibil, în faţa
acelei trompe uriaşe care va suge informaţia din noi şi ne va
transforma doar în nişte forme fără conţinut, fără fond, dependente de
noul conţinut care ni se va injecta şi care, după ce ne vom desprinde
de pânza care ne-a imobilizat şi vom pluti o vreme ca nişte electroni
liberi, sau ca nişte musculiţe rătăcite, fără conţinut, vom fi din nou
prinşi într-o altă pânză de reţea-păianjen. Şi va apărea iarăşi o uriaşă
sau minusculă trompă care va suge noul conţinut transformat în
informaţie prin scurtul şi productivul nostru zbor liber, precum cel al
albinelor care adună nectar... Pentru că informaţia nu se creează decât
prin libertatea izvoarelor sau a creierelor...
„Un virus informatic – scrie François-Bernard Huyghe – are
capacitatea de a face milioane de victime atunci când declamă: Vă
iubesc, iar generalii se văd nevoiţi să ducă războaie cu zero morţi.
Economia se militarizează, războiul se vrea umanitar. Cetăţenii
reclamă coduri secrete, spionii vor publicitate. Noi dorim tehnologii
liniştite, dar avem conflicte dure. N-avem inamici, avem în schimb,
peste tot, bătălii. Toate aceste paradoxuri sunt, de fapt, unul singur:
societatea informaţiei produce contrariul său – conflictul şi
secretul.”42
Toate par, parcă, întoarse pe dos, fiecare trece în contrarul său
sau tinde către contrarul său, dar nu pentru a-l distruge – un contrar
distrus nu face doi bani, el este valabil doar ca adversar, nu şi ca
învins –, ci pentru a-l folosi, pentru a lua ce-i al lui şi a nu-i da nimic
42
François-Bernard Huyghe, L’ennemi à l’ère numérique. Chaos, information, domination,
version numérique publicată de autor pe site-ul http://www.huyghe.fr
151
în schimb. Oamenii vor fi dotaţi cu cipuri, nu pentru a le fi lor mai

uşor să aibă acces la informaţia mondială, ci, probabil, pentru a fi mai
uşor identificabili şi manipulabili în marea masă care, în toamna lui
2011, a depăşit şapte miliarde de suflete.
Obsesia controlului şi manipulării, a influenţării şi dominării
informaţionale devine ea însăşi o obsesie. Ne este din ce în ce mai
greu să distingem între efectele reale şi cele benefice ale IT şi high
tech şi modul în care acestea sunt folosite pentru noul război, pentru
dominarea planatei, a statelor, a pieţelor şi resurselor, a oamenilor şi
gândurilor. Dar, sincer, nici nu ştim foarte exact la ce ne-ar folosi…
Oricum, lumea merge înainte, iar acest mers face uneori
caduce privirile înapoi. Dar, fără „înapoi”, nu există „înainte”, iar
fără „înainte”, nu există nici raţiunea devenirii, nici cea a duratei.
Oamenii neagă ceea ce li se pare lor că nu le foloseşte, nu
recunosc ce au făcut rău şi nu-şi reprezintă durerea. Ei trăiesc într-un
prezent continuu şi într-un viitor neclar pe care îl asociază unei
dimensiuni care nu are decât un contur vag şi un halo de lumină
difuză, care poate fi şi o simplă iluzie: speranţa. Nimeni nu-i lasă să
renunţa la ea, nimeni nu-i îndeamnă să o păstreze. Dar secretul se
desecretizează, libertatea se secretizează. Desecretizarea este
generată de nevoia de informaţie, de cât mai multă informaţie,
secretizarea libertăţii vine din nevoia de securitate, de siguranţă, de
stabilitate şi de aşezare a valorilor la locuri sigure, bine apărate şi
bine protejate.
NESECRET
informaţie
Nevoia de
SECRET
Informaţie
SECRET-NESECRET
strategică
Nesecret, liber
SECRET
NESECRET
la comunicare,
Nevoia de
securitate
la atitudine,
la comportament,
la parteneriat,
la acţiune
152
Totuşi, aceste două planuri nu se pot contopi. Este adevărat,

reţeaua desecretizează tot mai mult lumea, dar tot ea o secretizează la
loc. Secretizarea şi desecretizarea nu sunt complementare, ci doar
funcţionale. Fiecare trece în cealaltă când are nevoie să treacă. O
astfel de trecere nu este transformare, cum s-ar putea crede, nici
metamorfozare, ci doar... căutare. Lumea secretă caută informaţie şi
credibilitate, lumea nesecretă, lumea liberă, caută securitate. Aparent,
reţeaua oferă fiecăreia dintre aceste lumi ce doreşte ea să vadă, să afle,
să ştie, să folosească, să ofere, să-şi asigure, adică, funcţionalitate,
stabilitate şi securitate, în noul context politic şi strategic bazat pe
reţea. În realitate, este vorba nu de o deschidere spre orizonturi şi
posibilităţi nemărginite, ci doar de un nou modus vivendi. Acest nou
modus vivendi nu este mai puţin conflictual decât cele de dinaintea
lui. Este însă mai apropiat de spaţiul acţional, de teatrele de
confruntare extinse ale planetei, de paradoxurile ei. Şi, evident, de
coordonatele, conceptele şi realităţile noului război.
Războiul de reţea se duce în reţea, prin reţea, pentru reţea, dar
nu înafara lumii reale, ci tocmai în miezul cel mai fierbinte al acesteia:
natura umană, informaţia, cunoaşterea, gândirea, logica.
Un astfel de război de reţea are, în opinia noastră, foarte multe
dimensiuni printre care pot fi situate şi următoarele:
 este un război de reţea, în reţea şi pentru reţea;
 este un război tehnologic, informaţional, psihologic şi
mediatic;
 este un război în expansiune;
 urmăreşte realizarea supremaţiei informaţionale, în toate
dimensiunile şi sub toate aspectele, prin desecretizarea secretului şi
crearea, în spaţiul nesecretizat, a unei nevoi endogene de securitate
prin secretizare;
 urmăreşte dominanţa în spaţiul cognitiv, prin punerea în
circulaţie a unor concepte de mare semnificaţie sau care par a avea o
foarte mare semnificaţie, precum şi a unor metodologii de analiză,
sinteză, generalizare şi abstractizare, creând astfel un fel de nou
modus cognoscendi;
 urmăreşte revoluţionarea gândirii războiului, în sensul
unor construcţii de sinteză în spaţiul noţiunilor, judecăţilor,
raţionamentelor şi conceptelor.
153
Acest nou război – exprimat şi manifestat şi sub forma

războiului de reţea, dar nu numai – nu este doar ceea ce numim
Război bazat pe Reţea, ci un fel de metarăzboi care foloseşte toate
tipurile de reţele – de la cele de informaţii, la cele ale traficanţilor şi
radioamatorilor – pentru a ajunge oriunde există fiinţă umană care
poate fi informată, dezinformată, influenţată, atrasă de o parte sau de
alta a unei baricade nevăzute, aruncată într-o stare de haos sau de
incertitudine, transformată într-o sursă de informaţie utilă, de produs
util sau pur şi simplu de forum-ist care recepţionează ce i se spune şi
îşi dă cu părerea în sensul dorit de marile „armate” de reţea. Un astfel
de individ (omul cibernetizat) pare centrul Universului – chiar are
această impresie întrucât poate vorbi în timp real cu cine doreşte el de
pe glob –, dar, în realitate, nu este decât un pion pe o tablă de şah.
Un astfel de metarăzboi se manifestă cu pregnanţă în toate
spaţiile cunoscute şi pe toate coordonatele activităţii omeneşti, de la
simpla activitate productivă obişnuită, la marea dimensiune a gândirii
formale, dar mai ales în cele patru spaţii care configurează lumea
modernă:
 spaţiul fizic;
 spaţiul informaţional sau cibernetic;
 spaţiul psihologic;
 spaţiul cognitiv.
Forţele şi mijloacele unui astfel de război sunt numeroase. Să

ne gândim, spre exemplu, că, la fiecare magazin de electronice, se
găseşte un GPS care te poate conduce oriunde în lume, pe oricare
drum doreşti, un calculator cu care poţi intra imediat în reţea, un
modem wireless, pe care-l poţi cumpăra cu câteva zeci de euro şi o
mulţime de alte produse ale acestei lumi electronice de reţea în care
se pare că adevăratul război pentru spaţiul fizic, spaţiul comercial,
spaţiul mediatic, spaţiul psihologic şi spaţiul cognitiv abia începe.
2.4.2 Războiul asimetric
Războiul asimetric este, în mare măsură, tot un război de reţea.

N-ar fi tocmai corect să spunem că războiul asimetric este o creaţie
violentă a prăpădiţilor lumii, a disperaţilor, a celor ce nu dispun de
154
tehnologii sau a criminalilor, teroriştilor, huliganilor, statelor prost

guvernate sau falimentare, adică a „răului” lumii.
Nu putem intra din nou în acea capcană – şi ea asimetrică şi
perversă – potrivit căreia „noi” suntem buni, iar”ceilalţi” sunt „răi”,
iar datoria noastră este să-i nimicim pe cei răi sau să-i facem buni.
Dacă se poate. Dacă nu, nu. O astfel de capcană, simplistă şi perversă,
totuşi, există şi atrage, din păcate, foarte multă lume. Deşi ne aflăm în
era cunoaşterii – chiar a cunoaşterii ştiinţifice –, continuăm, în mare
măsură, să trăim în această dihotomie primitivă buni-răi, noi şi
ceilalţi, da-nu.
Toate acestea sunt în discordanţă cu descoperirile ştiinţifice, cu
uriaşul potenţial uman de a cunoaşte şi înţelege procesele dinamice
complexe, departe de echilibru, ecuaţiile nelineare, evoluţiile şi
desfăşurările complexe, chiar haotice. Această realitate complicată
generează, dealtfel, un alt mare paradox al acestei lumi: trăim şi
gândim complex, suntem angajaţi în cunoaşterea nelimitată a
nemărginirii, însă, în ceea ce priveşte conflictualitatea, pacea şi
războiul, impunem simplismul, exclusivismul, dihotomia şi o
condamnabilă uşurinţă de a opera cu da şi cu nu, fără a ne păsa câtuşi
de puţin de intervalul infinit dintre aceste două extreme.
Războiul prezentului şi cel al viitorului – practic, toate
războaiele prezentului şi, mai ales, cele ale viitorului – vor îmbrăca
forme dintre cele mai ciudate şi mai imprevizibile, iar conţinutul lor
se va particulariza din ce în ce mai profund, deşi, în linii generale, va
rămâne acelaşi ca acum o mie de ani. Dar, într-un anumit fel, toate
acestea – formă, conţinut, politici, strategii, tactici, resurse etc. – vor
fi strânse, ineluctabil, în chingile reţelei şi, în acest fel, vor putea fi,
în oarecare măsură, cunoscute şi chiar influenţate sau modelate
semnificativ.
Reţeaua a schimbat complet faţa lumii. Omul este, de-acum,
conectat nu numai la informaţie, ci şi la acţiune. De undeva dintr-un
punct, el poate acţiona, la zeci de mii de kilometri un dispozitiv, o
maşină, un instrument cu care poate face cam tot ce doreşte el şi,
evident, ce îl lasă sau pot să-l lase cei mai puternici ca el – cei care
controlează şi gestionează reţeaua sau reţelele – să facă sau să nu facă.
Între el, adică între acest om oarecare situat undeva, într-un punct de
pe planetă sau din spaţiul cosmic conectat la reţea, şi ei, managerii
reţelei, se va duce totdeauna un război, un război asimetric de reţea şi
155
pentru reţea. Un război, desigur, disproporţionat şi complicat. Pentru

că totdeauna managerii reţelei vor impune, în interesul lor şi al reţelei,
anumite reguli de funcţionare a reţelei, regimuri de securitate
(evident, pentru alţii, adică pentru ceilalţi, şi nu pentru ei), iar el,
omul-punct din reţea sau de reţea şi ceilalţi „alţii” vor căuta să spargă
aceste regimuri, să iasă din îngrădiri, să folosească reţeaua sau
reţelele aşa cum vor şi cum cred ei. În final – dacă va exista un final
– probabil că nu va câştiga nimeni.
Războiul reţelei sau reţelelor este unul de tip continuu, ca şi cel
economic, un război pentru impunerea unui interes împotriva altor
interese, unei politici împotriva altor politici, unei voinţe împotriva
altor voinţe, pe de o parte, şi, pe de altă parte, o reacţie sau un
complex de reacţii la aceste impuneri.
Războiul reţelelor, războiul în reţea, de reţea şi pentru reţea va,
şi în continuare, ceea ce a fost el mereu, adică, între altele şi un
mijloc, ultimul dintre ele, de deblocare a unei situaţii strategie, mai
exact, infostrategice şi va urma, în principiul, cam aceleaşi reguli
precum războiul descris de Clausewitz, dar nu oricum, ci în noile
condiţii ale noului teatru de război, adică ale noului război.
Scopul politic al acestui nou război – avem, aici, în vedere
doar una dintre componentele noului război, cea a confruntării pentru
reţea – este asemănător celui din vremea marelui Napoleon:
impunerea voinţei politice.
Evident, impunerea voinţei politice acolo unde există putere şi
capacitate de a folosi această putere, adică în reţea. Obiectivul
strategic este învingerea sau distrugerea inamicilor din reţea,
impunerea unui sistem favorabil de gestionare a reţelei şi asigurarea
capacităţii proprii, în defavoarea capacităţii celorlalţi, de a folosi în
mod eficient reţeaua. Astăzi, cine domină reţeaua domină lumea.
Iar dominarea reţelei nu se poate realiza decât prin mijloace
disproporţionate şi, în foarte mare măsură, asimetrice, adică greu de
egalat, de cunoscut, de înţeles şi, mai ales de contracarat. Asimetria
puterii constă în disproporţia pe care o creează, o menţine şi o
amplifică şi, evident, în capacitatea de a se adapta rapid la reacţia
asimetrică a adversarilor, aceştia fiind, totdeauna sau de cele mai
multe ori, în inferioritate tehnologică, dar nu şi strategică.
156
CAPITOLUL 3
CUNOAŞTEREA NOULUI RĂZBOI
Una dintre provocările vitale ale omenirii este cea a cunoaşterii

profunde a războiului. Ea a devenit cu adevărat vitală în momentul în
care războiul însuşi a pătruns, prin mijloacele sale, în spaţiul
cunoaşterii, deşi el, cam în toate timpurile, nu s-a arătat prea dispus
să existe în văzul lumii, să se supună adică procesului cunoaşterii.
Dar faptul că războiul încearcă (şi chiar reuşeşte) să se folosească de
cunoaştere sau de anumite componente ale acesteia ca de o armă, să
transforme adică unele dintre elementele cunoaşterii în arme de
subjugare, influenţare, distrugere sau de supunere devine extrem de
important. Pentru că nu ştim cum se va comporta acest metasistem
sau metaproces – războiul – în viitoarele bifurcaţii. Ştim doar că
războiul este un fenomen social complicat, că este un instrument al
politicii, adică o modalitate prin care o putere impune alteia voinţa sa
sau prin care o entitate politică esenţială (stat, grup de state, alianţă
etc.) îşi apără voinţa în faţa alteia. Nu ştim dacă va alege calea
transparenţei, a expansiunii soluţiilor conflictualităţii în spaţiul
cunoaşterii, prin mijloacele cunoaşterii, sau doar se va folosi de
universul infinit al cunoaşterii pentru expansiunea conflictualităţii de
tip războinic. Noi considerăm că ambele comportamente se cer
studiate şi analizate, întrucât, atunci când este vorba de fenomenul
război, singurele lucruri importante sunt resursele, informaţia,
luciditatea, curajul adevărului şi marea responsabilitate a deciziei
politice şi strategice pentru declanşarea, continuarea şi finalizarea lui.
3.1 Războiul şi teoria cunoaşterii
Poate fi, oare, războiul supus unui proces de cunoaştere? În ce

constă, de fapt, cunoaşterea războiului? Este vorba de cunoaşterea
cauzelor şi efectelor, mecanismele războiul fiind, pentru majoritatea
oamenilor, un fel de cutie neagră? Sau putem spera ca sistemul şi
157
procesele deosebit de complexe pe care le presupune războiul să

poate fi supuse cu adevărat cunoaşterii comune şi mai ales
cunoaşterii ştiinţifice? Va reuşi oare ştiinţa cunoaşterii să treacă
dincolo de numeroase cortine care adâncesc tot mai mult misterul
fenomenului război, deşi el pare, acum, după experienţa dramatică a
ţărilor care au compus Iugoslavia, după cea a Irakului,
Afganistanului şi Orientului Mijlociu şi transmiterea în direct a unor
imagini accesibile tuturor, intrat deja în reţelele de comunicaţii de
tip Internet?
Ceea ce s-a transmis în direct despre recentele confruntări

armate poate fi impresionant. Oamenii sunt avizi după spectacole.
Dar războiul nu este un spectacol. Ceea ce se vede la televizor nu
înseamnă război transmis în direct, ci doar nişte umile secvenţe din
conul extrem de limitat al camerei de luat vederi. Comentariile care
se fac de avizaţi sau neavizaţi sunt şi ele parţiale şi convenabile sau
interesate, unele foarte critice, altele foarte laudative. În realitate,
foarte puţini oameni ştiu ce înseamnă cu adevărat fenomenul război
şi cu atât mai puţin războiul concret, cel care se duce în teatrul de
război şi în teatrele de operaţii. Cunoaşterea ştiinţifică asupra
războiului va rămâne, încă pentru multă vreme, parţială, fragmentată
şi discutabilă, întrucât interdisciplinaritatea şi integrarea cunoştinţelor
vor întâmpina totdeauna dificultăţi. De aici nu rezultă că războiul nu
poate fi cunoscut sau că, între război şi cunoaştere, există o falie greu
de trecut. Rezultă numai dificultatea extremă a acestui proces şi
uşurinţa cu care pot fi oamenii manipulaţi de către cei interesaţi să o
facă.
3.1.1 Managementul cunoaşterii războiului de tip cognitiv

şi limitele sale
Războiul cunoaşterii este mult mai mult decât războiul

cunoştinţelor, iar cunoaşterea războiului devine tot mai dificilă.
Cunoaşterea unui fenomen atât de complex, dominat de politici
feroce şi de interese fără limite în spaţiul conflictualităţii, trebuie să
treacă prin furcile caudine ale unei confluenţe şi, deopotrivă, ale unor
falii dintre raţional şi iraţional, dintre ceea ce există şi merită să piară,
dintre ceea nu există şi merită să nu existe.
158
Oamenii nu-şi doresc nici războiul şi nici războaiele,

indiferent cum ar fi şi ce ar fi acestea. Fiecare om respinge războiul,
dar aproape fiecare este sau devine robul războiului sau carnea de tun
a bătăliilor interminabile pentru cuvinte, resurse, pieţe, putere şi
influenţă. Stresul războiului devine atât de mare, încât nu ne mai
putem lipsi de el. Face parte din viaţa noastră, fără să dorim acest
lucru şi, în acelaşi timp, fără să simţim în mod direct această prezenţă
tacită, poluantă şi molipsitoare.
Violenţa din comportament, din muzică, din literatură, din
programele de televiziune, dar şi din teatrele războaielor de tot felul,
este edificatoare şi nu are nevoie de cunoaştere, iar atunci când
cineva doreşte, totuşi, s-o cunoască, se deschide un labirint din care
cu greu mai poate cineva ieşi.
Dintotdeauna, războiul a adunat, sub, în sau pe aripile sale
distrugătoare, acaparatoare şi, câteodată, chiar şi un pic protectoare,
cam tot ce a realizat mai de preţ cunoaşterea umană. Şi aceasta, nu
dintr-un egoism feroce şi lipsit de orice raţiune, ci tocmai din prea
multă raţiune.
Paza bună, care, de cele mai multe ori, trece primejdia rea,
este valabilă şi în cazul războiului. Mai ales în cazul războiului cu
desfăşurări violente reale şi previzibile, unde primejdia are cu totul
alte dimensiuni decât în viaţa de fiecare zi.
Dar viaţa este viaţă. Ea îşi are legile ei, universul ei şi modul
ei de a percepe, eluda, accepta şi, evident, de a-şi asuma provocările,
pericolele şi ameninţările. Oricum, războiul nu cere permisiunea
vieţii, nici să fie acceptat sau negat, nici să fie declanşat. El face parte
din viaţa oamenilor şi, în cea mai mare măsură, se supune universului
legilor ei, iar legile ei sunt contradictorii şi chiar conflictuale, de unde
şi permanenţa războiului, ca parte intrinsecă a vieţii conflictuale a
oamenilor.
Totuşi, înaintea a orice altceva, chiar şi a războiului, se
situează viaţa. Chiar dacă un om adevărat este cu adevărat fericit
atunci când gândul îi este mai tare ca viaţa, el, omul gândului, oricât
ar dori şi oricât s-ar chinui, nu va putea ieşi niciodată dintr-o realitate
incontestabilă: nu există gând fără viaţă, iar viaţa precede şi însoţeşte
totdeauna gândul, chiar şi atunci când gândul o depăşeşte,
construindu-şi propria lui lume, propria lui existenţă, propria lui viaţă,
159
care nu poate fi decât una cu desfăşurări în spaţii multiple, abstracte

şi concrete, terestre şi cosmice, sensibile şi raţionale, uneori şi
iraţionale...
Cunoaşterea se află, în primul rând, în slujba vieţii, şi nu doar
pentru că este, efectiv, produsul ei, ci şi pentru aceea că ea însăşi
produce viaţă şi înnobilează viaţa. Cunoaşterea se prezintă ca un
proces de asimilare a mediului cognoscibil şi, în acelaşi timp, de
acomodare la cerinţele şi exigenţele lui. Cunoaşterea este o frumoasă
şi năbădăioasă construcţie dinamică, permanentă, bazată pe o
arhitectură flexibilă şi pe un proiect de mişcare şi în mişcare. Un
proiect care se modifică mereu, întrucât mereu trebuie adăugat câte
ceva, sau de schimbat câte ceva.
Viaţa omului este foarte complexă şi foarte complicată. Ea se
desfăşoară concomitent pe foarte multe planuri, unele prezente, altele
trecute, iar cele mai multe viitoare – întrucât omul trăieşte în viitor –,
în foarte multe forme şi cu conţinuturi dintre cele mai diversificate.
Omul trăieşte concret, dar şi abstract, într-un spaţiu cât se poate de
real, dar şi într-un spaţiu virtual, se adăposteşte şi chiar se închide
într-o casă, dar se deschide, prin gând, prin raţiune şi prin reţea, spre
toate orizonturile, pătrunde în lumea întreagă, în toate spaţiile
posibile şi imposibile, de la Atom la Univers. Omul este monada
civilizaţiei sale. Este Nimic în Totul şi Totul în Nimic. Este, ca să-l
parafrazăm pe Kant, lucrul în sine al lui Dumnezeu.
Dar omul acesta atât de complex şi atât de complicat mai este
încă ceva. Este tot timpul teatrul unui război permanent, unui război
de atriţie, care se duce în el, cu el, pentru el, împotriva lui sau în
numele lui, într-un Univers fantastic, mişcător şi nesigur, Universul
lui.
Războaiele de până acum n-au fost altceva decât părticica
vizibilă a Marelui Război al Cunoaşterii care se duce de mii de ani în
acest teatru-univers, care este omul. Puţina siguranţă de care are parte
omul în viaţa lui se distribuie, mai exact, se risipeşte în milioane şi
milioane de lucruri mărunte. Acestea-i abat atenţia de la pericolele
ce-l pândesc la tot pasul şi care sunt extrem de numeroase. Totul, dar
absolut totul, de la radiaţia cosmică sau solară care, într-o zi, poate,
va pătrunde ionosfera şi îl va descompune pe om în elementele
primare ale Universului, la posibilul criminal real sau virtual care-l
aşteaptă la una dintre cotiturile drumului lui sinuos şi complicat prin
160
Universul Cunoaşterii, ca al oricărui sistem dinamic complex, sau la

oceanul care, bulversat de un tsunami, se va năpusti peste plaja
însorită în care el, omul, se simte, în clipa dinaintea dezastrului,
fericit, ameninţă. Totul ameninţă şi, în acelaşi timp, oferă o mică
marjă de securitate, adică o cută de univers în care poţi să te
adăposteşti.
Totul este o ameninţare. Diluată de milioanele de lucruri
mărunte care, totuşi, nu ameninţă în mod direct, ci dantelează şi
înfloresc viaţa, abătând-o de la marea şi adevărata ameninţare:
Cunoaşterea. Partea malefică şi imprevizibilă a Cunoaşterii. Este o
manevră strategică de înşelare, care înşeală de zeci de mii de ani şi pe
care, deşi o cunoaştem, ne facem că n-o vedem. Dar ea există şi, din
când în când, îşi exprimă prezenţa, mai mult sau mai puţin vizibil,
mai mult sau mai puţin inteligibil, mai mult sau mai puţin major,
uneori în simple semne, sau în simboluri, alteori, în evenimente
extrem de grave – cutremure, uragane, avalanşe, războaie –, în spaţiul
fizic, dar şi în cel al cunoaşterii, care distrug, îngrozesc, intră în
memorie, dar, aproape imediat, sunt uitate sau, mai exact, acceptate
ca făcând parte din viaţă.
Trăim lângă ele, lângă toate aceste pericole ce pot deveni
ameninţări directe, aşa cum căprioara trăieşte lângă leu, ştiind sau
simţind, probabil, că regele animalelor poate deveni primejdios doar
când este înfometat, iarba lângă erbivore, planeta Pământ lângă
oceanul de meteoriţi şi de radiaţii, sistemul solar lângă alte sisteme,
probabil foarte acaparatoare de energie..., cum ar fi, spre exemplu,
Centrul Galactic, din care chiar face parte.
Omul cunoaşte toate acestea, pentru că face parte din ele,
pentru că, într-un fel, este demiurgul lor (în sensul că le recreează în
propria sa gândire), chiar dacă unele dintre propriile sale creaţii îl
înrobesc, iar altele îl umilesc. Toate însă îl înalţă şi, într-o formă sau
alta, îl sufocă, îl copleşesc.
Fiinţa umană este o fiinţă a cunoaşterii. Deşi multe dintre cele
omeneşti rămân încă necunoscute şi/sau zone interzise cunoaşterii,
poate chiar incognoscibile, viaţa omului, inclusiv în componenta sa
conflictuală şi războinică, este şi rămâne cognoscibilă. Războiul, ca
produs al acţiunii omului social, al societăţii omeneşti, poate fi
cunoscut. Iar dacă este o creaţie a omului şi, ca atare, poate fi
cunoscut, el, războiul, poate fi şi transformat. Chiar şi Marele Război
161
al Cunoaşterii poate fi transformat în Marele Efect al Cunoaşterii. În

Marele Câştig al Cunoaşterii. Omul, probabil, nu va reuşi niciodată
să iasă din conflictualitatea propriei gândiri şi totdeauna va considera
că Universul este vinovat pentru problemele şi frământările sale. Dar
va trăi cu ele, căutând, pe cât posibil un mic adăpost liniştit şi cât se
poate de sigur în propria sa gândire.
3.1.1.1 Limite şi limitări
De ce face războiul parte din viaţa oamenilor? De ce au

oamenii nevoie de războaie? Este războiul o reproducere, la scară
macro, a ceea ce se află în om la scară micro? Există, oare un război
genetic? Este, oare, omul sortit să suporte, să creeze şi să dureze, la
infinit, războiul? Fără război şi războaie, oare, omenirea ar muri de
plictiseală?! Ce înseamnă Marele Război al Cunoaşterii? Este
Războiul un dat cosmic, un act sau un edict Dumnezeiesc?
Omul crede că în jurul lui se învârtesc toate. Chiar dacă ştie

foarte precis – după sute de mii de ani de existenţă, a aflat şi el atâta
lucru! – că el nu este şi nu poate fi centrul Universului, ci doar o
fărâmă oarecare dintr-un infinit de infinituri, omul continuă să adune,
să centreze şi să concentreze în jurul lui toate orizonturile. Le strânge
în jurul lui, dintr-un simţ de proprietate, dar, mai ales, din nevoia de a
le cunoaşte, de a şti ce-i cu ele, la ce pot folosi şi la ce-i pot folosi şi
chiar de a se folosi de ele. Sau, de ce nu, de a le fi el însuşi folositor.
Omul priveşte cu teamă şi curiozitate la aceste orizonturi
nemărginite, întrucât ele se află mereu într-o zonă imprecisă, de falie
sau de confluenţă, dintre lumea lui – care se confundă cu el însuşi –
şi lumea de dincolo de el, de limitele lui fizice, de limitele lui
cunoscute şi cognoscibile, lumea mare, dar, într-un fel, tot lumea lui.
Pentru că lumea cealaltă, pe care tot el, omul, vrea s-o ştie, dar se
teme să afle prea multe lucruri despre ea, este o lume a nefiinţei, a
nemişcării, a non-conflictualităţii, este o lume eternă, o lume
încremenită, o lume a entropiei zero. Iar lumea eternă, fiind lipsită de
mişcare şi de conflict, nu există. Cel puţin, în planul cunoaşterii. Ce
să cunoşti la ea?!
Războiul nu este o lume, ci doar un sistem de acţiuni, un
proces şi, prin aceasta, un instrument de construcţie sau de distrugere
162
în spaţiul unei lumi, al acestei lumi reale sau imaginare, sau al acestor
lumi, un fenomen care reproduce, în mediul oamenilor, ceea ce, de
fapt, se petrece în Univers. Şi Heraclit spunea asta, uimit, probabil, ca
şi noi, de energiile teribile ale lumii care se concentrează şi se
dezlănţuie în războaie.
Acest raţionament creează o oarecare resemnare în mediul
uman, în sensul sugerării ideii că războiul n-ar ţine doar de oameni şi
n-ar cădea în responsabilitatea oamenilor, că n-ar fi ei, oamenii,
vinovaţi de o asemenea grozăvie, ci altcineva, oricine altcineva din
Univers, energiile negative, extratereştrii…, oricine, mai puţin el,
omul. El, omul, care are conştiinţa de pândar şi convingerea de
victimă, crede şi acum, după atâtea milenii de existenţă şi cunoaştere,
că toată responsabilitatea şi, ca atare, întreaga vină a războiului ar
aparţine altcuiva, Universului iresponsabil, legilor naturii care se
transpun dramatic în legile naturii oamenilor, hazardului, nenorocului
etc. De aceea, potrivit unei asemenea viziuni, n-ar fi prea multe
lucruri de făcut în ceea ce priveşte Războiul. Aşa cum nu sunt prea
multe lucruri de făcut nici în ceea ce priveşte furtuna, uraganul,
bombardamentul cu meteoriţi, avalanşele iernilor aspre sau
inundaţiile din vremea musonilor, în spaţiul sud şi sud-est-asiatic, a
ploilor de toamnă sau de primăvară, în spaţiul european. A
blestemelor şi realităţilor partidelor politice iresponsabile în spaţiul
românesc...
Fără a înlătura complet o astfel de perspectivă, trebuie să
vedem şi latura cealaltă a războiului, cea care aparţine efectiv
oamenilor, celor care gândesc războiului şi creează mijloacele
necesare pentru ducerea lui. Pentru că, înainte de a fi confruntare
violentă (odinioară, în săbii şi săgeţi, astăzi, în sisteme de arme
precise şi chiar în arme de distrugere în masă, mâine, în unde,
electroni şi, probabil în reţele, poimâine, în concepte), războiul este
gând, concepţie, plan, proiect. Iar toate acestea sunt făcute şi vor fi
mereu făcute de oameni. Războiul oamenilor este o confruntare
violentă – în „şpăngi” de toate soiurile sau în concepte şi teorii de
toate soiurile –, gândită, planificată, programată.
Oamenii ştiu dinainte ce au de făcut în cazul unui război, se
pregătesc îndelung, din generaţie în generaţie, practic, de când există
omenirea, pentru astfel de eventuale confruntări, pentru orice fel de
163
confruntări şi de probleme, elaborând politici şi strategii, constituind

forţe şi mijloace, alocând resurse.
Toţi ştim că politicienii sunt cei care, în ultimă instanţă,
hotărăsc războiul. Iar unii dintre mai marii sau mai micii politicieni ai
lumii, care nu sunt Dumnezeu, cred, uneori, că războiul le-a fost dat
lor şi numai lor să se folosească de el, aşa cum le-au fost date mâinile,
picioarele şi, într-o anumită măsură, creierele.
De aici nu rezultă că politicienii ar avea mai mult sau mai
puţin creier ca alţii, care nu sunt politicieni, ci doar faptul că, de când
este lumea, creierele politicienilor n-au ezitat să se folosească, la
vremuri mai mult sau mai puţin potrivite, şi de acest fenomen al
conflictualităţii omeneşti, mai exact, al vieţii omeneşti (viaţă care, aşa
cum spuneam, este conflictuală de la un capăt la altul), pentru
impunerea propriei lor voinţe altor politicieni sau, pur şi simplu, altor
ţări şi altor oameni de pe planetă. Ceea ce, la urma urmei, este foarte
normal, de vreme ce trăim într-o lume a voinţelor care, dacă sunt
voinţe, se confruntă.
Confruntarea voinţelor ţine de o dialectică ciudată şi
paradoxală, pe care n-a înţeles-o nimeni, niciodată pe deplin, deşi toţi
au formulat-o şi au explicat-o prin sute şi mii de volume.
3.1.1.2 Axiologia conflictualităţii
Deşi omul este mai mereu surprins de evenimente, niciodată

nu disperă şi nu se lasă bătut. Totdeauna, caută soluţii, reacţionează
într-un fel sau altul, gândeşte ce face, acumulează experienţă, învaţă,
supravieţuieşte. Şi, mai presus de toate, din acel Labor improbus
omnia vincit (Munca stăruitoare le învinge pe toate), deviza lui de
muncă şi de viaţă, el îşi face un templu de putere, mândrie şi
demnitate. Mai mult, o astfel de filosofie a muncii stăruitoare creează
durata, iar durata înseamnă valoare. Numai ce este valoros durează.
Nimic din ceea ce nu este valoros nu poate rămâne sub semnul
duratei. Conceptul de valoare joacă, în istoria lumii, rolul pe care-l
joacă cel de lege în ştiinţele naturii.
Valoarea, în spaţiul civilizaţiei oamenilor, concept
fundamental al culturii şi, deopotrivă, pilon al civilizaţiei, al oricărei
civilizaţii, este pusă în slujba omului şi a mediului său de viaţă.
Heinrich Rickert şi Wilhelm Windelband, ca de altfel întreaga şcoală
164
de la Baden, au dezvoltat o ştiinţă a valorii – axiologia 43 –, care

înseamnă respect faţă de sensul valorii, acela de a legitima
individualitatea.
Axiologia este, îndeosebi, ştiinţa valorilor morale. Ea se
descompune în două părţi importante, în două ştiinţe importante:
etica şi estetica. Aparent, ştiinţele astea n-au ce să caute în
managementul războiului. Aici nu este însă vorba de orice război, ci
de războiul cognitiv, adică de acel război care se duce nu doar în
zona conceptelor economice şi militare, ci şi în regiunea extrem de
sensibilă a conceptelor care construiesc arhitectura axiologică a unei
naţii, a unui continent, a unei lumi.
Asemenea concepte, care construiesc migălos, ca nişte albine,
valoarea sau asamblează valori în sisteme puternice şi coerente, sunt
dinamice, sunt concepte acţionale şi, din acest motiv, sunt vulnerabile.
Războiul cunoaşterii le vânează la tot pasul, fie pentru a le distruge,
fie pentru a le influenţa, fie pentru a le transforma, dar totdeauna
pentru a le folosi sau pentru a se folosi de ele.
Războiul acesta al Cunoaşterii este cumplit, întrucât nu este
unul comun, cu arme la vedere, cu strategii previzibile, ci unul care
se infiltrează în spaţiul motivaţiei cunoaşterii, care distruge sau
impune concepte.
Numai relaţia cu valoarea permite identificarea, în interiorul
unui infinit sensibil, a unor singularităţi eterogene.
Există oare valoare şi în conflictualitate? Cu alte cuvinte,
conflictualitatea are valoare în sine? Poate fi ea, conflictualitatea,
raportată la o valoare, de tipul celei pe care o are, spre exemplu,
diamantul lui Rickert? Dar războiul? Face războiul parte dintre
sistemele de valori ale lumii?
Evident, răspunsurile la aceste întrebări şi la multe altele
asemănătoare nu pot fi decât negative. Toate aceste acţiuni care ţin de
conflictualitate, fie că se numesc revoluţii, insurecţii, revolte, gherile,
proteste sau război, nu sunt valori, întrucât sunt acţiuni, iar acţiunile
sunt provocate de interese, de scopuri şi obiective ce se realizează, în
cazul războiului şi al conflictualităţii armate, prin violenţă.
43
În filosofie, cuvântul axiologie a apărut în 1902, în lucrarea Logica voinţei a lui Paul Lapie şi,
în 1905, în lucrarea lui Eduard von Hartman Grundriss der Axiologie (de fapt, cuvântul fusese
întrebuinţat, de acelaşi autor, în 1890, în lucrarea Axiologia şi diviziunile sale (Révue de la
France et de l’étranger, juillet-déecembre, vol. XXX, pp. 466/479), http://www.techno-
science.net/?onglet=glossaire&definition=684.
165
Valorile n-au ce căuta aici. Valorile se extrag din ceea ce

produce acţiunea, sunt rezultate de excepţie ale acţiunii, produse
acceptate şi recunoscute de oameni şi de societate, ce vor intra în
patrimoniu, produse de patrimoniu, care înnobilează acţiunea, dar nu
în dimensiunea acelui „finit coronat opus”, ci în alt registru, cel dat
de acel „ad augusta per angusta”, care ne arată că la rezultate
strălucite care, în timp, pot deveni valori, nu se poate ajunge oricum.
Ele, aceste rezultate strălucite, care pot deveni valori, sunt
confirmate de timp şi însuşite de oameni. Dar ele trebuie să treacă
prin furcile caudine ale războaielor cunoaşterii.
Valorile nu sunt însă dogmatice, chiar dacă ele au calitatea de
a trece prin timp, de a avea durată. Fără valoare nu există durată. Iar
valoarea, chiar dacă poate avea şi o latură, să zicem, dogmatică, nu
este dogmă, ci arhitectură deosebită, mulată perfect pe psihologia şi
sociologia tuturor vremurilor, pe nevoia oamenilor de repere
fundamentale, de stabilitate şi securitate. Deci, orice am spune,
valoarea nu există în nici un fel în conflictualitate, nu face parte din
armele care se folosesc pe un câmp de luptă (deşi unele arme, prin
modul cum au fost executate, pot fi valori), ci, uneori, în finalul
acesteia sau în rezultatele acesteia, atunci şi numai atunci când, după
ploaie vine soare.
3.1.1.3 Management şi gestionare
Secolul al XXI-lea nu va fi, totuşi, după toate probabilităţile,

un secol dogmatic, o ieşire intempestivă din raţiune şi o întoarcere la
o neo-inchiziţie. Bătălia fundamentală se va duce, probabil, între
globalizare şi fragmentare, dar nu între orice fel de globalizare şi
orice fel de fragmentare, ci doar între poziţiile şi interesele extreme şi
extremiste ale celor două tendinţe. O globalizare raţională nu poate să
nu ţină seama de entităţile naţionale, culturale, civilizaţionale,
religioase etc., de universul cunoaşterii şi de războiul permanent şi
extrem de distrugător (dar şi primenitor) din spaţiul cunoaşterii.
Fragmentarea se doreşte a avea funcţii corective, dar cine poate
face oare o distincţie clară între „corectarea” unor nedreptăţi ale
istoriei şi punerea în operă a intereselor unor grupări care vor să
distrugă sau să fragmenteze alte grupări, din raţiuni cât se poate de
reale, de justificate sau de perverse?! Într-un haos profund, de tipul
166
celui care se instalează cam peste tot, orice este posibil şi nimic nu
poate fi prea sigur.
Siguranţa şi securitatea nu sunt puncte forte ale epocii în care
trăim. Să sperăm, totuşi, că secolul în care abia am intrat va fi, în cele
din urmă, nu un secol al bigotismului şi extremismului religios, nici
al extremismului politic, ci unul al raţiunii, al creării, realizării,
implementării şi consolidării societăţii epistemologice, adică a acelui
tip de societate, bazată pe raţiune, ştiinţă şi tehnologie, unde fiecare
om va fi, să spunem aşa, un mic savant. Un secol al valorii umane, un
secol al axiologiei.
Bătăliile din războiul cunoaşterii se vor duce, totuşi, în spaţiul
entităţilor generatoare de valori materiale şi spirituale. Nu în spaţiul
valorilor, ci în cel al acţiunilor, adică acolo unde se creează produse,
concepte, acţiuni ce pot deveni, în timp, valori. Valori ale civilizaţiei
oamenilor. Pe fundamentul cărora se construiesc marile şi
statornicele areale. Generic, în spaţiul întreprinderii. Cea mai mare
parte a întreprinderilor sunt, în acelaşi timp, supra-comandate şi sub-
dirijate.44 Această problematică abia de este înţeleasă, foarte puţini
oameni fiind în măsură să sesizeze diferenţele. Ea priveşte toate
formele de organizare, inclusiv statele-naţiuni. Peter Drucker afirma,
referitor la şefii de state şi la maniera lor de a conduce, următoarele:
«Nu există ţări subdezvoltate, nu există decât ţări prost conduse”.
Există o mare diferenţă între „a gera” şi „a managera”, chiar
dacă ambele activităţi sunt absolut necesare pentru rentabilitatea
respectivei întreprinderi sau a oricărei alte entităţi unde se desfăşoară
activităţi umane. „A gera” constă în a comanda, a controla, a provoca,
a îndeplini, a-ţi asuma responsabilităţi. „A managera” (a conduce)
înseamnă a influenţa, a ghida, a orienta, a mobiliza, a coagula. Prima
este o activitate de rutină. Cea de a doua este creaţie.
Cei care gerează cunoaşterea se numesc gestionari şi trebuie să
ştie „ce trebuie să facă ei”, adică ce au ei de făcut, şi îşi concentrează
efortul asupra modului „cum trebuie să facă ce au de făcut?”.
Cei care conduc procesul cunoaşterii – este vorba, desigur, de
cunoaşterea războiului cunoaşterii –, managerii sau liderii, ştiu „ce
trebuie făcut” şi îşi orientează eforturile pentru a răspunde la
întrebarea: „cum să se facă ce este de făcut?”
Citat de H. Pointillart şi D.Xardel, Megabaza: Le marketing du toucher-juste, Ed. Village

44
Mondial, Paris, 1996, p15.
167
Managerii nu se mulţumesc să ducă mai departe ceea ce alţii

deja au făcut. Ei creează noi idei, noi politici şi noi metodologii.
Managerii înţeleg, inovează, creează continuu. Inclusiv în acest
controversat spaţiu al războiului cognitiv.
Managementul cunoaşterii războiului cognitiv este, deci un
sistem complex de activităţi de descoperire, identificare, analizare,
evaluare, prognozare şi valorificare a deosebirilor şi congruenţelor
ce există între sisteme, procese şi acţiuni din spaţiul războiului
conceptelor, a cauzelor conflictualităţii ce se conturează pe măsură
ce aceste sisteme şi procese sunt puse în relaţie, a particularităţilor
fiecăruia dintre sisteme, fenomene şi procese, dar şi prin crearea de
noi „atribuţii”, funcţii şi posibile utilităţi, într-o viziune dinamica şi
complexă a cunoaşterii războiului. Nu încape nicio îndoială că
inovaţia (creaţia) – funcţia de bază a oricărui management – se
bazează aproape în exclusivitate pe cunoaşterea şi înţelegerea
specificului războiului cunoaşterii, pe asocierea de semnificaţii ce
dau dinamica unui sistem sau proces, utilitatea şi profitul (câştigul)
pe care-l presupune totdeauna creaţia, găsirea de noi semnificanţi.
Dar, aşa cum am afirmat mai sus, cunoaşterea este un proces dificil,
de durată şi foarte complex, iar integrarea datelor, informaţiilor şi
cunoştinţelor în procese şi sisteme care să asigure managementul
efectiv al cunoaşterii războiului va mai dura. Dar nimeni nu va da
înapoi, întrucât procesul cunoaşterii războiului, indiferent sub ce
formă s-ar desfăşura acesta este necesar, benefic, progresiv şi
ireversibil.
3.1.2 Info-războiul
Războiul trece din ce în ce mai mult în spaţiul informaţional,

mai exact, în spaţiul cunoaşterii. Această adevărată mutaţie strategică
se produce din cel puţin trei motive:
 dezvoltarea fără precedent a domeniului informaţional şi,
deci, a domeniului cognitiv şi centrarea competiţiei, concurenţei şi
conflictualităţii umane în acest nou spaţiu, extrem de complex, de
dinamic şi, în acelaşi timp, de fluid;
 dezvoltarea armelor de distrugere în masă şi a altor
sisteme ultraperfecţionate de arme care fac improbabilă, chiar
imposibilă, o confruntare de mare amploare în spaţiul geofizic;
168
 dispariţia efectivă a motivaţiei geografice, fizice şi

geofizice a conflictualităţii şi transferarea ei în spaţiul cognitiv sau, în
orice caz, extinderea semnificativă a acestei motivaţii în spaţiul
conflictual al cunoaşterii.
Toate aceste trei realităţi impun o nouă reconfigurare a
conflictualităţii, în general, şi a războiului, în special, astfel încât
aproape toate conceptele vor fi, mai devreme sau mai târziu, adaptate
la această nouă realitate n-dimensională.
3.1.3.1 Info-valoare, info-cultură, info-civilizaţie
François-Bernard Huyghe 45 în capitolul IX, intitulat

„Ameninţări, conflicte, informaţie: spre o info-strategice”, din cadrul
unei lucrări mai ample, intitulată „Guerre cognitive”, subliniază că
ideea unui „război cognitiv” întâmpină rezistenţe de toate felurile. În
fond, războiul înseamnă moarte, eventual moarte colectivă. Este
„provincia vieţii şi a morţii” de care vorbea metaforic înţeleptul
chinez. Dar problema nu este lingvistică, ci ideologică. Ea nu-şi
găseşte sursa – susţine François-Bernard Huyghe – în reticenţa
acceptării adevărului că progresul mijloacelor de cunoaştere a fost
asociat totdeauna celui al mijloacelor de distrugere. În fond, nu
numai mijloacele de distrugere, ci şi conceptele care stau la baza lor,
evoluţiile din domeniul matematicii, fizicii, îndeosebi al fizicii
cuantice şi fizicii nucleare, al chimiei, biologiei, informaticii etc. sunt
legate strâns de conflictualitatea lumii, de războiul sau de războaiele
lumii. Însuşi războiul este, la urma urmei, un produs al cunoaşterii,
atât în forma lui distructivă, cât şi în cea restrictivă, mai precis, în cea
de „organizare” a violenţei. La toate acestea, s-ar putea adăuga natura
conflictuală, ca să nu spunem răutăcioasă, a omului. „Jena provine –
scrie François-Bernard Huyghe – din ideea că raportul cunoaşterii cu
violenţa implică altceva decât o proastă utilizare a cunoştinţei, şi
anume deturnarea acesteia în folosul unor finalităţi ofensive (spre
exemplu, fabricarea de arme din ce în ce mai perfecţionate).”46
De la Saint-Simon încoace, poate chiar din timpuri străvechi,
cu mult înainte de Saint-Simon, pe care-l citează Huyghe,
45
Doctor în ştiinţe politice, fondatorul Observatorului European de Info-strategie
46
François-Bernard Huyghe, Menaces, conflit, information: vers un info-strategie, p. 1.
169
cunoaşterea şi comunicarea, printr-o bogată tradiţie intelectuală, sunt

considerate mijloace de soluţionare a problemelor, mijloace pacifiste.
Chiar dacă mijloacele tehnice, îndeosebi tehnologia, mijloacele
economice şi cele financiare au fost dintotdeauna obiective de
rivalitate, cunoaşterea rămâne, în esenţa ei, cel mai important mijloc
al oamenilor de soluţionare a problemelor cu care se confruntă.
Se pare însă că lumea ultimelor decenii ale secolului al XX-lea
şi a primului deceniu al secolului al XXI-lea a fost, continuă să fie
sau reîncepe să fie tot mai fie indiferentă la asocierea complicată şi,
în acelaşi timp, tulburătoare dintre a şti, a afla şi a comunica, adică
dintre cunoştinţă (ca produs al cunoaşterii), informaţie (ca
nedeterminare înlăturată, deci tot cunoaştere) şi comunicare (ca
rezultat şi ca mijloc al interacţiunilor dintre aceste elemente, în planul
relaţiilor umane).
Dar, din ce în ce mai mult, rezultatele cunoaşterii, graţie
evoluţiei tehnologiei informaţiei, tehnologiei numerice şi reţelei,
devin sursa esenţială a schimbărilor sociale, a progresului şi
civilizaţiei.
În acelaşi timp, aceasta (cunoaşterea) se constituie şi într-un
mijloc de înlăturare sau de gestionare a neprevăzutului, a pericolelor
şi ameninţărilor, a conflictului. Şi chiar dacă, pe măsură ce societatea
progresează, apar noi provocări, noi pericole, noi ameninţări, noi
vulnerabilităţi şi, de aici, noi riscuri, nu există nicio îndoială că, în
managementul acestei evoluţii dinamice şi complexe, cunoaşterea
joacă rolul esenţial.
Dar, tot pe acest fond al cunoaşterii, există decalaje economice,
tehnologice şi informaţionale imense, arsenale imense, politici,
strategii şi acţiuni extrem de diversificate – toate ofensive – care nu
numai că nu anulează conflictualitatea lumii, dar îi dau o turnură
globală, complexă şi chiar haotică.
3.1.3.2 Info-conflictualitatea
Există o ipoteză, potrivit căreia societatea informaţională se

dovedeşte a fi una deopotrivă a conflictului, a controlului şi a
secretului. Această ipoteză, cel puţin în etapa actuală, se pare că
începe să se confirme. La urma urmei, lumea este dominată de cei
care produc, deţin, folosesc mijloacele şi tehnologiile de elaborare,
170
vehiculare şi manipulare a informaţiei. Ei, aceşti giganţi informatici,

au posibilitatea să facă aproape tot ce doresc în spaţiul informaţional,
iar spaţiul informaţional este, la ora actuală, cel care domină planeta.
În acest moment, pe planetă, în homosferă, există două mari entităţi
care, de fapt, formează una singură: Informaţia şi Conflictul.47
Indiferent în ce scop se foloseşte informaţia, ea produce, în
societatea omenească, deopotrivă, progres şi conflictualitate. Noile
Tehnologii de Informare şi Comunicare (NTIC) se extind continuu,
aflându-se, mai mult ca niciodată, în avangarda civilizaţiei, creând,
de fapt, un nou concept civilizaţional, cel de info-civilizaţie, de
civilizaţie informaţională. Noţiunea info-civilizaţie (sau conceptul,
dacă ne referim la conţinutul extrem de larg al cuvântului pe care îl
folosim aici) pare incompletă şi nerealistă. Informaţia nu este decât
un efect al unei acţiuni de cunoaştere, adică o componentă a
cunoaşterii, o modalitate de înlăturare a unei nedeterminări, adică de
aflare a unui lucru nou, necunoscut până atunci, pe când civilizaţia
presupune o cultură, deci un sistem de valori, acumulate în timp şi
confirmate de viaţă.
Informaţia în sine nu este valoare, deşi importanţa ei va fi
totdeauna deosebită. Ea are, cel mult, o valoare de întrebuinţare, în
procesul cunoaşterii. Totuşi, infrastructurile informaţionale şi de
comunicare – în speţă, reţelele informaţionale planetare, de tipul
Internetului, dar nu numai –, băncile de date şi informaţii, raportul tot
mai strâns dintre informaţie şi cunoştinţă, dau informaţiei o valoare
epistemologică, fac adică din informaţie o epistemă, adică o entitate a
cunoaşterii ştiinţifice. Putem vorbi, considerăm noi, de o valoare a
informaţiei sau de informaţia luată ca valoare, adică de info-valoare.
Aceasta nu schimbă nici definiţia valorii, nici importanţa ei ca
entitate de bază a culturii, nici domeniul valorii, ci aduce informaţia
în spaţiul valorii. Acest lucru este posibil – chiar fără elementul
„confirmare în timp”, întrucât informaţia n-are timp, ea este
importantă prin faptul că aduce noutate, permite pasul înainte în
domeniul cunoaşterii, are, adică valoare fără durată, valoare fără
timp. Dar, trebuie să recunoaştem, această afirmaţie nu are acoperire
în spaţiul definirii valorii. Pentru civilizaţia actuală şi viitoare, pentru
cunoaşterea actuală şi viitoare, informaţia devine un fel de monadă
47
François-Bernard Huyghe, Ibidem.
171
informaţională – în sensul leibnizian al noţiunii monadă –, adică

entitate fără dimensiuni şi fără timp.
Societatea actuală şi-a format deja o cultură informaţională,
caracterizată de un sistem de valori informaţionale, de info-valori,
sau de sisteme de info-valori care dau deja o altă dimensiune,
necunoscută până acum (la acest nivel de dezvoltare). Dacă există o
cultură informaţională, adică un sistem de valori informaţionale care
identifică şi definesc o cultură informaţională, există şi un info-
interes, adică un sistem de interese informaţionale sau mai multe
sisteme de interese informaţionale care produc politici, strategii,
tactici şi acţiuni informaţionale. Iar toate acestea sunt conflictuale.
De unde rezultă că există o conflictualitate informaţională, o

info-conflictualitate, produsă nu de info-valori, ci de info-interese.
Aceasta este o concluzie foarte importantă, pe care noi o considerăm
a avea valoare de axiomă în analiza conflictualităţii actuale şi
viitoare.
Şi, dacă avem de-a face cu un domeniu distinct, foarte

important pentru definirea civilizaţiei actuale, este normal ca el să fie
analizat din toate perspectivele posibile şi înţeles în toate
coordonatele, determinările şi desfăşurările sale. Pentru că el
configurează această civilizaţie, atât ca suport de valori pe care se
fundamentează, pe care se construieşte, cât şi ca univers de interese,
pe coordonatele căruia evoluează, se dezvoltă.
Conflictualitatea acestei noi civilizaţii, a info-civilizaţiei,
componentă a civilizaţiei cunoaşterii şi, în timpurile viitoare, a
civilizaţiei epistemologice, a civilizaţiei matematice (ca să ne referim
la esenţialul acestei deveniri), se derulează pe cel puţin două planuri,
care creează două sisteme distincte de referinţă:
 rezistenţa la globalizare şi, respectiv, presiunea
globalizării;
 extinderea reţelelor informaţionale şi atitudinea anti-
reţea.
Rezistenţa la globalizare şi presiunea globalizării reprezintă, de
fapt, expresia nouă, actuală, a unui foarte vechi conflict, cel identitar.
Globalizarea este un nou tip de identitate a mediului uman, a
societăţii omeneşti,. Este vorba de o identitate definită pe un nou tip
172
de civilizaţie, pe civilizaţia cunoaşterii, care, după cum se constată

deja, este precedată de o etapă pe care noi o numim info-civilizaţie
sau civilizaţie informaţională şi urmată de civilizaţia epistemologică.
Info-civilizaţia este o etapă necesară şi ea se construieşte
indiferent dacă noi vrem sau nu vrem. Recrudescenţa informaţiei este
determinată de creşterea rolului ei în viaţa oamenilor, întrucât, astăzi,
nu există om fără informaţie. Globalizarea, ca proces prin care
conceptele, relaţiile internaţionale, economia, comunicaţiile, finanţa,
infrastructurile devin interactive, asigurând accesul tuturor, indiferent
unde s-ar afla şi cine ar fi, la informaţie, se poate realiza în trei
variante:
 ca identitate de identităţi sau ca entitate de entităţi;
 ca o nouă identitate, prin negarea şi chiar prin
distrugerea celorlalte identităţi, mai ales prin
distrugerea naţiunilor şi statelor politice, adică prin
agresiune civilizaţională;
 ca o combinare, în proporţii egale sau diferite, între
cele două.
La nivelul reprezentării şi la cel al cunoaşterii comune, este
greu să se poate face distincţie între cele trei variante, cu atât mai
mult cu cât nu există „responsabili cu globalizarea”, instituţii
naţionale sau internaţionale specializate sau însărcinate de către
oameni şi de către state (singurele suverane) cu managementul unui
astfel de proces.
Nici la nivel politic sau la nivel strategic, nu există structuri
sau elemente abilitate să conceapă, să planifice, să gestioneze şi să
înfăptuiască globalizarea. Şi atunci, această globalizare apare ca un
proces sau ca un fenomen complex, cu desfăşurări greu previzibile
sau chiar imprevizibile, chiar haotice, de tipul celor meteorologice
sau geofizice, în faţa cărora nimeni nu este responsabil şi nimeni nu
are ce face.
În cel mai fericit caz, pot fi luate măsuri pentru înlăturarea (sau
valorificarea) efectelor.
Dacă procesul de globalizare ar oferi garanţii că se va constitui,
într-o primă etapă, ca identitate de identităţi (adică fără să distrugă
statele politice şi structurile existente) şi ar exista suficiente
argumente şi suficiente garanţii că o astfel de meta-identitate este
necesară pentru omenire (de exemplu, pentru a fi mai puternică şi
173
unitară într-un posibil război cu o altă civilizaţie, extraterestră, care ar

urma să ne invadeze planeta), atunci rezistenţa la globalizare ar fi mai
puţin importantă, iar conflictul s-ar desfăşura în termeni acceptabili,
adică în limitele generării evoluţiei, mişcării, dezvoltării, şi nu în cei
ai distrugerii.
Rezultă, de aici, câteva teme mari care se au în vedere din toate
timpurile, dar care, abia azi, îşi află şansa de a fi luate în seamă şi,
poate, soluţionate. Dintre acestea, cele mai importante şi mai actuale,
care îndeamnă la profundă meditaţie, dar care pot fi luate şi în
dimensiunea lor afirmativă, asertorică, conclusivă şi, evident, de
sensibil şi ineluctabil avertisment, fac parte, în opinia noastră şi
următoarele:
 paradisul informaţional şi ideologia sau utopia
tehnologică48;
 întrebuinţarea proastă a tehnologiilor, mai ales a heigh
tech şi a IT, şi repartiţia lor inegală şi inechitabilă (este
vorba de hegemonia americană);
 era numerică nu-şi onorează încă promisiunile;
 noua economie nu demarează;
 finele istoriei sau noua ordine mondială sunt amânate
sine die;
 cultul tehnologiilor de comunicaţii apare mai degrabă
ca o justificare a unei globalizări ruşinoase.
Optimismul pro-tehnologiilor găseşte din ce în ce mai puţine

suporturi. Tehnologiile impresionează, dar, în acelaşi timp, adâncesc
decalajele, faliile strategice, divid lumea, îi măresc conflictualitatea,
concomitent cu crearea unui profund sentiment de teamă şi
nesiguranţă.
Se dezvoltă un puternic curent anti-tehnologic, concomitent cu
o resurecţie a culturalismului, a mişcărilor identitare, a mişcărilor
antiglobalizare.
În acelaşi timp, are loc o „divizare” a „societăţii cibernetice”,
de o parte situându-se marile corporaţii informatice, reţelele, întreaga
info-structură şi infrastructură specifică şi, de cealaltă parte,
cyberpiraţii, hackerii, e-militanţii şi toţi protestatarii şi luptătorii
antitehnologie.
48
François-Bernard Huyghe, Ibidem.
174
3.1.3.3 Noile hegemonii
Noile Tehnologii de Informaţii şi de Comunicaţii (NTIC)

permit extinderea conflictului – şi chiar a războiului – într-un mediu
în care, altădată, nu prea avea ce căuta. Acest mediu nu este numai
cel strict informaţional – adică în cel al confruntării dintre serviciile
secrete sau dintre marii giganţi purtători de informaţie –, ci mai ales
în mediul comunicaţiilor de masă, în mediul mas media.
Media a devenit una dintre marile puteri ale lumii, care tinde
chiar să se desprindă de condiţia ei şi de filosofia ei, de raţiunea ei de
a exista şi chiar de funcţia ei acordată circumstanţial şi oarecum
linguşitor, de a fi cea de a patra putere în stat – funcţie deopotrivă
adevărată şi metaforică, expresie cu acoperire reală, dealtfel – şi să
devină o putere în sine, o putere fără locaţii şi fără standarde, care
creează noi coordonate ale conflictualităţii şi pune efectiv războiul –
inclusiv războiul fizic – în chingi mediatice greu de identificat, de
definit şi de gestionat. Unii dintre cei care se află în nodurile
decidente de reţea tind să transforme media într-o putere fără
frontiere, într-o putere discreţionară, mult mai eficientă şi mai
descurajatoare chiar decât arma nucleară. Or, cum bine se ştie, media
face parte din filozofia cunoaşterii, ca unui dintre elementele cele mai
dinamice ale acesteia.
Războiul informaţional (care este un război continuu) se duce
nu doar între serviciile secrete – deşi aceasta este, de fapt,
componenta tradiţională şi complexă a acestui tip de război –, ci mai
ales în media şi prin media, adică în mediul comunicaţional. Media,
adică imaginea în timp real – reală, montată, trucată, oricum,
selectată cu multă grijă –, cuvântul – ales şi el cu dibăcie, pentru a
induce informaţia dorită –, fluxul neîntrerupt de date, filmul,
Internetul şi toate celelalte reţele şi produse mediatice se constituie în
mijloace extrem de eficiente de influenţare, manipulare, avertizare şi
descurajare etc., precum şi de liniştire, asigurare, de siguranţă şi chiar
de securitate.
Tehnologia informaţiei a atins cote incredibile. Practic, poate
face orice. Prin culoare, frecvenţă, mod de emisie, calitate a imaginii,
variaţii în spectrul luminos, dar şi prin calitatea frazei, prin stil şi prin
consistenţa mesajului, se poate transmite consumatorului de
informaţie sau de produs mediatic ceea ce efectiv se doreşte a i se
transmite. Zeci de pagini Web sunt, de fapt, componente ale Network
175
Centric Warfare, netwar, third wawe war, ale Infosec, Psyops,

Compsec etc. Nu toate paginile Web sunt folosite pentru aşa ceva, se
înţelege. Dar cum să le deosebeşti pe unele de altele? Cum să
scăpăm de efectul informării sau dezinformării, de manipulare sau
de influenţare, când trăim într-o lume a informaţiei şi a comunicării?!
Sunt întrebări care presupun răspunsuri nuanţate, bine gândite
şi elaborate cu multă grijă. Poate că nu trăim numai şi numai într-un
teribil război informaţional. Poate că războiul reprezintă doar latura
conflictuală a mediului informaţional, cea dictată de interese
financiare, economice, politice şi de altă natură, care cer, pentru a fi
puse în operă, info-dominare, manipulare şi influenţare. În rest,
comunicarea face parte din mediul de viaţă al oamenilor, din natura
umană, iar mijloacele prin care se realizează sunt, în primul rând,
produse ale inteligenţei creative, ale inteligenţei constructive şi nu ale
cele distructive. Dar, încă odată, cum să le deosebim pe unele de
celelalte? Cum să facem diferenţa între imaginea care are drept scop
să influenţeze, să manipuleze şi imaginea care există şi pe care pur şi
simplu dorim sau trebuie să o vedem?
Există, desigur, diferenţe, însă nimeni nu-ţi lasă timpul necesar
pentru a le sesiza. Efectul noii ofensive informatice este cel de
siderare, de uimire, de impresionare. Astăzi, nu mai există invazii
precum cele ale conchistadorilor de odinioară. Nici precum cele ale
armatelor care au invadat Africa, America de Nord, America de Sud
şi atâtea alte locuri bogate sau considerate bogate de pe pământ.
Astăzi, cei puternici, cei care au creat reţeaua şi tehnologia
informaţiei nu fac altceva decât să transmită informaţie, să creeze
imagini, să influenţeze, să sidereze.
Desigur, nu numai cei puternici procedează astfel, ci şi cei mai
puţin puternici, cei slabi. Reţeaua permite aproape orice, cu condiţia
să ştii s-o foloseşti. Reţeaua orizontalizează nu numai informaţia,
comunicarea şi relaţiile, ci şi provocarea, pericolul, ameninţarea şi,
evident, vulnerabilitatea. Riscul care se cere calculat, cunoscut şi, pe
această bază, asumat, devine el însuşi foartze complicat.
Strategia înşelării, a manipulării, a influenţării este foarte
veche. François-Bernard Huyghe49 atribuie acestei strategii patru arte
marţiale:
49
François-Bernard Huyghe, L’ennemi à l’ère numérique. Chaos, information, domination,
versiune publicată de autor pe site-ul
176
 arta apariţiei (producerea de semne şi semnale);

 arta înşelării (inducerea adversarului în eroare şi
determinarea lui să ia decizii eronate);
 arta observării (a acumula informaţii despre mediu,
inamic şi obiectiv);
 arta ascunderii (invizibilitatea, păstrarea secretului şi
surprinderea).
Războiul nu este numai confruntare pe un câmp de luptă până
ce una dintre părţi este învinsă şi dezarmată. Războiul este şi o
bătălie de discursuri, de declaraţii, de ameninţări, de imagini şocante,
de cântece, de simboluri, de sigle, de embleme, de tot ce poate să
exprime forţa şi să-l intimideze pe adversar, pentru a se câştiga un
punct, pentru a se crea un precedent sau pentru a-l determina să
renunţe la luptă, să accepte condiţiile sau să se teamă.
Prin cuvinte, imagini şi tot felul de date, de tehnologii şi de
acţiuni mediatice, se poate face aproape orice. La ora actuală, unii
dintre războinicii lumii îşi expun public doctrinele şi strategiile, le
pun pe Internet, le comunică întregii lumi. Aceasta nu înseamnă că ei
trăiesc efectiv în văzul lumii, pentru că lumea comună, lumea vizibilă
nu vede nimic dincolo de ce se vede, ci doar că ei prezintă lumii ceea
ce o poate impresiona sau convinge în legătură cu forţa, argumentul,
capacitatea şi chiar „morala” extrem de democratică şi de deschisă a
acestei sau acestor puteri foarte justificate şi foarte bine intenţionate.
Noua hegemonie este asigurată tot de forţa economică, de forţa
financiară şi de forţa militară, dar exprimarea ei se realizează mai
ales prin informaţie, prin comunicare, prin „produse” culturale (de
regulă, de piaţă) care contribuie la crearea modelului de urmat, a
deschiderilor democratice, universale sau, dimpotrivă, nedemocratice,
tradiţionale, locale, a aspiraţiilor tuturor, îndeosebi ale celor tineri,
spre astfel de modele.
Civilizaţia blugilor, a filmelor violente, a blog-urilor şi
comunicării pe Internet, oriunde în lume, constituie un efect al
acestor politici şi strategii de influenţare, dar şi o expresie a noilor
tendinţe spre o globalizare imprecisă, dar pline de speranţe. Dar şi
acţiunile teroriste ale grupului care a distrus Word Trade Center şi a
atacat Pentagonul şi Casa Albă se constituie în „valori” şi în modele
pentru lumea care nu acceptă valorile americane sau europene.
http://www.huyghe.fr , cu permisiunea PUF
177
Efectele se exprimă în primul rând în crearea unei mentalităţi,

a unei imagini utopice despre libertate şi realitate, sau despre
imanenţa tradiţiei, care conturează şi modelează câteva repere iluzorii
într-o lume haotică, dezorientată şi ameninţată din toate direcţiile: din
Cosmos, din realitatea geofizică şi climatică, din efectele nocive ale
noii ordini, din faliile strategice imense dintre lumea bogată şi lumea
săracă, din poluarea spirituală şi morală, din pierderea identităţii şi
din o mie de alte nebuloase fluide.
3.2 Cunoaşterea războiului. Cunoaşterea cunoaşterii războiului
Orice război, mic sau mare, informaţional, geofizic, economic

sau combinat, riguros organizat sau haotic, este, astăzi, în foarte mare
măsură, un război mondial.
Mondializarea războiului se prezintă, deja, ca un fapt împlinit.
Informaţia, reţeaua şi sistemele de arme, media şi psihologia au
facilitat acest salt spectaculos de la individual la general, de la local
la regional şi mondial. Indiferent de categoria în care încadrăm un
război sau altul, de forma de manifestare şi de conţinutul propriu-zis
al politicilor, strategiilor şi campaniilor, războiul se cere foarte bine
cunoscut.
Cunoaşterea războiului reprezintă un proces foarte complex,
continuu şi de durată, care cuprinde şi vizează toate aspectele ce ţin
de filozofia, fizionomia, teoria şi practica conflictualităţii umane, de
analiza cauzelor, determinărilor şi caracteristicilor mediului de
securitate, a dinamicii acestora, a interacţiunilor şi acţiunilor pe care
le presupune războiul.
Acest proces cere, de asemenea, cunoaşterea anticipată a
efectelor directe şi indirecte, a conexiunilor inverse, concomitent cu
elaborarea unor modele cognitive, precum şi cu evaluarea şi
prognozarea evoluţiilor, implicaţiilor şi extensiilor războiului sau
componentelor acestuia în mediul fizic, geofizic, real şi virtual, cu
dimensiunile lor economice, sociale, psihologice, mediatice, culturale,
informaţionale, politic e şi militare. Dar mai înseamnă şi cunoaşterea
cunoaşterii acestui proces, adică a instrumentelor pe care le foloseşte
cunoaşterea în relaţie cu acest fenomen complex şi extrem de
periculos.
178
3.2.1. Cunoaşterea comună a războiului
Toată lumea ştie sau crede că ştie ce este acela un război. În

general, războiul, în lumea obişnuită, este înţeles ca un fenomen
foarte grav, ce constă într-o succesiune de evenimente din ce în ce
mai tensionate şi culminează cu bătălii sângeroase, pierderi de vieţi
omeneşti şi de bunuri materiale, toate acestea presupunând costuri
imense.
Războiul nu este înţeles, în procesul cunoaşterii comune, ca un
mijloc de deblocare a unei situaţii strategice, ci doar ca un mod de a
impune voinţa politică şi economică asupra unei ţări sau asupra unui
grup de ţări, pentru a le obliga să face ce nu sunt de acord să facă,
pentru a le subjuga sau a le cuceri prin forţă. Sensul comun al
războiului este bătălia sângeroasă, sau succesiunea de bătălii, care, în
final, duc la nimicirea sau distrugerea unei armate şi la obţinerea
victoriei.
Armatele, în această viziune, pot obţine victoria pe câmpul de
luptă, dar pot fi şi învinse. De aici încolo este treaba politicii să
continua victoria militară (sau înfrângerea militar) prin alte mijloace,
de regulă, politice, economice, sociale şi administrative.
Vinovate de pierderea bătăliilor se fac totdeauna armatele.
Vinovate de pierderea războiului se fac, la o primă reprezentare, tot
armatele, dar consecinţele le suportă toate structurile ţării sau ţărilor
învinse.
Cunoaşterea comună a războiului este totdeauna simplă, adică
la nivel de bun simţ, intuitivă, dar şi superficială, afectivă şi
părtinitoare. Niciodată omul de rând nu s-a preocupat de cunoaşterea
profund, ştiinţifică a fenomenului război.
Cauzele acestei „indiferenţe” a omului obişnuit, a cunoaşterii
comune faţă de fenomenul război rezidă în următoarele:
 caracterul misterios, ultrasecret al războiului;
 lipsa datelor şi informaţiilor necesare;
 caracterul complex, interdisciplinar al procesului de
cunoaştere a războiului şi inaccesibilitatea cunoaşterii
comune la interdisciplinaritate.
Se creează astfel o crevasă între cunoaşterea comună şi
cunoaşterea ştiinţifică a războiului, pe care nimeni nu se grăbeşte nici
s-o înlăture, nici s-o acoperă, nici s-o exploateze. Se pare că toată
lumea se mulţumeşte s-o lase acolo, aşa cum este, pentru că războiul
179
va rămâne mereu un fenomen extrem de complex şi de inaccesibil

cunoaşterii comune, dar nu îndeajuns de curtat de cunoaşterea
ştiinţifică, întrucât aceasta are alte probleme, mult mai presante decât
conflictualitatea endogenă a lumii.
3.2.2 Epistemologia şi dialectica războiului
Epistemologia înseamnă, de fapt, cunoaştere ştiinţifică. Ea

începe, într-un fel, cu definirea ştiinţei şi se continuă cu identificarea
unor metode de cunoaştere a ştiinţelor sau a metodelor pe care le
aplică ştiinţa în procesul cunoaşterii. Nu toţi filosofii şi nu toţi
oamenii de ştiinţă au aceeaşi părere şi aceleaşi orizonturi în ceea ce
priveşte obiectul şi conţinutul epistemologiei şi mai ales configuraţia
şi metodologia ei.
De aceea, în configuraţia epistemologiei pot fi identificate
câteva curente importante. În ordinea apariţiei lor, acestea sunt, aşa
cum subliniază şi Martin Riopel, de la Universitatea Quebec din
Montreal, într-un interesant studiu asupra epistemologiei şi rolului
special al acesteia în învăţământul ştiinţific 50 , următoarele:
raţionalismul, empirismul, pozitivismul, constructivismul şi realismul.
Raţionalismul este specific secolului al XVII-lea. Este un
curent epistemologic care consideră că orice cunoştinţă validă
provine, parţial sau în totalitate, din raţiune sau prin intermediul
raţiunii. Principalii reprezentanţi ai raţionalismului epistemologic pot
fi consideraţi Euclid (~300 î.H.), Pitagora (569-475 î.H.) şi Platon
(428-347 î.H.), chiar dacă, pe vremea aceea, nu exista un curent
raţionalist, precum şi, în epoca modernă, matematicienii Descartes
(1596-1650) şi Leibniz (1646-1716), precum şi filosoful Immanuel
Kant (1724-1804).
Veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea alcătuiesc, în mare
măsură, vremea de vârf a promovării raţionamentului, în general, şi,
în mod special a raţionamentului de tip deductiv, ca mecanism de
producere a cunoştinţei. 51 Experienţa este exclusă. Mai exact, este
inclusă în raţionalism, ca metodă de verificare. Experimentul
foloseşte, în concepţia raţionaliştilor, doar la a verifica o cunoştinţă
50
Martin Riopel, Epistemologie et enseignement des sciences, Universitatea Quebec din
Montreal, http://www.er.uqam.ca/nobel/r20507/epistemologie/
51
Martin Riopel, Ibidem.
180
obţinută prin deducţie. Galileo Galilei (1564-1642), cel care a

efectuat numeroase experienţe, scrie, în Încercătorul, următoarele:
„Marea carte a Universului este scrisă în limbaj matematic.
Această carte nu poate fi înţeleasă decât dacă se învaţă, în prealabil,
limbajul şi alfabetul în care a fost redactată. Caracterele sunt
triunghiuri şi cercuri, ca şi alte figuri geometrice fără de care este
omeneşte imposibil să se descifreze chiar şi un singur cuvânt.”
Curentul raţionalist se asociază, de regulă, Europei continentale.
Există, în cadrul acestui curent, câteva şcoli, printre care se situează
platonismul, care reliefează armonia inerentă din natură ce se reflectă
în spirit, şi criticismul lui Kant, care consideră, în Critica raţiunii
pure, că cunoştinţa este o construcţie prin care lucrul în sine se
integrează în structuri apriori, adică într-un sistem de categorii,52 prin
acele intuiţii sensibile numite de marele filosof spaţiu şi timp. Critica
raţiunii pure este, de altfel, una dintre primele lucrări de foarte mare
anvergură, inteligentă şi sclipitoare, privind cunoaşterea cunoaşterii.
Şi chiar dacă, aparent, nu există nicio legătură între fenomenul război
şi eforturile filosofilor raţionalişti de a aşeza în raţional problema
cunoaşterii, în realitate, şcoala de la Berlin şi întreaga gândire
militară germană a fost influenţată şi de acest curent.
Empirismul este specific secolului al XVIII-lea. Potrivit
acestui curent din gândirea filosofică a secolului al XVIII-lea, orice
cunoştinţă provine din experienţă. Principalii reprezentanţi ai acestui
curent sunt consideraţi Anaximene (610-545 î.H) şi, din epoca
modernă, Francis Bacon (1561-1626), întemeietorul logicii inductive,
în al său Novum organum 53 , John Look (1632-1704) şi Berkeley
(1685-1753), care susţin că ştiinţa progresează prin acumularea de
observaţii şi experienţe. Newton (1642-1726) a acordat o mare
atenţie experienţelor. În 1686, în Principia, el remarcă, de asemenea,
că observaţia precede, de regulă, demonstraţia.
Pentru gândirea militară a secolului al XVIII-lea şi chiar a
secolului al XIX-lea, empirismul avea să se constituie, fără îndoială,
în unul dintre stimulentele practicismului, ale folosirii experienţei în
elaborarea politicilor şi strategiilor militare. Aproape întreaga gândire
a lui Napoleon, ca şi Maximele sale, poartă în ea ceva din
52
Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pp. 41-58
53
Francis Bacon, Novum organum, Paul Carus Student Editions, 3 volume,
http://www.amazon.com/gp/reader/0812692454/ref
181
inductivismul lui Bacon, dar şi din Regulile lui Descartes, din

secolele anterioare.
De fapt, gândirea lui Napoleon, şcoala franceză de strategice,
ca şi cea germană, iar în zilele noastre cea americană, reprezintă,
cumva, o sinteză a spiritului acestor curente epistemologice, care se
regăseşte azi în noua epistemologie a războiului modern, adică în
modul cum este gândită şi concepută, prin mijloace ştiinţifice,
cunoaşterea şi folosirea acestui fenomen atât de complex şi atât de
primejdios.
Pozitivismul este un curent epistemologic specific secolului al
XIX-lea. După cum se ştie, el se atribuie, în general, lui Auguste
Compte (1718-1857). Martin Riopel, în sinteza intitulată
Epistemologie et enseignement des sciences, remarcă însă că Feigl
(2001) sublinia că, de fapt, filosoful grec Sextus Empiricus (160-210)
ar fi adoptat o poziţie pozitivistă, insistând pe suspendarea oricărei
judecăţi. Pe lângă Comte, se mai remarcă, în spiritul acestui curent,
în viziunea lui Riopel, dar şi a altor istorici ai filosofiei, precum şi a
unor fizicieni, precum Mach (1838-1916), Bridgman (1882-1961) şi
Bohr (1885-1962).
Ca şi empirismul, pozitivismul promovează experienţa,
experimentul. Ştiinţa devine pozitivă, atunci când se sprijină pe fapte,
prin argumente, prin demonstrarea practică a ipotezelor.
Raţionamentul inductiv este cel care asigură trecerea de la individual
la general, de la experienţă la ştiinţă. Economistul John Stuart Mill
(1806-1837) şi geneticianul Fisher (1890-1962) au elaborat metode
inductive bazate pe calculul probabilităţilor şi pe statistică. Dar şi
logica inductivă conţine o parte pur convenţională. Pozitiviştii spun
că ştiinţa arată cum sunt lucrurile nu şi de ce sunt aşa cum sunt.
Distincţia dintre observaţie (cum sunt lucrurile) şi modelele
matematice (de ce sunt aşa) este foarte importantă pentru a înţelege
distincţia dintre empirism şi pozitivism. Pozitiviştii neagă modelele
ştiinţifice care nu pot fi direct observabile. Calculele infinitezimale
ale lui Newton folosite în calcularea mişcării corpurilor nu reprezintă,
în viziunea pozitivistă, decât nişte artificii matematice care nu au
nicio valoare pentru ei. Vidul dintre atomi nu poate exista, este
preferabil, în locul lui, să se folosească noţiunea de eter. Noţiunile
absolute de spaţiu şi timp, utilizate de Newton, nu pot fi reale,
întrucât spaţiul şi timpul trebuie să fie măsurate, în raport cu ceva
182
real, material. Pozitivismul este prezent şi azi, mai ales în rândul

fizicienilor cuantici care utilizează masiv calculul probabilităţilor şi
calculul statistic pentru a face legătura dintre observaţie şi predicţie.
O anumită formă de pozitivism – să-i spunem pozitivismul direct,
pragmatic – este prezentă şi în cadrul gândirii militare, mai ales în
elaborarea conceptelor, strategiilor şi doctrinelor.
În interiorul pozitivismului, se conturează câteva curente dintre
care cele mai importante sunt următoarele:
 convenţionalismul reprezentat, în special de Poincaré
(1854-1912), potrivit căruia ipotezele n-au valoare
cognitivă în sine;
 pragmatismul reprezentat de americanul Wiliam James
(1842-1910), precedat de Charles Pierce (1839-1914),
din care s-a născut, mai târziu, instrumentalismul lui
John Dewey (1859-19529);
 pozitivismul logic sau neopozitivismul reprezentat de
Rudolf Carnap (1891-1970), care s-a constituit în 1923,
în cadrul Cercului de la Viena, animat de Schlick, dintr-
un grup de savanţi şi filosofi ce promovau rigoarea
ştiinţifică, excluzând orice dimensiune metafizică;
împreună cu grupul lui Reichembach, constituit la Berlin,
au generat pozitivismul logic;
Constructivismul este specific secolului al XX-lea. Protagoras
(485-510 î.H.) a formulat acea celebră propoziţie: omul este măsura
tuturor lucrurilor, care ar putea fi considerată ca un embrion al
constructivismului, constituit douăzeci de secole mai târziu.
Întemeietorul acestui curent este matematicianul olandez Luitzen
Egbertus Jan Brouwer (1881-1966). El a întrebuinţat termenul de
constructivist pentru a justifica poziţia sa în ceea ce priveşte
fundamentele matematicii, deosebită de cea formalistă a
matematicianului
David Hilbert (1862-1943). Matematica, în concepţia lui
Hilbert, este, alături de filosofie, o ştiinţă a spiritului. Matematicienii
care au încercat să răspundă la întrebarea referitoare la
fundamentarea matematicilor pe un singur sistem coerent şi complet
se grupează în trei şcoli: şcoala logică (fundamentarea matematicii pe
logica propoziţiilor); şcoala formalistă (demonstrarea consistenţei
tuturor axiomelor fundamentale ale matematicilor); şcoala
183
constructivistă (nu acceptă ca adevărat decât ceea ce se poate

construi).
Niciuna dintre aceste şcoli nu s-a dovedit foarte consistentă.
Totuşi, şcoala constructivistă a fost, într-un fel, preluată şi continuată
de Jean Piaget (1896-1980), în anii 1960, pentru a explica
fundamentele cunoştinţei. Cunoaşterea este, în opinia lui Piaget, o
construcţie între subiectul cunoscător şi obiectul cognoscibil.
În gândirea militară, constructivismul aduce, cumva, politica şi
strategia cu picioarele pe pământ. Cunoaşterea războiului nu
înseamnă doar cunoaşterea elementelor, structurilor, funcţiunilor şi
mecanismelor lui şi folosirea lor pentru realizarea unor obiective
politice, ci şi înţelegerea efectelor complexe ale conflictualităţii
militare, transferarea lor în viaţa oamenilor şi a societăţilor,
escaladarea înarmărilor, a conflictualităţii şi, evident a pericolelor. O
atitudine constructivistă lucidă în planul politicilor şi strategiilor
militare ar fi prevenit, poate, ajungerea la stadiul de acum, când un
imens pericol – cu dimensiuni nucleare, teroriste şi asimetrice, în
general – se profilează din ce în ce mai ameninţător la orizonturile de
mâine. De aici, nevoia acută de realism, chiar într-un secol al
realismului filosofic şi epistemologic, dar al absurdului confruntărilor
de tip militar, concretizate în două războaie mondiale fierbinţi şi
distrugătoare şi într-un război rece – tot mondial –, care nu a fost cu
nimic mai prejos decât predecesoarele sale.
Realismul este specific secolului al XX-lea. Se pare însă că
primul dintre realişti a fost Aristotel (384-322 î.H.), în sensul că,
pentru construirea unor modele, a pornit de la rezultatele observaţiei.
Modelele ştiinţifice aparţin unei realităţi obiective,
independente de observator. Acest curent nu formulează un
mecanism precis, precum celelalte, de progres în domeniul
cunoaşterii, de constituire a cunoştinţei, dar recunoaşte principiul
complementarităţii.
Plank (1859-1947) şi Enstein (1879-1955) se situează printre
principalii reprezentanţi ai realismului epistemologic.
Recunoaşterea existenţei unei realităţi spre care tind modelele
ştiinţifice, care sunt construcţii umane, deosebeşte realismul de
constructivism.
Constructivismul spune cu convingere: observaţia
(observatorul) construieşte realitatea.
184
Realismul adaugă cu aceeaşi convingere: observatorul face

parte din realitate. Interesant este că fiecare dintre aceste curente
epistemologice aparţine unei epoci a cunoaşterii ştiinţifice şi
pregăteşte terenul pentru apariţia şi manifestarea curentului următor,
fără a se nega pe sine.
Aceste curente, deşi nu se referă în mod expres la gândirea
ştiinţifică militară, influenţează substanţial şi această gândire şi se
materializează în toată gama de concepte privind războiul, acţiunea
militară violentă şi, în general, acţiunea armată.
În Anexa nr. 3, Curente epistemologice, se prezintă
principalele caracteristici ale acestor curente.
185
CAPITOLUL 4
DINAMICA RĂZBOIULUI COGNITIV
Conceptul de „război cognitiv”, în măsura în care se acceptă

acest termen folosit, deopotrivă, de americani54 şi de francezi55, are,
în accepţia noastră, cel puţin două sensuri: război al cunoaşterii şi
cunoaştere a războiului, aceasta din urmă şi cu varianta cunoaştere a
cunoaşterii războiului. Primul sens se referă atât la faptul că orice
război se desfăşoară şi în spaţiul cunoaşterii, sau cu preponderenţă şi
în spaţiul cunoaşterii, iar cel de al doilea încearcă să răspundă la o
întrebare veche de când lumea: Poate fi războiul cunoscut?
Războiul cunoaşterii – traducerea aproximativă a uneia dintre
semnificaţiile termenului de război cognitiv – se duce atât în planul
conceptelor şi teoriilor, cât şi în cel al suportului războiului fizic,
adică în cel al confruntării efective dintre două sau mai multe armate,
în urma unor decizii politice.
Un război al conceptelor şi teoriilor a existat, de fapt,
dintotdeauna. Aceasta înseamnă că, înainte de a fi declanşat şi
efectuat, războiul este gândit, modelat. Armatele pleacă pe câmpul de
luptă ştiind exact ce au de făcut. E drept, nu totdeauna socoteala de
acasă se potriveşte cu cea de pe câmpul de luptă, dar n-ai ce căuta
aici dacă nu ţi-ai făcut o socoteală acasă şi, mai ales, dacă nu ştii să
socoteşti.
Orice război (criză, conflict) presupune o desfăşurare de forţe,
un sistem de acţiuni, precum şi consumuri, pierderi, angajamente
dureroase, care se soldează cu victorii, înfrângeri, situaţii indecise şi
foarte multe altele. Toate acestea sunt puse în planificări strategice, în
planuri de operaţii, în decizii formulate cu claritate, în baza unor legi,
unor acte justificative, în ultimă instanţă, a unor raţiuni care niciodată
nu sunt prea suficiente şi nici pre insuficiente.
54
Arden B. Dahl, Minding the Cognitive War, 1996.
55
Christian Harbulot, Didier Lucas (direction), Guerre cognitive, L’arme de la conaissance,
Editura Lavauzelle, 2006
186
De asemenea, nu poate exista război fără informaţie, fără

analiză, fără decizii, iar toate acestea înseamnă, bineînţeles,
cunoaştere. De aceea, termenul de război al cunoaşterii este cât se
poate de îndreptăţit şi, în acelaşi timp, cât de poate de firesc.
Acest termen îl presupune, în mod implicit, şi pe cel de al
doilea: cunoaşterea războiului. Acestuia din urmă i s-au dedicat tone
întregi de scrieri. Contestatare sau justificatoare, analitice, critice,
dispreţuitoare sau elogioase. Cele mai multe scrieri din această lume
au fost dedicate războiului şi sentimentului de dragoste. Şi chiar dacă
dragostea şi războiul nu au, poate, alte trăsături comune, în afară de
acelea ale angajamentului total şi ale calităţii de a fi năbădăioase, ele
fac parte din viaţa oamenilor şi, oricât am vrea, nu le putem ocoli. Şi,
mai ales, nu trebuie să le ocolim.
4.1 Un concept proiectiv şi constructiv
Noile concepte în planul cunoaşterii şi ducerii războiului au

fost inventate tot de americani. Aproape totul, în materie de război,
vine, acum, în acest început de secol – de fapt, de la încheierea celui
de Al Doilea Război Mondial –, deci, de la jumătatea secolului al
XX-lea, de peste ocean. Se pare că restul lumii a uitat că războiul
face parte din viaţa oamenilor şi, ca atare, el trebuie analizat, studiat,
gândit, cunoscut şi înţeles. Nu este suficient să spui, spre exemplu, că
războiul a fost şi este o vulgaritate, un act necivilizat, o reminiscenţă
a epocii de piatră, o agresiune împotriva omului şi valorilor sale şi,
din acest motiv, odată ce i-ai pus o astfel de etichetă pe frunte (pe
care, probabil, ai aflat-o de la alţii sau ai descoperit-o în timp ce
urmăreai la televizor, un film de acţiune, cu împuşcături sau
bombardamentele asupra Bagdadului), nu te mai interesează, treci la
altceva. La altceva mai bun de făcut. Evident, poate că nici un om cu
mintea întreagă, dintre oamenii raţionali ai civilizaţiei tehnologice şi
informaţionale a secolului al XXI-lea, nu iubeşte şi nu acceptă
războiul, ca pe o soluţie acceptabilă sau necesară. Războiul nu prea
ţine însă seama de o astfel de concepţie. El îşi urmează drumul lui, ca
şi cum ar fi o fiinţă vie, puternică şi indiferentă, şi n-ar auzi nimic din
tot ce se spune despre el.
187
Războiul merge totdeauna înainte. Ba chiar în avangarda

tehnologică şi informaţională. Pentru că, practic, aproape toate marile
realizări din domeniul high-tech şi IT, ca şi din cel al transporturilor
strategice, al infrastructurilor critice şi reţelelor, a fost realizat pentru
el sau în numele lui. Aşa a apărut, spre exemplu, celebrul Network
Centric Warfare.
Calităţile deosebite ale conceptelor Network Centric Warfare
(NCW)/Network Centric Operations (NCO) au fost relevate de către
Statele Unite (care le-au şi inventat) în relativ recentele confruntări
disimetrice din teatrele de operaţii. Europa nu poate rămâne însă
indiferentă la o asemenea dezvoltare a unor concepte care vor defini
viitorul strategiilor de securitate şi apărare. De aceea, în acest
moment, ea ştie şi ştie că ştie că trebuie să aleagă şi să-şi definească
opţiunile strategice.
În acest sens, Christophe Kaiser, analist şi consilier
independent, a realizat, în noiembrie 2004, sub coordonarea lui
Christophe Bédier şi a lui Philippe Cothier, respectiv, administrator şi
preşedinte al Centrului de Studii Prospective Strategice, un raport
intitulat Net-Centric Warfare/Net-Centric Operations: impact
strategic – impact industrial. La 2 februarie 2005, unele dintre
concluziile acestui raport au fost publicate pe reţeaua Internet.
În Statele Unite, conceptul NCW a fost rebotezat NCO
(Network Centric Operations) pentru a fi integrat şi în programe
conţinute de strategia Departamentului Securităţii Interne
(Department of Homeland Security). Deasemenea, s-a urmărit a se
demonstra, în cursul operaţiilor militare recente, mai ales în cea
intitulată Iraqi Freedom, dar şi în cle din Afganistan, utilitatea unui
astfel de concept. Este însă vorba de un proces incomplet, de o
punere în aplicare limitată, de un sistem emergent care nu poate să
ducă la realizarea unei capacităţi operaţionale reale decât treptat, abia
la orizontul anilor 2010-202056.
Aşa cum afirmă iniţiatorii conceptului NCW, David S. Alberts,
John J. Gartska, Frederick P. Stein, „RBR se referă la
comportamentul uman şi organizaţional. El se bazează pe adoptarea
unui nou mod de gândire – gândirea în reţea – şi aplicarea sa în
56
Christophe Kaiser, NCW/NCO : Un concept décisif pour l’avenir, februarie 2005,
http://www.european-security.com/index.php?id=5160
188
operaţiile militare.“ Această definiţie a fost dată de unul dintre

57
creatorii NCW, dr. David S. Alberts, director de cercetare şi

planificare strategică la Biroul Asistentului Secretarului Apărării
pentru Reţele şi Integrarea Informaţiilor (OASD-NII), Departamentul
pentru Apărare, citat de Philippe Cothier.
În Europa, lucrurile, mentalităţile şi atitudinile sunt mai
nuanţate şi, în genere, diferite de cele de peste ocean. Decidenţii
europeni nu tratează toţi în acelaşi fel problematica NCW/NCO. Unii
privesc partea pozitivă a unui asemenea proces, alţii, dimpotrivă,
consideră că NCW/NCO reprezintă o cursă tehnologică prin care se
urmăreşte asfixierea economică a Europei, făcând o paralelă cu
Iniţiativa de Apărare Strategică (IAS), declanşată de Reagan în
deceniul 80 pentru a ruina URSS. Europenii sunt, în general, suspecţi
la iniţiativele şi conceptele americane.
Problema rămâne, bineînţeles, discutabilă. Chiar dacă pot
exista unele temeri, să nu uităm că Uniunea Europeană nu este o
entitate economică falimentară, precum URSS de odinioară, ci o
mare putere economică, situată pe acelaşi plan şi în acelaşi concept
filosofic şi economic cu Statele Unite. Deci UE nu poate fi
falimentată din punct de vedere economic, prin angajarea ei în
procesul NCW/NCO, ci, dimpotrivă, motivată să-şi perfecţioneze
tehnologiile, inclusiv pe cele din domeniul securităţii şi apărării.
În plus, UE nu poate rămâne în afara efortului de consolidare a
mediului internaţional de securitate (inclusiv de securitate economică
şi în spaţiul cunoaşterii), prin participarea activă la materializarea
efectivă a acestui nou concept. Criza actuală nu schimbă semnificativ
datele problemei, ci, dimpotrivă, arată doar cât de vulnerabilă la
pericole şi ameninţări financiare (dar şi de altă natură) este această
lume.
E drept, efortul comprehensiv al europenilor nu se reduce la a
cunoaşte şi transcrie întocmai modelul american, ci presupune o
reflecţie substanţială, detaliată şi foarte profundă, pentru a înţelege
care sunt nevoile reale ale Europei pentru operaţiile pe care le va
duce singură, în diferite tipuri de coaliţii sau în cadrul Alianţei Nord-
Atlantice, pentru a lansa un concept corespunzător de elaborare,
materializare şi dezvoltare a politicilor, strategiilor, mijloacelor şi
resurselor necesare.
57
Christophe Kaiser, Ibidem
189
Pe tema conceptului NCW/NCO american, în Europa, există

câteva divergenţe. Într-un studiu realizat de Agenţia Suedeză de
Studii de Apărare, profesorul Andrew D. James de la Universitatea
din Manchester precizează că modelul britanic este „mai pragmatic şi
se sprijină pe armamente, centre de comandă şi captatori deja
existenţi“, iar „obiectivul gândirii britanice este să se sporească mai
degrabă efectul militar decât să se creeze o reţea“.
În Europa, desfăşurarea operaţională a conceptelor NCW/NCO
aproape că nu există. Fac excepţie Marea Britanie şi Suedia, care au
elaborat o serie de concepte în acest domeniu atât de complex şi de
sensibil. Acest lucru creează şi unele avantaje, în sensul că nu va fi
nevoie să se treacă peste conceptele naţionale referitoare la acest
domeniu, întrucât ele nu există. Totuşi, cu vreo cinci ani în urmă,
punerea în operă a NCW/NCO devenea urgentă şi pentru europeni.
Acum, asupra acestui domeniu, datorită crizei financiare prelungite,
există un fel de stand by.
Europa are însă unele probleme bugetare, tehnologice şi
capacitare, şi nu poate aborda acest concept fără precauţiile necesare.
Se porneşte de la ideea că prioritară, pentru Europa, nu va fi
conceperea unei „soluţii globale“ în ceea ce priveşte NCW/NCO,
pentru simplul motiv că un astfel de concept deja există, ci
identificarea modalităţilor de aplicare a lui în spaţiul european sau în
cel de interes european.
Situaţia specifică, constrângerile bugetare şi efectele încă
insuficient cunoscute şi greu previzibile ale crizei impun
concentrarea asupra segmentelor strategice, îndeosebi a celor care
deja există, iar restul să fie realizate sau procurate treptat. Acest lucru
va permite reducerea costurilor de dezvoltare până la 40% şi va
asigura o cooperare echilibrată şi benefică cu Statele Unite. Cel puţin,
aceasta era intenţia.
Conceptul NCW, cum bine se ştie, nu este chiar foarte nou. El
apare în Statele Unite prin anii 1990, fiind modalitatea cea mai
directă şi cea mai eficientă de transpunere în practică a ceea ce
americanii numesc Revoluţia în afaceri militare (Revolution of
Military Affairs – RMA), adică Revoluţia în domeniul militar, în
limbajul nostru. Nici acest concept nu este cu totul nou. El a fost
dezvoltat de sovietici prin anii 60 şi validat de Statele Unite în
operaţia Furtună în deşert din 1991.
190
Un alt concept, folosit atât de Statele Unite, cât şi de NATO,

este transformarea militară. Acest concept a apărut după 11
septembrie 2001 şi a fost accelerat de necesitatea punerii în aplicare a
RMA, prin crearea şi valorificarea înaltei tehnologii şi tehnologiei
informaţiei, în vederea realizării supremaţiei informaţionale
(Information Dominance), condiţie esenţială a construcţiei acelui
mediu de securitate bazat pe conceptele civilizaţiei democratice
occidentale. Numai într-un astfel de mediu este posibilă
materializarea efectivă a conceptului NCW/NCO.
În operaţia Anaconda din Afganistan, din 2002, conceptul
NCW/NCO se afla abia la început. Cu alte cuvinte, acolo a fost
experimentat, chiar dacă unele dintre elementele lui au fost utilizate
şi pe timpul bombardării Iugoslaviei, în 1999, mai ales în
componentele I2SR şi C4.
Conceptul NCW/NCO a fost utilizat în plenitudinea lui în
campania din Irak, din martie-aprilie 2003. Această campanie a
constituit un adevărat laborator experimental în cadrul proiectului
Pentagonului de a constitui o infosferă (Global Information Grid,
GIG), pe termen mai lung.
Acest concept schimbă aproape totul: maniera de concepere şi
ducere a războiului, securitatea statelor, evoluţia industriei de apărare
şi de securitate, viaţa oamenilor. Din când în când, este obligatoriu să
se producă un astfel de salt, o astfel de schimbare. O cere evoluţia
tehnologică, reţeaua şi dinamica mediului de securitate.
Această schimbare este de cele mai multe ori determinată de
revoluţia tehnologică, iar omenirea cunoaşte câteva asemenea mari
revoluţii: inventarea motorului cu ardere internă, a avionului, a
vehiculelor spaţiale, descoperirea energiei nucleare şi, iată, acum, a
sistemelor informaţionale şi high-tech extrem de performante.
Elementele şi tehnologiile necesare NCW/NCO extind sfera de
nevoi şi de solicitări şi în rândul actorilor civili. În aceste condiţii,
aproape întreaga industrie performantă lucrează şi în domeniul
securităţii şi apărării. Acest lucru începe să fie valabil şi în unele ţări
din Europa. În Franţa, spre exemplu, industria de apărare se bucură
de un tratament cu totul special, în timp ce industria de apărare din
România aproape că a dispărut cu desăvârşire.
De unde rezultă că, în era informaţiei sau a societăţii episte-
mologice, unde cunoaşterea ştiinţifică, deci informaţia, ştiinţa
191
cunoaşterii şi ştiinţa aplicativă au rolul hotărâtor, întrucât întreaga

acţiune se bazează pe predominanţă informaţională, pe ştiinţă şi, deci,
pe cunoaşterea completă şi complexă a situaţiei, a cauzelor şi
determinărilor ei, în timp real, se produc, între altele, şi următoarele
mutaţii esenţiale:
- revenirea la un sistem de difuzare a responsabilităţii
securităţii şi apărării în întreaga societate şi îndeosebi în domeniile ei
cele mai performante58;
- dispariţia „economiei de război“ şi fuziunea dintre teh-
nologiile necesare războiului şi cele necesare producţiei şi producerii
bunurilor de consum;
- transformarea din ce în ce mai mult a războiului într-o
chestiune de afaceri, deci cuantificarea lui pe baza unor criterii de
costuri, de consum şi de eficienţă;
- introducerea tot mai accentuată şi în ritm rapid a tehnologiilor
de reţea, care asigură conectarea eficientă şi foarte rapidă, în timp
real, în orice tip de acţiune – economică, socială sau militară –, a
tuturor factorilor de potenţial;
- reducerea costurilor.
Economia, informaţia, cercetarea ştiinţifică şi tehnologică
devin astfel implicate direct şi permanent în filosofia şi fizionomia
războiului, conceput mai ales ca modalitate de gestionare şi
dezamorsare a crizelor şi conflictelor, ca instrument de menţinere a
unei situaţii strategice la cel mai scăzut nivel de periculozitate şi cu
cel mai mic risc posibil.
Războiul devine astfel un fel de instrument eficient al
„gardienilor păcii“, adică al factorilor destinaţi de comunitatea
internaţională – organismele de securitate – să asigure pacea şi
securitatea planetei, întorcându-se la adevărata lui menire din toate
timpurile, aceea de a permite deblocarea unei situaţii strategice
complexe şi complicate, ajunsă în acest stadiu datorită haosului
intereselor şi, în consecinţă, numeroaselor slăbiciuni, vulnerabilităţi
şi disfuncţionalităţi care sunt totdeauna de natură financiară,
economică, politică şi socială.
58
Acest lucru s-a petrecut şi la ieşirea din Evul Mediu, o dată cu înarmarea naţiunilor şi
înfiinţarea armatelor naţionale. Considerăm că, în societatea viitorului, chiar dacă armatele
propriu-zise sunt profesioniste, responsabilitatea domeniului apărării şi securităţii şi a realizării
mijloacelor high-tech şi IT necesare revine întregii societăţi.
192
Conceptele NCW/NCO sunt, la urma urmei, concepte de

eficienţă. Ele permit reducerea masivităţii armatelor (întrucât asigură
reducerea incertitudinilor şi creşterea perform,anţelor armelor şi
informaţiilor), comunicarea rapidă, cunoaşterea în timp real a
situaţiei, capacitatea de previziune sporită şi, de aici, mijloace mai
puţine, cheltuieli mai mici şi eficienţă mai mare.
În opinia lui Christophe Kaiser59, conceptul NCW/NCO derivă
dintr-un concept anterior Neopolitik (de la grecescul spirit), dezvoltat
de Rand Corporation, prin opunere la conceptul Realpolitik (cu
referire la expansionismul teritorial).
Expansionismul teritorial reprezintă o etapă depăşită. În
procesul globalizării, acest tip de expansionism nu mai are, practic,
nici o importanţă, întrucât teritoriile au fost deja unificate de către
informaţie, iar societăţile trec la o dimensiune epistemologică, în care
procesul cunoaşterii ştiinţifice se generalizează, toată lumea având
acces aproape instantaneu (datorită reţelei şi bazelor de date) la
întreaga informaţie existentă pe planetă, de la cea istorică la cea care
se referă la prezent şi chiar la viitor.
Americanii au posibilitatea şi capacitatea să dezvolte orice
concept. Europenii ar trebui să-şi păstreze şi să-şi dezvolte şi ei o
asemenea capacitate, asigurând, în opinia lui Kaiser, independenţa şi
dezvoltarea organismelor sale de reflecţie, acele entităţi think-thank,
atât de răspândite în Statele Unite.
Avantajele aplicării nemijlocite a conceptului NCW/NCO sunt
indiscutabile. În desfăşurarea operaţiei Furtună în deşert, din 1991,
spre exemplu, timpul necesar pentru identificarea (căutarea,
localizarea, planificarea) şi lovirea unei ţinte era de patru zile. În
timpul operaţiei Iraqi Freedom din 2003, acesta era, în acelaşi teatru
de operaţii, doar de 45 de minute.
Elementul eficace esenţial al NCW/NCO constă în poziţionarea
platformelor de luptă. Ele vor fi amplasate în nodurile reţelelor de
informaţii şi de comandament, ceea ce oferă posibilitatea activării lor
rapide şi directe prin bucle de decizii diferite. Se realizează astfel o
adevărată revoluţie în interoperabilitatea mijloacelor, în evitarea
suprapunerilor şi confuziilor, în interconexiunea platformelor şi a
elementelor asociate.
59
http://www.european-security.com/index.php?id=5160, Christophe Kaiser, Op.cit.
193
Acest concept revoluţionează complet şi modul în care statele

concep, definesc şi achiziţionează sistemele de apărare şi de
securitate. Se realizează, în mod obligatoriu, o relaţie necesară de
parteneriat între industrie şi operaţiile cerute de punerea în operă a
conceptelor de apărare şi securitate.
Acest parteneriat devine regulă, devine principiu, întrucât
elementele acţionale în spaţiul luptei (platformele şi vectorii) trebuie
să fie într-o relaţie compatibilă cu arhitectura sistemelor de informaţii.
Cu alte cuvinte, cele trei mari componente ale NCW/NCO – grila
senzorilor de date, imagini şi informaţii, reţelele centrale de
comandament şi reţeaua platformelor de lovire – trebuie să aibă
aceeaşi arhitectură sau, în orice caz, arhitecturi compatibile.
Or, pentru a se realiza această exigenţă specială – care devine o
adevărată lege în războiul supertehnologizat –, este absolut necesar
ca respectivul principiu să se aplice şi în domeniul industriei, adică
acolo unde se creează toate aceste mijloace. Dar cum să realizezi
acest lucru în cadrul unei economii europene, încă specializată
excesiv şi cu destule incompatibilităţi?
Mai mult, crescând indubitabil rolul informaţiei, întreaga
economie devine ea însăşi dependentă de informaţie, de unde se
profilează detaşarea acesteia într-un sistem terţ, greu de acceptat de
entităţile economice europene, deja integrate, sau de cele naţionale,
reticente încă la procesul de integrare.
Lucrurile nu sunt însă simple. De unde şi numeroasele ezitări.
După Christophe Kaiser, Europa va trebui să mediteze foarte serios şi
responsabil la o serie de vulnerabilităţi pe care le creează noul
concept NCW/NCO şi la mijloacele pe care trebuie să le realizeze
pentru a răspunde acestor provocări. Aceste vulnerabilităţi sunt:
- posibilitatea controlului sistemelor de informaţii de către terţi,
adversari sau „amici“, nealiniaţi la procesul de integrare europeană;
- dezinformarea;
- interzicerea accesului;
- diminuarea semnificativă sau chiar căderea temporară a
sistemelor de informaţii, în timp ce luptătorii vor fi prea mult (chiar
total) dependenţi de tehnologiile de informaţii.
La aceste vulnerabilităţi se adaugă cele ale reţelelor şi
dimensiunii virtuale a sistemelor, între care cele mai importante ar
putea fi:
194
- trecerea principalei confruntări în ciberspaţiu, cu toate

consecinţele care decurg de aici;
- crearea unor noi tipuri de sensibilităţi determinate de proiecţii
virtuale şi de limitele noilor sisteme de explorare;
- apariţia şi proliferarea unui comportament haotic, strict
dependent de variaţia condiţiilor iniţiale, care devin din ce în ce mai
greu de identificat;
- cyberpirateria.
Mutarea (extinderea) teatrelor de operaţii şi într-un spaţiu
virtual reprezintă un proces complicat, dar ea începe deja să se
realizeze. Războiul din ciberspaţiu, spre deosebire de cel din spaţiul
real, chiar dacă nu produce morţi şi răniţi, nu este şi nu poate fi mai
puţin important şi nici mai puţin distructiv decât cel care terorizează
lumea de mii de ani. El reprezintă însă un nou tip de confruntare, cu
noi caracteristici, dintre care nu lipsesc:
- virtualitatea;
- continuitatea;
- flexibilitatea;
- omniprezenţa;
- surprinderea;
- globalitatea.
Pentru a face faţă noilor provocări, Europa trebuie să se doteze
cu mijloace de comunicaţii ultraperformante, să participe activ la
proiectarea şi realizarea unei arhitecturi informaţionale pe măsură, la
realizarea unor sisteme electronice şi a programelor adiacente
compatibile cu tehnologiile de reţea şi cu arhitectura de securitate şi
apărare europeană ce se conturează în viitor.
Alegerea echipamentelor nu este simplă. Ea poate crea
dependenţe tehnologice şi operaţionale, dar şi modalităţi rapide de
integrare şi, deci, de realizare a unor performanţe europene.
Exemplul cel mai edificator este alegerea lui Joint Strike
Fighter, făcută de Marea Britanie, Italia, Olanda, Danemarca şi
Norvegia. Joint Strike Fighter este un sistem de sisteme realizat sub
control american. Această alegere ar fi putut fi făcută în mod
inconştient, ceea ce, susţine Kaiser, este puţin probabil, întrucât
europenii fac parte din elita tehnologică a lumii şi nu învaţă acum
alfabetul tehnicii performante. Joint Strike Fighter înseamnă o
alegere deliberată, făcută însă de o Europă dependentă de Statele
195
Unite şi sub protecţie americană. Acest tip de opţiune ar readuce

Europa la statutul pe care l-a avut în timpul Războiului Rece, mai
precis, la prelungirea acestui statut din care continentul european
încearcă să iasă spre binele sau, dimpotrivă, spre nenorocirea ei.
Pe mulţi dintre europeni, această dependenţă îi îngrijorează,
întrucât ea înseamnă îndepărtarea de perspectiva punerii reale în
operă a unei politici europene de securitate şi apărare. De unde
rezultă şi problema stabilirii unui „model european“ al NCW/NCO,
ceea ce presupune o analiză substanţială, care să ofere soluţii viabile
pentru viitor.
Desigur, Europa nu trebuie să creeze ceea ce este deja creat.
Deasemenea, ea nu-şi poate construi – şi nu e bine să-şi construiască
sau să-şi conceapă – o identitate singulară, izolată, opusă faţă de o
dimensiune euro-atlantică, deja existentă şi eficientă, ci una care să
reconfigureze şi mai solid această dimensiune, ce devine foarte
importantă, chiar hotărâtoare în direcţionarea procesului de
globalizare.
Tot ceea ce doreşte Europa de azi este afirmarea ei puternică în
cadrul dimensiunii euro-atlantice şi euro-asiatice, proiectarea şi
realizarea unui sistem de sisteme care să-i redea personalitatea şi
forţa de odinioară, nu împotriva Statelor Unite, nici la remorca
acestora, ci împreună cu Statele Unite.
Conceptul NCW/NCO repune pe tapet marile probleme ale
integrării europene, ale capacităţii europene de a face faţă
provocărilor viitoare. Exigenţele care decurg de aici vizează:
- realizarea unui sistem european de informaţii performant,
conexat la cel american, care să participe efectiv la arhitectura unei
reţele globale, benefice pentru securitatea globală, dar şi pentru o
economie modernă şi performantă;
- controlul sau gestiunea dependenţelor şi interdependenţelor;
- afirmarea forţei şi entităţii europene;
- consolidarea politicii europene de securitate şi apărare;
- independenţa şi suveranitatea continentală;
- o capacitate credibilă de participare eficientă la gestionarea
crizelor şi conflictelor.
Este însă nevoie de foarte multe lucruri şi, în primul rând, de
un sistem integrat şi coerent, deopotrivă, european şi euro-atlantic, de
date şi informaţii. Comunitatea americană de informaţii dispune de o
196
puternică agenţie R&D, care a lansat o cerere extrem de generoasă şi

de tentantă pentru elaborarea unor proiecte în domeniul tehnologiilor
de informaţii inovatoare.
Începând cu 1998, Agenţia de Dezvoltare Tehnologică şi de
Cercetare Avansată (ARDA) a finanţat un program de tehnologii
„revoluţionare“, în folosul comunităţii de informaţii (National
Security Agency NSA, National Geospatial-Intelligence Agency -
NGA, CIA, DIA, NRO etc.). La acest program, participă masiv
industria americană, îndeosebi societăţile Boeing, Lockheed Martin,
CAIC, microsocietăţi inovatoare şi o mulţime de universităţi.
Programul a fost lansat şi efectuat pentru 2005 şi a cunoscut două
tipuri de finanţare:
- „Challenge Workshops“, cu o finanţare între 1 şi 1,5 milioane
de dolari pe 12-18 luni, care a cuprins proiecte din domenii deja
dezvoltate de ARDA, unele aflându-se în faza a doua sau a treia
bianuală de cercetare (VACE, GI2 Vis, NIMD);
- „Seedling Workshops“ (maximum 500.000 de dolari) pentru
domenii de cercetare inedite pentru ARDA (nanoelectronică, imagini
avansate, performanţă înaltă în domeniul computerelor), constând în
avansarea unui concept nou, crearea unui proiect de cercetare etc.
Unele dintre societăţi au participat şi participă la mai multe
domenii de cercetare. Spre exemplu, în domeniul exploatării
informaţiei (Info-X), preocupările (şi finanţările corespunzătoare) s-
au canalizat pe trei programe: Video Analysis & Content Extraction
(VACE), Advanced Question Answering for Intelligence
(AQUAINT) şi Geospatial Intelligence Information Visualization
(GI2Vis).
Programul Video Analysis & Content Extraction (VACE)
cuprinde: tehnologii de detecţie, de comprehensiune, de extracţie de
conţinut video, din cinci tipuri de surse: TV, conferinţe, supraveghere,
date, recunoaşteri la sol; rezolvarea unor probleme inerente de mediu
(indexare, calitate a imaginilor, stocaj şi transfer).
La aceste programe participă: Boeing Space & Communication
(superrezoluţii tehnologice), GE-CRD (extracţie conţinut), HNC
Software (detecţia obiect), TASC (identificare comportament), SRI
International (recunoaştere tridimensională – 3D), Universitatea din
Maryland (activitatea de detecţie), Universitatea din California de
Sud (event understanding – înţelegerea tuturor evenimentelor).
197
Este posibil ca scenariile confruntărilor militare pentru secolul

al XXI-lea să nu aibă aproape nimic comun cu cele din perioada
Războiului Rece. Acest lucru este valabil pentru toate ţările şi pentru
toate armatele din lume. Germanii consideră că, în viitor, nu se vor
mai confrunta mari unităţi de blindate şi alte forţe de acest gen. Locul
lor îl iau ameninţările asimetrice care pot veni din partea unor state
mici, a organizaţiilor teroriste sau chiar din partea diferitelor
persoane. Acest potenţial al noilor tipuri de ameninţări este greu de
sesizat şi de anihilat.
De aceea, la baza războaielor moderne, care, în esenţa lor, vor
fi războaie specifice escaladării crizelor şi, respectiv (dar tot în cadrul
acestora), războaie (modalităţi, acţiuni, operaţii complexe) pentru
gestionarea crizelor şi conflictelor, vor sta informaţiile şi modul în
care acestea sunt tratate.
Pentru canalizarea optimă a fluxului de informaţii, creşte
importanţa media şi mai ales cea a reţelelor Internet. Media nu a
reuşit şi nu reuşeşte încă să pună la dispoziţie informaţiile în timp
real, cel puţin până acum.
Războiul bazat pe Reţea (RBR) reuşeşte acest lucru, ordonând

datele şi informaţiile. De acestea vor beneficia toţi participanţii, de la
simplul soldat la comandant, de la subunitatea luptătoare la
dimensiunea logistică. Acest concept, cum bine se ştie, a fost elaborat
de Statele Unite şi folosit, pentru prima oară, de americani, în
războiul din Irak din 2003. Comandamentul operaţional a fost instalat
în Qatar. Mai bine de 60 de servere de mare putere au asistat
proiecţia, desfăşurarea şi acţiunile forţelor în teatru. Comandamentul
a ştiut totdeauna tot ce se întâmplă cu primele unităţi, chiar înainte de
contact, şi a avut posibilitatea să intervină eficient.
Deşi nu toate ţările sunt în măsură să materializeze acest
concept, cele mai dezvoltate dintre acestea au posibilitatea să-l
implementeze. În Marea Britanie şi în Suedia, există preocupări
destul de avansate în acest sens, datorită atât tehnologiei, îndeosebi
tehnologiei informaţiei, cât şi capacităţii şi flexibilităţii economice
din aceste ţări. Asemenea preocupări există şi în Franţa, şi în Rusia,
şi în China şi în multe alte ţări. De asemenea, armata germană se
pregăteşte, la rândul ei, pentru a putea să conducă şi să desfăşoare
operaţii în reţea. Există deja sisteme de acest gen în dotare, cum ar fi
198
cele de transmisie de date pentru obuziere, tancuri, marină şi aviaţie.

Sistemele de ghidaj HEROS, la forţele terestre, sau AUTOFU, la
forţele aeriene, dispun de interfeţe care corespund exigenţelor RBR.
RBR va impune schimbări radicale în structurile militare ale

tuturor ţărilor, ale NATO şi, evident, ale ţărilor care fac parte din
Uniunea Europeană şi contribuie activ la punerea în operă a Politicii
Europene de Securitate şi Apărare (PESA), care se vor adapta cu
uşurinţă noilor cerinţe ale misiunilor şi ameninţărilor militare.
Războaiele anilor viitori vor fi, probabil, războaie inteligente,
unele duse cu cărţile pe faţă, altele extinse mult în spaţii nespecifice,
îndeosebi în domeniile financiar, economic, cibernetic şi
informaţional. Transformările impuse de RBR, chiar dacă vor fi
treptate (întrucât cheltuielile sunt foarte mari şi nici o ţară din lume,
nici chiar Statele Unite, nu-şi pot permite să le efectueze dintr-o
dată), vor fi radicale. RBR cere alte structuri informaţionale, alte
sisteme de comandă-control, alte mijloace de lovire, care să fie
conectabile la reţea şi să asigure o reacţie imediată şi chiar o acţiune
preventivă. Aceste noi sisteme vor fi produse, desigur, de industrie,
dar ele vor impune o organizare militară şi civil-militar specifică, mai
suplă şi mai uşor adaptabilă schimbărilor spaţiului luptei. Se discută
mult, în toată lumea – şi îndeosebi în cea înalt tehnologizată – aceste
aspecte ale transformării. În acest sens, pe 12-13 mai 2005, s-a
organizat la Londra o conferinţă unde s-au discutat pe larg aceste
aspecte. Această conferinţă a continuat dezbaterile efectuate în
noiembrie 2004, tot la Londra, pe această temă. Suportul acestor
dezbateri l-a constituit, în mare măsură, experienţa acumulată de
coaliţie în războiul din Irak din martie-aprilie 2003 şi din
desfăşurarea operaţiilor ulterioare de stabilitate şi stabilizare.
Din experienţa dobândită de forţele coaliţiei şi de armatele
ţărilor NATO în procesul de transformare, din Directiva ministerială
a NATO, precum şi din alte documente elaborate în urma summit-
ului de la Praga, a celui de la Istanbul şi a celui de la Riga, au rezultat
unele exigenţe ale procesului de transformare, între care s-au situat şi
următoarele:
- simplificarea actului conducerii;
- mutarea unor raporturi şi mecanisme de conducere de pe
verticală pe orizontală;
199
- adaptarea structurilor la cerinţele de reţea;

- concomitent cu menţinerea potenţialului de acţiune în
războiul de mare intensitate, crearea unor abilităţi de acţiune şi de
reacţie cerute de procesul de gestionare a crizelor şi conflictelor;
- flexibilizarea şi modularea structurilor;
- formarea unor capacităţi din ce în ce mai eficiente de analiză
şi combatere a terorismului.
Aceste exigenţe se materializează atât în procesul de
transformare a NATO, cât şi în cel de transformare a forţelor
naţionale ale statelor membre ale Alianţei şi ale Uniunii Europene.
Forţa de Răspuns a NATO (NRF) şi Forţa de Reacţie Rapidă
Europeană sunt structuri pentru viitor, mai exact modele
(experimentale) de structuri acţionale pentru viitor. La rândul ei,
fiecare ţară europeană, începând cu Franţa, care a trecut, potrivit legii
programării din perioada 1998-2002, dar şi a celei anterioare, la
profesionalizarea armatei şi la realizarea unor structuri mai suple
(spre exemplu, Divizia 11 Paraşutişti a devenit Brigada 11
Paraşutişti, fără să-şi piardă, prin profesionalizare, capacitatea de
luptă; dimpotrivă, această capacitate a crescut simţitor, datorită
profesionalismului) şi continuând cu reformele preconizate în armata
Germaniei şi în alte armate din Europa, dar mai ales cu realizarea
unor structuri de conducere (Comitet Militar European, Stat Major
Militar European). trebuie să fie în măsură să conducă operaţii sub
egida Uniunii Europene, independente sau complementare NATO.
Acum câţiva ani, americanii vorbeau de un Future Combat
System (FCS), prin care se vizează nu doar realizarea unor unităţi
mai suple, complet digitalizate, ci şi un sistem coerent şi eficient de
integrare a acestora în spaţiul luptei. Spre exemplu, viitoarele sisteme
de luptă ale forţelor terestre (Army’s Future Combat Systems)
urmăresc realizarea unor structuri şi formarea unei mentalităţi care să
asigure un deziderat vechi de când lumea, dar mereu actual: percepe,
înţelege, formează şi domină. Reţeaua FCS se compune din patru
module deschise: mediul comun de operaţii într-un sistem de sisteme;
soft-uri de conducere a luptei; comunicaţii şi calculatoare (C2);
sisteme de informaţii (intelligence, recunoaştere şi supraveghere -
ISR). Acestea acţionează sinergic unul asupra celuilalt, permiţând
viitoarei forţe să vadă, să înţeleagă, să acţioneze prima şi să obţină un
succes decisiv.
200
Legat de implementarea conceptului RBR, Organizaţia de

Cooperare în domeniul Armamentelor, care reprezintă şapte ţări
europene (Franţa, Germania, Marea Britanie, Spania, Belgia,
Luxemburg şi Turcia), va achiziţiona, până în 2022, de la Airbus
Military S.L., un număr de 180 de avioane de transport strategic A
400 M, echipate fiecare cu câte patru sisteme radio VHF/UHF 60 .
Acest program constituie cel mai important proiect militar european
al deceniului în domeniul sistemelor radio ambarcate. Primele 180
urmau să fie livrate în 2009. O altă comandă de 200 avioane urma să
fie livrată, la export, începând cu acelaşi an, 2009.
Sistemele radio R&S (Rohde & Schwarz) de ultimă generaţie
utilizează protocoale de comunicaţie standardizate de NATO. Ele
furnizează capacităţi cu salt de frecvenţă rapidă SATURN (a doua
generaţie NATO de sisteme radio tactice antibruiaj). Acestora li se
pot asocia şi alte funcţiuni prin teledescărcare de noi programe.
Avioanele A 400 M vor putea fi utilizate în spaţiul aerian
internaţional în cadrul conceptului RBR.
4.2 Cunoaşterea impactului de reţea asupra conflictelor

clasice şi asimetrice
RBR, deocamdată, nu schimbă esenţa strategiei militare:

punerea în operă a unei decizii politice şi, respectiv, expertizarea
strategică a acestei decizii. El nu face altceva decât să dinamizeze
spaţiul luptei, punând în relaţie directă (în timp real sau aproape real,
decalajul fiind neglijabil) toate structurile şi elementele care
acţionează în spaţiul luptei. Informaţia în timp real dă posibilitatea
forţelor care acţionează să identifice şi să selecteze rapid ţintele,
centrele de greutate, centrele vitale, punctele tari şi punctele
vulnerabile ale inamicului şi să aleagă cele mai eficiente modalităţi
de acţiune. Evident, astfel de obiective nu pot fi realizate decât cu
condiţia realizării, ab initio, a supremaţiei tehnologice şi informaţi-
onale şi, pe această bază, a iniţiativei strategice. Acest lucru favori-
zează strategiile directe. Iar strategiile directe sunt specifice, de
regulă, ţărilor şi armatelor foarte puternice.
60
http://www.actutem.com/pages/05_04_08_rs.html
201
O astfel de filosofie este valabilă în cadrul conflictelor clasice

şi îndeosebi în confruntările simetrice sau disproporţionate. Atunci
când se confruntă două armate, câştigă cea mai bine dotată, mai
puternic motivată şi mai bine instruită.
Acest tip de confruntare – care aparţine războiului simetric – se
reduce din ce în ce mai mult la războaie frontaliere sau la confruntări
militare desuete. Pe mapamond, cel puţin după încheierea Războiului
Rece, se manifestă cu pregnanţă, îndeosebi, două tipuri de războaie:
războiul disproporţionat şi războiul asimetric.
Războiul (conflictul) disproporţionat constă în superioritatea
clară de forţe, mijloace, strategie şi tactică a uneia dintre părţi şi în
imposibilitatea reacţiei părţii inferioare.
Războiul (conflictul) asimetric presupune, deopotrivă, dispro-
porţionalitatea, diferenţa clară de doctrine şi strategii, dar şi
capacitatea fiecăreia dintre părţile aflate în conflict de a crea
vulnerabilităţi celeilalte şi de a le folosi la maximum pe cele
existente.
RBR nu a rezolvat decât primele două tipuri de conflicte. În
faţa celui de al treilea – care se prezintă ca fiind asimetric şi difuzat
capilar în spaţiul luptei şi dincolo de acest spaţiu (practic, în întreaga
lume), conceptul RBR nu a găsit încă soluţii. Este adevărat, se
studiază, în momentul de faţă, folosirea RBR în conflictele
(războaiele) de joasă intensitate, dar rezultatele sunt departe de a fi
mulţumitoare, întrucât cerinţele esenţiale ale misiunilor sunt complet
diferite de cele ale unei confruntări militare clasice.
Nici conceptul CIMIC (Civil Military Cooperation) nu a reuşit
să treacă dincolo de o colaborare civil-militară în gestionarea
situaţiilor de criză şi în operaţiile post-conflict. Ceea ce s-a realizat
până acum (protecţia populaţiilor din zonele de conflict, întoarcerea
refugiaţilor, asistenţa umanitară, studierea şi ameliorarea condiţiilor
de angajare a forţelor într-un teatru, care sunt cu totul deosebite de
cele de odinioară, datorită implicării populaţiilor într-un conflict în
care nu există fronturi şi limite, multiplicarea actorilor din teatru etc.)
nu reprezintă decât modalităţi (desigur, eficiente) de reducere a
intensităţii unei crize şi de facilitare a reinstalării păcii şi, ulterior, a
dezangajării progresive a forţei.
Conceptul de reţea (cu structurile specifice RBR) are şi aici un
spaţiu foarte larg de manifestare. Exigenţele sunt însă mult mai mari
202
decât într-un teatru de operaţii obişnuit, întrucât sfera de angajare,

modalităţile concrete şi conţinutul efectiv al angajării sunt mult mai
complexe, deoarece includ factorii de mediu, acţiunile preventive şi
preemptive, dezamorsarea tensiunilor sau, în operaţiile post-conflict,
reabilitarea şi refacerea infrastructurilor, a instituţiilor şi sistemelor
productive etc. În aceste condiţii, nu doar forţele care acţionează
efectiv, ci şi noii actori sau actorii temporari trebuie conectaţi, într-o
formă sau alta, la fizionomia şi filosofia de reţea. Or, deocamdată,
acest lucru este dificil şi pentru structurile militare.
De unde rezultă că provocările RBR sunt, în continuare, foarte
mari şi ele nu se rezolvă doar prin lărgirea benzii Internet,
optimizarea sistemelor de comunicaţii, realizarea şi interconectarea
bazelor de date, ci şi printr-o dinamică specifică, adică printr-o nouă
arhitectură a filosofiei şi fizionomiei de reţea.
4.3 Noua cultură a războiului
Poate fi, oare, războiul comparat cu unul sau altul dintre

fenomenele naturale dezastruoase, dar nu numai datorită efectelor
sale distructive, ci şi faptului că este imprevizibil şi haotic, la fel ca
majoritatea acestor fenomene? Poate fi războiul – care se prezintă
ca una dintre cele mai riguroase şi mai bine organizate dintre
acţiunile umane – un fenomen haotic? De unde rezultă acest caracter?
Putem vorbi, oare, de o nouă cultură a războiului ? Şi dacă da,
atunci ce anume cuprinde această nouă cultură a războiului?
Imprevizibilitatea, nelinearitatea şi caracterul haotic al

războiului rezultă, pe de o parte, din caracterul ascuns al pregătirilor
pentru război, din faptul că fiecare dintre părţile angajate sau care vor
fi angajate în conflict urmăreşte surprinderea celeilalte, prin toate
mijloacele posibile, şi, pe de altă parte, din imposibilitatea prevederii
cu exactitate a finalului confruntărilor violente, a efectelor acestor
confruntări, a modului în care se pot dezvolta teatrele de operaţii şi
bătăliile şi, înainte de toate, a efectului de bumerang, prezent în
oricare război, încă de la începutul lumii. Planificarea riguroasă a
războiului nu rezolvă, ipso facto, toate problemele privind
desfăşurarea şi finalizarea războiului.
203
Asemănarea războiului cu fenomenele naturale, îndeosebi cu

cele geofizice şi cu cele meteorologice, nu este o exagerare, nici o
aplicare, în planul războiului, a unui concept de tipul organicismului
lui Spencer, prin care societatea omenească se considera a fi un fel de
organism viu. Este vorba doar de o asemănare a formei, în vederea
configurării unui posibil model, în parametrii aceleiaşi teorii care
promovează, în dinamica evoluţiilor imprevizibile, o evoluţie haotică,
modelată de ecuaţii nelineare.
Astăzi, spre exemplu, nu se pot genera previziuni atmosferice
decât pentru câteva zile (3 zile), datorită capacităţii limitate a
ordinatoarelor de a face calcule precise cu privire la evoluţia
fenomenelor meteo pe termen lung. Şi aceasta, nu datorită neapărat
ordinatoarelor – deşi şi acestea au capacităţi limitate –, cât mai ales
limitelor ecuaţiilor care sunt folosite. Posibilitatea limitată şi chiar
imposibilitatea de a introduce în ecuaţii toate micile variaţii din acel
moment influenţează semnificativ procesul de prognozare. Micile
imprecizii în calcularea evoluţiei unui proces sau unui fenomen pot
duce, pe termen lung, la erori extrem de mari, practic, la
imposibilitatea previziunii, deci la un comportament haotic. Acest
efect, în timp, al lucrurilor mici poartă numele de „efectul de fluture”.
În ceea ce priveşte războiul şi, în general, conflictualitatea
lumii, acest principiu al variaţiei, în timp, a condiţiilor iniţiale, prin
amplificarea imprevizibilă a efectelor, este esenţial. Chiar dacă
războiul este un act conştient, un mod bine gândit şi pregătit cu
minuţiozitate de a pune în aplicare, prin mijloace violente, o decizie
politică, în vederea impunerii voinţei proprii asupra adversarului şi
obţinerii unui anumit efect, la scară planetară, războiul se comportă
tot mai mult ca un fenomen haotic.
O mică ceartă armată la frontiera dintre două state este tratată,
mai ales în viziunea marilor puteri ale lumii, ca un conflict oarecare,
de joasă intensitate, între alte sute de conflicte de acest fel, care nu
pune probleme deosebite. Însă, în timp, un astfel de mic conflict
poate genera evoluţii imprevizibile, datorită, în primul rând,
dinamicii haotice şi conflictuale a intereselor şi funcţiei ei
amplificatoare.
Asemenea evoluţii nu pot fi prevăzute cu precizie. Faptul că,
spre exemplu, două posturi de frontieră au deschis focul unul asupra
altuia, peste frontieră, preţ de câteva minute, poate fi un simplu
204
incident, dar efectele în timp ale acestui incident pot duce, în anumite
condiţii, la un război de mare amploare. Uneori, un atentat poate duce
la un război mondial. Atentatul de la Sarajevo din 15/28 iunie 191461,
care a declanşat, practic, ostilităţile ce au dus la Primul Război
Mondial, est de notorietate. Dar şi o virgulă, pusă după Nu, care
schimbă complet semnificaţia unei telegrame, poate să reprezinte
scânteia declanşării unui conflict ce poate scăpa de sub control,
ducând la dezvoltarea unor războaie pustiitoare. Aşa cum a mai fost.
Acest lucru este posibil şi azi. Totuşi, un război pustiitor, de
tipul celor două conflagraţii mondiale sau chiar de maniera unui nou
Război Rece, este, astăzi, puţin probabil (dar nu imposibil). Acest tip
de conflictualitate simetrică, faţă în faţă, indiferent de cauzele care au
generat-o, a marcat o lungă perioadă din istoria omenirii. Se pare că
timpul simetriei conflictuale a trecut. A trecut, în mare măsură, şi
vremea ingrată a disimetriei, adică a dominanţei intempestive,
unilaterale, deşi disproporţionalitatea n-a dispărut, ci, dimpotrivă, s-a
accentuat şi a proliferat.
4.3.1 Există oare soluţii pentru

a gestiona şi soluţiona o conflictualitate endogenă?
Întrebările care au generat teoria haosului au pornit de la nişte

probleme simple, de fiecare zi, dar considerate fără soluţie, întrucât
erau discontinui şi dezordonate.62 Printre cele mai cunoscute dintre
acestea se situează şi următoarele: Cum se formează uraganele? Dar
norii? Ce anume explică fenomenele meteorologice? Există reguli
care condiţionează aritmiile cardiace sau comportamentul creierului?
Care este momentul în care apa ce se scurge printr-un robinet atinge
61
Asasinatul a fost planificat de organizaţia secretă sârbească Mâna Neagră, condusă de
colonelul Dragulin Dimitrievici, care şi-a propus să-i ucidă pe toţi cei care se opuneau
constituirii Iugoslaviei. Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, se opunea,
dorea ca imperiul să-şi menţină autoritatea asupra teritoriilor slavilor de sud. În ultima zi a
vizitei lui Franz Ferdinand, adică la data de 15/28 iunie 1914, un elev de 19 ani, patriot sârb,
Gavrilo Princip, membru al organizaţiei Tânăra Bosnie, i-a împuşcat pe Franz Ferdinand şi pe
soţia acestuia. Atentatul de la Sarajevo a constituit pretextul declanşării Primului Război
Mondial. Gavrilo Princip şi ceilalţi atentatori (Trifko Grabez, Nedjalko Gabrinovici) au fost
judecaţi de un tribunal militar. Gavrilo Princip a fost condamnat la 20 de ani de închisoare. A
murit de tuberculoză, în timpul Primului Război Mondial.
62
James Gleick, THEORIE DUCHAOS. VERS UNE NOUVELLE SCIENCE, Champs
Flamarion, 1987, Introducere, din http://www.edelo.net/chaos/sommaire.htm, patrice jeandroz,
théorie du chaos, gleick, bifurcation, attracteur, espace des phases.
205
pragul de turbulenţă? Ce anume determină vălurirea fumului de

ţigară? Dar variaţiile populaţiilor? Dar dinamica războaielor şi
conflictualităţii lumii?
Toate aceste fenomene care nu conţin în mod explicit un sistem

de determinări măsurabile şi sesizabile au fost denumite haos.
Oamenii de ştiinţă s-au aplecat, începând cu anii 1970, asupra
acestor fenomene şi le-au analizat prin două modalităţi comple-
mentare: imaginaţia creativă şi folosirea capacităţii de calcul iterativ
şi de reprezentare grafică oferită de calculatoare. Teoria haosului este
considerată, azi, una dintre revoluţiile fizicii, după teoria relativităţii
şi mecanica cuantică. Determinismul mecanicist de tip cartezian,
potrivit căruia, prin reguli clare, poate fi analizat orice fenomen,
conţine atât capacitatea de evaluare, cât şi ceea ce duce la puterea de
a înţelege reversibilitatea acestuia şi, pe această bază, la
previzibilitatea acestuia. Dinamica de tip newtonian avea în vedere,
deasemenea, fenomenele reproductibile şi reversibile. Celelalte nu
meritau atenţie, întrucât nu se supuneau acestor reguli, erau simple
accidente. Dar, în secolul al XX-lea, certitudinile au început, încet,
încet, să cam dispară. Dezordinea, care a fost considerată multă
vreme, ca o tragedie, a început să fie admisă ca o stare firească a
naturii. Ordinea aparţinea unei lumi ideale, modelată, să spunem de
ştiinţe, precum geometria euclidiană, lineară, cu planuri şi linii care
explicau şi modelau orice, mai puţin lucrurile accidentale şi
inexplicabile.
Unele au fost numite paradoxuri, altele antinomii, altele n-au
fost numite nicicum, întrucât erau departe de echilibru şi nu se
supuneau regulilor clare ale intelectului şi ale minţii...
Apar ştiinţele „holistice” care au în vedere întregul şi limitează
reducţionismul. Lumea nu mai poate fi explicată doar prin
cromozomi şi neuroni, ci trebuie înţeleasă în globalitatea ei, ca întreg,
ca entitate. În acest nou peisaj, în care certitudinea este serios pusă
la... îndoială, meteorologul Eduard Lorenz, care se ocupa de
previziuni meteorologice, a făcut apel la nişte ecuaţii care, de la el
încoace, se numesc „atractorii Lorenz”. Eduard Lorenz credea că, de
vreme ce fenomenele meteorologice sunt naturale, iar lumea urmează
o traiectorie deterministă, este suficient să introduci date într-un
ordinator, iar acesta va da o proiecţie asupra situaţiei meteo.
206
Comportamentul sistemului va fi evaluat în funcţie de datele

introduse. Acestea erau legile cunoscute până la Lorenz, iar el nu
putea ieşi din ele. Cei mai importanţi atractori in dinamica neliniară
haotică63 sunt:
- atractori haotici – structuri foarte complicate fără nici un fel
de simetrie ce corespund unor mişcări haotice, şi au proprietăţi
geometrice neobişnuite;
- atractori stranii – forme geometrice de tip fractal,
caracterizate de structuri repetitive la orice scară.
Atractorii de forma unor puncte fixe sau curbe închise (tip ciclu
limită) sunt caracteristici unor dinamici predictibile şi apar în condiţii
de staţionaritate şi periodicitate. Analiza mişcărilor maselor de aer în
atmosferă a constituit prima lucrare în care s-a făcut referire la
problema sensibilităţii la condiţiile iniţiale. Este vorba de
comportamentul unor particule în regim de turbulenţă. Starea finală a
sistemului nu poate fi precizată. Acest lucru a fost remarcat de
Edward Lorenz, în 1961, în timp ce lucra la un program de simulare a
dinamicii atmosferice. În timp ce rula un program format din 12
ecuaţii diferenţiale lineare, a reluat unele calcule, introducând, ca
valoare iniţială una dintre valorile aflate în şirul de date obţinute.
A rămas surprins, întrucât lista noilor date nu corespundea cu
cea din rularea anterioară. Noile date reluau doar o porţiune din şirul
anterior, după care rezultatele erau complet diferite faţă de cele
anterioare.
Sistemul de ecuaţii folosit de Lorenz este următorul:
dx
   y  x
dt
dx
 r  x  y  xz 
dt
dz
 xy  bz
dt
Variabilele ce caracterizează sistemul sunt: x, y şi z ( x – viteza
fluidului în mişcarea circulară de convecţie; y - variaţia orizontală a
temperaturii; z – variaţia verticală a temperaturii).
63
http://www.plasma.uaic.ro/mecanica/Mecanica_clasica.pdf ,
207
Parametrii sistemului sunt: , r şi b (este proporţional cu

numărul Prandl, care descrie raportul dintre vâscozitate şi
conductibilitatea termică a fluidului; b descrie configuraţia sistemului;
r este proporţional cu numărul lui Reynolds, care descrie tranziţia din
regim laminar în regim turbulent.64
Pentru b = 8/3, convecţia începe la valori mici ale lui (este
vorba de diferenţele de temperatură). Parametrii utilizaţi de Lorenz
au fost  = 10,0; r = 28,0; şi b = 2,6666666 pentru condiţiile iniţiale
x0 = - 0,6895; y0 = - 0,0560; şi z0 = 19,3245.
Sistemul se comportă diferit, în funcţie de valorile acestor
parametri. La valori mari, se obţin o serie de bifurcaţii care conduc
spre o stare haotică.
Teoria catastrofei a lui René Thon, relevată în 1970, arată că „o
variaţie continuă a unor cauze produce o variaţie discontinuă a
efectelor”. Ea a fost preluată în numeroase domenii – arhitectură,
pictură, artă, în general –, dar, după opinia noastră, poate fi folosită şi
în analiza fenomenului război, care nu este prea departe nici de
fenomenele meteorologice, nici de cele cosmice, nici de cele sociale
şi nici de cele ale comportamentului neaşteptat care se întâlneşte în
creaţie, în artă. Pentru că, la urma urmei, războiul este o artă.
Teoria fractalilor a fost formulată de Benoît Mandelbrot, în
1975, şi se ocupă de neregularitatea formei. Toate formele din natură
sunt neregulate. Neregularitatea se află atât în sistemele mici, cât şi în
cele mari. Desigur, o astfel de teorie este folosită în arhitectură şi în
pictură, unde se deschide un univers de forme.
Economia şi finanţele sunt guvernate şi ele de această teorie a
haosului, chiar dacă respectivele domenii sunt considerate printre
cele mai organizate ale lumii. Nimeni nu poate să prevadă cu
exactitate creşterile economice sau evoluţiile de la bursă. Există
mecanisme de autoreglare bazate pe un ansamblu de factori
psihologici, sociali şi de altă natură, dar ele nu pot fi cunoscute şi
prevăzute. Evoluţia preţului petrolului sau cel al aurului se comportă
precum evoluţia populaţiilor.
Francezul Jacques Laskar a demonstrat că însuşi sistemul solar
este haotic. La fiecare 3,5 milioane de ani, distanţa dintre două
64
Dumitru Luca, Universitatea Al. I. Cuza Iasi, Cristina Stan, Universitatea Politehnica
București, Mecanică clasică, pp. 292-294,
http://www.plasma.uaic.ro/mecanica/Mecanica_clasica.pdf.
208
traiectorii ale unei planete, în condiţii iniţiale uşor diferite, se

dublează. Aceasta face ca traiectoriile planetelor să fie nedefinibile
cu exactitate, atât în trecut, cât şi în viitor.
Toate fenomenele din natură şi din societate, indiferent de
natura lor – inclusiv războiul – au evoluţii imprevizibile, deci haotice.
Teoria haosului se află însă abia la început, este foarte complicată şi
greu de asimilat, dar, fără îndoială, ea va oferi instrumente foarte
utile şi benefice în cunoaşterea detaliată a fenomenului război.
Vine, de-acum, vremea asimetriei. Este vorba nu doar de o
dimensiune asimetrică a conflictualităţii de tip militar, ci de un
concept care se materializează în politici şi strategii pe termen lung,
în structuri de forţe, în doctrine, proiecte de înzestrare, strategii
operaţionale etc. Este un fel de întoarcere la Sun Tzî, aşa cum unii
dintre filosofii veacului al XX-lea, în special cei care aparţineau celor
două şcoli axiologice ale timpului – de la Marburg şi de la Baden –
au tras semnalul de alarmă şi au cerut întoarcerea la Kant.
Întoarcerea sau, mai exact, reîntoarcerea la stratageme ţine,
într-adevăr, de esenţa asimetriei – lovirea adversarului prin acţiuni şi
mijloace neaşteptate –, dar nu se reduce la aceasta. Toate politicile şi
strategiile care le pun în operă, indiferent din ce parte ar veni şi la ce
spectru s-ar referi, au în vedere o constantă: lovirea prin mijloace
adecvate a părţii adverse, pe cât posibil, în aşa fel încât aceasta să
nu poată să reacţioneze semnificativ şi în timp util. Evident, marile
puteri, alianţele, coaliţiile sau alte tipuri de entităţi tehnologice,
informaţionale şi militare vor folosi sistemele ultraperfecţionate de
arme de mare precizie şi armele noi, surprinzătoare, în timp ce
grupările şi reţelele teroriste, gherilele şi alte structuri din spectrul
reacţiei la globalizare, la democraţie, la hăurile economiei de piaţă
etc. vor face apel la acţiuni ingenioase, cu mijloace simple, în care,
uneori, însuşi omul se va comporta ca o armă, sacrificându-şi viaţa
pentru a obţine un anumit efet.
Dar acţiunile şi reacţiile asimetrice din spaţiul războiului ce
tinde spre evoluţii necontrolabile, deci, haotice trec, dincolo de
confruntarea din teatre, creând şi întreţinând o stare negestionabilă
sau greu gestionabilă de conflictualitate şi chiar de beligeranţă pe
termen lung. Această stare are drept scop să vulnerabilizeze sistemele
şi procesele, să creeze diversiuni şi, în cele din urmă, să întreţină un
război haotic de atriţie în spaţiul cunoaşterii.
209
4.3.2 Războiul sfârşitului războiului
Războiul cognitiv se extinde, încet, încet, în toate spaţiile

cunoaşterii. Ca un cancer. Probabil că nu le va cuprinde prea curând
pe toate, dar nu suntem foarte siguri că, în final, nu se va ajunge la
metastază, că nu va reuşi. După ritmul în care înaintează, se pare că
nu este prea departe acel moment al dezastrului. Sau al renaşterii.
Pentru că finalitatea unui război, mai ales din spaţiul cunoaşterii,
poate fi un dezastru, dar şi o renaştere, o revigorare esenţială a
sistemului sau distrugerea lui pentru a ceda locul altuia, mai
performant.
Războiul este un fenomen care aparţine societăţii oamenilor,
este un seism al ei, care degajează energiile acumulate în timp, care
distruge, dar şi revigorează. Acest fenomen, deşi aparţine oamenilor,
tinde să iasă de sub controlul oamenilor, să evolueze de o manieră
imprevizibilă, să devină haotic. Războiul se comportă din ce în ce
mai mult ca un sistem dinamic complex, cu evoluţii nelineare şi
imprevizibile.
Adjectivul „haotic”, care, după părerea noastră, poate fi asociat
şi fenomenului război, are cel puţin două înţelesuri:
- ca evoluţie nelineară şi imprevizibilă a războiului de îndată ce
el a fost declanşat;
- ca atribut al războaielor viitorului.
În primul caz, este vorba de evoluţia imprevizibilă a războiului,
în ceea ce priveşte succesiunea bătăliilor, rezultatul confruntărilor,
pierderile, armele şi efectele. Această evoluţie haotică nu este nouă.
Într-o formă sau alta, în marea lor majoritate, războaiele, de îndată ce
au fost declanşate, s-au desfăşurat predominant haotic, în sensul că
rareori rezultatul a corespuns cu cel planificat, iar efectele au fost
altele decât cele preconizate.
Cel mai recent exemplu de evoluţie haotică a războiului îl
reprezintă confruntarea militară din Irak. Dacă, în prima parte a
acestei confruntări, Războiul bazat pe Reţea declanşat de coaliţia
condusă de Statele Unite ale Americii în martie 2003 împotriva
armatei dictatorului de la Bagdad a avut rezultate previzibile, dar şi
evoluţii neaşteptate, după ce ostilităţile disimetrice armată contra
armată s-au încheiat, s-au declanşat cele asimetrice, iar confruntarea
din spaţiul irakian a devenit haotică. Nimeni nu poate spune cu
210
precizie cum se va finaliza această confruntare, întrucât efectele sunt

numeroase, în mozaic şi foarte greu de evaluat şi de prognozat.
Este posibil ca, în viitor, războaiele să se desfăşoare în mozaic,
prin toate mijloacele posibile, într-o manieră nelineară şi
imprevizibilă. Apariţia unuia sau altuia dintre războaie va fi, probabil,
din ce în ce mai haotică, cel puţin în perioada de preglobalizare.
211
CAPITOLUL 5
SIMETRIA, DISIMETRIA ŞI ASIMETRIA ÎN CONFLICTELE
MILITARE ACTUALE ŞI EFECTELE LOR ÎN PLANUL CUNOAŞTERII
RĂZBOIULUI
Lumea a fost dintotdeauna dinamică şi complexă. Acest tip de

determinism dinamic şi complex nu este, deci, nou. Nou este doar
efortul de a-i cunoaşte şi a-i înţelege cauzele, efectele, conexiunile şi
evoluţiile lui în viitor, în funcţie de o mulţime imensă de determinări,
de factori şi de condiţii. Aceste condiţii sunt şi vor fi totdeauna
variabile.
Variabilitatea condiţiilor se constituie în esenţa dinamismului
sistemelor şi proceselor, a mediului în care acestea evoluează şi se
dezvoltă.
Totdeauna ne vom strădui să cunoaştem aceste condiţii,
precum şi cauzele, elementele de stabilitate şi de dinamică şi tot ce
generează şi va genera, cât va fi lumea, mişcarea, transformarea şi
dezvoltarea durabilă.
Le vom cunoaşte mereu, dar niciodată nu vom reuşi să le
cunoaştem pe deplin şi în totalitate. Pentru că ele se schimbă tot
timpul, nefiind niciodată aceleaşi, adică identice cu ele însele.
Pornind de aici, una dintre constatări ar putea fi aceea că gradul de
interdeterminare se află în raport direct proporţional cu dinamica
evoluţiei lumii.
Ceea ce se schimbă mereu, atingând valori din ce în ce mai
substanţiale, este gradul de complexitate şi, odată cu el, cel de
integralitate.
Gradul de integralitate variază între 0 şi 1, în funcţie de
soliditatea conexiunilor şi a interdeterminărilor.
Pe o scală de valori de la 0 la 1 (pe orizontală fiind notată
valoarea conexiunilor şi pe verticală cea a interdeterminărilor, gradul
de integralitate al unei structuri (inclusiv al lumii, ca entitate) ar putea
fi reprezentat astfel:
212
1,0 1,0
0,9 0,9
0,8 0,8
0,7 0,7
0,6 0,6
0,5 0,5
0,4 0,4
0,3 0,3
0,2 0,2
0,1 0,1
0,0 0,0
0,0 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1,0
Dacă acceptăm o astfel de constatare – dealtfel, confirmată de

timp şi de evoluţia societăţii omeneşti şi mediului de viaţă al
oamenilor –, atunci putem afirma că efortul principal al cunoaşterii,
în această nouă etapă de creştere rapidă şi masivă a conexiunilor şi
interdeterminărilor, trebuie axat pe identificarea şi evaluarea
elementelor sau zonelor de impact, deci a efectelor şi, deopotrivă, a
efectului de reţea.
Reţeaua a devenit una dintre principalele dimensiuni actuale (şi
viitoare) ale existenţei societăţii omeneşti – inclusiv a informaţiei şi
cunoaşterii – şi, ca atare, ea conturează o nouă ontologie, o nouă
gnoseologie şi o logică specifică, în care se confruntă două tendinţe
antinomice: integralitatea – deci, tendinţa evoluţiei sistemelor şi
proceselor spre integrare – şi fractalitatea, adică ruperea sau
spargerea monolitelor şi refacerea unor identităţi sau construirea unor
noi tipuri de identitate, ca parte a întregului sau ca element care se
opune întregului. În economie, spre exemplu, trecerea de la unităţile
mari, greoaie, de tip A, specifice epocii industrializării, la cele mici,
flexibile, de tip B, în condiţiile globalizării tot mai accentuate a
economiei, ale dezvoltării fără precedent a reţelelor economice,
reprezintă o soluţie în care toate cele trei dimensiuni ale cunoaşterii
fenomenului economic – ontologică, gnoseologică şi logică – se
conexează, se integrează şi, în acelaşi timp, se fragmentează şi se
reindividualizează. Unităţile economice de tip B au o altă fizionomie
213
decât marile concerne, dar nu neagă interdependenţele şi reţelele, ci,

dimpotrivă, le amplifică, le generalizează şi, în acelaşi timp, le
particularizează. Relaţiile şi condiţionările, în cadrul sistemelor şi
proceselor complexe, pot fi, în timp şi chiar în acelaşi timp, simetrice
şi nesimetrice. Specific pentru sistemele dinamice complexe este
tendinţa de ieşire din simetrie, adică din echilibru.
Esenţa determinismului dinamic complex constă în
complexitatea evoluţiilor şi în imposibilitatea unor concluzii sigure şi
definitive. Evoluţia fenomenelor şi proceselor este condiţionată de
variaţia condiţiilor iniţiale, de arhitectura condiţiilor prezente şi de
variaţia interacţiunilor.
Conflictele – ca etape de vârf ale crizelor – se structurează, la
rândul lor, într-un complex de condiţionări şi intercondiţionări care le
fac dificile şi cu un grad de imprevizibilitate din ce în ce mai mare. Şi
ele, ca şi sistemele şi procesele care le generează sau care le afectează,
evoluează, deopotrivă, spre integralitate – lumea întreagă este, de fapt,
un conflict universal – şi spre fragmentare, în sensul că fiecare sistem
şi proces îşi are propria sa conflictualitate.
Asimetria nu acceptă unilateralismul. Şi ea, ca şi disimetria,
presupune disproporţia, dar nu restricţionează acţiunea, ci lasă câmp
liber inteligenţei, imaginaţiei şi nonconformismului. Asimetria este
tot ne-simetrie, dar o ne-simetrie în care fiecare parte dintre cele
aflate în conflict acţionează asupra celeilalte sau asupra celorlalte.
Asimetria conflictuală presupune deci interacţiunea, dar nu în sens
cooperativ, ci adversativ, conflictual.
Războiul împotriva terorismului declanşat de o coaliţie
condusă de Statele Unite ale Americii este unul dintre cele mai
edificatoare exemple în acest sens. La un moment dat, s-a spus că
terorismul constituie principala ameninţare la adresa securităţii lumii,
că organizaţiile şi reţelele teroriste au declanşat un război necruţător,
un război asimetric asupra civilizaţiei umane, îndeosebi asupra celei
occidentale, iar lumea trebuie să se coalizeze rapid, cât se poate de
rapid, şi să susţină, prin toate mijloacele un război de răspuns
împotriva acestui flagel. Inclusiv războiul din Irak, din 2003, s-a
declanşat pentru a descoperi şi anihila armele de distrugere în masă
pe care le-ar fi deţinut Saddam Hussein şi, evident, pentru a combate
terorismul. Toate acestea nu s-au dovedit a fi adevărate. Dar războiul
214
a durat deja nouă ani. 65 Nu este însă singurul exemplu. Acţiuni

asimetrice au loc în tot spectrul de confruntare. Se pare că războiul
actual şi cel viitor iese el însuşi din simetria tradiţională şi devine un
război asimetric, dus în toate planurile: fizic, psihic şi cognitiv.
6
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
1) normalitate; 2) anormalitate; 3) pre-criză; 4) criză; 5) conflict; 6) război; 7)
post-război; 8) post-conflict; 9) refacere; 10) reconstrucţie 11) normalitate
Curba crizei nu este simetrică, deşi pare a fi simetrică. Ramura

coborâtoare nu este aceeaşi cu cea urcătoare, chiar dacă pare a fi.
Etapele care urmează războiului sau conflictului sunt altfel şi
altele decât cel care preced conflictul şi războiul, chiar dacă, în
reprezentarea grafică, ele par a fi cam aceleaşi, dar cu alte denumiri
(post-război, post-conflict, refacere, reconstrucţie, normalitate).
Normalitatea de după război (sau de după conflict) nu mai este
chiar aceeaşi cu cea de dinaintea războiului sau conflictului, deşi, pe
verticală, ea poate avea cam aceleaşi valori cu normalitatea de
dinaintea vârfului crizei. Într-un cuvânt, ceea ce se află în stânga
65
Sâmbătă, 17 decembrie 2011, la ora 23.30 GMT, ultimii soldaţi americani, mai puţin 157
care au rămas să instruiască în continuare armata irakiană, au părăsit această ţară pentru a se
întoarce acasă, în Statele Unite. În total, în cei nouă ani de război, americanii au cheltuit 770 de
miliarde de dolari cu acest război şi au trimis pe front 170.000 de militari. Dintre aceştia, 4.474
militari americani şi-au pierdut viaţa (3518 în luptă), iar 32.000 au fost răniţi. Se adaugă, după
cum arată Organizaţia britanică IrakBodyCount.org., pierderea a 104.035 sau 113.680 civili
(http://www.lexpress.fr/actualite/monde/proche-orient/irak-l-armee-americaine-part-apres-neuf-
ans-de-guerre_1062820.html?xtor=EPR-181-[XPR_Quotidienne]-20111218--
149877817@187840659-20111218155602)
215
săgeţii curbei (care reprezintă ordonata maximă, vârful curbei fiind

războiul) nu este pe deplin simetric cu ceea ce se află în dreapta, în
etapele de refacere şi reconstrucţie.
Desigur, o astfel de situaţie poate fi reprezentată şi altfel. Să
luăm, spre exemplu, criza care a generat cel de Al Doilea Război
Mondial şi situaţia de după război, până ce s-a ajuns la normalitatea
de astăzi.
Normalitatea de dinainte de război nu este identică sută la sută
cu cea de după război. Este, mai degrabă, o „normalitate tensionată”,
o „normalitate ameninţată” de arsenalele nucleare şi de toate celelalte
provocări şi pericole din vremea Războiului Rece şi de după acesta,
adică o „normalitate vulnerabilă”, o „normalitate neliniştită”.
Acordând nivelurilor de provocări, pericole şi ameninţări,
valori între 0 şi 100 pentru fiecare an din perioada 1938-2008, putem
obţine următorul grafic:
120
100
80
60 Line 1
40
20
0
38
41
44
47
50
53
56
64
80
95
05
08
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
20
20
Dacă anul 1943 reprezintă vârful de săgeată al traiectoriei

conflictualităţii (este vorba de anul de vârf al celui de Al Doilea
Război Mondial), apoi traiectoria conflictualităţii, pe ramura post-
război, chiar dacă este, în general, descendentă şi variabilă, nu pare
(şi nu este) defel simetrică cu cea de dinainte de război.
Precizăm toate acestea, întrucât simetria, în domeniul conflic-
tualităţii, este, de fapt, o cvasisimetrie, adică o simetrie aparentă sau
o simetrie „în linii mari”, nu în detalii. Totuşi, ea există sub diferite
forme, în general sub forme mari, şi nu există în detalii, întrucât
dinamismul extrem de complex al conflictualităţii este, de fapt, o
ieşire din simetrie.
Interacţiunea dintre cele trei concepte complementare este
direct proporţională cu evoluţia sistemelor şi proceselor în planul
conflictualităţii. Cum bine se ştie, conflictualitatea lumii nu scade, ci
216
se dezvoltă, se ramifică şi se complică. E drept, ea este ţinută la

nivelul cel mai de jos posibil, dar existenţa armamentului strategic
nuclear, dezvoltarea noilor sisteme de arme, inclusiv a armamentului
neconvenţional, a armelor bazate pe laseri şi pe unde etc., apariţia
unor arme noi, ce pot fi folosite pentru amplificarea unora dintre
fenomenele naturale – uragane, ploi torenţiale şi alte fenomene ce pot
fi declanşate doar prin crearea unor puncte în care să se realizeze
brusc diferenţe imense de presiune – creează o complexitate ce se
dezvoltă haotic şi care permite şi chiar impune un comportament
asimetric.
Fără îndoială, entităţile lumii luptă în continuare pentru propria
lor identitate şi monitorizează tot ce le poate afecta sau ameninţa,
adică toate provocările şi pericolele posibile, ca şi vulnerabilităţile de
sistem şi de proces la acestea, dar decalajele sunt atât de mari şi
evoluţiile atât de complexe şi de imprevizibile, încât gradul de
insecuritate devine direct proporţional cu cel de nedeterminare, iar
orizonturile de aşteptare şi de evaluare a nedeterminărilor se
multiplică şi devin din ce în ce mai greu de identificat, de analizat, de
cunoscut şi de gestionat.
Presiunile sunt din ce în ce mai numeroase. Ne referim,
deopotrivă, la cele financiare şi economice, dar şi la cele politice şi la
cele ce rezultă din dezvoltarea fără precedent a armamentelor, din
imposibilitatea controlului acestora – cu toate iniţiativele dezvoltate
şi puse în operă în acest sens –, la interesele care trec peste orice
logică şi peste orice obstacol şi impun comportamente bizare, greu de
înţeles, de cunoscut şi de acceptat. Eforturile depuse de omenire în
conceperea şi realizarea unui management al crizelor şi conflictelor
au la bază concepte simetrice, filosofia unui determinism direct,
cauză-efect, impunerea şi acceptarea unor soluţii simple, lineare, dar
care nu mai pot avea impact benefic asupra unei realităţi în care
globalizarea se luptă cu fragmentarea, spiritul integral cu cel fractal,
reţeaua cu elementele anti-reţea, lumea bogată cu lumea săracă etc.
Realitatea este cu totul alta. Deşi în lumea ştiinţei s-a trecut
demult de la linearitatea euclidiană la cunoaşterea şi evaluarea
discontinuităţii, a fractalităţii, a variaţiilor bruşte, a determinărilor
complexe, departe de echilibru, în lumea politică se pendulează între
un determinism mecanicist – cauză-efect – şi un asimetrism empiric,
fără suport şi fără orizont. Or, o astfel de atitudine nu este menită să
217
descopere, să identifice, să analizeze, să cunoască şi să folosească

relaţiile dintre cele trei realităţi din ce în ce mai interdependente ale
conflictualităţii – simetria, disimetria şi asimetria –, ci doar să
recurgă la nişte explicaţii de dicţionar, fie pentru a nu se complica, fie
pentru a simplifica lucrurile şi a nu se angaja într-un efort de Sisif
care, rareori, duce la rezultate notabile şi palpabile.
De aceea, în condiţiile conflictualităţii, putem vorbi, după cum
vom arăta şi în cele ce urmează, nu de simetrie, disimetrie şi
asimetrie, ca noţiuni separate, cu existenţă în sine şi pentru sine, ci ca
noţiuni complementare sau, în orice caz, care coexistă tensionat,
conflictual şi interacţionează continuu în acest dinamism din ce în ce
mai complex şi din ce în ce mai surprinzător.
5.1. Sensurile şi semnificaţiile noţiunilor de simetrie,

disimetrie şi asimetrie
Explicaţiile din dicţionare – chiar şi cele ale conflictualităţii –

nu mai sunt suficiente pentru a defini noţiuni care au ieşit demult din
ele, cel puţin din dimensiunea comună, statornică şi repetabilă.
Limbajul comun şi semantica obişnuită a unora dintre noţiuni nu mai
sunt de actualitate. Dintre aceste noţiuni fac parte şi cele la care ne
referim noi, aici: simetria, disimetria (non-simetria) şi asimetria. De
data aceasta, realitatea o ia înaintea conceptului.
Chiar dacă mai întâi a fost Cuvântul, pentru că, aşa cum se ştie,
Cuvântul l-a creat pe om, de data aceasta, cuvântul trebuie să dea
prioritate realităţii, s-o asculte şi s-o asimileze. În general, disimetria
sau non-simetria şi asimetria au aceeaşi explicaţie: nesimetrie, ieşirea
din simetrie sau despărţirea de ea. Adică tot ce nu este simetric este
disimetric, non-simetric sau asimetric. Cu alte cuvinte, asimetria şi
disimetria sunt sinonime, deosebirea dintre ele fiind doar sintactică.
Ceea ce, evident, este foarte adevărat. Dar nu şi suficient, mai ales
când vorbim de conflict şi război.
Atunci când vorbim de conflictualitate, adică de sisteme,
subsisteme, procese, acţiuni etc. care intră în conflict, ieşim cumva
din simpla poziţionare a acestora faţă de o axă şi intrăm într-un
domeniu al interdependenţelor, al mişcării, al procesualităţii. Pe
măsură ce interacţiunile cresc, poziţionările devin relative, chiar
218
flexibile, astfel încât este foarte greu să le identifici, să le evaluezi şi

să acţionezi asupra lor.
Aşadar, simetria, disimetria şi asimetria se definesc tot faţă de
o axă, dar axa nu mai reprezint un prag greu de trecut, ci doar unul de
referinţă care, în cadrul asimetriei, spre exemplu, pur şi simplu
dispare.
În cazul 1 (SIMETRICE), entitatea A şi entitatea B se află faţă

în faţă, la aceeaşi distanţă faţă de axă, fiecare având posibilitatea să
acţioneze asupra celeilalte. Este drept, acţiunile uneia dintre părţi nu
sunt şi nu au fost niciodată, în istoria războaielor, identice cu ale
celeilalte, dar ele s-au încadrat cam în aceleaşi principii, fiind, într-un
anume sens, „compatibile” unele cu altele. Simetrie perfectă nu
există decât în geometria euclidiană. Ochii nu sunt identici, mâinile
nu sunt identice, mai ales în ceea ce priveşte funcţionalitatea, urechile
nu sunt identice, părţile unui fulg de zăpadă sau ale unui cristal, chiar
dacă sunt simetrice faţă de o axă sau de un punct, nu sunt în
întregime identice, iar exemplele ar putea fi continuate. Totuşi, în
toate aceste cazuri, inclusiv în cel al entităţilor şi acţiunilor
conflictuale, chiar de tip militar, putem vorbi de o anumită simetrie,
adică de o anumită proporţionalitate.
219
În cazul 2 (DISIMETRICE), între entitatea A şi entitatea B

există diferenţe uriaşe şi chiar o ruptură categorică, o falie strategică
de netraversat pentru entitatea care nu are mijloacele necesare.
Datorită acestor disproporţii, în cazul conflictualităţii, deci al
confruntării, numai entitatea A are posibilitatea să acţioneze asupra
entităţii B, de regulă non-contact, în timp ce entitatea B nu are
această posibilitate. Nu se poate nici apăra, întrucât mijloacele de
care dispune sunt, în general, incompatibile cu cele ale entităţii A,
nici proteja, nici ascunde. De aceea, în acest caz, termenul de
DISIMETRIE înseamnă disproporţionalitate, non-contact, acţiune
unilaterală (dinspre A spre B), dominanţă politică, strategică,
operativă şi tactică – deci, pe toate planurile –, diferenţe irecuperabile,
vulnerabilităţi ale entităţii B greu de acoperit, de protejat şi chiar de
neacoperit etc.
În cazul 3 (ASIMETRICE), disproporţionalitatea între entitatea
A şi entitatea B se menţine. Numai că, spre deosebire de cazul 2, de
data aceasta, entitatea B îşi propune să compenseze dispropor-
ţionalitatea, să se adapteze situaţiei, să caute vulnerabilităţile entităţii
A şi să lovească acolo unde acestea există, de regulă, acolo unde A
este foarte vulnerabilă, să-i producă entităţii A pierderi pe care
aceasta trebuie să le accepte, continuând confruntarea asimetrică sau
să ia măsurile în consecinţă. De regulă, conflictualitatea, de orice fel
ar fi, se desfăşoară în parametri asimetrici sau, în orice caz, tinde
către asimetrie. Entitatea A nu doreşte acest lucru şi caută să
radicalizeze disproporţionalitatea, în favoarea ei, în timp ce entitatea
B va căuta totdeauna să compenseze această disproporţionalitate şi să
mărească cât se poate de mult vulnerabilităţile entităţii A. De aici
rezultă câteva posibile definiţii ale celor trei noţiuni, astfel:
SIMETRIE – două forţe egale sau compatibile, aflate faţă în
faţă, fiecare având posibilitatea să acţioneze asupra celeilalte
DISIMETRIE (NON-SIMETRIE) – două forţe, complet
diferite, de regulă disproporţionate, incompatibile, aflate faţă în faţă,
doar una dintre ele având posibilitatea să acţioneze asupra celeilalte
(sau fără ca vreuna să poată acţiona asupra celeilalte)
ASIMETRIE – două forţe complet diferite, de regulă
disproporţionate şi incompatibile, dar care acţionează asimetric şi
eficient una asupra celeilalte.
220
5.1.1. Simetria şi proporţionalitatea
În cazul conflictualităţii actuale, simetria poate fi definită ca

poziţionare distinctă, compatibilă şi relativ identică sau asemănătoare
a forţelor, mijloacelor şi politicilor, strategiilor şi acţiunilor celor
două sau mai multor părţi distincte de o parte şi de cealaltă a unei axe,
în jurul unui ax sau al unui punct, fiecare dintre acestea având
posibilitatea efectivă să acţioneze asupra celeilalte, în limitele
aceloraşi concepte, aceloraşi principii, sau unora foarte apropiate,
într-un raport de forţe proporţional.
Chiar dacă niciodată n-a existat şi nu va exista o identitate
perfectă între entităţile care se confruntă, ele vor rămâne, cel puţin
într-o fază iniţială, în limitele aceleiaşi filosofii şi ale unor
configuraţii structurale, funcţionale şi acţionale identice, comparabile,
compatibile sau cât mai apropiate. Simetria vine din tendinţa de
echilibru sau de echilibrare a sistemelor şi proceselor şi se manifestă
totdeauna şi în toate formele posibile. Deşi simetria este, prin
filozofia ei de „face to face”, unică şi omniprezentă, putem spune că
există atâtea feluri de simetrie câte sisteme şi procese există.
Simetria din zona conflictuală este una de tip dinamic, în care
părţile, confruntându-se, se transformă, unele putând chiar să şi
dispară. În acelaşi timp, ea se poate prezenta sub cel puţin trei
formule:
 în configuraţie plană: bidimensională, adică de o parte
şi de alte a unei axe:
 în configuraţie spaţială: tridimensională, adică în jurul
unui ax;
 în configuraţie, spaţială, multidimensională, adică în
jurul unui punct.
Cele trei configuraţii ale simetriei conflictuale sunt variabile şi
din ce în ce mai complexe. Tendinţa comportamentului acestora este
ieşirea din echilibru şi reconfigurarea disimetrică sau asimetrică.
5.1.1.1 Principii ale politicilor, strategiilor, forţelor, mijloacelor,

surselor şi acţiunilor simetrice. Efectul de echilibru
Simetria face parte din legile universului. Cristalele sunt

simetrice, corpul omenesc este simetric, aproape toate lucrurile
221
existente pe pământ se supun legilor simetriei. Simetria este o funcţie

a echilibrului, un efect de echilibru şi, în acelaşi timp, o generatoare
continuă şi, în acelaşi timp, discontinuă de echilibru. Într-un anume
fel, în etapa organizării şi maturizării sistemelor şi proceselor, toate
tind spre echilibru, spre simetrie. Şi toate ating această formă
normală perfectă sau apropiată de perfecţiune, dar care rămâne, totuşi,
limitată, trecătoare şi foarte greu de identificat. Momentul simetriei
perfecte este, probabil, un fel de monadă, în sensul de entitate fără
dimensiune, fără formă. Am putea spune că simetrice rămân doar
valorile, adică ceea ce se acumulează în timp şi se constituie în
suporturi durabile ale sistemelor şi proceselor.
Principiile simetriei conflictuale sunt şi mai greu de definit şi
de identificat, întrucât conflictualitatea exclude echilibrul, chiar dacă
nu-l poate evita şi, la un moment dat, trece şi prin această fază. La
urma urmei, sensul ei şi idealul ei sunt definite tocmai pe un orizont
de aşteptare care înseamnă echilibru, deci simetrie. Mai exact,
simetrie neconflictuală. La o astfel de simetrie se ajunge însă prin
soluţionarea conflictualităţii, deci, prin găsirea echilibrului strategie
major. Echilibrul strategic major devine însă incompatibil cu esenţa
domeniului politic – dinamica intereselor – şi, de aceea, nu poate
rezista sub semnul duratei.
Printre principiile de bază ale simetriei în planul
conflictualităţii moderne, considerăm că ar putea fi situate şi
următoarele:
 principiul valorii;
 principiul stabilităţii;
 principiul echilibrului intrinsec sau endogen;
 principiul echilibrului relativ;
 principiul raportului de forţe;
 principiul ieşirii continue din dezechilibru;
 principiul toleranţei minime.
Aceste principii definesc un areal relativ stabil sau care tinde
spre stabilitate, chiar dacă sensul simetriei este tocmai ieşirea din
simetrie, adică din stabilitate, trecerea prin disimetrie şi asimetrie,
adică prin instabilitate, şi revenirea la simetrie.
Principiul valorii este foarte important pentru înţelegerea
duratei sau a elementelor de stabilitate ale simetriei structurilor,
funcţiunilor şi acţiunilor. El arată că, la baza oricărei construcţii
222
durabile, stă şi trebuie să stea valoarea. Sistemele de valori sunt

neperisabilul acestei lumi, structura de rezistenţă a sistemelor şi
proceselor, elementele din care se constituie, se întreţin şi se susţin
arhitecturile durabile. Principiul valorii constă în aceea că simetria
asamblează elementele, procesele şi acţiunile în sisteme stabile sau
relativ stabile. Fără stabilitate nu există durată, iar fără durată nu
există nici echilibru, nici suport al acţiunii.
Simetria structurilor, funcţiunilor, proceselor şi acţiunilor, în
cazul conflictualităţii – inclusiv al conflictualităţii armate sau al
conflictualităţii de tip militar –, reprezintă armonizarea acestora în
vederea fundamentării unor politici şi strategii pe termen lung. Fără o
astfel de dimensiune simetrică, exprimată semnificativ prin principiul
valorii, n-am fi capabili decât de structuri instabile, de nişă,
dependente de cerinţele exprese ale situaţiilor de moment, ale
partenerilor sau ale altora. Fără a exclude şi această posibilitate,
trebuie să subliniem că, în lipsa unor structuri şi funcţiuni simetrice
cu ale lumii moderne, capabile să acţioneze independent sau în
alianţă şi coaliţie în conflicte şi războaie, nu poate exista nici
identitate, nici suveranitate, nici putere şi, ca atare, nici durată.
Simetriile adevărate ar fi acolo, în altă parte, iar noi n-am avea
niciodată acces la ele. Spre exemplu, dacă s-ar răspunde prompt şi
fără discernământ sugestiei de desfiinţare a categoriilor de forţe ale
armatei, în favoarea unei structuri joint (întrunite), probabil că s-ar
tăia creanga de sub picioare chiar acestor structuri întrunite care, de
regulă, sunt operaţionale, expediţionare şi capabile de reacţie rapidă
tocmai datorită faptului că îşi trag resursele din categoriile de forţe,
avându-şi rădăcinile acolo. Generarea şi regenerarea acestor forţe de
tip joint, fără un suport corespunzător în categoriile de forţe, ar fi
extrem de dificile, dacă nu chiar imposibile. Sau, oricum, în timp, ar
deveni superficiale şi ineficiente.
Principiul stabilităţii rezultă din principiul valorii, este
complementar acestuia şi îl pune în aplicare. Aşa cum se sublinia mai
sus, stabilitatea se bazează pe un echilibru dinamic, adică pe acele
structuri, politici, strategii, doctrine şi tactici simetrice care se creează,
se dezvoltă şi se adaptează structurilor, politicilor, strategiilor,
doctrinelor şi tacticilor care există în toată lumea sau în anumite zone.
Ea este relativă şi dinamică, construindu-se şi reconstruindu-se mereu,
în funcţie de elementele şi de funcţiunile care o determină şi care o
223
compun. Dacă armatele moderne, spre exemplu, dispun de sisteme de

arme integrate, de mare precizie, este normal ca şi armata noastră să
facă tot posibilul pentru a dispune de astfel de sisteme, pentru a evita
disproporţionalitatea şi asimetria. Nu este treaba armatei, desigur, ci a
ţării, a decidentului politic, dar armata trebuie să expertizeze din
punct de vedere strategic o astfel de decizie politică. Să-i spună adică
decidentului politic de ce are nevoie şi ce înseamnă să nu dispună de
astfel de mijloace pentru punerea în operă a unor decizii grave, în
situaţii-limită, deci în condiţii de risc extrem.
Cursa înarmărilor, spre exemplu, este un produs al principiului
stabilităţii, chiar dacă ea a generat confruntare, concurenţă, înarmare
periculoasă a forţelor aflate de o parte şi de alte a unei axe şi, în acest
caz, instabilitate, ameninţare şi descurajare reciprocă. Din păcate,
această cursă n-a încetat şi nu va înceta niciodată, chiar dacă se
încearcă punerea ei sub control. Un anumit control va exista, ca un
control reciproc, prin descurajare, dar cursa respectivă nu va înceta,
probabil, niciodată, chiar dacă parametri ei şi modalităţile de
desfăşurare vor fi în continuă schimbare şi transformare.
Principiul echilibrului intrinsec sau endogen derivă din
primele două. În acelaşi timp, el este o funcţie de sistem. Toate
sistemele tind spre echilibru şi, în acelaşi timp, se îndepărtează de
echilibru. Tendinţa spre echilibru generează stabilitatea sistemului,
armonizarea şi consolidarea structurilor sale, asamblarea elementelor
fundamentale, a valorilor, care-i dau durata, în timp ce tendinţa spre
dezechilibru determină creşterea şi dezvoltarea sistemului, adaptarea
sa la condiţiile de mediu şi pregătirea lui pentru confruntare, adică
supravieţuirea sa. Echilibrul închis, absolut, fără ieşirea prudentă, dar
consistentă din dezechilibru, înseamnă izolarea şi, în cele din urmă,
degradarea şi chiar moartea sistemului şi nu conservarea şi păstrarea
lui, cum s-ar crede. Existenţa şi dezvoltarea sistemelor şi proceselor
într-un mediu conflictual înseamnă adaptarea la acest mediu,
respectarea regulilor lui şi nu ieşirea din reguli. Conflictualitatea are
totuşi nevoie de un astfel de principiu, întrucât el asigură coeziunea
internă a sistemelor şi proceselor care se confruntă, asimilarea şi
conservarea valorilor, unitatea şi integralitatea acestora, construcţia şi
reconstrucţia simetrică, atât interioară, cât şi în raport cu alte sisteme
şi procese cu care se confruntă. Tăria unui sistem, într-un mediu
conflictual, se obţine deopotrivă, prin consolidarea internă a
224
sistemului şi prin promovarea unor suporturi de conflict, prin

identificarea clară a punctelor şi liniilor strategice de manevră
exterioară.
Principiul echilibrului relativ este, deasemenea, un principiu
important al simetriei, dar şi al non-simetriei. Nu numai pentru faptul
că nu există niciodată şi nicăieri un echilibru perfect, ci doar unul
relativ, ci şi datorită tendinţei entităţilor care se confruntă de a ieşi
din echilibru, de a realiza superioritatea faţă de adversar.
Desigur, în timp ce marile puteri economice, financiare,
tehnologice şi militare adoptă, ca principiu de confruntare, disimetria,
deci disproporţionalitatea şi războiul sau conflictul non-contact,
celelalte ţări tind spre un oarecare echilibru cu acestea, caută să
găsească modalităţi de a ieşi din dezechilibru, fie alăturându-se unor
alianţe, coaliţii etc., fie adoptând politici, strategii şi tactici de
echilibru relativ.
Deci, în timp ce marile puteri ies din simetrie sau, în orice caz,
cultivă o simetrie relativă cu alte mari puteri, ţările mici caută să se
apropie cât de cât de o simetrie între ele sau, dacă este posibil, chiar
cu unele dintre aceste mari puteri. Un astfel de echilibru este însă
foarte greu de realizat, întrucât niciodată marile puteri nu vor permite
ca ţările mici şi sărace să dispună de mijloacele necesare pentru a le
echilibra puterea militară. Şi nici aceste ţări sărace nu-şi vor putea
permite o astfel de politică.
Şi atunci ele vor apela la o altfel de simetrie sau vor cultiva
relaţii de confruntare asimetrice.
Principiul raportului de forţe este cel mai concludent principiu
al simetriei politice, strategice, operative (operaţionale) şi tactice.
Totdeauna entităţile vor folosi acest raport pentru a-şi calcula şansele
de reuşită în caz de conflict şi de confruntare, inclusiv în situaţia unui
conflict armat.
Raportul de forţe este, de fapt, o modalitate de folosire a
filosofiei simetriei pentru a ieşi din simetrie şi a crea acel
dezechilibru de care este nevoie pentru a obţine victoria în caz de
confruntare. Oricum, dacă pe ansamblul confruntării de tip militar,
adică la nivel politic şi strategic, se poate vorbi de o anumită simetrie,
în sensul potenţialului general al celor două sau mai multor părţi care
se confruntă, la nivel tactic echilibrul este de o altă natură. Raportul
de forţe, aşa cum bine se ştie, nu este doar cantitativ, ci şi calitativ.
225
Armatele care atacă, spre exemplu, trebuie să realizeze o

superioritate netă în forţe şi mijloace pentru a avea şanse de reuşită,
în timp ce într-o luptă de întâlnire, spre exemplu, atunci când se
impune o astfel de confruntare, forţele sunt aproximativ egale,
victoria revenind celei care găseşte cea mai bună soluţie. Principiul
raportului de forţe nu reflectă doar un raport cantitativ, ci şi unul
calitativ şi dinamic, Acest raport se poate schimba de la un minut la
altul de la o situaţie la alta.
Au fost numeroase situaţii când forţe mai puţin numeroase au
obţinut victorii strălucite în timpul unor bătălii (Maraton, 490 î.e.n.;
Canne, 216; Falkland, 1982 etc.) El rămâne însă, în opinia noastră, un
principiu al conflictului simetric, dar aplicabil, cel puţin la nivel
tactic, în orice situaţie.
Principiul ieşirii continue din dezechilibru este, într-un fel,
echivalent cu principiul echilibrului politic, strategic, operativ şi
tactic. El exprimă tendinţa tuturor sistemelor şi proceselor care se
confruntă de a ajunge la un echilibru, chiar dacă un astfel de echilibru
va fi totdeauna relativ şi, deci, de foarte scurtă durată.
Este posibil ca el să nu se realizeze niciodată, ci să se manifeste
doar ca o tendinţă, ca un ideal. Principiul însă rămâne, întrucât toate
sisteme, inclusiv cele care se confruntă, tind spre echilibru. Ieşirea
din dezechilibru se constituie, de regulă, în prima fază a confruntării
armate, când forţele inferioare calitativ şi numeric sau surprinse într-
o situaţie defavorabilă, tind să iasă rapid dintr-o astfel de stare, de
această ieşire din dezechilibru depinzând, deopotrivă, supravieţuirea
lor şi şansa ulterioară de reuşită.
Principiul toleranţei minime este unul de stabilitate. El arată
limitele în care sistemul poate funcţiona, cotele de avarie şi, în cele
din urmă, coordonatele în care confruntarea poate rămâne în
domeniul simetriei. Evident, în măsura în care simetria avantajează
forţele participante la conflict. De regulă, simetria este relativă.
Entităţile aflate în conflict nu o pot nici accepta pentru prea multă
vreme, nici tolera. De aceea, ele vor face totul pentru a înclina
balanţa confruntării de partea lor, pentru a evita confruntarea
neavantajoasă sau pentru a crea condiţii de obţinere a unui avantaj la
masa tratativelor.
Toate aceste principii arată că sistemele, procesele şi acţiunile
tind să se echilibreze, chiar dacă ele se îndepărtează continuu de
226
starea de echilibru. Se îndepărtează de o stare, dar se apropie de o alta,

astfel încât, în orice tip de conflict, să existe şi să prolifereze şi o
dimensiune simetrică.
5.1.1.2 Caracteristici ale simetriei conflictuale
Simetria conflictuală nu este şi nu poate fi diferită de cea care

există în mediul natural. Configuraţiile simetrice sunt omniprezente,
destul de stabile şi interesante. Ele reprezintă capacitatea naturii de a
se constitui, genera şi regenera în sisteme şi în procese care se
raportează la un mediu relativ stabil, adică la un suport care-i asigură
repere viabile şi durabile.
Simetria înseamnă, în general, dublarea unicului, mai exact,
capacitatea sistemelor şi proceselor de a se multiplica pe sine şi de a-
şi crea, ab initio, fiecare un fel de altul al său. Un altul identic, dar,
totuşi, altul. De aici nu rezultă negarea unicului, ci doar, printr-o
dimensiune simetrică, asigurarea capacităţii de realizare a celei de a
treia dimensiuni. Or, cea de a treia dimensiune nu este posibilă decât
dacă este condiţionată de existenta simetriei.
Simetria conflictuală este un fel de contradicţie în termeni,
întrucât simetrie nu înseamnă conflictualitate, ci doar identitate a
două sau mai multe elemente şi poziţionare egală a acestora faţă de o
linie, faţă de o axă sau faţă de un punct. Conflictualitatea presupune
opoziţia celor două sau mai multor elemente, excluderea reciprocă,
deci, poziţionarea conflictuală. Unul dintre cele două elemente va
dispărea sau, în orice caz, din confruntare, va rezulta altceva, un nou
elemente sau un nou grup de elemente, de procese sau de acţiuni.
În Antichitate şi în Evul Mediu, armatele se postau faţă în faţă,
la o distanţă ceva mai mare decât „bătaia” armelor din dotare (arcuri,
suliţe), în dispozitive aproximativ simetrice, care se schimbau chiar
de câteva ori înainte de a începe confruntarea. Oricum, este vorba de
mase mari de oameni, care erau poziţionate acolo nu din dorinţa de a
realiza dispozitive simetrice cu ale adversarului, ci pentru a realiza, în
timpul bătăliei, manevra cea mai potrivit şi a câştiga lupta. Aceste
dispozitive erau exersate de sute de ori, până ce se ajungea la cele
mai potrivite formule. Uneori, aceste armate rămâneau aşa, faţă în
faţă, zile sau chiar săptămâni întregi, în căutarea sau în aşteptarea
momentului potrivit pentru a începe confruntarea. De multe ori,
227
confruntarea nici nu mai avea loc. Sau, dacă avea lor, rezultatul era,
de cele mai multe ori, un dezastru. De regulă, în urma bătăliei, una
dintre armate – cea învinsă – dispărea pur şi simplu, iar resturile ei
erau fie luate prizoniere, fie se retrăgeau undeva, în ţara de origine
sau în altă parte, pentru ca, pe baza lor, să se constituie din nou o
entitate militară capabilă să reia ostilităţile.
În antichitate şi în Evul Mediu (dar şi în zilele noastre)
configuraţiile armatelor nu exclud definitiv şi irevocabil simetria
conflictuală, ci, dimpotrivă, o presupun şi o includ în filosofia şi
fizionomia lor, ca pe un sistem de norme şi de reguli de la care se
pleacă şi peste care nu se poate trece. Oricare armată este făcută
pentru a se înfrunta cu o altă armată de acelaşi tip sau aproximativ de
acelaşi tip, întrucât armatele nu au fost niciodată şi, probabil, nu vor
putea niciodată să fie şi altceva decât sunt aceste instituţii în toată
lumea şi în toate timpurile istorice.
Există însă cel puţin două feluri de simetrii:
 simetria generală, continuă şi omniprezentă, formată
din sistemele de valori care stau la baza instituţiei
militare (armata), fără de care o astfel de instituţie nu
poate exista;
 simetria dinamică, evolutivă, schimbătoare şi flexibilă,
care se adaptează împrejurărilor şi permite transfor-
marea fiecăreia dintre armatele de pe mapamond.
Către prima se tinde mereu, este un obiectiv stabil şi absolut
necesar, întrucât asigură stabilitatea, forţa, durata şi cultura
organizaţională. Din cea de a doua se iese continuu, pentru că
simetria dinamică este doar relativă.
Simetria este, deci, deopotrivă, continuă şi temporară. Ea se
manifestă, ca să spunem aşa, mai ales pe „ramura urcătoare” a
pregătirii conflictului şi constă în adaptarea structurilor şi acţiunilor
militare după cel mai bun model, după cea mai bună şi mai
competitivă structură sau entitate în domeniu. Ea se manifestă cu
precădere în construcţia entităţilor simetrice, este o simetrie de
construcţie, de poziţionare.
De îndată ce se atinge acest nivel, urmează, în mod firesc,
debutul ieşirii din simetrie, întrucât, în mod automat, „simetria
conflictuală” înseamnă, de fapt, negarea simetriei. Adică ieşirea din
simetrie şi trecerea la o etapă nesimetrică, de distrugere a simetriei.
228
Această dinamică reprezintă o evoluţie firească în planul oricărei

acţiuni, inclusiv în cel al acţiunii militare. Aşadar, acţiunea militară
armată implică, pe de o parte, o simetrie continuă, care este o
simetrie trecută, prezente şi, în oarecare măsură (ca model), viitoare,
şi o simetrie dinamică, specifică, deci schimbătoare, şi, pe de altă
parte, ieşirea din simetrie şi negarea simetriei.
Totuşi, o relaţie simetrică este constructivă şi satisfăcătoare nu
oricum şi oricând, ci atunci când fiecare dintre cei doi parteneri (sau
adversari) se respectă în mod reciproc. În acelaşi timp, o relaţie
simetrică poate să dezvolte o relaţie conflictuală în care şi prin care
fiecare va încerca să iasă din simetrie. Cursa armamentelor este un
exemplu cât se poate de edificator, în acest sens.66 Dar şi modul în
care se constituie, se instruiesc şi se comportă armatele este la fel de
concludent. Aici putem vorbi de aşa-numita escaladă simetrică.67
Printre principalele caracteristici ale simetriei conflictuale sau
ale simetriei în epoca fără de întoarcere a conflictelor moderne, ar
putea fi situate, după cum rezultă din numeroasele analize ale
conflictelor armate şi războaielor, şi următoarele:
 permanenţa sau continuitatea;
 conflictualitatea;
 flexibilitatea;
 diversitatea;
 autonegarea;
 autogenerarea.
Mai sunt, desigur, şi altele. Dar acestea ni se par a fi esenţiale,
întrucât relevă o situaţie contradictorie şi chiar conflictuală în însăşi
domeniul simetriei care ar trebui să fie unul al armoniei formelor.
Dealtfel, prima dintre aceste caracteristici – permanenţa sau
continuitatea –, care rezultă din principiul valorii, relevă tocmai
nevoia permanentă de simetrie. Această nevoie face parte din
arhitectura lumii, este forma ei de acces la durată. Permanenţa sau
continuitatea simetriei conflictuale are şi ea tot un astfel de rol.
Aceasta înseamnă că, totdeauna, se vor constitui şi reconstitui,
simetric, de o parte şi de alta a unei linii, în jurul unei axe sau al unui
punct, forţe şi mijloace relativ simetrice, gata să se confrunte. Când
66
Symétrie et complémentarité dans la communication interpersonnelle,
http://www.fredericdemarquet.com/symetrie_complementarite.pdf
67
Ibidem
229
soseşte momentul, acestea se confruntă, simetria dispare, dar se va

construi din nou, sub alte forme şi cu conţinuturi diferite, în funcţie
de o mulţime de condiţii.
Putem privi, cunoaşte şi înţelege această caracteristică în mod
rigid, analitic, dar şi în mod dinamic şi complex. Caracteristica
respectivă se manifestă oarecum diferit de la o epocă istorică la alta.
În prezent, intervalul de timp dintre construcţia simetrică şi spargerea
simetriei sau evadarea din simetrie este din ce în ce mai scurt,
devenind, la un moment dat, insesizabil. El însă există, chiar dacă
simetria şi ieşirea din simetrie, în epoca modernă a conflictelor
armate ale lumii, devin asimptotice.
Pregătirile pentru războiul din Golf, după invadarea Kuweitului
de către armata irakiană şi intervenţia iminentă a Statelor Unite, în
fruntea unei coaliţii, cel puţin din punct de vedere al raportului
cantitativ de forţe ce puteau fi concentrate în scurt timp în teatru, crea
impresia unei simetrii beligerante discutabile, întrucât se putea crede
că diviziile bine înarmate ale armatei irakiene ar putea pune serios în
dificultate forţele coaliţiei.
Ulterior, diferenţa enormă de potenţial tehnologic, de forţă
economică, de concept politic şi de atitudine internaţională au arătat
că, de fapt, simetria era formală şi relativă, în fond existând o
disproporţionalitate imensă. Soarta Diviziei mecanizate Tawakalna68,
una dintre diviziile de elită ale armatei irakiene, trimisă să acţioneze
în fâşia de asigurare şi să oprească sau să încetinească înaintarea
Corpului american este edificatoare. Deşi această divizie a luptat
eroic, nu avea, practic, nicio şansă să-şi îndeplinească misiunea.
Tancurile din dotarea sa erau de tip T-55, fără termovizoare, iar
distanţa loviturii directe doar de 1100 de metri, în timp ce tancurile
americane erau dotate cu termovizoare iar distanţa loviturii directe,
cu proiectilele săgeată (dar nu numai) era de 4000 de metri. Pentru a
putea trage precis, din mişcare, tancurile irakiene trebuiau să
pornească motoarele (ca să funcţioneze stabilizatoarele) şi erau
imediat depistate şi lovite, fără ca ele să poată riposta. Neavând altă
soluţie, irakienii au fost nevoiţi să tragă din poziţii acoperite,
68
Le dernier combat de la division Tawakalna,fleuron de la Garde républicaine (Texte original:
Stephen A. Bourque, "Correcting Myths about the Persian Gulf War: the Last Stand of the
Tawakalna"The Middle East Jounal, Volume 51, Number 4, Autumn 1997, Traduction et
réécriture: Cap Ludovic Monnerat), http://www.checkpoint-online.ch/CheckPoint/Histoire/
His0010-CombatTawakalna.html
230
pregătite sumar, să reziste atacurilor din aer ale avioanelor şi

elicopterelor antiblindate şi să încerce să facă faţă şi atacului frontal
al corpului american. Imposibil. Disproporţia era mult prea mare.
Această divizie, în frunte cu comandantul ei, a dispărut în întregime
pe câmpul de luptă.
Este normal ca una dintre caracteristicile importante ale
asimetriei conflictuale să fie chiar… conflictualitatea. Aceasta
înseamnă că, în spaţiul conflictual, simetria nu este altceva decât
„imitarea” părţii adverse, pentru a o cunoaşte, a-i înţelege filosofia şi
fizionomia şi a o putea distruge, la momentul potrivit, adică atunci
când va sosi timpul confruntării. Armatele, spre exemplu, fac asta tot
timpul. Ele se străduiesc să cunoască fiecare din celelalte armate,
aliate, indiferente sau posibile inamice, pentru că numai în acest fel
pot fi pregătite să acţioneze în spaţiul luptei.
Acest proces de cunoaştere este una din funcţiile de bază ale
simetriei militare în timp de pace. În general, în timp de pace,
armatele, ca şi statele din care fac parte, se află în relaţii mai mult sau
mai puţin apropiate, chiar de colaborare şi de respect reciproc.
Oricum, respectul reciproc este una din funcţiile de bază ale simetriei,
chiar dacă ea poate deveni, la un moment dat, conflictuală.
Există şi în simetrie, ca în oricare alte raporturi dintre entităţi,
acţiuni şi procese, o foarte mare diversitate. Această diversitate se
manifestă pe toate planurile, atât în construcţia simetrică, în şi între
entităţile care se află în astfel de raporturi, cât şi între acestea şi
celelalte entităţi şi sisteme departe de arealul în care se construieşte o
relaţie simetrică.
Simetria conflictuală este extrem de diversificată. De aceea,
este nevoie de o analiză foarte complexă şi foarte consistentă a
acestui domeniu, întrucât, trecerea cu uşurinţă peste domeniul
simetriei poate induce grave erori în decizia politică şi militară.
Războiul din Vietnam, confruntările din Irak şi cele din Afganistan
probează tocmai lipsa unei analize substanţiale în plan simetric,
disimetric şi asimetric.
Este posibil ca unele aspecte privind disproporţionalitatea,
proporţionalitatea neadecvată, asimetria şi reacţiile atipice să fie fost
îndelung studiate de cei în drept, dar realitatea arată cât de dificilă
este o astfel de problemă, cât de relativ este ecartul dintre simetrie,
231
disimetrie şi asimetrie şi cât de importantă poate fi înţelegerea acestei

problematici în dinamica ei.
Simetria nu este da capo al fine una şi aceeaşi. Chiar dacă este
permanentă sau continuă, ea nu poate fi în permanenţă identică cu
sine. Simetria nu este un dat, ci, aşa cum se sublinia mai sus, se
comportă ca o construcţie. Ea se construieşte şi se reconstruieşte
mereu, pentru că mereu se distruge şi se autodistruge, se neagă adică
pe sine, pentru că nu poate fi mereu identică cu sine. Armatele şi
entităţile care se confruntă sau se pregătesc pentru a se confrunta sunt
dinamice, se transformă mereu. Ele tind spre simetrie, dar, de îndată
ce o ating, ies imediat din ea. Şi, de îndată ce au ieşit din ea, trec
imediat la reconstrucţia ei. Şi acest lucru se întâmplă, tocmai pentru
motivul că una dintre cele mai importante calităţi ale simetriei o
constituie capacitatea ei de a se autogenera, de a se regenera.
5.1.1.3 Tendinţe în dinamica simetriei conflictuale
Pornind de la aceste caracteristici, se pot desprinde câteva

tendinţe importante în ceea ce priveşte evoluţia simetriei conflictuale
sau a simetriei conflictelor şi războaielor moderne. Aceste tendinţe
sunt, în linii generale, orientări şi/sau predispoziţii spre anumite
configuraţii, evoluţii şi desfăşurări posibile, dar cu greu se pot
formula concluzii categorice şi valabile pe termen lung. Aşa cum am
subliniat mai sus, simetria – ca mod de existenţă a obiectelor,
fenomenelor şi proceselor – este activă şi constructivă. Ea se distruge
şi se reface mereu, este autogeneratoare sau autoregeneratoare.
Din acest motiv, simetria, ca sistem şi proces, cunoaşte mai
ales tendinţe contradictorii şi complementare, care, în dezvoltarea
entităţilor, fenomenelor şi proceselor, sunt perechi, astfel:
 echilibrare-dezechilibrare;
 distrugere-refacere;
 autodistrugere-autoregenerare;
 diminuare-escaladare;
 negare-afirmare etc.
Statele, guvernele, entităţile armate de pretutindeni îşi dezvoltă,
încă din timp de pace, potrivit obiceiurilor, necesităţilor şi limitărilor
impuse de legislaţia internaţională, structuri similare şi chiar
simetrice cu ale altor state şi, în acelaşi timp, caută să identifice, să
232
elaboreze şi, dacă este posibil, chiar să testeze şi să experimenteze

modalităţi de ieşire din simetrie şi de acţiune sau de reacţie
disproporţionată sau asimetrică, pentru a-şi asigura din timp toate
condiţiile necesare obţinerii victoriei (în caz de război sau de conflict
armat) si realizării scopurilor şi obiectivelor politice şi strategice
propuse. Încrederea care se cultivă între state în timp de pace nu este
totdeauna suficientă pentru prevenirea războiului sau conflictului
armat şi, de aceea, statele se grupează în alianţe, coaliţii sau în alte
forme de siguranţă politico-militar şi strategică, în parteneriate şi în
numeroase alte forme şi formule.
Acestea arată, de fapt, flexibilitatea simetriei, capacitatea ei de
a se adapta la împrejurări, de a fi, totdeauna, omniprezentă şi
omnipotentă, chiar şi atunci când existenţa ei se află pe muchie de
cuţit sau când se neagă efectiv pe sine.
Simetria, disimetria (non-simetria) şi asimetria sunt modalităţi
de relaţionare a entităţilor, fenomenelor şi proceselor şi, în acelaşi
timp, sisteme de cunoaştere, evaluare şi dezvoltare a unor politici,
strategii şi tactici adecvate. Ele au sens numai în procesul cunoaşterii
şi acţiunii eficiente, în funcţie de mediul de securitate şi de condiţiile
specifice.
Calitatea unei armate depinde în mare măsură de modul în care
cei ce o constituie, o pregătesc şi o folosesc înţeleg şi aplică această
filosofie de confruntare şi aceste dimensiuni ale oricărei existenţe şi a
oricărei dinamici din spaţiul de viaţă şi de activitate al oamenilor şi
comunităţilor omeneşti.
În Anexele 4 şi 5, se prezintă unele modalităţi de reprezentare a
simetriei.
5.1.2 Disimetrie
De fapt, am putea spune că dacă simetria este, deopotrivă,

permanentă şi continuă, dar şi discontinuă şi relativă. Disimetria sau
non-simetria este la fel. Ea poate fi definită ca partea complementară
a simetriei, mai exact, simetria în oglindă, sau sub axă. Spre
deosebite însă de simetria comună, de simetria în oglindă, dar de
semn contrar – ca să-i spunem aşa, simetria în oglindă nefiind, de
fapt, simetrie, ci doar imagine –, disimetria conflictuală presupune,
cel puţin în viziunea noastră şi altceva. Ea nu se reduce la faptul că
233
două sau mai multe elemente ale unei entităţi nu sunt simetrice sau
devin nesimetrice, în procesul evoluţiei (sau involuţiei) entităţii
respective, al devenirii, al transformării acesteia, ci mai primeşte şi
alte conotaţii interesante.
În primul rând, şi disimetria, ca şi simetria, se constituie într-
un moment al devenirii sistemului, fenomenului, procesului, entităţii
sau acţiunii respective şi anume într-un moment sau într-un interval
de discontinuitate sau de ruptură, care poate avea mai multe forme de
existenţă, dintre care cele mai importante ar putea fi următoarele:
 separare temporară;
 separare definitivă;
 separare conflictuală;
 ruptură sau falie;
 dispariţia uneia dintre părţi.
Aceste forme de discontinuitate sau de ruptură pot conţine
următoarele categorii de raporturi:
 de proporţionalitate;
 de disproporţionalitate;
 de complementaritate;
 de intercondiţionare;
 de conflictualitate.
Proporţionalitatea constă în crearea unor dependenţe care se
condiţionează reciproc, pe tot parcursul discontinuităţii. Propor-
ţionalitatea menţine, totuşi, sistemul în parametri funcţionali, iar
tendinţa evoluţiei este, de regulă, spre simetrie, dar şi spre dispro-
porţionalitate. Evoluţia spre simetrie se caracterizează printr-o
reechilibrare a părţilor componente, dar pe un alt palier de reflexie şi
de condiţionare. Evoluţia spre disproporţionalitate presupune crearea
unor mari diferenţe între părţi şi menţinerea lor în hiat, în falie
strategică, operaţională şi/sau tactică, sau, dimpotrivă, opunerea lor,
de regulă, non-contact, într-un spaţiu conflictual disproporţionat.
Deşi non-contactul exclude raportul dintre două entităţi,
disproporţionalitatea există, iar posibilitatea acţiunii sau interacţiunii
nu este cu desăvârşire exclusă. În cazul războiului modern,
disimetric, non-contactul nu este un efect, ci un rezultat direct al unei
planificări strategice, al unei politici şi, respectiv, al unei strategii
foarte bine elaborate.
234
Disproporţionalitatea este elementul de bază al disimetriei.

Scopul disimetriei este disproporţionalitatea. Atunci când disimetria
se planifică, scopurile şi obiectivele planificării sunt cele ale realizării
unei disproporţionalităţi pozitive, în sensul creării, pe tot parcursul, a
unei superiorităţi de forţe şi mijloace care să aibă capacitatea şi
abilitatea de a nu permite, mai exact, de a face imposibilă reacţia
părţii adverse, aflată într-o mare inferioritate tehnologică, politică,
economică, militară, strategică şi doctrinară, sau care să o anihileze
rapid, fără prea multe costuri.
Complementaritatea este valabilă doar în cazul ieşirii relative
din simetrie şi separării temporare. Ea este o funcţie a dinamicii unui
sistem, fenomen sau proces şi constă în crearea continuă a acelor
elemente şi structuri care să asigure şi să menţină parametri de
funcţionare a sistemului, acoperirea vulnerabilităţilor, contracararea
pericolelor şi ameninţărilor – deci securitatea sistemului – şi crearea
condiţiilor trecerii în siguranţă la acea nouă stare propusă prin ieşirea
din simetrie sau creată prin ieşirea intempestivă din simetrie. Ieşirea
din simetrie, în acest caz, se face în sus, prin amplificare forţei şi
crearea disproporţionalităţii (dacă se poate prin surprindere).
Sistemele disproporţionate nu pot rămâne aşa multă vreme.
Raţiunea disproporţiei de sistem şi de proces constă în asigurarea
condiţiilor pentru trecerea la o nouă stare. Această trecere nu se
realizează fără riscuri, fără pierderi, fără urmări. Există, în evoluţia
sistemelor disproporţionate (A), o bifurcaţie importantă (prima dintre
bifurcaţii):
 evoluţia spre o nouă simetrie (A1);
 evoluţia independentă sau conflictuală a părţilor spre o
nouă diviziune (A2).
Cea de a doua direcţie se bifurcă la rândul ei în alte două
posibile subdirecţii:
 spre echilibru strategic, deci spre o nouă simetrie (A21);
 spre distrugerea uneia dintre părţi, deci spre o nouă
formulă în care o parte dispare şi alta se reconstruieşte,
fără cea opusă (care va dispărea), urmând ca ea însăşi,
după perioada de simetrie, să iasă din simetrie şi să
repete procesul prezentat anterior (A22).
Schematic, această dinamică a disproporţionalităţii ar putea fi
reprezentată astfel:
235
A
A 1 A21
An1
A
2 A22 An
An2
După fiecare război distrugător, una dintre armate dispare sau

se reconstituie cu greu, pe alte coordonate, iar cea învingătoare, după
ce atinge un nivel de simetrie dinamică (comparativ cu alte armate
sau cu un model virtual de armată eficientă), în căutarea unor forme
noi de pregătire pentru următorul război, se reorganizează, se
transformă şi se pregăteşte pentru un nou război, indiferent care ar fi
şi cum ar fi acela.
Intercondiţionarea este, deopotrivă, absolută şi relativă.
Intercondiţionarea absolută face parte din natura sistemelor şi
proceselor şi este dată de legea conservării, în sensul că nimic nu se
pierde, nimic nu se câştigă, ci totul se transformă. Intercondiţionarea
relativă se exprimă în faptul că sistemele şi procesele se transformă,
devin. Intercondiţionarea se subordonează acestei deveniri, face parte
nemijlocită din ea. Ea exprimă, deopotrivă tendinţa sistemelor spre o
nouă simetrie, dar şi spre negarea simetriei şi intrarea într-o fază de
contradicţie, chiar de conflict, singura care poate scoate sistemul din
echilibru, determinându-l să evolueze, prin dezechilibru, spre un nou
echilibru.
Conflictualitatea face, de asemenea, parte din dinamica
evoluţiei sistemelor şi proceselor. Ea este, deopotrivă, o funcţie a
simetriei, în sensul că orizontul de mişcare al unui sistem (fenomen,
proces) se defineşte pe realizarea unor parametri simetrici, de
echilibru, dar şi o funcţie a disimetriei, deoarece, pentru punerea în
mişcare a sistemului este nevoie de un dezechilibru,. Deci de o
disproporţie.
Disimetria (non-simetria) conflictuală se defineşte ca o stare
dinamică, în care forţele se separă, evoluează spre zone complet
236
diferite – unele ajungând la performanţe foarte mari, altele coborând

foarte jos, în ceea ce priveşte performanţa, deci, forţele, mijloacele şi
resursele necesare realizării acesteia –, iar confruntarea dintre ele
(atunci când aceasta se produce) nu mai este posibilă decât într-un
singur sens, de la cel puternic împotriva celui slab, acesta din urmă
neavând, practic, nicio posibilitate de reacţie.
Cele care cultivă disimetria sau disproporţionalitatea
strategică sunt marile puteri financiare, economice, tehnologice şi
militare, iar mijloacele prin care realizează această uriaşă
disproporţionalitate sunt: sumele uriaşe alocate domeniului militar,
tehnologia de vârf, informaţia, armamentul nuclear strategic, armele
sofisticate neconvenţionale, intelligence-ul şi sistemele de arme de
mare precizie. Pentru a evita conflictul dintre ele (care nu poate fi
decât unul simetric de vârf,. Adică de foarte mare intensitate şi de
foarte mare amploare) şi a gestiona mediul de securitate al planetei,
marile puteri ale lumii se grupează în alianţe, coaliţii şi alte forme de
organizare şi de parteneriat, din care fac parte, desigur, într-o formulă
sau alta, şi alte ţări care vor să iasă din disproporţionalitate şi din
zona de insecuritate endogenă şi exogenă.
Efectele disimetriei sunt:
- dominanţa tehnologică, informaţională, economică, politică,
militară şi strategică;
- ţinerea la un nivel cât mai scăzut a conflictualităţii
simetrice;
- descurajarea războiului;
- descurajarea accesului la tehnologii nucleare şi la tehnologii
de vârf;
- gestionarea crizelor şi conflictelor armate;
- controlul activ-ofensiv al pieţelor şi resurselor;
- menţinerea statu-quo-ului, concomitent cu găsirea unor
soluţii politice şi chiar militare de atenuare a efectelor de falie
strategică rezultate din accentuarea decalajelor economice,
financiare, tehnologice, informaţionale şi militare imense;
- coalizarea forţei pentru prevenirea şi descurajarea efectelor
de reacţie intempestivă, de tip gherilă, terorism şi reţea ilegală.
Disimetria se cultivă. Cei care deţin forţa nu doresc să iasă din

disproporţie. Şi nici nu-şi pot permite să o facă. Dimpotrivă, politicile
237
şi strategiile actuale (şi, după toate probabilităţile, şi cele viitoare)

încurajează disproporţia, dominanţa strategică, efectul de reţea
controlată, interzicerea accesului la arme perfecţionate şi la înalta
tehnologie a ţărilor din palierul lumii sărace etc.
Alternativa – adică ieşirea din disproporţie şi cultivarea unei
simetrii strategice conflictuale prin atingerea de către toate ţările a
nivelului de înarmare şi de tehnologii ofensive pe care îl au în
momentul de faţă marile puteri – nu poate fi posibilă, deşi o astfel de
tendinţă, cu toate măsurile care se iau, va fi foarte greu de
contracarat. Mai mult, nici marile puteri nu vor sta pe loc şi nu vor
accepta să fie echivalate din punct de vedere tehnologic, de către
celelalte ţări care nu sunt mari puteri şi nu nici posibilitatea, nici
resursele şi nici interesul să se transform în puteri războinice care să
ducă pe umerii lor imensa responsabilitate a gestionării
conflictualităţii lumii. Şi chiar dacă ar vrea, cu ce ar face-o??!
5.1.2.1 Principii
Principiile disimetriei sunt, în general, opuse celor ale simetriei,

întrucât disimetria nu reprezintă doar un nivel de acumulare, ci mai
ales un nivel al acţiunii. Ea condiţionează, deci, acţiunea, creând acea
diferenţă care impune mişcarea, dinamica, transformarea.
Printre principiile disimetriei (non-simetriei) ar putea fi situate
şi următoarele:
 principiul forţei;
 principiul disproporţionalităţii;
 principiul dominanţei;
 principiul dezechilibrului;
 principiul rupturii sau falierii strategice (operaţionale,
tactice).
Principiul forţei exprimă motorul disimetriei. Prin forţă, se
creează un anumit statut, o anumită superioritate, pe baza căreia se
produce ruptura şi se asigură dominarea.
Esenţa disimetriei, în orice conflict, este şi, probabil, va rămâne
totdeauna disproporţionalitatea. Disproporţionalitatea, în cazul
disimetriei – adică disproporţionalitatea prin forţă, doctrină, resurse,
tehnologie şi incompatibilitate. O astfel de disproporţionalitate
creează o ruptură, una dintre părţi fiind pe malul înalt, dominant, care
238
nu poate fi atins, iar cealaltă situându-se pe malul jos, inundabil,

vulnerabil şi neputincios. Disproporţionalitatea asigură forţei
posibilitatea de a lovi fără să fie lovită, de a ataca fără să fie atacată şi
fără să fie contracarată, de a acţiona non-contact sau cum doreşte ea,
de a domina şi de a nu da socoteală nimănui. Lumea este, în general,
disproporţionată, dar disproporţia dată de disimetrie este predominant
tehnologică, politică şi strategică şi urmăreşte punerea în operă a unei
politici de forţă, unilaterală, prin aplicarea unui alt principiu
important al disimetriei, principiul dominanţei.
Principiul dezechilibrului ar trebui să aibă efecte pozitive,
întrucât din dezechilibru rezultă acţiunea. Dezechilibrul practicat în
cadrul disimetriei este însă unul exclusiv, care generează acţiune
unilaterală şi face imposibilă reacţia adversă. Cu alte cuvinte
dezechilibrul disimetric, nu construieşte, ci distruge, asigură
dominanţa forţei. Mai exact, construieşte disproporţionalitatea şi, pe
această bază, falia strategică, operaţională sau tactică. El este
practicat, din toate timpurile, de către marile puteri, dar şi de alianţe
şi coaliţii. Desigur, într-un anume sens, el ar putea fi înţeles şi ca
modalitate de creare şi folosire a presiunii pentru gestionarea crizelor
şi conflictelor, de izolare a „forţelor răului”, de combatere a focarelor
generatoare de crize şi conflictualitate. Esenţa acestui principiu – ca
şi a disimetriei – rămâne însă crearea unor condiţii pentru asigurarea
dominanţei.
Principiul rupturii sau falierii este o urmare firească a
celorlalte principii. Aplicarea lui creează condiţii pentru acţiunea
unilaterală, pentru invulnerabilitatea forţei. Ruptura trebuie să fie
suficient de mare pentru ca forţa care acţionează să nu poată fi lovită
de către forţa care este lovită, dar nu atât de mare încât să nu permită
lovirea disproporţionată. Cu alte cuvinte, principiul faliei – care vine
cumva din acel divide et impera – se constituie într-o modalitate de
dominare a unor entităţi mai slabe, făcute să fie slabe, de către o
entitate mai puternică. De aici nu rezultă neapărat că Puterea este
totdeauna discreţionară şi ticăloasă, că ea înrobeşte şi distruge, că
impune sărăcirea oamenilor şi statelor care nu sunt mari puteri
tehnologice şi informaţionale şi crearea unui mediu strategic
totdeauna favorabil ei. Rezultă doar că crearea disproporţionalităţii,
ca politică şi strategie a războiului, aparţine Puterii.
239
Entitatea puternică sau dominantă creează tipul de falie sau de

ruptură care-i este convenabil. Spre exemplu, în timpul
bombardamentelor din 1999 asupra teritoriului Serbiei, aviaţia
Aliaţilor acţiona de la înălţimi foarte mari sau medii situate înafara
bătăii mijloacelor antiaeriene ale sârbilor. Atunci când nu s-a
respectat acest principiu, un F 117 a fost doborât.
5.1.2.2 Caracteristici
Deşi termenul disimetrie înseamnă pur şi simplu nesimetrie sau

lipsa simetriei, noi considerăm că, în ceea ce priveşte conflic-
tualitatea armată, efectul disimetriei este, deopotrivă dispro-
porţionalitatea, falia şi unilateralismul. Acestea sunt cele trei
caracteristici important ale acestei noţiuni aplicată domeniului
conflictualităţii armate.
Prin disproporţionalitate, aşa cum se afirma mai sus, se creează
diferenţe uriaşe între capacităţile efective ale marilor puteri
tehnologice, ale alianţelor şi coaliţiilor şi restul ţărilor lumii care nu
se pot nici alia, nici coaliza altfel decât în jurul celor care deja există,
au forţă, notorietate şi resurse. Omenirea a fost dintotdeauna
disproporţionată şi conflictuală. Cu alte cuvinte, disproporţia, în
planul forţelor care se confruntă, există dintotdeauna. Dar totdeauna
partea adversă avea măcar şansa de a se apăra, de a lovi. Acum
această şansă s-a diminuat semnificativ. Aceasta este însă şi motivul
pentru care a apărut asimetria.
Disimetria conflictuală actuală exclude (cel puţin teoretic, dar
şi practic) o astfel de posibilitate. În războiul din 2003, dintre forţele
coaliţiei conduse de Statele Unite şi armata lui Saddam Hussein,
armata lui Saddam nu a avut, practic, nicio şansă de a se apăra
împotriva forţelor coaliţiei.
Supusă unui embargo drastic în ceea ce priveşte mijloacele de
luptă, izolată, satanizată, lovită tot timpul, în intervalul dintre primul
război din 1991 şi 2003, prin toate mijloacele posibile – de la
bombardamentele efectuate din zonele de excludere aeriană la acţiuni
eficiente de război psihologic –, monitorizată de sistemele I2SR şi
lipsită de resurse, această armată, în timpul războiului din 2003, n-a
avut nici măcar posibilitatea de a acţiona asimetric. Aceasta este
realitatea în ceea ce priveşte armata irakiană care nu avea cum să facă
240
faţă unui atac american. Spre exemplu, în războiul din 1991, sistemul
de comunicaţii al armatei irakiene a fost distrus în douăzeci şi patru
de ore.
Disimetria, în condiţiile moderne, ale dezvoltării tehnologiilor,
creează condiţii ideale pentru o dominanţă strategică, deopotrivă,
directă şi indirectă, prin capacităţi, tehnologii, resurse şi politici
adecvate.
5.1.2.3 Tendinţe
Tendinţele disimetrice se menţin şi se dezvoltă în ritm susţinut.

Ele evoluează pe două mari paliere:
- în virtutea unui trend favorabil, creat de diviziunea
conflictuală a lumii;
- ca urmare a faliilor financiare, tehnologice, militare şi
informaţionale create de dezvoltarea economică inegală şi de
conflictualitatea intereselor.
Acest tip de dominanţă nu este însă exclusivist şi dictatorial, ci
are sau poate avea conotaţii responsabile în planul construcţiei şi
optimizării mediului de securitate.
Dezvoltarea fără precedent a armamentelor, expansiunea
tehnologică şi informaţională a marilor puteri financiare, tehnologice,
informaţionale şi militare, crearea şi dezvoltarea reţelelor impun
trecerea de la o configuraţie discreţionară a puterii şi a forţei la una
de tip cooperativ şi responsabil.
Marile puteri, marile organizaţii şi organisme internaţionale
devin responsabile de calitatea mediului de securitate, nu numai
pentru că un astfel de mediu este şi trebuie să fie benefic pentru toată
lumea, ci mai ales pentru că destabilizarea mediului de securitate
afectează pe toată lumea şi creează un pericol grav inclusiv pentru
marile puteri.
Cu alte cuvinte, disproporţionalitatea promovată de disimetrie,
reduce relativ, dar semnificativ, vulnerabilitatea marilor puteri.
Evoluţiile disimetrice încep să fie însă afectate foarte serios de
universalizarea interdependenţelor. Interdependenţele reduc şi, în
acelaşi timp, extind vulnerabilităţile, le transformă în vulnerabilităţi
de reţea, fiecare ţară, mare sau mică, fiind protejată de reţea, dar şi
făcută vulnerabilă la pericolele şi ameninţările de reţea.
241
Cele mai frecvente implicaţii directe ale disproporţionalităţii, în

planul confruntării disimetrice – deci pe o falie strategică –, ar putea
fi următoarele:
- accentuarea periculoasă a decalajelor;
- crearea unui conflict major în cadrul polului de bogăţie şi
putere;
- proliferarea, la scară zonală, regională sau chiar planetară, a
unor fenomene extrem de periculoase – boli, foamete, accentuarea
conflictualităţii în lumea săracă, distrugerea mediului natural etc. – şi
crearea unui efect de bumerang.
Disproporţionalitatea – foarte îndrăgită de marile puteri în
acţiunea lor de dominare a lumii – poate deveni extrem de
periculoasă pentru acestea, întrucât disproporţionalitatea nu poate
crea nici valoare, nici durată, ci doar… dominanţă şi izolare…
În Anexa nr. 6, se prezintă unele elemente privind disimetria
nelineară dinamică.
5.1.3 Asimetrie
Asimetria poate fi definită ca o configuraţie dinamică şi foarte

complexă a unor raporturi dintre două sau mai multe entităţi
disproporţionate şi incompatibile, dar care acţionează una asupra
celeilalte, sau unele asupra altora, în mod foarte diferit, exploatând
la maximum vulnerabilităţile existente şi chiar creând altele noi.
Asimetria conflictuală nu este, deci, doar ne-simetrie sau non-
simetrie, ci mult mai mult. Ea porneşte de la o realitate indiscutabilă,
complexă şi extrem de dinamică şi anume aceea că sistemele,
procesele şi acţiunile au fost, sunt şi vor fi din ce în ce mai mult
disproporţionate.
Lumea se dezvoltă cu viteze inegale. Unii se află în epoca
cunoaşterii şi a expansiunii cosmice, în timp ce alţii n-au ieşit încă
din epoca de piatră. Prim pădurile Amazoniei sunt încă triburi care n-
au ieşit niciodată din acel univers verde. Unele, poate, nici nu au fost
descoperite. Există însă şi posibilitatea ca, pe planeta noastră, în
locuri nedescoperite sau neştiute de nimeni, să existe forme de
civilizaţie mult mai avansată decât cea pe care o cunoaştem şi la care
să nu avem acces, pentru că implică alte dimensiuni şi alte sisteme
de referinţă.
242
În fine, speculaţii se pot face multe. Dar chiar în limitele destul

de complexe ale civilizaţiei noastre, există decalaje imense şi forme
de relaţionare care se cer încă studiate.
Simetria lumii înseamnă arhitectura ei durabilă. Chiar şi
simetria conflictuală creează şi menţine acele raporturi atât de plastic
exprimata în configuraţia DA-NU sau YNG-YANG. Disimetria sau
non-simetria rupe echilibrul şi necesită noi acţiuni pentru refacerea
lui. Aceste acţiuni sunt însă disproporţionate şi unilaterale, întrucât
disimetria, în accepţia noastră, creează acele falii care nu pot fi
traversate decât de cei care au forţele, mijloacele, deprinderile şi
priceperile necesare.
Pentru că ei sunt, de fapt, aceia care creează falii şi
disproporţionalitate sau care le exploatează în favoarea lor pe cele
existente.
5.1.3.1 Principii
Principiile asimetriei se află undeva, într-o zonă post-disimetrie,

în sensul că nu admit poziţionarea disproporţionată inactivă, ci doar
disproporţia activă. Printre aceste principii, în opinia noastră, pot fi
situate şi următoarele:
 principiul interacţiunii asimetrice;
 principiul disproporţionalităţii interactive;
 principiul adaptabilităţii;
 principiul flexibilităţii;
 principiul eficienţei.
Asimetria, într-un spaţiu conflictual, înseamnă efectiv acţiune
asimetrică. Iar acest tip de acţiune este, de fapt, interacţiune
asimetrică, fiecare dintre entităţile aflate în conflict acţionând altfel
decât celelalte, dar folosind la maximum vulnerabilităţile celorlalţi, al
opozanţilor. Asimetria este o întoarcere la arta stratagemică a
antichităţii, adică o readaptare a principiilor artei militare formulate
cândva de Sun Tzî, în Arta Războiului, şi de indianul Kautilya, în
lucrarea sa monumentală Arthashastra. Acesta este, în linii generale,
principiul interacţiunii asimetrice.
Principiul disproporţionalităţii interactive este complementar
principiului interacţiunii asimetrice. În cazul asimetriei, dispro-
porţionalitatea nu admite faliile strategice, nu permite rupturi majore,
243
ci, dimpotrivă, construieşte un amalgam între Mare şi Mic, între

Putere şi non-Putere, între Înalta Tehnologie şi Vidul Tehnologic.
Este o construcţie bizară, haotică, în care cel slab se ţine lipit
strâns de coasta celui puternic, în care se construieşte un potenţial
anti-potenţial, un fel de vânător de potenţial, care, pe de o parte,
foloseşte, ca în artele marţiale, potenţialul celui puternic împotriva
celui puternic şi în folos propriu şi, pe de altă parte, subminează acest
potenţial, îl erodează şi în distruge. Disproporţionalitatea cere forţe,
mijloace şi resurse, asimetria cere inteligenţă, intuiţie, curaj şi nu
totdeauna moralitate.
Gherila, terorismul, insurgenţa sunt forme ale acţiunii
asimetrice. Dar tot forme ale acţiunii asimetrice sunt şi discreditarea
unor conducători, inducerea în eroare, presiunea prin reţea,
dezinformarea, ca şi cyberterorismul, pirateria, şantajul etc.
Principiul adaptabilităţii este esenţial pentru arta strategică
asimetrică. El presupune capacitatea entităţilor asimetrice, atât a celor
puternice, cât şi a celor ce nu au potenţial de a se adapta la
împrejurări, adică de a asimila mediul şi a se acomoda la cerinţele lui,
dar nu doar pentru a-l cunoaşte, ci pentru a acţiona efectiv şi eficient.
Principiul flexibilităţii rezultă din cel al adaptabilităţii şi constă
în capacitatea entităţilor de a se reconfigura în funcţie de cerinţele
efective ale acţiunii eficiente, de a-şi modifica atitudinea şi
comportamentul în funcţie de dinamica factorilor de influenţă asupra
mediului şi de evoluţia acestora.
Cum evoluţia factorilor este, în general, complicată, neliniară şi
imprevizibilă, configurarea şi reconfigurarea sistemelor şi proceselor
care se confruntă nu se poate face totdeauna cu anticipaţie, ci, de
foarte multe ori, doar în funcţie de calitatea lor de a fi flexibile.
Flexibilitatea nu poate fi nici evaluată cu precizie, nici ignorată cu
nonşalanţă. În anumite împrejurări, ea poate decide soarta unei
confruntări pe viaţă şi pe moarte, în altele poate rămâne doar o
modalitate de a ieşi din ceea ce se cheamă onoare.
Principiul eficienţei nu este propriu doar configurărilor şi
acţiunilor asimetrice, ci oricărei acţiuni. În general, acţiunea umană
trebuie să fie eficientă. În cadrul asimetriei conflictuale, acest
imperativ se aplică foarte nuanţat. Acţiunea asimetrică, pentru a fi
eficientă, trebuie să fie ingenioasă, punctuală, cu evoluţii
imprevizibile, cu variaţii bruşte şi desfăşurări în reţea.
244
5.1.3.2 Caracteristici
Printre caracteristicile cele mai importante ale confruntărilor şi

configuraţiilor de tip asimetric, considerăm că ar putea fi situate şi
următoarele:
- gradul din ce în ce mai ridicat de imprevizibilitate a dinamicii
actuale şi, mai ales, viitoare a structurilor, infrastructurilor, acţiunilor
şi efectelor;
- evoluţia haotică a structurilor, acţiunilor şi efectelor;
- configurarea variabilă a structurilor şi desfăşurarea în mozaic
a acţiunilor;
- capacitatea deosebită a sistemelor, proceselor şi acţiunilor de
a se adapta la variaţia condiţiilor iniţiale şi a condiţiilor specifice;
- capacitatea de a folosi şi crea vulnerabilităţi în obiectivele-
ţintă;
- capacitatea de generare, regenerare şi autoregenerare rapidă;
- capacitatea deosebită şi abilitatea remarcabilă de a crea
diversiuni;
- non-convenţionalitatea.
Toate aceste caracteristici (şi multe altele) fac din modul
asimetric de a aborda confruntarea şi conflictualitatea o artă
strategică de foarte mare subtilitate.
Pe baza acesteia, toate statele – atât cele care dispun de resurse

informaţionale, tehnologice, economice şi financiare, cât şi cele care
nu dispun de astfel de resurse – se străduiesc să-şi adapteze
structurile, legislaţia, funcţiunile, politicile şi strategiile la un mediu
de confruntare fluid, deci fluctuant şi imprevizibil, aliniindu-se cu
prudenţă şi cu foarte multă grijă la politicile şi strategiile
organizaţiilor şi organismelor internaţionale, oscilând între filosofia
de alianţă şi de coaliţie şi cea de parteneriate cu marile puteri
financiare, economice şi militare.
5.1.3.3 Tendinţe
În acest mediu fluid, instabil şi, în mare măsură, imprevizibil,

este foarte greu să fie sesizate, analizate şi prognozate tendinţele în
cazul evoluţiilor asimetrice. Caracteristic pentru astfel de tendinţe, în
245
cadrul unor evoluţii de tip asimetric, este faptul că ele nu sunt şi nu

pot fi doar un orizont statistic, bazat pe analiza unor serii de
evenimente, ci rezultă, deopotrivă, din variaţia condiţiilor iniţiale, din
arhitecturile de securitate care se modifică aproape în fiecare moment,
din comportamentul bizar al unor sisteme şi procese şi din multe alte
desfăşurări care nu se supun pe deplin niciuneia dintre regulile
cunoscute.
Constatăm că, pe măsură ce timpul trece, conflictualitatea lumii
sacade în intensitate, dar şi creşte în diversitate şi în complexitate.
Aproape că nu există domeniu de activitate unde să nu se dezvolte
confruntări şi bătălii acerbe, disproporţionale şi asimetrice, pentru
pieţe, pentru resurse, pentru influenţă, pentru spaţiu şi chiar pentru
timp, inclusiv prin folosirea forţelor şi mijloacelor militare.
Aceste confruntări depăşesc simpla concurenţă şi, chiar dacă
nu au aspectul unor confruntări armate sau al unor lupte de stradă,
deciziile care stau la baza lor, strategiile folosite, diversitatea lor,
modul cum evoluează le apropie foarte mult de filosofia şi fizionomia
războiului. Aceste confruntări produc mai multe pierderi de vieţi
omeneşti decât războaiele mondiale de odinioară.
Faptul că 45 de milioane de oameni mor anual de foame sau de
malnutriţie 69 arată care este, de fapt, efectul real al războiului
asimetric de pe falia strategică dintre lumea bogată şi lumea săracă,
dintre cei care acumulează, intempestiv, fără nici un fel de scrupule,
prin orice mijloace – inclusiv prin terorism, crimă organizată, reţele
traficante, dar mai ales prin mijloace financiare, prin presiuni politice,
prin condiţionări de toate felurile, adică prin exercitarea puterii şi
influenţei –, averi nemăsurate şi cei care suportă efectele extrem de
negative ale acestor acumulări.
Evoluţia asimetrică a conflictualităţii poate duce, iniţial, la o
creştere entropică, deci la o accentuare a nedeterminărilor, specifice
stării de haos, adică la proliferarea războaielor şi conflictelor
asimetrice, la scăparea de sub control a unora dintre pericolele şi
ameninţările strategice majore – cum sunt cele rezultate şi
amplificate an de an de proliferarea de armelor de distrugere în masă
şi a sistemelor de arme moderne – şi, în acest fel, la intrarea în
metastază a stării de insecuritate a lumii.
69
Une Europe sure dans un monde meilleure. Stratégie européenne de sécurité, p. 6,
http://www.iss-eu.org.
246
Totuşi, considerăm că, în etapa următoare, adică în următoarele

decenii, se vor contura din ce în ce mai clar, următoarele tendinţe:
- accentuarea acţiunilor preemptive (de preîntâmpinare) şi
preventive efectuate de marile puteri, de NATO, de Uniunea
Europeană, de ONU şi de alte organizaţii şi organisme de securitate
internaţionale şi regionale;
- dezvoltarea asimetriilor de reacţie şi de fapt împlinit
- crearea unui echilibru “haotic”, care se compune, de fapt, din
marile dezechilibrări ale tuturor zonelor instabile de pe planetă,
inclusiv în domeniile financiar, economic şi militar.
Războiul asimetric ia încet, încet locul războiului tradiţional. El
continuă să se dezvolte pe toate palierele conflictualităţii lumii, într-o
paletă foarte largă de forme şi formule, începând cu actele teroriste,
cu gherila, insurgenţa etc. şi continuând cu războiul frontalier, cu
războiul înalt tehnologizat, cu războiul bazat pe reţea şi cu toate
formele războiului cognitiv.
Aparent, asimetria scoate războiul din exclusivitatea militară şi
îi dă conotaţii economice, financiare, informaţionale, psihologice,
mediatice, într-o configuraţie predominant civil-militară, dar şi de
altă natură, apropiindu-l asimptotic de universul politic şi chiar de
decidentul politic. Asimetria nu distruge însă armatele şi sistemele
militare, ci doar le bulversează, le amestecă şi le încrucişează cu
sistemele civile şi civil-militare, pentru ca, în cele din urmă, să aducă
războiul – indiferent de forma şi formula lui – la forma sa tradiţională,
adică aceea în care, în pofida a tot felul de forme şi de formule,
bătăliile decisive se vor da tot între armate. Aceasta înseamnă,
desigur, revenirea la simetria conflictuală.
Oricum, războaiele prezentului şi, mai ales, cele ale viitorului
vor fi influenţate masiv de configurările asimetrice şi vor evolua,
după toate probabilităţile, într-un spectru din care nu vor lipsi
următoarele tipuri de conflicte şi confruntări armate violente:
- disproporţionate;
- în mozaic;
- haotice;
- imprevizibile;
- cognitive (inteligente;
- strategemice (iscusite);
- diversioniste.
247
Asimetria conflictuală nu este o găselniţă a acestor vremuri.

Dintotdeauna, statele şi armatele au încercat, la momentul potrivit, să
evadeze din simetrie şi să aplice în mod creativ şi eficient, principiul
surprinderii. Acest principiu este unul al disimetriei şi, deopotrivă, al
asimetriei, în sensul că o astfel de manevră (mai exact, un complex
de astfel de manevre) este folosită de orice luptător, de orice
subunitate, unitate, mare unitate etc. în luptă, în limita forţelor,
mijloacelor şi resurselor de care dispune, dar mai ales a curtajului şi
inteligenţei în a folosi o astfel de manevră. Toate războaiele şi
confruntările armate s-au desfăşurat între simetrie şi asimetrie. Astăzi
însă, există mult mai multe mijloace pentru a realiza ceea ce
înaintaşii noştri nu-şi puteau permite nici măcar să încerce. Într-un fel,
astăzi, mai mult ca ieri, există şansa efectivă, dar şi cerinţa
intempestivă de a ieşi din simetrie, cel puţin în anumite momente ale
războiului, dar şi ale operaţiei şi acţiunii militare sau civil-militare
tactice. În Anexele 7 şi 8, se prezintă unele caracteristici ale asimetriei
conflictuale.
5.2 Dinamica fluidă a conflictualităţii actuale
Conflictualitatea actuală are unele caracteristici care o

deosebesc destul de mult, sau, mai exact, o particularizează în raport
cu cea din timpul Războiului Rece şi cu cea de dinaintea Războiului
Rece. Este o conflictualitate de un tip deosebit, deopotrivă, simetrică,
disimetrică şi asimetrică, cu treceri insesizabile dintr-o parte în alta.
Războiul Rece a însemnat o configurare predominant simetrică
a politicilor, strategiilor şi doctrinelor, precum şi a forţelor,
mijloacelor şi acţiunilor. Efectele acestor poziţionări s-au centrat pe
ceea ce putem numi descurajare reciprocă şi s-au concentrat pe o
cursă fără precedent a înarmărilor. Cruzimea, durata şi umilinţa celui
de Al Doilea Război Mondial s-au resetat în noi reconfigurări
conflictuale, având ca suport, de data aceasta, nu atât interesele, cât
ideologiile.
Este însă greu de presupus şi de acceptat că, într-o lume
civilizată, care tocmai a trecut prin experienţa a două războaie
mondiale sângeroase şi distrugătoare, ideologiile ar fi putut
248
reprezenta cu adevărat un suport al Războiului Rece. Dar aceasta este

o problemă foarte complicată care, după opinia noastră, ar trebui
studiată cu multă atenţie şi în mod profund, ieşind semnificativ din
prejudecăţi şi din… ideologiile mărunte ale unor confruntări dintre
partide şi ambiţii electorale sau de tip electoral
Într-o lume democratică şi civilizată, ideologiile ar trebui să
coexiste. Chiar şi arunci când sunt conflictuale, în parametrii lor
fundamentali, în bazele lor, în valorile lor, ele ar trebui să fie
complementare. La o analiză obiectivă a acestei situaţii paradoxale,
vom ajunge la concluzia că justificările concentrării unor cantităţi
imense de forţe şi mijloace, la finele unui război mondial extrem de
violent, în Europa – inclusiv a unor mari cantităţi din armamentul
strategic nuclear – nu sunt nici suficiente, nici consistente. Motivele
reale ale acestei poziţionări n-au aproape nicio legătură cu…
ideologia. Au însă o foarte mare legătură cu realitatea conflictuală a
lumii, cu politica disproporţionalităţii, cu politica de forţă şi de
influenţă şi cu strategiile disimetrice ce se asociază foarte bine
conceptului de forţă.
Pericolul roşu, susţinut de tancurile sovietice, de arme nucleare
şi de o ideologie totalitaristă pe post de expansiune democratică
absolută, ce promova utopia egalităţii universale dintre toţi oamenii
planetei, a generat o regrupare a Occidentului democratic şi o reacţie
pe măsură. Pericolul nu era ideologic, ci politic, economic şi social,
deci existenţial. Acest pericol, luat drept ameninţare, a generat o
reacţie simetrică – concretizată în cursa înarmărilor şi în bipolarism –,
iar lumea nu s-a obosit în nici un fel să înţeleagă noua realitate, ci s-a
mulţumit cu numeroase tentative – şi de o parte şi de cealaltă – de a
ieşi din simetrie sau doar cu invective. Aceste tentative s-au
concretizat, pentru Occident, în creşteri economice substanţiale, în
dominare financiare, în revoluţii tehnologice şi în concentrarea
bogăţiei, iar pentru ceilalţi în frustrări peste măsură.
Echilibrul simetric al terorii a fost spart în ultimul deceniu al
secolului al XX-lea, când s-a ieşit din simetria de tip bipolar, centrată
pe doi poli de putere – Statele Unite ale Americii şi Uniunea
Sovietică –, fără a se realiza însă o altă dimensiune – disimetrică sau
asimetrică – demnă de luat în seamă. Cei doi poli de putere au
devenit parteneri strategici, iar forţele şi mijloacele nu s-au regrupat.
Mai exact, cele care s-au regrupat n-au avut niciun efect în plan
249
politico-militar şi strategic. Rusia, Statele Unite, China, Marea

Britanie şi Franţa – ţări învingătoare în cel de Al Doilea Război
Mondial – dispun în mod „oficial” de arme nucleare, sunt membri
permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU, iar celelalte ţări se
grupează, într-o formă sau alta, în jurul acestor piloni de putere, care
generează şi regenerează, prin sistemul relaţiilor internaţionale, al
dreptului internaţional şi al unor noi arhitecturi organizaţionale,
sistemul internaţional de securitate. Este vorba de o simetrie nu de o
parte şi de alta a unei linii – ca în timpul Războiului Rece – ci în jurul
unui ax, iar tendinţa este ca axul să devină punct. De unde rezultă că
s-ar putea să avem o simetrie în … cinci, la care se vor mai adăuga şi
alţii, pentru ca, în final, să avem o simetrie în 8 (a se vedea G8) sau
în alte dimensiuni.
Construcţia internaţională de securitate şi cooperare, cultivarea
încrederii, instituirea unor norme de drept pe care să le respecte toată
lumea etc. sunt, probabil, obiective pe termen lung ale unei simetrii
complexe, prin care să se realizeze o gestionare eficientă a
conflictualităţii.
Deocamdată, acestea sunt simple orizonturi posibile. În
realitate, lucrurile nu stau aşa. Simetria din jurul unui ax sau al unui
punct este foarte fragilă – de fapt, nici nu putem afirma cu certitudine
că ea există cu adevărat –, în timp ce, conştient sau nu, se dezvoltă
disimetrii ameninţătoare şi asimetrii strategemice sau disperate.
Toate acestea creează un imens paradox din care, probabil, se
va ieşi cu greu sau nu se va ieşi niciodată pe deplin.
5.2.1 Arhitectura simetrică
Simetria conflictuală actuală se dezvoltă, deopotrivă, pe un

palier global şi pe unul fragmentar, fractal. La nivel politic şi la nivel
strategic, ea ne apare fie ca o simetrie de sinteză, fie ca o simetrie de
simetrii, în care fiecare ţară, fiecare zonă şi fiecare entitate dezvoltă
un anume tip de simetrie conflictuală. Pentru că, într-un fel se
prezintă o astfel de simetrie în Cecenia, spre exemplu, unde simetria
înseamnă, de fapt, ieşirea din simetrie, predominante fiind acţiunile
de tip terorist şi neconvenţional, forţele federale ruse înfruntându-se
cu gherilele cecene, mai exact, vânând gherilele cecene, iar acestea
din urmă hărţuind armata rusă şi forţele de ordine care acţionează în
250
cadrul provinciei, şi în alt fel în Afganistan sau în Irak, unde forţele

guvernamentale şi cele ale coaliţiilor conduse de Statele Unite sau de
NATO s-au situat (cazul Irakului) sau se situează de o parte şi forţele
insurgente de cealaltă parte. Lina de demarcaţie nu este însă definită,
unele dintre aceste forţe acţionând efectiv în localităţi sau în zonele
de dislocare a forţelor guvernamentale şi forţelor coaliţiei. Mai mult,
se pare că unii dintre membrii forţelor guvernamentale sunt, de fapt,
luptători în gherilele afgane sau irakiene. Ei nu fac altceva decât să
culeagă informaţii şi să acţioneze asimetric din poziţii şi situaţii
avantajoase.
Dezvoltările simetrice, în toate domeniile acţionale şi
conflictuale, sunt însă complexe, ies din raporturile „faţă în faţă” şi
reclamă un studiu elaborat, care să aibă în vedere întreaga arhitectură
simetrică şi complementară. Oricum, simetriile, azi, sunt relative. Ele
nu pot fi decât scurte echilibrări zonale sau punctuale de forţe, de
mijloace, de politici şi strategii.
Într-un studiu interesant, Frederic Demarquet 70 îl citează pe
Gregory Bateson, fondatorul Şcolii de la Palo Ato 71 care pune în
evidenţă noţiunea de simetrie şi pe cea de complementaritate în
diadele interacţionale. Acestea se găsesc la toate nivelurile, începând
cu cele personale şi continuând cu cele sociale, culturale, militare,
internaţionale etc. Toate interacţiunile din cadrul unei diade pot fi
definite fie prin schimburi simetrice, fie prin complementare, fie prin
ambele.
70
www.fredericdemarquet.com
71
„Această opţiune este susţinută de elementele fundamentale ale reglementărilor normative
europene şi Modele sistemice ale dezvoltării locale româneşti, precum şi de complexitatea
specifică dezvoltării locale. Prin urmare, dintre multiplele definiri ale sistemului, o vom reţine
pe cea aparţinând lui Lapierre, pentru care „sistemul este un ansamblu organizat al proceselor
legate între ele printr-o mulţime de interacţiuni, coerente şi flexibile, care determină un anumit
grad de autonomie” (Lugan, 1996, p. 38). În acest sens, o dezbatere mai amplă a problematicii
specifice abordării sistemice realizează Huteau, care, pornind de la accepţiunea asupra
sistemicii definită de L’École de Palo Alto, enunţă patru principii fondatoare ale sistemului unei
colectivităţi teritoriale (Huteau, 2002, p. 10): deschiderea sistemului spre exterior sau
interrelaţionarea între sistem şi mediul său; interdependenţa diferitelor elemente sau subsisteme;
pluridisciplinaritatea abordării analitice a sistemului; înscrierea sistemului într-un demers de
schimbare în conformitate cu care dezvoltarea locală nu se mai poate baza pe fundamentele
tradiţionale ale administraţiei colectivităţilor publice. În virtutea acestui principiu, abordarea
sistemică a dezvoltării locale va deveni un demers de analiză şi concepţie, având ca punct de
plecare o reflecţie asupra finalităţii colectivităţilor teritoriale diferenţiindu-se, astfel, de
abordarea tradiţională a managementului unei organizaţii.”
(http://www.ectap.ro/articole/177.pdf, Ani Matei, Lucia Matei, Modele sistemice ale dezvoltării
locale, p.12-13.)
251
Simetriile reflectă similitudinile, complementarităţile eviden-

ţiază diferenţele. Atât simetria, cât şi complementaritatea sunt
configurări interacţionale, deci au valabilitate atunci când este vorba
de acţiuni.
În concepţia lui Frederic Demarquet, există şapte configurări
interacţionale:
 Simetria stabilă, în care A şi B se află în relaţii
simetrice stabile, orizontale, adică fără niveluri, dacă
fiecare dintre cele două entităţi acceptă şi definesc
relaţiile lor ca fiind simetrice;
 Complementaritatea stabilă, în care A îşi defineşte
poziţia sa ca superioară şi B acceptă, definindu-şi
poziţia sa ca inferioară, ceea ce acceptă, la rândul său,
şi entitatea B;
 Competiţia simetrică pentru poziţia superioară, în care
A şi B se află în concurenţă (conflict) pentru această
poziţie, fiecare susţinând că el se află pe o poziţie
superioară, iar celălalt pe o poziţie inferioară;
 Competiţia simetrică pentru poziţia inferioară, în care
A şi B se află în competiţie pentru poziţia inferioară (în
relaţiile de politeţe, spre exemplu, sau în cele în care o
entitate îşi asumă riscul, favorizând-o sau protejând-o
pe cealaltă);
 Competiţia asimetrică pentru poziţia superioară şi
pentru simetrie, în care entitatea A defineşte poziţia sa
ca fiind superioară, iar B consideră că A se află în
poziţie simetrică cu B;
 Competiţia asimetrică pentru poziţia inferioară şi
pentru simetrie, în care A defineşte poziţia sa ca
inferioară, iar B nu acceptă că poziţia sa este
superioară, ci o consideră simetrică cu a lui A;
 Fluiditatea şi combinarea celor şase poziţii
interacţionale, în care entităţile A şi B alternează
poziţiile şi relaţiile într-o manieră fluidă.
Prin „poziţie sau poziţionare superioară sau inferioară” pot fi

înţelese nu doar stările, locaţiile, punctele pe o axă, în raport cu o axă
sau cu un centru, ci şi situaţiile, procesele şi acţiunile.
252
Cu alte cuvinte, simetria conflictuală nu este numai poziţie şi

poziţionare, ci şi acţiune efectivă, fiecare entitate acţionând asupra
fiecăreia, în mod simetric sau fiecare împotriva unui terţ, altor entităţi
sau aiurea, dar tot în mod simetric.
Evident, o astfel de simetrie este totdeauna relativă, durează
foarte puţin, trece prin faze de disimetrie şi asimetrie, revine, pe un
alt plan, la condiţia iniţială şi continuă ciclul sau spirala.
Din punct de vedere strategic, nu există o poziţie mai bună
decât cealaltă. Dar tendinţa este ca fiecare să se poziţioneze mai bine
decât adversarul sau chiar decât partenerul său.
Totul depinde de natura relaţiilor, de natura şi amploarea
conflictualităţii şi de scopurile fixate de fiecare dintre părţi. Poziţiile
pot crea însă condiţii pentru declanşarea unor acţiuni, dar acţiunile îşi
au cursul lor care le particularizează şi le individualizează.
Analiza simetrică a conflictualităţii este însă foarte importantă.
Ea ar trebuie să cuprindă, în opinia noastră, între foarte multe altele,
şi următoarele activităţi ce pot oferi un suport complex pentru un
raţionament cât mai apropiat de o realitate dinamică şi extrem de
fluidă:
 identificarea şi definirea configuraţiei conflictuale
(simetrică, disimetrică, asimetrică sau o combinaţie
dintre acestea);
 identificarea, evaluarea şi analiza locaţiilor şi a
poziţionărilor iniţiale (fixe, schimbătoare, flexibile);
 evaluarea componentelor stabile şi instabile ale
entităţilor care se confruntă sau sunt în relaţii
conflictuale;
 evaluarea dinamicii raporturilor dintre aceste entităţi;
 identificarea şi evaluarea consonanţelor şi pertur-
baţiilor;
 evaluarea motivaţiei, adică a intereselor care stau la
baza politicilor şi strategiilor simetrice, disimetrice sau
asimetrice şi elaborarea măsurilor în consecinţă;
 stabilirea cursului corespunzător al acţiunii.
Evident, pentru astfel de activităţi – chiar dacă ele sunt
prevăzute, într-o formă sau alta, în regulamente, instrucţiuni şi în alte
acte normative –, nu există şi nu pot exista standarde şi criterii foarte
clare. Se apelează, de regulă, la prevederile legislaţiei internaţionale,
253
la legislaţia internă a ţării-gazdă sau a celor care acţionează efectiv, la

lecţiile învăţate, la experienţa dobândită în teatrele de operaţii şi la
alte elemente ce pot favoriza sau facilita o evaluare corectă şi, în
consecinţă, o decizie înţeleaptă.
5.2.2 Tendinţa spre disimetrie sau non-simetrie
Mediul de securitate actual este dinamic şi flexibil.

Determinările lui sunt atât de numeroase, încât modalitatea cea mai
realistă de a-l evalua şi defini este apelul la teoria haosului. Desigur,
şi acest apel este discutabil. O mulţime de elemente – multe dintre ele
neidentificate şi neidentificabile – impune sau tinde să configureze,
uneori, intempestiv şi aleatoriu, evoluţii impredictibile, cu desfăşurări
surprinzătoare şi imprevizibile, dar în limita unui foarte relativ spaţiu
de siguranţă strategică.
Aceasta înseamnă că, în acest început de secol, activarea
forţelor şi mijloacelor strategice este foarte puţin probabilă (dar nu
imposibilă), iar conflictualitatea se menţine la un nivel care, chiar
dacă nu exclude pericolul nuclear, poate fi, totuşi, în linii mari şi în
limite raţionale, gestionabil.
Gherilele, atacurile teroriste, insurgenţa, mişcările de stradă,
acţiunile criminale din lumea interlopă, recrudescenţa traficanţilor şi
traficului de tot felul reprezintă, într-adevăr, ameninţări majore
pentru omenire, unele dintre ele extrem de virulente şi de violente,
dar sunt încă departe de ceea ce ar putea fi un holocaust nuclear.
Entităţile care deţin astfel de capacităţi nucleare se află cumva într-o
simetrie conflictuală neactivată, dar stabilizată şi, în linii generale,
echilibrată. Dar, din păcate, probabil că nu pentru foarte multă vreme.
Configuraţiile şi acţiunile simetrice disimetrice şi asimetrice
din spaţiul conflictualităţii nu mai pot fi însă formulate şi analizate
doar empiric. Se impune din ce în ce mai mult o cultură politică şi
strategică (şi chiar tactică) a simetriei, disimetriei şi asimetriei
conflictuale. O astfel de cultură constă în cunoaşterea şi înţelegerea
valorilor care stau la baza echilibrării şi dezamorsării tendinţelor
conflictuale, a acumulărilor ce se constituie în patrimonii prin care
oamenii pot să se raporteze la precedente, la soluţii folosite cândva
pentru a ieşi din conflictualitate, la lecţiile învăţate ale istoriei.
254
Cultura componentelor simetrice, disimetrice şi asimetrice sau

combinate ale conflictualităţii nu presupune neapărat abilităţile
pentru a folosi aceste configuraţii în câştigarea unei bătălii sau unor
războaie, ci înţelegerea complexă a raporturilor, a interdependenţelor
şi intercondiţionărilor, a fenomenelor şi proceselor, a realităţilor şi
tendinţelor în dezvoltarea durabilă, dar şi a pragurilor care se opun
acesteia, a provocărilor, pericolelor şi ameninţărilor pentru a căror
contracarare sunt necesare soluţii simetrice, disimetrice, asimetrice
sau combinate.
Este adevărat, cultura nu are componente dinamice, ci doar
tendinţe creative – pentru că valoarea este, la urma urmei, un efect,
un rezultat al unei acţiuni sau al unor rezultate deosebite, valoroase –,
dar ea poate constitui un suport temeinic, un sistem pe care să se
dureze temeliile unui comportament adecvat, ale formulării unor
scopuri şi obiective clare, cu şanse de reuşită, care să ducă la
armonizarea acţiunilor şi reacţiilor şi să genereze protecţia
structurilor, infrastructurilor, a patrimoniului şi a valorii umane.
Omul este, prin excelenţă, o fiinţă culturală. Orice acţiune pe
care el o planifică şi o desfăşoară are, la bază, un sistem de valori sau
o reflecţie ce vine din profunzimile memoriei şi responsabilităţii. Dar
valorile nu sunt scopul sau obiectivul acţiunii, nici mobilul ei (care se
constituie din interese), ci doar suportul ei. Mediul uman – oricât ar fi
el de conflictual – nu poate fi cunoscut, înţeles, optimizat şi securizat
înafara unei culturi complexe, inclusiv a unei culturi strategice. De
aceea, aceste configurări simetrice, disimetrie şi asimetrice sau de
sinteză, în spaţiul conflictualităţii nu au nici un sens în afara unei
culturi consistente a domeniului.
5.2.3 Realitatea asimetrică
Asimetria conflictuală are foarte multe aspecte şi poate fi

privită din mai multe perspective. Într-un interesant studiu, Tanguy
Struye de Swielande 72 subliniază că, în afară de dimensiunea sa
instrumentală, materială sau capacitară, asimetria are o consistentă
dimensiune politică şi ontologică. Războiul asimetric este, astăzi, o
72
Tanguy Struye de Swielande, L’asymétrie instrumentale et ontologico-stratégique dans
l’aprčs guerre froide, p. 108, http://cesice.upmf-grenoble.fr/publication/ares/54/8_
De_Swielande.pdf.
255
realitate recunoscută şi studiată de toată lumea. „Asimetria, în

concepţia lui Metz şi D.V. Johnson, priveşte nivelurile politico-
strategic, strategico-militar şi operaţional, sau combinarea acestora.
Ea poate implica diferite metode, tehnologii, valori, organizaţii,
perspective în timp sau combinări ale acestor elemente. Ea poate fi
utilizată pe termen scurt sau pe termen lung, deliberat sau în mod
automat. Poate fi întrebuinţată izolat sau în consonanţă cu abordări
simetrice. În fine, ea poate avea o dimensiune psihologică sau
fizică.” 73 Exemplele de conflicte şi războaie asimetrice sunt
numeroase. N.J. Neuman, citat de Tanguy Struye de Swielande în
studiul amintit 74 , relevă trei raţiuni ale asimetriei: descurajarea,
perturbarea şi înfrângerea. Toate acestea sunt, de fapt, scopuri şi
obiective urmărite aproape în orice confruntare armată, în orice
conflict.
Cu peste 2500 de ani în urmă, în Arta războiului75, Sun Tzî
scria: „Dacă inamicul are o baniţă de grăunţe în tabăra sa, tu să ai 20
în tabăra ta; dacă inamicul are paie, ierburi şi grăunţe pentru caii săi,
în valoare de un chintal, tu să ai 20 în tabăra ta. Nu lăsa să-ţi scape
nici o ocazie pentru a-l incomoda; fă-l să se piardă în detalii, găseşte
mijlocul de a-l irita, pentru a-l face să cadă în capcană, provoacă
diversiuni, pentru a-l face să-şi diminueze forţele, dispersându-le,
masacrează-i câteva părţi, din timp în timp, deturnându-i convoaiele,
echipajele şi tot ceea ce ar putea să-ţi fie util.”76
În ultimele două milenii, lucrurile nu s-au schimbat. Ba, mai
mult, asimetria s-a accentuat, întrucât şi diferenţele dintre entităţile
conflictuale s-au multiplicat, iar noile tehnologii şi reţeaua permit o
mare diversitate de soluţii la aceleaşi probleme conflictuale. De
vreme ce există posibilitatea selectării unui mod de acţiune dintr-o
mulţime infinită de moduri de acţiune, nimeni nu-şi mai poate
permite să se cramponeze în rigiditismul ideologic şi antagonic din
timpul Războiului Rece. De aici nu rezultă defel că sfera
73
Tanguy Struye de Swielande, Ibidem, S. Metz, D.V. Johnson II, Asymmetry and U.S. Military
Strategy: Definition, Background, and Strategic, Concepts, London, Strategic Studies Institute,
U.S. Army War College, January 2001, p. 6. http://cesice.upmf-grenoble.fr/publication/
ares/54/8_De_Swielande.pdf
74
Tanguy Struye de Swielande, Ibidem.
75
În finalul acestui studiu, prezentăm, în Anexa nr. 14, o traducere din limba franceză, a lucrării
„Arta războiului” a lui Sun Tzî.
76
General dr. Mihail Popescu, general locotenent (r) dr. Valentin Arsenie, general de brigadă (r)
dr. Gheorghe Văduva, Arta militară de-a lungul mileniilor, vol. I, Editura CTEA, 2004, p. 272.
256
conflictualităţii s-ar fi diminuat, ci doar concluzia că, în cadrul

acestei sfere, conţinutul conflictualităţii s-a diseminat şi multiplicat,
chiar dacă nivelul de confruntare reală, din teatrele de operaţii, este
unul aparent scăzut şi de mică intensitate. Armamentul strategic
nuclear, sistemele moderne de arme, extinderea sistemelor I2SR
(informaţie, intelligence, supraveghere, recunoaştere) în spaţiul
cosmic, dezvoltarea armelor bazate pe amplificarea undelor, pe
nanotehnologii şi multiplicarea efectelor geofizice menţin pericolul la
nivelul cel mai înalt posibil, de unde şi nevoia acută de control şi de
diminuare a volumului armamentului strategic. Aici sunt foarte multe
discuţii şi, în acelaşi timp, puţine certitudini şi numeroase semne de
îndoială.
Toate acestea îndreptăţesc abordarea şi din perspectivă
ontologică şi gnoseologică, adică din punctul de vedere al teoriei
existenţei şi al teoriei cunoaşterii, a configuraţiei de tip asimetric a
conflictualităţii, inclusiv a celei militare. Conflictele actuale îmbracă
tot spectrul existent – din antichitate şi până în epoca RMA 77 –,
întrucât mediul de securitate actual este, deopotrivă, fragmentat în
teatre de operaţii şi extins la nivel global, iar entităţile care participă
la configurarea, evoluţia şi gestionarea acestuia sunt foarte diverse.
Unele sunt mari puteri financiare, economice, informaţionale şi
militare, altele sunt organizaţii şi organisme internaţionale, alianţe şi
coaliţii sau pur şi simplu ţări obişnuite sau subdezvoltate, supuse
unor interminabile bătălii dintre clanuri pentru putere. Multe dintre
aceste clanuri nu-şi fac însă de cap, adică nu fac ceea ce fac doar de
capul lor, ci cu sprijinul extrem de interesat al unora dintre cercurile
interesate de imensele bogăţii ale acestui continent.
Toate războaiele din Africa poartă această amprentă, iar
intervenţiile diferitelor entităţi sub mandat ONU, OSCE, al UE etc.
pentru rezolvarea situaţiilor extrem de complexe se desfăşoară nu
numai într-un mediu ostil şi complex, ci şi în configuraţii asimetrice,
în care pot fi întâlnite structuri şi acţiuni înalt tehnologizate, specifice
Războiului bazat pe Reţea, dar şi structuri şi acţiuni primitive,
specifice războaielor premoderne.
77
RMA – Revoluţia în Afaceri Militare sau Revoluţia în Domeniul Militar. Acest concept are
acoperire nu doar în evoluţia spectaculoasă, revoluţionară, a tehnologiei de vârf, îndeosebi a
celei militare, ci şi în noile politici şi strategii din domeniul militar, impuse, între altele, de noile
reconfigurări geopolitice şi geostrategice.
257
Capacitatea entităţilor înalt tehnologizate, care aplică elemente

ale RMA şi, în general ale înaltei tehnologii în efortul de prevenire a
războiului şi de gestionare a crizelor şi conflictelor, sau de orientare a
acestora spre obiective clare şi interesate, nu este pur şi simplu
incompatibilă cu mulţimea deschisă de pericole şi ameninţări
asimetrice, ce nu pot fi nici contracarate în întregime, nici cunoscute
în totalitate, nici gestionate în mod eficient.
Politica şi strategia de dominare, prin forţa Finanţei, a
tehnologiei de vârf, a informaţiei în timp real, a cunoaşterii şi
sistemelor de arme perfecţionate, întâmpină o reacţie asimetrică
venită deopotrivă din mediile dominate, dar şi din alte zone ale reţelei,
inclusiv din divizarea puterii discreţionare. Dar, mai ales, aceste
acţiuni şi reacţii asimetrice vin din zona civilizaţională, din zona
diferenţelor culturale, de fapt, a uriaşelor interese de dominare a
acestor zone. Fiecare entitate îşi are civilizaţia şi cultura ei, adică
sistemele ei de valori, care-i asigură coeziune, unitate, forţă şi
stabilitate. Aceste valori se cer respectate. Pentru că, în planul
valorilor, nu există superioritate şi inferioritate, simetrie, disimetrie şi
asimetrie.
Valorile reprezintă monadele civilizaţionale ale lumii, adică ce
are lumea mai de preţ. Ele sunt rezultate ale unor acţiuni creative
îndelungate, beneficiază de o confirmare locală sau universală, fac
parte din patrimoniul lumii. Valorile se sedimentează în sisteme de
valori, care constituie piedestalul de valori, de forţă şi de stabilitate al
lumii şi al fiecărei ţări în parte. Valorile nu sunt conflictuale, ci
complementare. Ele nu creează falii, ci punţi. Este foarte adevărat,
configuraţiile simetrice pot constitui ele însele valori. Dar simetria
conflictuală, ca să nu mai vorbim de disimetria conflictuală sau de
asimetria conflictuală, nu are nimic comun cu valorile pe care le
invocă, pentru simplul motiv că valorile nu sunt conflictuale.
Conflictuale sunt doar interesele.
Invocarea valorilor şi a sistemelor de valori în conturarea
simetriilor, disimetriilor şi asimetriilor conflictuale face ea însăşi
parte din acele strategii asimetrice şi perverse. Nu valorile stau la
baza conflictului, ci interesele diferitelor entităţi. Acolo unde există
unitate şi stabilitate există şi valoare, iar interesele se armonizează;
acolo unde nu există unitate, ci conflictualitate, trebuie căutate şi
analizate interesele care generează politici, strategii conflictuale şi, pe
258
această bază, forţe, mijloace şi tipuri de acţiuni din toată gama.

Simetrice, disimetrice şi asimetrice. Valorile sunt doar suportul
stabilităţii şi construcţiilor durabile. Pentru că ele însele sunt durabile.
5.3 Efecte simetrice, disimetrice şi asimetrice în planul

conflictelor şi războaielor contemporane şi viitoare
Importante nu sunt confruntările, conflictele şi războaiele în

sine, ci efectele acestora. La urma urmei, întreaga conflictualitate a
lumii este modelată pe o filosofie a efectelor. Efectele nu sunt doar
rezultate, ci şi rezultante, adică desfăşurări ulterioare mai mult sau
mai puţin previzibile, mai mult sau mai puţin dorite, direcţii şi
sensuri ale acţiunii actuale şi viitoare.
De aceea, problematica efectelor cere soluţii, chiar înaintea
problematicii conflictualităţii. Pentru că, înainte de a declanşa sau a
se declanşa un conflict, trebuie să ştim care sunt sau pot fi urmările.
Dar, mai trebuie să ţinem seama de ceva: socoteala de acasă nu se
potriveşte totdeauna cu cea din târg.
Efectele conflictualităţii simetrice, disimetrice, asimetrice,
combinate sau întrunite, ca şi ale modului în care sunt concepute,
înţelese, conduse şi desfăşurate aceste configurări şi acţiuni, pot fi:
 efecte lineare;
 efecte nelineare;
 efecte de reţea:
 efecte complexe.
Fiecare dintre aceste efecte are, în filozofia şi fizionomia lui,
explicaţii dintre cele mai complicate şi evoluţii dinamice şi foarte
complexe. Chiar dacă trebuie să gândim de zece ori sau de o mie de
ori înainte de a lua o decizie în ceea ce priveşte conflictualitatea, mult
mai greu ne va fi să analizăm, cu anticipaţie, posibila configuraţie a
efectelor.
Este şi motivul pentru care, în arta militară, s-a introdus
noţiunile aparent pleonastice: operaţii bazate pe efecte, război bazat
pe efecte, acţiuni bazate pe efecte, planificare bazată pe efecte şi,
probabil, în viitor, vom auzi şi de... gândire bazată pe efecte.
Faptul că un conflict armat sau un război va avea totdeauna, în
configurarea iniţială şi în desfăşurarea propriu-zisă, în proporţii
259
variabile, componente simetrice, disimetrice, asimetrice şi, mai ales,

sinergice, pune în mare dificultate decidentul politic. De aceea, el are
nevoie de o expertiză strategică substanţială, continuă şi îndelungată,
mai ales în ceea ce priveşte efectele, pentru că, numai pe o bază
foarte solidă, pe principii clare, pe evaluări consistente şi pe prognoze
responsabile, pot fi elaborate decizii corecte şi coerente sau, în orice
caz, executabile şi suportabile, privind limitele angajării, costurile şi
implicaţiile imediate sau pe termen lung.
5.3.1 Decizie politică, angajare, efect
Efectele, în planul deciziei politice şi angajamentului politic

(ca asumare a efectelor, dar şi ca definire a nivelului de angajare), al
configurărilor şi desfăşurărilor simetrice, disimetrice, asimetrice şi
combinate ale conflictualităţii sunt numeroase. Ele îmbracă toată
gama cunoscută, derivă unele din altele şi se reconstruiesc unele sub
presiunea altora, astfel încât, împreună, pot duce fie la un echilibru
dinamic prin care se asigură stabilitatea, fie la un dezechilibru care
prelungeşte conflictualitatea şi cere o soluţie sau o decizie urgentă.
Printre aceste efecte, în planul rezultatelor, dar şi al acţiunilor,
pot fi situate şi următoarele:
 izolare;
 încurajare;
 remodelare a politicilor şi intereselor;
 imitare;
 acceptare;
 respingere;
 solidaritate;
 coalizare;
 embargo etc.
Considerăm că efectele cele mai diversificate şi cele mai
complexe se manifestă îndeosebi la nivelul decidentului politic.
Decizia politică este totdeauna fundamentală. Unele dintre efectele
unor astfel de decizii sunt directe şi lineare, altele sunt nelineare,
complexe, se manifestă prin reflexie sau prin ricoşeu, împreună sau
izolat, combinate sau în cascadă, creând, de cele mai multe ori,
probleme politice şi strategice extrem de complicate pentru a căror
260
soluţionare sunt necesare eforturi foarte mari, derulate de-a lungul a

zeci de ani.
Efectele strategice ale combinării celor trei configurări a
conflictualității sunt de trei tipuri:
 mediate, filtrate (sau amplificate) de nivelul politic;
 directe;
 mediate, filtrate sau complicate de nivelul tactic şi de
cel operativ.
Primele sunt totdeauna de configuraţie indecisă, flexibilă, deci
interpretabile şi, adesea, perverse, întrucât unele dintre ele pot fi
efecte de bumerang.
Următoarele rezultă din dinamica strategică propriu-zisă, sunt,
în general, directe şi foarte consistente. Ele pot constitui un suport
semnificativ şi durabil pentru o relaţie oportună de feed-back şi, de
aceea, se cer evaluate cu foarte multă grijă, chiar dacă, la rândul lor,
pot fi perturbate sau combinate cu efectele ce vin, de obicei în valuri
destul de tulburi, dinspre nivelul politic. Pe baza lor şi a rezonanţei
efectelor politice şi operative sau tactice, se elaborează expertiza
strategică de care are nevoie decidentul politic.
De aceea, în arta conflictualităţii şi, în special, în arta strategică,
analiza şi evaluarea efectelor joacă un rol extrem de important, fiind
una dintre funcţiile de bază ale strategiei şi nivelului strategic al
deciziei şi acţiunii.
Efectele se manifestă deopotrivă asupra strategiei forţelor,
strategiei mijloacelor, strategiei operaţiilor şi acţiunilor şi, evident,
asupra strategiei resurselor. Ele pot fi grupate pe cinci paliere mari:
 efecte de descurajare;
 efecte de aliere sau coalizare;
 efecte de acţiune preventivă şi preemptivă;
 efecte de reacţie intempestivă;
 efecte de reţea.
Nivelul strategic al efectelor este însă mult mai dezvoltat.
Aproape orice acţiune, de la nivel tactic la nivel politic, are sau poate
avea, în condiţiile conflictualităţii moderne, efect strategic. Acţiunea
unui comando asupra unei centrale nucleare, lovirea, printr-un atac
terorist, a unui centru vital din sistemele C4, distrugerea unui element
de infrastructură etc. pot genera, în plan strategic, efecte
incomensurabile. De aceea, considerăm că planul strategic constituie
261
centrul vital al analizei şi configurării corespunzătoare a filosofiei şi

fizionomiei efectelor.
Efectele configurării şi desfăşurării simetrice, asimetrice sau
combinate a conflictualităţii moderne vizează, evident, şi nivelul
operativ.
În fond, la acest nivel se realizează dispozitivele şi manevrele
concepute la nivel strategic, aici se poziţionează, semnificativ şi
hotărâtor, forţele şi mijloacele – în viziuni simetrice, disimetrice sau
asimetrice –, aici se creează condiţiile necesare pentru acţiunea
tactică. Efectele din planul operativ (operaţional) pot stimula, frâna
sau chiar compromite acţiunea tactică.
Aceste efecte sunt, în principiu, următoarele:
 efecte de poziţionare;
 efecte de proiecţie;
 efecte de manevră.
După cum rezultă şi din denumirea lor, la acest nivel, se pune
cu adevărat în operă, în urma unei decizii politice şi a unei soluţii
strategice, filozofia de configurare (simetrică, disimetrică, asimetrică,
predominant simetrică, disimetrică, asimetrică, sau combinată), iar
dacă nivelul operativ nu-şi face treaba, este posibil ca restul să devină
un dezastru.
De aceea, armatele moderne dezvoltă implicit şi intrinsec o
filosofie de reconsiderare a nivelului operativ, iar efectele acestei
filosofii pot fi, la rândul lor, categorisite în:
 efecte de operaţionalitate;
 efecte de acţiune rapidă;
 efecte de stimulare şi dezvoltare a componentei
expediţionare.
Nivelul operativ sau operaţional dă, de fapt, dinamica
adevărată a artei militare şi asigură consistenţa nivelului tactic şi
stabilitatea nivelului strategic.
Efectele tactice sunt, deopotrivă, efecte ale efectelor, în sensul
că toate nivelurile îşi concentrează efectele în spaţiul tactic, dar şi
efecte primare, în sensul că primele rezultate ale acţiunii efective se
manifestă aici, la acest nivel. Nivelul tactic este nivelul final al
acţiunii, este locul în care îşi află efectul tot ce s-a întreprins în
spaţiul organizării luptei şi alocării resurselor, de la nivel politic la
nivel operaţional. Toate planurile strategice, inclusiv oplan-urile îşi
262
găsesc finalitatea aici, la acest nivel. Am putea spune că, în mare

măsură, calitatea acţiunii tactice este determinată de nivelul strategic
şi de cel operaţional. Dar ea se realizează şi se hotărăşte totdeauna la
nivelul tactic. Ultimul cuvânt îl are totdeauna luptătorul. El este cel
care pune în operă înţelepciunea generalului (evident, când ea există).
În principiu, efectele tactice ale configurărilor, poziţionărilor şi
acţiunilor simetrice, disimetrice, asimetrice, aleatoare sau haotice ar
putea fi următoarele:
 efecte de adecvare a structurilor tactice la condiţii
haotice şi aleatoare;
 efecte asupra spaţiului luptei;
 efecte asupra conceptului de entitate tactică de bază;
 efecte privind configurarea soldatului (luptătorului)
viitorului;
 efecte de reţea;
 efecte funcţionale dinamice.
Există, probabil, şi alte efecte care ar putea fi preconizate şi
analizate. Numeroase instituţii care studiază conflictualitatea se
preocupă de prognozarea şi evaluarea acestor efecte şi considerăm că
preocupările respective sunt esenţiale pentru asigurarea unor condiţii
optime de gestionare a noilor tipuri de conflictualitate, de asigurare a
securităţii şi stabilităţii arealelor tradiţional tensionate sau care pot
deveni, în mode aleatoriu, surse sau teatre de tensiuni şi conflicte.
5.3.2 Principii ale interacţiunii simetrice, disimetrice

şi asimetrice conflictuale
Nu există simetrie pură, nici disimetrie pură şi nici asimetrie

pură. Toate aceste trei forme ale conflictualităţii se combină, într-o
măsură mai mare sau mai mică, iar această combinare este flexibilă şi
dinamică, deci schimbătoare, transformabilă.
Dacă lucrurile stau aşa – şi, bineînţeles că aşa stau! –, atunci
ce rost mai are să separăm aceste dimensiuni ale conflictualităţii şi
să ne batem capul cu decelarea caracteristicilor fiecăreia, cu analize,
evaluări, prognozări etc., când, poate, ar trebui să avem în vedere
doar dimensiunea holistică, deci integrale, a acestei combinări?
Fără a nega importanţa combinării flexibile a acestor
configurări poziţionale şi acţionale, trebuie să subliniem că, în ceea
263
ce priveşte conflictualitatea şi mai ales conflictualitatea armată,

întregul trebuie analizat, deopotrivă şi în mod unitar atât ca întreg,
care este şi altceva decât însumarea părţilor sale, cât mai ales şi prin
părţile care interacţionează.
Printre principiile care configurează această interacţiune, ar
trebui situate şi următoarele:
 combinarea;
 completitudinea;
 integrarea;
 întrunirea;
 fuziunea;
 separarea funcţională;
 flexibilitatea;
 interconexiunea dinamică.
Toate aceste principii se combină, la rândul lor, iar din această
combinare (prin aglutinare, prin sinteză, prin întrunire sau prin
integrare, adică prin dizolvare şi constituire în întreg) dau
proporţionalitate celor trei configuraţii – simetrică, disimetrică şi
asimetrică – şi, prin aceasta, oferă comandantului, comandamentului
şi statului major posibilitatea unei viziuni realiste asupra întregului şi
părţilor şi nu doar una disparată sau una integrală, fără înţelegerea
nuanţelor şi a variabilelor.
Problema simetriei, disimetriei şi asimetriei în conflictualitatea
armată, respectiv, în analiza fenomenului război se află în atenţia
tuturor ţărilor din lume. Revista Militară Elveţiană, spre exemplu, îi
acordă un interes special. Ea subliniază, între altele, în unul dintre
numerele sale78, că revenirea la anumite fundamente ale războiului
„asimetric”este necesară, citând, în acest sens, câteva din prevederile
regulamentului intitulat „Conducerea operativ XXI (COp XXI)” al
armatei elveţiene, astfel:
„1) Conflictele pot avea loc în mod simetric, disimetric şi
asimetric. De fapt, ele se caracterizează printr-o combinare a acestor
trei forme. Definirea celui de al doilea război din Liban ca un conflict
doar asimetric ar fi deci eronată. Utilizarea vectorilor balistici
împotriva concentrărilor de populaţii civile nu este suficientă. Atât în
cel de Al Doilea Război Mondial (V1 şi V2) cât şi în timpul războiului
irako-iranian, acest mod de operare a fost larg utilizat.
78
Symetrie, dissymetrie, asymetrie, http://www.revuemilitairesuisse.ch/node/300
264
2) Într-un conflict simetric, obiectivele urmărite de către părţile

prezente (de la eşalonul tactic la cel strategic) sunt asemănătoare.
3) Într-un conflict disimetric – pe care, în general, tindem să-l
confundăm cu conflictul asimetric –, obiectivele urmărite de către
părţi sunt comparabile. Dezechilibrul mijloacelor (pe plan doctrinal,
organizaţional sau material) permite totuşi unuia dintre protagonişti
să aibă avantaj şi să-l exploateze.
4) Într-un conflict asimetric, una dintre părţi nu vrea sau nu
poate să ducă lupta în mod (di)simetric datorită inferiorităţii sale (pe
planul doctrinei, al structurilor şi mijloacelor) şi încearcă, în
consecinţă, să exploateze, punctual, vulnerabilităţile adverse (opinia
publică, sensibilităţile culturale, juridice sau etnice). Atentatele de la
11 septembrie 2001 sunt exemple paradigmatice, după tentativa
eşuată de la Marignane (1994). Dincolo de aceasta, forţele armate
trebuie să respecte principiile dreptului internaţional în ceea ce
priveşte conflictele armate (DICA) fără ca partea adversă să fie
obligată să o facă”79.
Revista Militară Elveţiană consideră că, de înţelegerea corectă
a acestor trei forme – simetrie, disimetrie şi asimetrie –, depinde
imaginea pe care ne-o facem despre adversar sau despre partea
adversă şi, în cele din urmă, misiunile care se încredinţează forţelor
armate.
Înţelegerea şi aplicarea corectă a principiilor de mai sus, atât în
acţiunile propriu-zise, cât şi în analiza conflictualităţii armate a lumii
oferă şansa rămânerii în realitate şi elaborării unor decizii corecte sau
pe cea a unei expertize strategice corecte, de care are totdeauna atâta
nevoie decidentul politic.
5.3.3 O probabilă arhitectură a conflictelor viitorului
După toate probabilităţile, conflictele viitorului nu vor ieşi

semnificativ din această paradigmă a configurării combinate a
configurărilor. Chiar dacă războiul asimetric este, astăzi, analizat pe
toate părţile şi considerat una dintre marile primejdii ale lumii,
probabil că, în scurt timp, se va ieşi din această extremă şi se va
înţelege că războiul este aşa cum este el dintotdeauna, combinând în
79
Ibidem, http://www.revuemilitairesuisse.ch/node/300
265
proporţii totdeauna variabile dimensiunile simetrice cu cele

disimetrice şi asimetrice.
Într-un articol 80 publicat în limba engleză pe FrontPageMag,
Olavo de Carvalho afirmă că, după războiul din Algeria (1954-1962),
«războiul asimetric» a devenit principiul de bază al strategiei anti-
Occident, fiind inspirat din «războiul indirect» conţinut în lucrarea
fundamentală a lui Sun Tzî, Arta războiului. El consideră că războiul
asimetric este cel al unei confruntări armate în care protagoniştii nu
acceptă şi nu respectă nici o regulă şi nici o formă de restricţie
privind acţiunile lor. Fiecare face ce-i convine, folosindu-se la
maximum de constrângerile, morala, legile şi obiceiurile care-l leagă
pe celălalt de mâini şi de picioare. Este citat, în acest sens, Callot
d'Herbois 81 , delegat al Convenţiei franceze, care afirma, cu două
secole şi jumătate în urmă, că „totul este permis celor care
acţionează în favoarea revoluţiei”.
Unii autori sau comentatori de tot felul arată că, de fapt,
războiul asimetric nu este altceva decât un război primitiv (de cele
mai multe ori, nejustificat) al celui slab împotriva celui puternic, în
care, datorită faptului că, totdeauna, cel puternic respectă regulile şi
principiile războiului, normele de drept şi întreaga legislaţie
internaţională, fiind legat astfel de mâini şi de picioare (evident, de
către aceste legi), el, cel slab, are, deopotrivă, şi iniţiativa strategică şi
toate mijloacele pentru a-l pune pe cel puternic într-o situaţie dificilă,
întrucât el, nefiind militar în uniformă, nu respectă nimic. Cu alte
cuvinte, victimele războiului asimetric ar fi marile puteri tehnologice
şi informaţionale, marile armate (care nu se pot coborî la furtişaguri
tactice, la ambuscade, atacuri teroriste, raiduri, incursiuni etc.), lumea
civilizată şi democraţia. Ceea ce este, în mare măsură, foarte
adevărat.
Războiul asimetric este, astfel, asemuit cu gherila, terorismul,
revoluţia armată, precum şi cu alte forme prin care o parte a
populaţiei sau o parte dintre ţările lumii luptă pentru ceea ce
consideră ele că li se cuvine, dar cu condiţia ca mijloacele şi acţiunile
respective să fie legale. Termenul „legal” este înţeles însă în mod
80
Olavo de Carvalho, L'arme de la 'guerre assymétrique', Folha de S.Paulo, 6 octombrie 2004,
http://www.olavodecarvalho.org/traducoes/assymetrique.htm
81
Om politic francez (născut la Paris, la 19 iunie 1750 – mort la Sinnamary, Guiana, la 8 iunie
1796). A reprimat cu violenţă insurecţia regalistă de la Lyon (1793) şi s-a opus lui Robespierre.
Organizator al Terorii. A fost deportat în Guiana, unde şi-a găsit şi sfârşitul.
266
diferit şi de unii şi de alţii. Unii consideră că este legal tot ce se

supune legilor elaborate de ei şi acordurilor internaţionale sau
naţionale impuse de ei sau de cei de o condiţie cu ei – legile fiind
elaborate de parlamente, iar acordurile constituindu-se în norme de
drept internaţional –, în timp ce alţii sunt de părere că legile exprimă
doar interesele unora şi le reprimă pe ale altora şi, de aceea, ele nu
pot fi valabile pentru toată lumea.82
Războiul asimetric este asimetric pentru toată lumea. De o
parte a axei, se află înalta tehnologie, tehnologia informaţiei,
politicile, doctrinele şi strategiile care fundamentează războiul bazat
pe reţea, războiul preemptiv, războiul preventiv (considerat ilegal),
lovirea centrelor vitale ale inamicului, realizarea de alianţe şi coaliţii,
controlul pieţelor şi resurselor, dar nu oricum, ci creând un mediu
propice pentru aceasta, iar de cealaltă parte, se află politicile,
doctrinele şi strategiile de ripostă adecvată, pronunţat stratagemică,
cu mijloacele la dispoziţie sau care pot fi procurate, folosind la
maximum vulnerabilităţile societăţii înalt tehnologizate şi pe cele
care pot fi create sau induse. Acest tip de confruntare asimetrică
accentuată este dramatic. El induce, în toate mediile, nesiguranţă,
nelinişte, revoltă, precum şi agresivitate, violenţă, chiar terorism. Mai
mult, se creează o falie între cele două moduri de înţelegere a acestui
concept, iar umplerea ei şi realizarea unei zone de dialog şi de
confluenţă devine, practic, imposibilă (sau extrem de dificilă).
Un astfel de război asimetric – în forma sa cea mai concretă,
război terorist şi, evident, război împotriva terorismului, dar nu
numai – devine foarte periculos, datorită mijloacelor extrem de
diversificate, de sofisticate şi răspândirii acestora în toate mediile,
începând cu cele terestre şi continuând cu cele cosmice şi cibernetice.
Războiul asimetric opune două forţe inegale, atât prin

mijloacele militare de care dispun, cât şi prin modul de a le folosi.83
82
Dr.Gheorghe Văduva, Războiul asimetric şi noua filozofie a conflictualităţii armate, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2007, p. 12.

Războiul preemptiv este admis de Carta ONU, întrucât, vizând contracararea unei lovituri
iminente, face parte din războiul de apărare; războiul preventiv este considerat război de
agresiune, întrucât nu vizează contracararea unei lovituri iminente, ci efectuarea unor lovituri
preventive.
83
BAUD Jacques, LA GUERRE ASYMETRIQUE OU LA DEFAITE DU VAINQUEUR,
Editions du rocher, l’art de la guerre. Mars 2003. 210 p. Comentariu realizat de Bruno Modica,
267
Definiţia dată de Bruno Modica, profesor la Béziers, războiului

asimetric, pornind de la cartea analistului Jacques Baud, Războiul
asimetric sau înfrângerea învingătorului, apărută în 2003, este
asociată imaginii de pe coperta acestei cărţi. Un copil palestinian
înarmat cu o piatră este gata să înfrunte un tanc „Merkava” israelian.
Totuşi, esenţa războiului asimetric nu poate fi redusă la primitivism
contra civilizaţie, violenţă contra democraţie. În opinia noastră,
acesta este un mod de a simplifica prea mult realităţile şi chiar de a
abate atenţia de la adevăratele mari probleme care fac posibil un
astfel de război disperat.
Mondializarea, noua organizare a lumii în reţea şi în reţele,

difuzarea informaţiei în mod instantaneu, adică în timp real,
modifică, potrivit celor spuse de Jacques Baud, percepţia asupra
războaielor, crizelor, conflictelor şi, în general, a violenţelor. Toate
aceste adevărate şi profunde mutaţii – în fapt, noi paradigme ale
conflictualităţii – impun o nouă viziune atât asupra conflictelor
recente sau viitoare, cât şi asupra celor în derulare şi chiar asupra
celor trecute. Proliferarea conflictelor din zonele periferice schimbă
natura conflictualităţii, scoţând războiul din raţionalitate şi coerenţă
şi ducându-l într-un spaţiu al situaţiilor fluide, imposibil de gestionat,
al tensiunilor, violenţelor, crizelor, confruntărilor şi al tot felul de alte
situaţii incerte care, la rândul lor, pot duce la războaie, de tipul celui
din Caşmir, dintre India şi Pakistan sau celui care se duce de sute de
ani în Afganistan.
Are loc, în acest fel, o schimbare semnificativă de paradigme
operaţionale. Cele clasice se diluează, dispar sau se metamorfozează,
iar cele noi sunt neclare, nelineare şi, deci, mult prea confuze pentru a
le înţelege suporturile şi factorii de interinfluenţă. Logica constituirii
şi dezvoltării armatelor şi forţelor de ordine, cu raţiuni acceptate de
toată lumea, inclusiv de dreptul internaţional, cu misiuni definite cu
claritate, este înlocuită prin una a paradoxurilor, mai exact, prin lipsa
oricăror logici şi a oricărei reguli de drept, prin acţiuni şi reacţii
imprevizibile şi haotice, unde indivizi, grupuri, organizaţii de tot felul
acţionează după cum le taie capul sau după cum le dictează interesul
direct. Acesta ar fi un aspect. Cel de al doilea aspect este cel al
www.livres-chapitre.com/-W0EF9N/-BAUD-JACQUES/-LA-GUERRE-ASYMETRIQUE-
OU-LA-DEFAITE-DU-VAINQUEUR.html
268
extinderii conflictualităţii în ciberspaţiu, în infosferă, unde devine

posibil aproape orice.
Declanşarea foarte rapidă a războiului împotriva terorismului,
sub imperiul unor puternice emoţii produse de atentatele teroriste de
la 11 septembrie 2001, şi lovirea puternică a Afganistanului – o ţară
şi aşa lovită de soartă şi de peste 300 de ani de războaie – pune în
mod serios la îndoială rezultatele (cel puţin pe termen scurt) ale
războiului împotriva terorismului. Deja marile puteri şi o parte dintre
organizaţiile şi organismele internaţionale, mai ales după uciderea lui
ben Laden, au cam luat piciorul de pe acceleraţie în ceea ce priveşte
acest război împotriva terorismului, greu de definit şi de susţinut din
punct de vedere comnceptual.
Dar şi această afirmaţie este relativă. În fond, prin atacarea
masivă, rapidă şi categorică a fief-ului lui Ossama ben Laden, acuzat
de a fi principalul autor al atentatelor de la 11 septembrie, Statele
Unite ale Americii au reuşit să îndepărteze semnificativ atentatele de
tip terorist de vastul lor teritoriu. Eficienţa măsurilor luate a fost şi
este foarte mare.
Deşi teroriştii de sorginte „reţea ben Laden” declară sus şi tare
că Statele Unite se află în vizorul lor, întrucât reprezintă inamicul lor
principal şi, deci, ţinta lor principală, practic, de la 11 septembrie
2001 şi până în prezent, pe teritoriul continental al SUA nu s-a mai
produs nici un atac terorist semnificativ.
De unde rezultă că, totuşi, războiul împotriva terorismului îşi
are victoriile sale. La acestea se pot adăuga, desigur, şi avantajele
care revin complexului militar industrial american, dar şi alte
numeroase avantaje. Însă, cea mai importantă realizare, în opinia
noastră, o reprezintă abordarea frontală, prin strategii directe a
problemei terorismului şi altor ameninţări de acest tip.
Chiar dacă, până la această oră, fiefurile terorismului au fost
serios lovite, procedurile distrugerii semnificative a entităţilor şi
reţelelor teroriste fiind puse deja cu vârf şi îndesat în operă,
terorismul nu poate fi eradicat doar printr-un război de tipul celui
declanşat împotriva Afganistanului. Şi, la urma urmei, ce legătură are
această ţară lovită de soartă şi de clanurile ei interne care se bat
pentru putere şi pentru supremaţia cartelurilor de droguri, cu
terorismul internaţional, în afară de faptul că pe teritoriul său a
poposit cândva ben Laden?
269
Desigur, problematica simetriei, disimetriei şi asimetriei nu

trebuie redusă, în mod conjunctural, forţat, emoţional şi nerealist, la
războiul terorist şi la războiul împotriva terorismului. Întreaga
conflictualitate a lumii – armată sau non-armată – se duce în acest
spectru în care cele trei dimensiuni se combină, uneori, după reguli
foarte precise, aplicate cu multă ingeniozitate, alteori aleatoriu sau
haotic. Între preciza unor reguli instituite de la primele războaie şi
conflicte armate şi imprecizia şi imprevizibilitatea unor combinări,
fuziuni, flexibilităţi, evoluţii şi revoluţii haotice se află întreaga artă a
confruntărilor, dar şi a gestionării crizelor şi conflictelor armate,
adică a prevenirii dezastrelor, a managementului riscului extrem.
Nu este însă nimic nou sub soare. Încă din vremea lui
Napoleon, cel care a sfidat regulile de ducere a războiului stabilite
până la el (campaniile să nu se desfăşoare decât în anumite
anotimpuri, relaţiile între armate să fie cavalereşti, bătălia propriu-
zisă să fie un fel de acord între prinţi etc.), s-a ieşit din reguli şi, fără
să se iasă complet din cavalerismul războiului, s-a făcut apel la arta
înşelăciunii, la manevrele ascunse, subtile şi la multe alte modalităţi
de a-l pune pe inamic într-o situaţie defavorabilă. De fapt, nici acest
lucru nu era complet nou. Legiunile romane, spre exemplu, foloseau
teroare ca politică de supunere a populaţiilor din zonele cucerite.
De aceea, este foarte posibil ca, în deceniile următoare, intrarea
masivă a războiului în spaţiul cunoaşterii, să genereze fie noi
cavalerisme, fie noi abjecţii. Singurul lucru pe care îl putem spune cu
o oarecare certitudine este acela că majoritatea conflictelor
desfăşurate după cel de-Al Doilea Război Mondial au fost asimetrice
şi, în general, abjecte în ceea ce priveşte moralitatea şi respectarea
principiilor războiului. Mâine, va fi oare altfel? Dar poimâine?
270
CAPITOLUL 6
FIZIONOMIA OPERAŢIEI BAZATĂ PE EFECT ÎN RĂZBOIUL
DE TIP COGNITIV
În acţiunea umană, efectul nu este şi nu rămâne doar un simplu

rezultat. De fapt, orice acţiune umană care se doreşte a fi eficientă
porneşte şi trebuie să pornească de la efect. Dintotdeauna a fost aşa şi,
probabil, totdeauna va fi aşa. Cunoaşterea şi anticiparea efectului este,
fără îndoială, una dintre cele mai semnificative realizări ale condiţiei
umane. Efectul este foarte important pentru acţiunea umană, dar nu
toată lumea înţelege acelaşi lucru prin noţiunea efect. Efectul poate
însemna un rezultat planificat şi dorit, un obiectiv atins, un scop
realizat. Dar mai poate însemna şi altceva. Mai poate însemna
mulţimi de rezultate nedorite şi neaşteptate, unele acceptabile, altele
inacceptabile, poate chiar periculoase, unele cunoscute altele
necunoscute, unele cognoscibile, altele necognoscibile, evoluţii în
lanţ sau în cascadă, multe dintre ele ascunse, cu bifurcaţii aleatoare,
multiplicări necontrolate sau necontrolabile, noi suporturi pentru noi
acţiuni, distrugeri sau construcţii flexibile etc.
Prin excelenţă, acţiunea militară – care se prezintă a fi o
acţiune de risc extrem – trebuie să se configureze pe bază de efect,
indiferent la cel nivel s-ar desfăşura.
Operaţiile bazate pe efecte (Effects-Based Operations – EBO)
sau Abordarea Efectelor ca Bază a Operaţiilor (EBAO) reprezintă o
nouă modalitate de analizare, înţelegere, cunoaştere şi materializare a
problematicii efectelor în operaţiile militare şi civil-militare. Această
modalitate de a privi şi trata operaţiile militare şi civil-militare nu
reprezintă chiar o noutate, dacă avem în vedere viziunea simplificată,
chiar simplistă, asupra acestora. Nu este însă vorba de o faţadă nouă
pentru o casă veche, ci efectiv de o filosofie mult mai complexă şi
mult mai profundă în ceea ce priveşte operaţiile.
Trecerea de la viziunea tradiţională asupra operaţiilor militare
la noua viziune este cumva asemănătoare cu trecerea de le geometria
euclidiană a planurilor şi spaţiilor ideale la geometria analitică şi
diferenţială a spaţiului real, a spaţiului imperfect, cu denivelări şi
271
schimbări în timp, aşa cum este el în lumea reală. Cunoaşterea

înţelegerea şi folosirea Operaţiilor Bazate pe Efecte apelează la
renunţarea la modelele lineare, simple şi lipsite de detalii, specifice
unui determinism simplificat şi chiar simplist – cauză-efect – şi
abordarea realistă a complexităţii acestora, adică a universului extrem
de sensibil şi de flexibil al efectelor şi efectelor efectelor, a lanţurilor
de efecte şi a evoluţiei imprevizibile a acestora. De aici nu rezultă, în
nici un caz, că relaţia cauză-efect ar trebui neglijată sau reconstruită
radical, ci doar faptul că o astfel de condiţionare este complexă,
având extrem de multe determinări şi extrem de felurile conexiuni.
Prezentul studiu urmăreşte să aducă în atenţie principalele
elemente care ţin de filosofia şi fizionomia acestor operaţii, de
dinamica aspectelor militare şi civil-militare ale unor acţiuni în care
oamenii îşi pun în joc viaţa pentru a realiza anumite scopuri şi
obiective determinate de existenţa unui interes important, a unui
interes vital. Pentru că, aşa cum susţinea generalul prusac Bernhardi, .
războiul se justifică numai în apărarea unui interes vital.
În noile condiţii deschise de reţelele informaţii, intelligence,
supraveghere, cercetare, recunoaştere – I2SCR, de reţelele şi
structurile C2 (comandă-control), C3 (comandă, control, comunicaţii)
sau C4 (comandă, control, comunicaţii, computer), de dezvoltare a
unor platforme de luptă şi a unor sisteme de arme de mare precizie,
conectate la reţea, precum şi de evoluţia extrem de periculoasă a
armamentului strategic, îndeosebi a celui nuclear, a celui neletal şi a
celui neconvenţional, fiecare operaţie, indiferent de scopurile şi
obiectivele fixate, constituie un complex de acţiuni militare şi civil-
militare de mare risc, cu desfăşurări complicate, periculoase şi, din ce
în ce mai mult, cu efecte complexe, adesea, imprevizibile.
Caracteristica principală a noilor tipuri de operaţii nu este doar
găsirea drumului cel mai scurt pentru înfrângerea inamicului şi
realizarea imediată a scopurilor şi obiectivelor războiului sau
conflictului, ci şi controlul permanent al efectelor. Dar, pentru a
putea fi controlate şi a se lăsa controlate, efectele se cer, mai întâi,
cunoscute. Acest demers de cunoaştere a efectelor este foarte
important în noul tip de război – războiul de reţea, care devine un fel
de război fără limite şi fără frontiere, cognoscibil, dar şi extrem de
încifrat –, întrucât ele depăşesc cu mult rezultatele planificate şi
aşteptate. Efectele care ies din planificare pot genera surprize de
272
proporţii nu doar pentru forţele participante direct la război, ci pentru

regiuni întregi, pentru populaţie, pentru mediu, pentru întreaga
planetă.
6.1 Filosofia şi fizionomia condiţionată a efectului
Am putea spune că, astăzi mai mult ca ieri, nu mai există

efecte singulare, efecte izolate. Efectul se defineşte, din ce în ce mai
mult, ca eveniment condiţionat, cauzat deci de un alt eveniment
condiţionat sau ca urmare a unuia sau mai multor evenimente care-l
preced şi care-l generează. Dar, din nimic, nimic nu se face. Ex nihilo
nihil. Fiecare eveniment are una sau mai multe cauze, fiecare cauză
produce unul sau mai multe efecte, un lanţ de efecte, o mulţime de
efecte sau o cascadă de efecte. Nu ştim dacă efectele sunt mai
importante decât cauzele care le generează. Ştim însă precis că trăim
într-o lume a efectelor de tot felul şi că încercăm mereu să înlăturăm
cauzele acţionând asupra efectelor. De cele mai multe ori, aceste
acţiuni rămân fără rezultate, întrucât, se ştie foarte bine, nu schimbi
cu nimic stejarul dacă-i distrugi una dau mai multe ghinde. Nu
distrugi sistemele şi procesele de generare a uraganelor, dacă ridici
diguri în calea apelor şi realizezi infrastructuri care să reziste la
undele de şoc al vânturilor nebune. Nici nu previi furtunile şi valurile
uriaşe, dacă biciuieşti marea pentru că ţi-a scufundat corăbiile, aşa
cum se spune că a făcut-o cândva, spre amuzamentul celor de azi,
Xerxes. Dar oamenii au acţionat dintotdeauna asupra efectelor. Mai
exact, în primul rând asupra efectelor. Pentru că numai acestea sunt
vizibile, palpabile şi măsurabile. Un glonţ poate răni sau ucide un om.
Medicul vindecă rana, distruge urmele glonţului, dar, prin aceasta, nu
distruge şi arma din care s-a tras şi nici nu schimbă voinţa celui care
a tras. Acţiunea efectelor reprezintă, de fapt, primul nivel al oricărei
acţiuni, chiar dacă, primul nivel ar trebui să vizeze combaterea
cauzelor. Dar cauzele rămân, adesea, complicate şi invizibile, iar
oamenii nu au răbdare să caute mereu acul în carul cu fân.
Efectele nu sunt doar colecţii de rezultate ale unor acţiuni. Nici
acţiunile nu sunt modalităţi de a produce doar efecte dorite. Există
sisteme de interacţiuni complexe şi complicate între universul
cauzelor, cel al acţiunilor şi cel al efectelor, iar studierea, cunoaştere
273
şi înţelegerea lor reprezintă una dintre funcţiile cele mai de preţ ale
inteligenţei umane.
Progresele tehnologice din anii 1970-1980 au permis realizarea
multor obiective, altădată fanteziste, cu privire la bătaia şi precizia
armelor, ceea ce a facilitat, ulterior, un nou concept tehnologic şi
informaţional privind sistemele de arme şi strategia mijloacelor. Pe
această bază şi sub presiunile politice şi sociale privind reducerea
costurilor operaţiilor militare, mai ales a celor în vieţi omeneşti, au
fost regândite şi reanalizate toate sau aproape problemele legate de
operaţiile militare.
Tehnologiile de vârf, tehnologia informaţiei, reţeaua şi noile
tipuri de provocări, pericole, ameninţări şi vulnerabilităţi, precum şi
noile riscuri asociate acestora au condiţionat şi au impus unele cerinţe
specifice privind dinamica efectelor.
Au apărut sisteme de arme cu totul noi – armele de mare
precizie, rachetele de croazieră cu bătaie lungă, avioanele fără pilot,
armele non-letale, armele bazate pe laseri, pe nanotehnologii sau pe
amplificarea undelor etc. –, precum şi sisteme I2SCR distribuite în
toată lumea, pe orizontală şi pe verticală, din spaţiul subterestru sau
submarin până în Cosmos. Acestea au creat efectiv posibilitatea de a
cunoaşte perfect inamicul sau zonele de criză, de a planifica şi
desfăşura rapid acţiuni care să producă inamicului pierderile dorite,
cu cât mai puţine efecte colaterale, precum şi capacitatea de a crea, la
momentul voit, perturbaţii locale, permanente sau temporare, atât la
nivel tactic, cât şi la nivel operativ, care să permită cucerirea şi
menţinerea iniţiativei şi dominanţei informaţionale şi strategice
(atacuri paralele, în timp foarte scurt, asupra unui larg evantai de
obiective, cu scopul de a maximiza şocul şi dezorganiza sistemele
adverse, făcând imposibilă folosirea lor în timp util).
La acestea, se adaugă invizibilitatea unor mijloace de atac,
folosirea unor instrumente deosebit de eficiente de analiză a efectelor
colaterale şi dezvoltarea unor sisteme de arme cu funcţii şi
caracteristici adaptabile spaţiului luptei sau mediului de confruntare.
Comandanţii au, de-acum, posibilitatea să „vadă”, în timp real,
întregul spaţiu al luptei, să cunoască şi să gestioneze efectele
acţiunilor proprii, precum şi pe cele ale acţiunilor inamice.
Cunoaşterea efectului devine o direcţie importantă – cea mai
importantă – în noua filosofie a războiului şi a gestionării crizelor şi
274
conflictelor, îndeosebi a celor armate. Şi chiar dacă o astfel de nouă

filosofie a acţiunii şi operaţiei militare bazată pe efecte – deşi, în
anumite privinţe, este veche de când lumea – se află abia în faza de
construcţie dinamică sau de transformare, iar configuraţia este încă
discutabilă, nu încape nicio îndoială că ne aflăm în faţa unui nou
concept, care-şi are originea în trecut şi esenţa în viitor.
6.1.1 Generarea şi regenerarea efectului
Tehnologiile informaţiei şi comunicaţiilor, la care se adaugă

infrastructurile realizate în acest sens, au generat serii de efecte în
lanţ sau în cascadă, care au schimbat complet nu doar realitatea fizică
a sistemelor şi proceselor aflate în relaţii de colaborare, de indiferenţă
sau de conflict, ci şi realitatea comunicării şi cunoaşterii.
Unele dintre dezvoltările ulterioare au imprimat procesului
direcţii neprevăzute, chiar imprevizibile. Au apărut sute de reţele şi
de sisteme descentralizate, cu mii de noduri de reţea, capabile să
genereze schimburi interactive de informaţii la scară planetară.
Efectele imediate ale reţelei sunt, pentru noi toţi, extrem de
importante şi de benefice, dar nu toate sunt aşa cum ar dori unii
dintre noi.
Calculatorul conectat la reţea a devenit instrumentul de bază al
fiecărui om, unealta cea mai importantă care produce, practic, toate
„muncile”, de la căutarea informaţiei la analiza evenimentelor,
fenomenelor şi proceselor, de la informaţie la cunoaştere.
Trăim într-o lume a efectelor complexe şi complicate, în care
se impun din ce în ce mai mult, pe de o parte, efectul informaţional
de seră – ceea ce duce la accelerarea şi chiar la deformarea
informaţiei, sub cupola aparent deschisă dar extrem de densă a
comunicării permanente şi accelerate – şi, pe de altă parte, efectul de
reţea, care generează un lanţ de efecte în cascadă, cu bifurcaţii greu
de înţeles şi de controlat, dintre care cele mai importante par a fi, în
afară de cele benefice, care sunt predominante, şi unele extrem de
nocive, cum ar fi: dependenţa patologică de reţea, sindromul Internet
şi alienarea cibernetică.
Acţiunile militare se înscriu şi ele în această nouă filosofie de
reţea – există deja un concept de Război bazat pe Reţea (RBR), care
s-a aplicat în bombardarea Iugoslaviei, în războiul din Irak şi în cel
275
din Afganistan – şi un sistem de acţiuni şi de operaţii de răspuns la

crize, de gestionare a crizelor şi conflictelor armate, de menţinere a
păcii, post-conflict etc., prin care se creează noi coordonate de sistem
şi de proces ale conflictualităţii lumii şi noi cerinţe şi exigenţe ale
comportamentului statelor şi populaţiilor.
Toate acestea sunt efecte care produc efecte, iar universul şi
dinamica lor ridică probleme foarte serioase şi foarte complexe
privind relaţiile internaţionale, menţinerea păcii şi controlul
conflictualităţii. Ciclul cauză-efect-cauză-efect se sparge şi nu mai
este posibilă punerea lui sub control.
Efect
Efect Efect
Cauză Cauză
Cauză
Cauză
Cauză
Efect Efect Efect

Efect Efect
Efect
Cauz
Cauză ă
Cauză Efect
Efect
Efect Efect
Cauză Efect
Relaţiile cauză-efect evoluează spre nelinearitate, chiar spre

desfăşurări haotice şi, de aceea, identificarea şi preconizarea efectelor
devin foarte importante, întrucât efectele sunt cele care configurează
sistemele şi procesele, care modelează relaţia inversă, adică cea spre
mulţimea cauzelor. Dar şi cauzele, la rândul lor, sunt foarte flexibile
şi, deci, foarte des schimbătoare. Sunt flexibile, pentru că mulţimea
lor s-a extins şi s-a diversificat. Sunt schimbătoare, pentru că, sub
feed-back-ul efectelor, se deformează şi se fluidizează mult prea mult,
scăpând de sub control.
Un asemenea concept nu schimbă dintr-odată şi radical
filosofia mecanismelor cauză-efect (la urma urmei, orice efect are o
cauză), ci subliniază importanţa efectului care, trecând în prim-planul
obiectivului şi scopului acţiunii, determină reconfigurarea sau, în
orice caz, influenţarea cauzelor, mai exact, sistemelor sau mulţimilor
276
cauzelor, generatoarelor de cauze. Astfel, în noua epocă în care a

intrat omenirea – care este efectiv o epocă a cunoaşterii –, primul
generator de cauze devine efectul.
6.1.2 Linearitatea şi nelinearitatea efectului. Sferă şi conţinut
Efectul84 este un punct dintr-o evoluţie, un rezultat, o stare, o

impresie, o consecinţă, o urmare, o desfăşurare mai mult sau mai
puţin previzibilă. De regulă, nu punem efectul înaintea cauzei, dar
nici nu-l putem rupe de cauza care l-a generat. Nu există cauză fără
efect, nici efect fără cauză. Dar o simplă afirmaţie a sensului unic
cauză-efect nu este suficientă. Uneori, este posibil ca şi efectul să-şi
influenţeze cauza, chiar să-şi genereze sau să-şi regenereze cauza.
Cauza şi efectul formează un tot, dar, în cazul operaţiilor bazate pe
efecte, un tot de tip special. Spunem aşa, întrucât, dincolo de modul
cum sună şi de suportul oarecum misterios (efectul rămâne totdeauna
o surpriză şi chiar un mister), ca şi de dimensiunea oarecum
pleonastică a afirmaţiei, în construcţia unei operaţii, efectul trebuie
pus înainte. Cu alte cuvinte, trăim într-o epocă a dezvoltării acţiunii
militare în care putem spune: pentru a obţine următorul efect, am
nevoie de următoare cauză.
În mod obişnuit, o operaţie militară sau civil-militară se
constituie fie într-o activitate specifică războiului, conflictului armat,
procesului de gestionare a crizelor şi conflictelor armate, acţiunii
post-criză sau post-conflict, menţinerii sau impunerii păcii etc. Există
operaţii care compun o bătălie – cum ar fi operaţia ofensivă şi cea
defensivă, de nivel strategic sau operativ –, operaţii în lanţ sau lanţuri
de operaţii, dar şi operaţii independente, unele cu caracter
multinaţional, altele pregătite şi duse de comandamente ale NATO,
de Statul Major Militar al UE sau de forţele armate ale unor state
84
EFÉCT, efecte, s.n. 1. Fenomen care rezultă în mod necesar dintr-o anumită cauză, fiind într-
o legătură indestructibilă cu aceasta; rezultat, urmare, consecinţă. ♢ Expr. A-şi face efectul = a
da un anumit rezultat, a avea consecinţa scontată. 2. Impresie produsă de cineva sau de ceva
asupra cuiva. ♢ Loc. adj. De efect = care atrage atenţia, care produce o impresie puternică. ♢
Loc. vb. A face efect = a impresiona. ♢ (În sintagma) Efect sonor = efect produs prin mijloace
electroacustice sau electronice sugerând ascultătorului senzaţia unui sunet real sau oferindu-i
sonorităţi inedite. 3. (Concr.; la pl.) Bunuri mobile. ♦ Îmbrăcăminte militară, echipament. 4. (La
pl.) Valori negociabile (emise de stat), hârtii de valoare. Efecte de comerţ. Efecte publice. – Din
lat. effectus (cu sensurile fr. effet) Sursa: DEX
277
naţionale, precum şi de alte tipuri de forţe şi de comandamente.

Există, de asemenea, operaţii întrunite, operaţii integrate, dar şi
operaţii terestre, aeriene, navele, informaţionale, psihologice,
mediatice, umanitare, de salvare, de sprijinire a ţării-gazdă, de
interdicţie, de blocare, de descurajare, de impunere, de intervenţie la
calamităţi şi dezastre etc.
Fiecare operaţie este definită în funcţie de:
- cultura şi experienţa strategică şi operaţională;
- scopul urmărit (fixat);
- obiectivul sau obiectivele de nivel strategic, operativ şi tactic;
- forţele care participă la pregătirea şi desfăşurarea ei;
- aria de desfăşurare şi de extindere;
- efectele propuse;
- efectele realizate.
Oricare operaţie cunoaşte cel puţin patru etape:
- pregătirea;
- desfăşurarea;
- reconfigurarea dinamică;
- reevaluarea şi continuarea.
În etapa de pregătire sunt necesare cel puţin următoarele:
- o decizie politică, în legătură cu scopul politic, obiectivul
politic, limitele angajării şi resursele alocate;
- un sistem de acţiuni naţionale, de alianţă de coaliţie etc.
politice, diplomatice, economice, mediatice, informaţionale şi de altă
natură, pentru motivarea, crearea, modelarea, evaluarea permanentă
şi optimizarea cadrului complex, multidimensional flexibil necesar
desfăşurării operaţiei;
- o decizie strategică, prin care se fixează obiectivul sau
obiectivele strategice, forţele, mijloacele, acţiunile şi modul de
folosire a resurselor alocate, dar şi de stabilire a resurselor necesare,
concretizată, de regulă, printr-un plan strategic al operaţiei (oplan);
- un sistem de acţiuni de detaliere, de punere în aplicare şi de
corectare a oplan-ului.
Desfăşurarea operaţiei implică, practic, toate nivelurile acţiunii
militare sau civil-militare (strategic, operativ-operaţional şi tactic),
dar şi pe cele politice şi diplomatice, şi începe chiar din etapa de
pregătire a acesteia. Desfăşurarea oricărei operaţii conţine, de
asemenea, în funcţie de valoare şi specificul acesteia, mai multe etape
278
sau sub-etape, dintre care cele mai importante, după opinia noastră,
ar trebui să fie următoarele:
a. Etapa sau sub-etapa strategică:
- reexpertizarea şi corectarea strategică a deciziei politice;
- actualizarea planului strategic cu ţara-gazdă, cu partenerii
şi cu aliaţii;
- planificarea operaţiei, în funcţie de coordonatele deciziei
politice;
- detalierea şi actualizarea oplan-ului
b. Etapa (sub-etapa) operativă (operaţional):
- proiecţia forţei;
- materializarea acordului ferm de colaborare detaliată cu
ţara-gazdă sau cu beneficiarul operaţiei sau a altor documente care o
justifică;
- realizarea dispozitivului (dispozitivelor).
c. Etapa (sub-etapa) tactică:
- planificarea acţiunilor tactice;
- stabilirea cursurilor acţiunilor;
- desfăşurarea propriu-zisă, în limitele mandatului, directă
şi indirectă, în cooperare internaţională, împreună cu forţele legale
ale ţării-gazdă, a acţiunilor tactice, cu protecţia forţei, a populaţiei,
mediului şi valorilor;
- corectarea erorilor.
d. Managementul (gestionarea) efectelor:
- identificarea, cunoaşterea şi evaluarea efectelor;
- corectarea erorilor;
- formularea lecţiilor învăţate;
- introducerea învăţămintelor în oplan-urile viitoare sau în
cele curente etc.
Ca atare, în cazul planificării EBO, oplan-urile încep cu
efectele (Anexa nr. 9), dar nu doar ca rezultate dorite şi aşteptate, ci
mai ales ca elemente de sistem, cu funcţii complexe, inclusiv de
influenţare şi chiar de configurare şi reconfigurare a cauzelor şi
acţiunilor. Cu alte cuvinte, în EBO, efectele sunt aduse în acelaşi plan
cu cauzele şi acţiunile, cu scopurile, obiectivele, forţele, mijloacele şi
resursele, atât pentru evaluarea realităţilor dinamice, a relaţiilor şi
interdependenţelor, cât mai ales pentru înţelegerea complexităţii, a
dinamismului, a determinărilor de sistem şi de proces.
279
Sfera de cuprindere a efectului devine mai flexibilă, chiar

fluidă, întrucât include nu doar rezultatul unei acţiuni, ci şi acţiunea
ca atare, cu toate componentele şi relaţiile lineare, care duc la un
anumit rezultat, dinainte cunoscut, vizat sau prognozat dar şi la altele,
ce nu pot fi înţelese, analizate şi optimizate decât în context.
Conţinutul efectului priveşte întreaga sferă de cuprindere a
procesului de generare şi dezvoltare a acestuia şi identifică, evaluează
şi modelează relaţiile dintre componente, nu doar ca stare, ci mai ales
ca dinamică.
6.1.3 Caracterul şi caracteristicile efectului
Efectul are un caracter mijlocit şi mijlocitor. Efectul se cere

analizat totdeauna în context. O astfel de analiză este dificilă, întrucât
extinde prea mult detaliile de conflict, de contrast, de confluenţă şi de
intercondiţionare. Principalele caracteristici ale efectului, în cazul
EBO, rezultă din conţinutul special al acestui tip de operaţii, din
apropierea, până în zona asimptotică de contopire (fără a se atinge
însă acest prag), a nivelurilor politic, strategic, operativ şi tactic.
Efectul, ca bază de susţinere şi ca factor determinant al
configuraţiei şi dinamicii EBO, are, după evaluarea noastră,
următoarele caracteristici:
- transformarea efectului-rezultat în efect-pivot;
- creşterea interdependenţelor din efect şi dintre efecte;
- creşterea gradului de integralitate a efectului.
Transformarea efectului-rezultat în efect-pivot. Este
caracteristica de bază a efectului în cadrul şi în cazul EBO. Efectul
trece, treptat, din starea sa tradiţională de rezultat al acţiunii, în cea
de suport principal al acţiunii, de pivot al acesteia. În această nouă
dimensiune, el nu mai poate fi privit şi tratat doar ca un final al unei
acţiuni, ci ca factor calitativ esenţial, ca modelator şi moderator al
acţiunii. În această postură, efectul determină acţiunea şi nu acţiunea
efectul. Mai mult, el nuanţează şi diferenţiază cauza de acţiune. De
cele mai multe ori, efectul este înţeles ca un rezultat al unei acţiuni.
Deci, în această viziune, cauza este acţiunea, iar rezultatul acesteia
(direct sau în lanţ, în lanţuri sau reţea) constituie efectul. În noua
dimensiune, acţiunea este strâns legată de efect, în sensul că efectul
orientează acţiunea, iar cauza devine exterioară acţiunii şi ea poate fi
280
identificată la nivelul interesului care generează conflictul. Dacă

rămâne doar acolo – la nivelul acestui interes, chiar dacă este vorba
de acel interes vital care generează războiul –, s-ar putea ca în
interiorul procesului acţional să se genereze un conflict care, în final,
va deturna efectul şi îl va scoate din planificare.
Creşterea interdependenţelor din efect. Efectul centrează şi
concentrează în el, deopotrivă, vectorii acţiunii şi pe cei ai cauzei.
Dependenţele se transformă în interdependenţe, iar acestea se cer,
deopotrivă, identificate, evaluate, analizate, deci cunoscute şi
prognozate. Efectul ţine foarte mult de cunoaştere, devenind un
centru vital al spaţiului cognitiv.
Creşterea gradului de integralitate a efectului. La urma urmei,
efectul este un cumul de factori. Toţi aceşti factori pot conduce la
rezultate comune, sau individuale, conexate sau divergente. EBO
impun conexiunea efectelor şi, la rândul lor, rezultă din conexiunea
efectelor. Cu alte cuvinte, EBO se constituie într-un efect de efecte
sau într-un efect al efectelor. Cu cât gradul de integralitate al
efectului este mai mare, cu atât EBO este mai performantă.
6.1.4 Efecte ale efectului
Convenim, aşa cum s-a subliniat mai sus, că EBO este un efect
de efecte sau un efect al efectelor. De aici pot rezulta două concluzii
contradictorii şi chiar conflictuale. Prima concluzie – în esenţa ei,
pozitivă – este aceea că EBO trebuie privită şi tratată ca o construcţie
foarte complexă, dar unitară prin concentrarea efectelor. Cea de a
două concluzie – destul de obişnuită în lumea acţiunilor de tot felul –
ar putea fi aceea că, şi în cazul EBO, „scopul scuză mijloacele.” Nu
suntem prea departe de adevăr, nici în această sau din această
perspectivă, mai ales dacă scopul se referă la gestionarea crizelor şi
conflictelor armate, la prevenirea războiului şi la asigurarea păcii.
Dar, toate acestea, deşi în esenţa lor par foarte generoase, în
conţinutul lor nu reprezintă altceva decât transpunerea în acţiuni a
unor mulţimi de interese dintre cele mai diverse, mai mult sau mai
puţin vizibile, mai mult sau mai puţin cunoscute.
Efectul vizat nu este un final de final, ci un final relativ al unei
acţiuni limitate. În realitate, fiecare efect este, la rândul lui, un
generator de alte numeroase efecte. Altfel spus, fiecare efect devine,
281
la rândul lui, cauză. Unele efecte evoluează linear şi pot fi, cu destulă
uşurinţă, analizate, evaluate, diagnosticate şi prognozate, altele nu,
întrucât evoluţia lor poate fi haotică. Atunci când, spre exemplu, un
comando distruge un pod peste un fluviu, cu scopul de a împiedica
manevra de forţe şi mijloace a inamicului şi a asigura condiţii pentru
ca el să poată fi lovit pe părţi, efectele nu vor fi numai cele ce ţin de
competiţia sau de lupta dintre cei doi adversari, ci şi de altă natură:
economice, comerciale, mediatice, sociale, informaţionale etc.
Evident, atunci când se ia decizia pentru distrugerea podului
respectiv ar trebui să se aibă în vedere ţină seama, pe cât posibil,
toate efectele previzibile, începând cu cele ce ţin de angajamentul
militar de teatru, deci de război, şi continuând cu cele politice,
economice, sociale etc.
Oricât de bine ar fi documentată şi argumentată o astfel de
decizie, oricât de profund ar fi analizate şi prognozate efectele unei
asemenea operaţii, totdeauna vor exista efecte greu de prevăzut, de
analizat de înţeles, de cunoscut, cum ar fi, spre exemplu, efectele de
gradul 3 de gradul patru, de gradul n…
Lanţurile efectelor sunt extrem de diversificate. Notând cu E1,
E2, E3, …, En efectele efectului E, putem avea o infinitate de evoluţii:
a.E1  E2  E3 ....En  En 1
b.E2  E21  E2 2 ....Enn  E( n 1) ( n*1)
....
n.En  En1  En2 ....Enn  E( n 1) ( n1)
Efectele efectului sau efectele post/efect sunt cele care dau
Operaţiei Bazată pe Efecte nota de realism şi de pragmatism de care
trebuie să se ţină seama în orice împrejurare. Practic, nu pot fi
calculate sau anticipate toate efectele post-efect sau toate efectele
efectului. Dar faptul că ele există, că sunt recunoscute şi luate în
seamă apropie EBO de realitatea spaţiului luptei, îi dă consistenţă şi
coerenţă. EBO nu este posibilă decât într-un spaţiu bine cunoscut,
chiar integrat. Ea nu se desfăşoară însă linear, ci are, de regulă,
evoluţii complexe, variabile şi, adesea, imprevizibile. De aceea,
Operaţiile Bazate pe Efecte sunt proprii războiului în superioritate
tehnologică şi informaţională şi îndeosebi Războiului Bazat pe Reţea,
dar mai ales componentei informaţionale şi cognitive a acestuia.
282
6.2 Tipologia complexă şi paradoxală a efectului
Efectul este, totdeauna, dinamic, deci, schimbător şi foarte

complex, chiar dacă, uneori, reprezentarea lui este mult prea simplă
şi chiar simplistă. Totdeauna are lor un proces mai mult sau mai puţin
evident de multiplicare a efectului, de concentrare şi de disipare a lui
în lanţuri complexe de efecte.
Pentru EBO, considerăm că printre categoriile de efectele care
o structurează şi îi dau justificare şi consistenţă ar putea fi situate şi
următoarele:
- efecte planificate, dar şi neplanificate, principale şi secundare;
- efecte colaterale;
- efecte spontane;
- efecte previzibile;
- efecte imprevizibile;
- efecte paradoxale;
- efecte complexe.
După forma de manifestare, efectele ar putea fi situate în trei
categorii principale, aflate totdeauna în relaţii foarte diferite, dar care
evoluează pe paliere de interacţiune şi de interdependenţă:
- efecte relativ singulare;
- efecte irepetabile;
- efecte multiple şi reproductive.
După modul de manifestare, de multiplicare şi de dezvoltare,
efectele ar putea fi:
- efecte în lanţuri lineare sau cu bifurcaţii;
- efecte în cascadă;
- efecte haotice.
Există, bineînţeles, şi alte categorii de efecte. Important este ca
ele să fie, pe cât posibil, anticipate, identificate, evaluate şi modelate.
Pentru a identifica şi evalua efectele unei operaţii, este nevoie nu
numai de mijloace potrivite, ci şi de experienţă, de o cultură
strategică substanţială, de capacitatea de a înţelege conexiunile şi de a
prevedea dezvoltarea lor în viitor, de inteligenţă, de caracter, de
responsabilitate. Dacă se folosesc indicatori selectaţi cu mult grijă,
pot fi elaborate programe, algoritmi şi sisteme de identificare,
evaluare şi prognozare a efectelor, ceea ce, evident, va duce la
creşterea performanţelor EBO.
283
6.2.1 Efecte planificate
Efectele ce pot fi planificate nu sunt prea numeroase, chiar

dacă configuraţia lor este şi va fi totdeauna extrem de dinamică, de
ramificată şi de imprevizibilă. Sau, poate că tocmai de aceea. Uneori,
ele se confundă sau sunt confundate cu scopurile şi obiectivele
misiunii şi cu cele ale operaţiilor pe care le presupune o misiune. Nu
este, desigur, o mare greşeală. În fond, scopurile sau obiectivele unei
operaţii sunt sau pot fi considerate efecte aşteptate (şi, de aceea,
planificate) sau un cumul de efecte. Pentru că, la urma urmei, efectul,
mai ales efectul planificat, este şi trebuie să fie un rezultat sau un
sistem de rezultate previzibile.
După cum arată realitatea războaielor, misiunilor şi acţiunilor
de răspuns la crize, de gestionare a crizelor şi conflictelor armate,
efectele nu sunt însă identice cu scopurile şi obiectivele misiunilor,
operaţiilor şi acţiunilor.
Filosofia lor este ceva mai complicată, întrucât apelează la
raporturi de cauzalitate, la interacţiuni şi modalităţi de multiplicare,
iar fizionomia lor nu este totdeauna clară şi distinctă, ci aproximativă
şi, aşa cum s-a subliniat deja, cu evoluţii imprevizibile.
Efectul nu este un simplu rezultat, ci o arhitectură bazată pe
unul sau mai multe rezultate, adică o construcţie ce se realizează prin
cumul de efecte.
Efecte posibile
Efect Tip de
Altel
planificat operaţie Colaterale Spontane Paradoxale
e
Distrugeri
inutile;
Revolte;
Morţi şi răniţi Descurajarea
Accidente
Înfrângerea din rândul forţelor proprii;
Ofensivă ecologice;
adversarului populaţiei; Contraofensivă;
Accidente
Migraţii; Atriţie.
tehnologice;
Reacţii
asimetrice etc.
Distrugeri
Reacţii
inutile;
Epidemii; paradoxale din
Pierderi civile;
Crime; partea ţării
Atriţie Defensivă Consumuri
Violuri; gazdă sau
exagerate;
Terorism etc. opiniei publice
Deteriorare
din ţările aliate
psihologică etc.
Prevenirea Distrugeri Reacţii ostile; Creşterea
Preventivă
acţiunilor inutile; Revolte; tensiunilor;
284
adverse Reacţii al unor Crime etc. Intensificarea
forţe din alte conflictului;
ţări; Acţiuni extrem
Pierderi de vieţi de violente din
din rândul partea forţelor
civililor; atacate,
Transfugi; Acţiuni
asimetrice
imprevizibile
Scăderea
nivelului de trai; Înarmare; Persuasiune;
Nesiguranţă; Creşterea Asumare a
Teamă de
Disuasivă Neîncredere a tensiunilor; consecinţelor;
consecinţe
populaţiei în Agresivitate; Răspuns
astfel de acţiuni; Escaladare. agresiv.
Ostilitate.
Agitare a
populaţiei; Deteriorarea
Efecte relaţiilor
economic economice, Refuz şi
Contracarare De răspuns
directe sau sociale, ostilitate
indirecte; informaţional
Infracţiuni; e şi militare.
Nesiguranţă.
Panică;
Traume; Rată ridicată
Solidaritate
Impresionare Psihologică Crime; a conflictuali-
negativă
Sinucideri; tăţii sociale
Anomie etc.
Suspiciune;
Rată ridicată
Dominanţă Informaţio- Neîncredere; Blocaj
a
strategică nală Zvonistică; informaţional
dezinformării
Panică etc.
După cum se vede şi din tabelul de mai sus, efectele sunt

multiple, iar cele planificate nu pot fi realizate cu uşurinţă. Este însă
posibilă conexiunea dintre aceste efecte şi desprinderea unor
caracteristici pe baza cărora să se construiască EBO.
6.2.2 Efecte evadate din planificare. Efecte uitate.

Efecte colaterale
Efectele planificate nu se realizează totdeauna integral. Unele

se metamorfozează, altele ies pur şi simplu din planificare şi devin
altceva, chiar cu totul altceva, unele transformându-se în contrariul
lor. Efectele colaterale sunt efecte de impact sau de bifurcaţii. Ele
depind de o mulţime de factori aleatori şi, de aceea, nu pot fi
285
gestionate, ci doar avute în vedere. Efectele de acest tip sunt, de

regulă, accidentale. Dintre efectele colaterale ale EBO cele mai grave
sunt cele vizibile, respectiv, pierderile de vieţi omeneşti, ca urmare a
impreciziei armamentului sau a unor erori, distrugerile materiale,
distrugerea accidentală a unor elemente de infrastructuri critice
(reţele electrice, reţele de comunicaţii, reţele de distribuţie a gazelor
şi apei pentru populaţie etc.). Efectele colaterale fac parte dintre
efectele nedorite şi neplanificate sau evadate din planificare.
Desigur, orice planificator şi orice pilot ştiu că, dacă
bombardezi cu o precizie de un metru sau de douăzeci de centimetri o
clădire aflată într-un cartier locuit, este posibil ca fragmente din acea
clădire să rănească oameni aflaţi în apropiere, să incendieze clădiri
apropiate sau să genereze explozii foarte puternice, dacă se află în
vecinătatea unor rezervoare de petrol sau a unor depozite cu
materiale explozive şi, pe cât posibil, încearcă să prevină sau să
limiteze astfel de efecte nedorite.
Dar ele nu vor putea fi niciodată evitate. Situaţia din Irak, din
Afganistan şi cea care a avut loc în Kosovo, în timpul bombardării de
către NATO a teritoriului iugoslav din acea vreme dovedesc cu
prisosinţă acest lucru.
EBO are în vedere şi astfel de efecte şi, într-un fel, încearcă să
se folosească de ele, în sensul introducerii lor între factorii
determinanţi ai acţiunii.
Măiestria comandantului şi cea a statului major constă în a
asambla, prin planificare, efectele şi a prevede cât mai multe dintre
situaţiile posibile.
6.2.3 Spontaneitatea şi necondiţionarea efectului
Efectele spontane fac parte din categoria acelor evenimente cu

probabilităţi condiţionate, declanşate pe neaşteptate pe timpul
desfăşurării EBO. Ele nu pot fi nici planificate, nici prevăzute, nici
gestionate. Se ştie doar atât: în toate perioadele de pregătire,
desfăşurare şi evaluare a EBO, există posibilitatea producerii, din
varii motive, a unor efecte spontane. Tot ceea ce se poate face aici
ţine de o anume identificare şi de o evaluare a factorilor generatori de
evenimente neaşteptate care pot fi efecte spontane ale EBO sau
factori generatori ai unor astfel de evenimente.
286
Aceste evenimente sunt de cel puţin trei categorii:

- evenimente produse ca urmare a unor germeni evidenţi sau
ascunşi (camuflaţi) conţinuţi de EBO, în diferite etape şi care pot fi
suspectaţi şi trataţi ca posibili factori perturbatori sau stimulatori;
- evenimente produse ca urmare a unor germeni situaţi în afara
EBO, dar în strânsă legătură cu EBO, cum ar fi: unele caracteristici
ale teatrului de operaţii, factori meteo, factori ce ţin de teren şi de
infrastructuri, de cultura indigenă, de gradul de ostilitate din zonă etc.;
- evenimente produse ca urmare a unor germeni situaţi în afara
EBO, independenţi de EBO, ce ţin de dinamica vieţii politice,
economice şi sociale, de interesele de grup sau individuale, de
existenţa unor reţele, de calitatea oamenilor şi a relaţiilor interumane.
Importanţa evenimentelor şi efectelor spontane este imensă. Pe
acest suport, se instituie, ca metodă şi, în acelaşi timp, ca realitate a
unei construcţii dinamice, îndoiala. EBO pune statul major la treabă,
îl obligă să identifice, să evalueze şi să probeze variante, în condiţii
de incertitudine. Astfel, acţiunea militară nu rămâne doar ultima
soluţie, impusă în caz de forţă majoră, ci devine una dintre soluţii,
care se modelează şi remodelează în funcţie de efect, inclusiv de
efectul spontan. Intervalul de remodelare pe efect constituie, după
opinia noastră, elementul de bază al evaluării şi optimizării EBO:
6.2.4 Imprevizibilitatea efectului şi complicarea EBO
Evenimentele spontane generate de imense mulţimi de factori

sau cele generatoare de efecte spontane sunt cele care dau nota mai
mult sau mai puţin accentuală a caracterului imprevizibil al EBO.
Chiar dacă EBO ţin de o filosofie pragmatică şi se bazează pe un
remarcabil suport cognitiv, ele nu pot fi în nici un caz scoase din
sfera imprevizibilităţii. Pot fi însă situate, ab initio, în sfera unei
imprevizibilităţi conştiente şi aşteptate.
Planificatorul trebuie să ţină seama de posibila dimensiune a
imprevizibilităţii efectelor sau a posibilelor efecte neprevăzute, în
calcularea cât mai apropiată de adevăr a şansei de reuşită generală şi
specifică a EBO. Imprevizibilitatea se centrează uneori pe aria
efectelor militare colaterale, alteori, pe mulţimea şi intensitatea
reacţiilor internaţionale sau ale diferitelor structuri ale ţării-gazdă,
alteori pe comportamentul EBO la variaţiile politice, economice şi
287
financiare. Nu putem să susţinem că avem de-a face cu o...

imprevizibilitate previzibilă, dar noi ştim că imprevizibilitatea se
constituie, într-o măsură mai mare sau mai mică, într-o caracteristică
a EBO şi, într-un fel, chiar într-un efect al ei.
Imprevizibilitatea ţine astfel de ceea ce mai sus am denumit
efect al efectului şi nu poate fi nici neglijată, nici eludată, nici exclusă,
ci doar avută în vedere.
6.2.5 Efecte normale şi paradoxale
Efectele paradoxale sunt şi vor fi mereu efectele cele mai

ciudate şi cele mai complicate ale unei operaţii. Ele sunt produse
îndeosebi de variaţia încrucişată a condiţiilor, de aşa-zisa schimbare a
polilor şi a tensiunilor conflictuale. Sunt efecte neaşteptate şi
uimitoare. Unele dintre ele pot fi benefice, altele indiferente, dar cele
mai multe pot deveni dezastruoase, întrucât n-au nicio logică. Unele
pot fi efecte inverse celor planificate, complementare acestora sau
chiar în conflict cu ele.
Unul dintre efectele paradoxale ale războiului din Irak, spre
exemplu, îl reprezintă accentuarea ostilităţii, până la limita unui
posibil război dintre Statele Unite şi Iran, cu amestecul substanţial,
dacă nu chiar esenţial, al Israelului. De asemenea, comportamentul
unor grupări din interiorul Irakului, în urma războiului, s-au constituit
într-un efect paradoxal al războiului, întrucât, în loc să sprijine
coaliţia de forţe care a dus la distrugerea regimului totalitar al lui
Saddam Hussein, s-au constituit într-un adversar al acesteia.
După retragerea forţelor militare ale Statelor Unite din Irak,
situaţia nu pare nici stabilă, nici generatoare de stabilitate pe termen
lung. Efectele războiului din Irak sunt departe de a se fi epuizat. Iar
ceea ce se întâmpla la ora actuală în zonă, inclusiv după revoltele din
toamna anului 2011 din nordul Africii (Egipt, Tunisia, Libia etc.) şi
din Orientul Mijlociu arată că, de fapt, paradoxul efectelor se
continuă.
Desigur, recrudescenţa terorismului, a acţiunilor şi reacţiilor
asimetrice pot fi înscrise în limitele unei logici a conflictualităţii, dar
încurajarea federalizării Irakului, care deschide posibilitatea
recrudescenţei mişcărilor violente ale kurzilor pentru realizarea unei
unităţi de care nu sunt capabili, ofensând Turcia, Siria şi alte state din
288
zonă, produce o mulţime de efecte paradoxale, care îndepărtează tot

mai mult posibilitatea soluţionării crizei Orientului Mijlociu şi,
implicit a Orientului Apropiat..
6.2.6 Complexitatea şi simplitatea efectelor
Efectul este totdeauna complex. Trebuie însă să precizăm că

efectul complex, în viziunea noastră, nu este totuna cu complexitatea
efectelor. Efectul complex se înscrie, în principiul, în aceiaşi
parametri, dar are desfăşurări complexe (lineare, nelineare, în lanţ, în
cascadă, în reţea etc.), pe când complexitatea efectelor se referă la
mulţimile de efecte generate de EBO sau care se au în vedere în
construirea EBO. Efectele complexe au, la rândul lor, desfăşurări
complexe, ceea ce dă operaţiei nu numai o foarte pronunţată stare de
complexitate, ci şi o notă de imprevizibilitate, de desfăşurare
aleatoare, de ieşire adică din planificare.
O astfel de notă pare chiar periculoasă, întrucât, în genere, nu
este acceptabil să fii conştient că o operaţie riguros planificată se
poate desfăşura şi altfel decât s-a stabilit prin oplan. Dar aceasta este
realitatea şi ea trebuie acceptată ca atare.
Avantajul este acela că se iasă dintr-un determinism mecanicist
îngust, din relaţia simplificată şi chiar simplistă cauză-efect şi se
pătrunde în universul real şi normal al unor acţiuni de o asemenea
amploare care pot genera şi alte efecte decât cele prevăzute, care pot
ieşi din drumul stabilit, care pot avea evoluţii periculoase ce scapă
controlului şi duc la dezastre.
Aproape toate războaiele importante de pe planetă au avut, în
desfăşurarea lor, evoluţii militare şi civil-militare complexe ce au
ieşit din planificare şi, în mare măsură, au scăpat de sub control. Cel
puţin, pentru o vreme. Revenirea lor la o desfăşurare planificată nu a
exclus imprevizibilitatea şi „explozia” întârziată a efectelor
paradoxale. Socoteala din statul major nu se potriveşte totdeauna cu
cea de pe teren, chiar dacă terenul este, de fapt, „casa” statului major.
Imprevizibilitatea este o realitate a EBO. Şi, Într-un fel, chiar vocaţia
ei. Iar acest lucru trebuie acceptat, întrucât face parte din realitatea
gestionării conflictualităţii, şi soluţionat în mod corespunzător, pe
baza adâncirii procesului cunoaşterii efectelor-surpriză şi a influenţei
lor asupra cauzelor care le regenerează.
289
6.2.7 Lanţul de efecte
Nu există efect în sine, ci efect dintr-un lanţ de efecte. Efectul

constă, de fapt, într-o mulţime de efecte produse, deopotrivă,
simultan şi în lanţ. Există efecte, dar şi efecte ale efectelor, efecte ale
efectelor efectelor şi aşa mai departe... Acceptarea, de către
comandamentul militar, a faptului că efectele se constituie,
deopotrivă, în explozii spontane, dar şi în lanţuri de efecte este cât se
poate de benefică pentru planificarea operaţiei şi pentru efectuarea ei
în deplină cunoştinţă de cauză. Comandantul, comandamentul şi
trupa ştiu la ce se pot aştepta, au cunoştinţă, încă de la început de
posibilitatea unor efecte-surpriză şi a unor lanţuri de efecte cu
evoluţii complexe şi chiar paradoxale şi acceptă o astfel de realitate
dinamică şi foarte schimbătoare, întrucât nu pot ieşi din ea.
Bombardarea foarte precisă de către aviaţia nord-atlantică a
unor obiective din fosta Iugoslavie, acţiunile foarte exacte ale
coaliţiei condusă de Statele Unite în Irak şi Afganistan au produs şi
efecte colaterale, unele extrem de grave şi pe termen lung – mai ales
cele datorate folosirii unor muniţii din uraniu sărăcit – dar, din punct
de vedere militar, s-au obţinut performanţe de-a dreptul incredibile de
precizie, lovire de la mare distanţă, conducere şi coordonare, chiar
dacă n-au putut fi total evitate evenimentele neplăcute de fratricid şi
de distrugeri inutile. Iar toate acestea sunt produse ale noului concept
EBO, mai exact, ale cunoaşterii lanţului de efecte.
6.2.8 Efectele în cascadă. Unicitatea, individualitatea

şi irepetabilitatea efectelor.
Există efecte „liniştite”, calculate, cuminţi. Ele se află acolo

unde s-a prevăzut în oplan, şi toată lumea este mulţumită de calitatea
corespondenţei dintre planificare şi desfăşurare, dintre anticipare şi
realitate. Dacă, spre exemplu, 60 % dintre efectele esenţiale
planificate sunt realizate întocmai aşa cum au fost ele concepute,
comandamentul ar putea fi foarte mulţumit. Şi, de regulă, atunci când
se acţionează în superioritate IT, tehnologică, informaţională, strate-
gică şi tactică, aşa se şi întâmplă.
Comandamentul forţelor americane care au acţionat în războiul
din 2003 împotriva armatei dezarmate a lui Saddam Hussein nu poate
290
să nu fie mulţumit de această campanie, deopotrivă, militară, civil-

militară, informaţională, psihologică şi mediatică.
Au urmat însă o serie de efecte în cascadă, unele prevăzute,
altele nu. Fragila societate irakiană s-a scindat în fel de fel de tabere,
în fel de fel de entităţi fluide, cu motivaţii dintre cele mai neaşteptate,
declanşându-se astfel o cascadă de efecte care, au scăpat de sub orice
control. Acţiunile militare care au urmat nu s-au mai grupat în
operaţii bazate pe efecte, ci în intervenţii punctuale care au urmărit
un anumit efect (capturarea unor lideri ai fostei armate irakiene,
lovirea unor centre de generare a conflictualităţii, lovirea unor forţe
insurgente etc.), prinderea lui Saddam Hussein etc.. Chiar dacă, în
momentul de faţă, efectele în cascadă au încetat şi s-a ajuns la un
sistem de înlănţuiri haotice de efecte, faza efectelor în cascadă din
Irak şi din Afganistan a generat situaţia de acum, care se poate
îndrepta şi spre alte genuri de evoluţii haotice.
6.2.9 Ieşirea efectelor din condiţionarea directă. Efectele

predominant haotice
După revoluţiile din 1989, s-au declanşat serii de efecte haotice

ale acestora. Unele dintre ele continuă să existe şi astăzi, altele s-au
multiplicat, iar câteva au încetat, datorită, în principal, integrării unor
ţării din estul Europeni în NATO şi în Uniunea Europeană. Dar, din
haosul efectelor generate de spargerea bipolarităţii, încă nu s-a ieşit.
Acesta este doar un aspect al problemei, care vizează îndeosebi
domeniul geopolitic şi pe cel geostrategic, dar nu fără semnificaţii şi
fără influenţe în mediul politic şi militar naţional şi internaţional, de
alianţă, de coaliţie sau de împotrivire la acestea.
Acţiunile militare mai ample sau mai puţin ample care au
urmat impactului spargerii bipolarităţii s-au reorientat, în general,
spre gestionarea crizelor şi conflictelor şi, sub această cortină foarte
generoasă, spre unele dintre zonele de control strategic al resurselor
şi focarelor generatoare de tensiuni şi conflicte. De unde rezultă că
raţiunea, sfera de cuprindere şi conţinutul EBO se centrează din ce în
ce mai mult pe aceste obiective, iar declanşarea operaţiilor de acest
fel trebuie să genereze efecte în majoritatea lor prevăzute, planificate
şi utile noilor politici şi strategii. Desigur, în mare parte, aceste efecte
chiar se obţin. Dar, din aceste efecte, din altele, neprevăzute, precum
291
şi din cele prăvălite în cascade periculoase şi din alte evoluţii sau

involuţii, s-au generat numeroase efecte haotice, care au repus la
toate nivelurile – politic, strategic, operativ şi tactic – asimetriile de
tip haotic, terorismul, criminalitatea, migraţia şi toate cele ce rezultă
din conflictul major al acestui început de secol dintre fragmentarea
excesivă şi globalizarea excesivă.
Fără îndoială, EBO generează efecte haotice, dar se şi bazează,
în oarecare măsură, pe astfel de efecte. Efectele haotice sunt chiar
necesare, întrucât ele configurează o stare de incertitudine, ce poate fi
„planificată” (în sensul dorinţei de a se ajunge la ea), evaluată şi
folosită ca atare, pentru reconfigurarea, în alţi parametri şi pe alte
coordonate, a sistemelor şi proceselor.
Introducerea dimensiunii efectelor haotice în planificarea
strategică este sau, în orice caz, va fi, considerăm noi, una dintre
mutaţiilor majore ale modelării mediului strategic al viitorului. Acest
lucru este impus de imposibilitatea evitării incertitudinii. În acest caz,
incertitudinea trebuie acceptată, analizată, modelată şi utilizată.
6.3 Operaţia bazată pe efect
Problematica operaţiei pe bază de efect (EBO) sau a operaţiei

abordată pe bază de efecte (EBAO) este foarte complexă, dar cu
aspecte mult prea simple sau, dimpotrivă, mult prea complicate, greu
de înţeles şi chiar cu o filosofie paradoxală. Deşi se vorbeşte şi se
scrie foarte mult, conceptul ca atare, după cum susţine şi locotenent-
colonel J. P. Hunerwadel din USAF 85 , care a încercat o analiză
realistă, din perspectiva unul pilot al Forţelor Aeriene ale SUA, a
acestui aspect, nu este foarte bine înţeles. Locotenent-colonelul J.P
Hunerwadel subliniază că americanii au o înclinaţie specială pentru
cuvintele sofisticate, pentru cuvintele la modă, pentru expresiile la
modă. Din această cauză – susţine acest pilot –, de mai bine de 15 ani,
expresia Effects-Based Operations – EBO se dovedeşte a fi devenit
una dintre cele mai populare. În primul rând, pentru că sună bine.
Dar ce se află dincolo de această sintaxă a cuvintelor care sună bine?
85
Lt. col. J.P. Hunerwadel, L’approche des opérations basées sur les effets, Questions et
réponses, http://www.airpower.maxwell.af.mil/apjinternational/apj-f/2007/Pri07/
hunerwadel.html,.
292
Unii susţin că EBO ar reprezenta un fel de „nouă paradigmă

pentru… operaţiile militare” 86 şi, în acelaşi timp, un concept care
garantează victoria. Alţii propun, ca alternativă la „alegerea
obiectivelor şi mijloacelor de tratare bazate pe distrugere” şi la
„operaţiile bazate pe obiective”, o metodă „remarcabil diferită de
proceduri militare tradiţionale de distrugere şi de război de uzură”87,
cum este cea care are în vedere filosofia şi fizionomia efectului.
Există însă şi numeroşi comentatori care subliniază că, de fapt,
conceptul EBO nu aduce nimic nou. În fond. „de-a lungul istoriei,
şefii militari şi planificatorii competenţi au încercat să conceapă şi să
execute campanii bazate pe efecte.”88
Conceptul EBO a primit, desigur, şi numeroase şi severe critici.
Unii au susţinut că EBO reprezintă „un panaceu irealist, prea
focalizat”, un „jargon la modă”, un „termen care va trece”, o „idee
prost concepută”89.
Există, desigur, şi alte opinii privind acest concept. Spre
exemplu, la un an după ce fostul director adjunct al operaţiilor din
cadrul statului major interarme a calificat operaţia Iraqi Freedom
drept «campanie bazată pe efecte», un fost şef al US Joint Forces
Command – JFCOM a declarat că EBO «nu este încă pregătită să
meargă mai departe»,90
Există cel puţin o duzină de definiţii date acestui concept,
deopotrivă, interesante, penetrante şi contradictorii. De aici rezultă
însă câteva întrebări interesante:
86
Ibidem, http://www.airpower.maxwell.af.mil/apjinternational/apj-f/2007/Pri07/hunerwadel.html,
87
Apud locotenent-colonel J.P. Hunerwadel: colonel David A. Deptula, Firing for Effect:
Change in the Nature of Warfare, Defense and Airpower Series (Arlington, Virginie:
Aerospace Education Foundation, 24 août 1995), 4; Michael Senglaub, Course of Action
Analysis within an Effects-Based Operational Context, Sandia Report SAND 2001-3497, 7,
http://infoserve.sandia.gov/cgi-bin/techlib/access-control.pl/ 2001/013497.pdf ; colonel Gwen
Linde ş.a, "New Perspectives on Effects-Based Operations: Annotated Briefing", Alexandria,
Virginie: Institute for Defense Studies, iunie 2001, 13.
88
Apud, Linde şi ceilalţi, "New Perspectives", 12
89
Apud, Locotenent-colonel Brett T. Williams, Effects-Based Operations: Theory, Application,
and Role of Airpower, (Carlisle, Pennsylvanie: US Army War College, 9 avril 2002).
90
General William F. Kernan, remacă în New York Times după manevrele Millennium
Challenge 2002, citate de maiorul David W. Pendall, "Effects-Based Operations and the
Exercise of National Power", Military Review, ianuarie-februarie 2004, 22 ; general de divizie
Stanley McChrystal, ministrul apărării (Department of Defense – DOD), conferinţa de presă din
22 martie 2003, http://www.defenselink.mil/transcripts/2003/t03222003 0322osdpa.html
(consulté le 14 octobre 2005).
293
Având în vedere faptul că, în general, orice acţiune umană

urmăreşte realizarea unor efecte, este oare justificată detaşarea, din
rândul tuturor operaţiilor, a celor pe care le denumim operaţii
bazate pe efect sau pe efecte? Este oare necesar să detaşăm EBO de
celelalte operaţii? De ce ar fi necesar? Ce au ele specific? Care sunt,
de fapt, aspectele militare ale EBO?
Esenţa artei militare – sugera Sun Tzî cu două milenii şi

jumătate în urmă – este să învingi fără să lupţi. De fapt, o astfel de
afirmaţie, ca dealtfel întreaga lucrare Arta războiului a ilustrului
strateg chinez, la care se adaugă Arthashastra indianului Kautilya, nu
face altceva decât să arate că efectul nu a fost inventat acum câteva
zile, ci el există, practic, de când există acţiune umană.
Este vorba, desigur, de efectul planificat, de efectul dorit,
urmărit şi valorificat, dar şi de efectul produs, de efectul rezultat, de
efectul neplanificat dar realizat, cu toate urmările şi desfăşurările
posibile, de la cele dorite, la cele nedorite, de la cele esenţiale, le cele
colaterale. În fond, trăim într-o lume a cauzelor şi a efectelor, a
lanţurilor cauză-efect.
Relaţia cauză-efect nu a stat numai în atenţia gânditorilor şi
filosofilor, ci şi în cea a militarilor. Întreaga artă militară modernă
face apel la gândirea filosofică modernă, iar reflecţiile clausewitziene,
spre exemplu, au fost posibile pentru că gândirea filosofică a epocii
pătrunsese în toate domeniile de activitate, inclusiv în şcoala germană.
Relaţia cauză-efect este fundamentală în orice acţiune şi cu atât mai
mult în orice război, cea mai complexă şi cea mai dramatică dintre
acţiunile umane.
În Anexa nr. 10 Fizionomia Operaţiei Bazată pe Efect, se
prezintă o posibilă configurare a unei EBO.
6.3.1 Suportul clausewitzian al EBO
Unul dintre marii observatori şi analişti ai războiului, privit ca

fenomen social complex, ca instrument al politicii este generalul
prusac Carl Von Clausewitz (1780-1831). El este cel care a sesizat
semnificaţia fundamentală a războiului, aceea de a fi un instrument al
294
politicii, o continuare, prin mijloace violente, a politicii.91 Oamenii au

interese şi, dacă au interese, se află într-o permanentă confruntare, iar
pe planul raporturilor între societăţi şi comunităţi, într-un permanent
război. În 5.600 de ani de istorie, au avut loc peste 14.520 de
războaie, care s-au soldat cu peste 3.640.000.000 de morţi şi cu
pagube de 500 quintilioane de franci elveţieni92. Din cei 5.600 de ani
de istorie, doar 292 au fost ani de pace. În acest caz, pacea poate fi
înţeleasă, aşa cum arată şi numele, doar ca încheiere a unui război în
vederea obţinerii unui răgaz pentru a pregăti un alt război. Oricât de
dură şi de inumană ar părea o astfel de afirmaţie, ea nu trebuie negată.
Niciodată, nici o societate de pe lumea aceasta nu a infirmat-o.
Clausewitz a fost prezent la dezastrul de la Jena din 1806.
După ce s-a impresionat de ce a văzut acolo şi după ce şi-a petrecut
vreo trei ani – până în 1809 – în prizonierat în Franţa, el a participat
la reorganizarea armatei prusace şi, până în 1812, a fost la Şcoala
militară din Berlin. A participat la campania din Rusia, apoi a făcut
campania dintre anii 1814 şi 1815. În ultima parte a vieţii a condus
Şcoala militară din Berlin. În 1831, o epidemie de holeră i-a curmat
viaţa, iar opera sa Vom Kriege (Despre război) a rămas neterminată.
Ea a fost publicată ulterior, prin grija soţiei sale. Singura parte
terminată din această operă este cartea a I-a, publicată integral în
Antologia mondială de strategie a lui Gérard Chaliand 93 , într-o
traducere nouă. Clausewitz, spre deosebire de mulţi alţi strategi, a
fost un gânditor extrem de profund, un filosof al războiului. El
configurează fizionomia, resorturile şi filosofia războiului absolut
care va guverna lumea de la Revoluţia franceză la cel de-Al Doilea
Război Mondial.
Chiar din cartea I, intitulată Despre natura războiului, el scrie
că „Războiul este deci un act de violenţă care trebuie să constrângă
adversarul se execute voinţa noastră.“ 94 Violenţa se înarmează cu
invenţii din domeniul artei şi ştiinţei pentru a înfrunta violenţa.
Scopul acestei violenţe este acela de a-l dezarma pe inamic.
91
General dr. Mihail Popescu, general-locotenent (r) dr. Valentin Arsenie, general de brigadă (r)
dr. Gheorghe Văduva, Arta militară de-a lungul mileniilor, vol. 2, Editura CTEA, Bucureşti,
2004, pp. 73-88.
92
România şi tratatele internaţionale, Editura Militară, Bucureşti 1972, p. XIX
93
Gérard Chaliand, Anthologie mondiale de la strategie d’origines au nucleaire, Edition Robert
Laffont, S.A., Paris, 1990, pp. 816 – 866.
94
Gérard Chaliand, Idem, p. 816
295
Clausewitz spune că, poate, unele minţi filantropice îşi

imaginează că inamicul poate fi dezarmat şi altfel decât prin violenţă,
fără vărsare de sânge.
Deşi o astfel de soluţie ar fi de dorit, este o eroare care trebuie
denunţată. „Într-o problemă atât de periculoasă cum este războiul,
cele mai grave erori sunt în mod sigur cele cauzate de bunătate. (…)
Ar fi în zadar şi chiar greşit să vrei să nu ţii seama de natura
războiului din cauza repulsiei pe care o inspiră realitatea sa. Dacă
războaiele dintre naţiunile civilizate nu sunt chiar aşa de crude şi de
distrugătoare precum cele dintre entităţile necivilizate, aceasta ţine
de condiţiile sociale care guvernează aceste state ca şi de cele care
configurează relaţiile lor mutuale.“
Războiul rezultă din aceste condiţii şi din aceste relaţii. Ele
sunt cele care îl generează, îl limitează şi îl moderează. Dar ele însele
nu aparţin războiului; ele sunt preexistente lui. „A introduce un
principiu moderator în filosofia războiului ar fi o absurditate“, scrie
Clausewitz.
Este o observaţie de mare profunzime. Dacă războiul este
precedat de o stare de pace în care există un nivel de civilizaţie şi
cultură, un sistem de norme şi de relaţii care proiectează nu numai
conduita de colaborare, ci, într-un anume fel, şi pe cea de confruntare,
de îndată ce s-a ajuns la violenţa armelor, o astfel de confruntare îşi
are legile ei, chiar dacă ele acţionează pe un suport civilizaţional
preexistent confruntării armate.
După teoreticianul şi strategul prusac, există două motivaţii
care împing oamenii să se confrunte: sentimentul de ostilitate şi
intenţia ostilă. Disputa între componenta pasională, psihologică a
războiului şi cea raţională, intenţională nu aduce noutăţi, ci doar
moduri diferite de manifestare.
În oricare război trebuie să existe această intenţionalitate. Ura
nu este suficientă. Războiul este un act intenţionat de violenţă,
determinat de un interes, este un act politic şi nu există limite în
manifestarea acestuia. Fiecare dintre adversari caută să impună
celuilalt legea sa. Aceasta nu duce la concilieri şi reconcilieri
interminabile, ci la acţiuni extreme.
Este, după Clausewitz, primul caz de extremism şi primul caz
de reciprocitate.
296
Scopul războiului este nimicirea forţelor armate ale

inamicului95. Pentru aceasta, este necesar, cel puţin în teorie, să se
creeze cea mai dificilă situaţie posibilă. Evident, o astfel de situaţie
nu poate fi decât aceea în care inamicul să fie dezarmat. Dar, la
rândul lui, şi el îşi propune acelaşi obiectiv.
Acesta este, după Clausewitz, cel de al doilea caz de
reciprocitate, care conduce la cea de a doua conduită extremă. Efortul
maxim al forţelor ţine de evaluarea adversarului, iar aceasta
presupune, pe de o parte, evaluarea amplorii mijloacelor sale şi, pe de
altă parte, de voinţa sa.
Aceste elemente (chiar şi puterea voinţei) pot fi evaluate. Vom
lua atunci măsuri pentru a realiza un raport de forţe convenabil
acţiunii noastre. Dar, fără îndoială, şi inamicul va face la fel. De aici
rezultă cel de al treilea caz de reciprocitate şi cea de a treia extremă
sau trecere la limită.
Voinţa nu se hrăneşte niciodată cu subtilităţi logice, ci cu
realităţi conflictuale. Realitatea nu răspunde totdeauna logicii, de
unde şi celebra expresie că nu tot ceea ce este logic este şi adevărat.
Războiul nu este un şoc unic, fără durată, o ciocnire violentă
de o clipă. Dacă ar fi aşa, s-ar tinde iarăşi spre extreme, pentru că o
greşeală n-ar putea fi niciodată corectată. Dar, dacă războiul constă
într-o succesiune de acţiuni şi, ca atare, decizia presupune tot o
succesiune de acte, aşa cum se întâmplă în realitate, fiecare dintre cei
doi adversari va căuta să-l cunoască bine pe celălalt, pentru a-şi
pregăti acţiunea, în funcţie de situaţia reală, concretă.
Totuşi, războiul se rezumă, în final, la un singur act decisiv,
din care nu există decât o ieşire defavorabilă sau una favorabilă. În
cazul unei desfăşurări nefavorabile, dacă, în prima etapă, ai
întrebuinţat toate forţele, o a doua devine de neconceput. În mod real,
în cazul pregătirii şi ducerii războiului, este vorba de interacţiuni
între cei doi adversari, de condiţionare reciprocă. De aceea,
Clausewitz consideră că, în caz de război, nu vor fi mobilizate toate
forţele în acelaşi timp. De altfel, înseşi natura şi destinaţia acestor
forţe fac imposibilă punerea lor simultană în operă. Aceste forţe sunt:
forţele militare propriu-zise, ţara cu teritoriul său şi cu populaţia sa şi
95
În războiul din Irak din martie-aprilie 2003, unul dintre scopurile declarate ale confruntării a
fost dezarmarea (prin violenţă) a Irakului şi înlăturarea de la putere a regimului dictatorial al lui
Saddam Hussein.
297
aliaţii. Dacă forţele militare pot fi mobilizate în aceleaşi timp, nu se

întâmplă aşa cu toate cetăţile, râurile, munţii, locuitorii etc. Nici
cooperarea aliaţilor nu depinde numai de voinţa beligeranţilor, ci mai
ales de natura relaţiilor internaţionale, fapt pentru care, adesea, ei
intervin prea târziu.
Clausewitz spune că, în caz de război, concentrarea tuturor
forţelor într-un moment dat este contrară naturii războiului. Această
afirmaţie pare oarecum paradoxală, întrucât, în aceeaşi epocă istorică,
Napoleon formulase (în urma experienţei, desigur) principiul
concentrării forţelor în locul potrivit şi la momentul voit. În realitate,
este vorba de aplicarea reală a acestui principiu, de gradarea lui, de
fizionomia efectelor şi, totodată, de conturarea unor alte principii
care, nu ne îndoim, vor continua să fie studiate în viitorul războiului
de teoria haosului. Este vorba de dependenţa de adversar şi de
variaţia condiţiilor iniţiale. Şi chiar dacă marele strateg nu le-a
formulat astfel, meditaţia strategică, gândirea filosofică profundă,
experienţa şi intuiţia l-au condus la formularea unor judecăţi de
valoare cu largi deschideri spre viitor.
Războiul nu duce la rezultate absolute. Statul învins consideră
un război pierdut doar ca o bătălie pierdută. El vede într-o înfrângere
doar un rău trecător, o tranziţie, adică o problemă pe care
circumstanţele politice o vor rezolva.
Din acest moment, războiul începe să fie înţeles ca un
fenomen complex, care nu poate fi redus la una sau mai multe bătălii.
Această primă carte a lui Clausewitz analizează cu minuţie
relaţia dintre latura abstractă, teoretică a războiului – care împinge la
extreme, la un fel de teorie a jocurilor cu sumă nulă – şi latura
practică, realistă a acestuia care atenuează extremele şi accentuează
interdependenţele. Probabilităţile din viaţa reală înlocuiesc extremele
şi absolutul teoretic – scrie el. Războiul se derobează astfel de legile
stricte după care forţele trebuie să fie întrebuinţate la extrem. Legile
care guvernează războiul real, războiul pe care-l duc statele sunt
legile probabilităţii. Realitatea furnizează totdeauna „elementele
informaţionale din care putem deduce necunoscutul care rămâne a fi
descoperit.“
Această afirmaţie este similară cu principiul adâncirii
misterului din cunoaşterea luciferică, enunţat de Lucian Blaga în
Trilogia culturii, potrivit căruia cu cât cunoaştem mai mult o realitate,
298
cu atât se multiplică necunoscutul, misterul. Războiul – această

confruntare violentă a voinţelor politice – este totuşi o acţiune umană
conştientă, care nu poate face abstracţie de legile cunoaşterii, de
sistemul acestor probabilităţi condiţionate carte guvernează toate
fenomenele sociale.
„După caracterul adversarului, după instituţiile sale, după
situaţia sa şi circumstanţele în care se găseşte, potrivit legilor
probabilităţii, fiecare dintre cele două părţi va trage concluzii
privind conduita celuilalt şi se va conforma.“96
Această frază era formulată la începutul secolului al XIX-lea.
Deşi, pragmatic, mulţi alţi autori sesizaseră caracterul complex şi
contradictoriu al războiului, nimeni nu formulase ideea că un astfel
de fenomen trebuie analizat prin teoria probabilităţii, prin legile
probabilităţilor.
Dincolo de discursul excepţional al lui Clausewitz privind
natura războiului şi caracterul său de instrument al politicii, analiza
lui prin prisma legilor probabilităţii este, credem, o adevărată
revoluţie în ştiinţa militară şi se menţine semnificativ în noua logică a
războiului bazat pe efecte.
Obiectivul politic al războiului, care este un obiectiv mobil,
flexibil, ce constă într-un efect dinamic sau un complex lanţ de efecte
dinamice, devine un element esenţial al ecuaţiei. Acelaşi obiectiv
politic, în epoci diferite, poate să provoace reacţii diferenţiate la
popoare diferite sau chiar la acelaşi popor. Din acest motiv, nu putem
considera obiectivul politic ca măsură în sine, ci doar în sensul în
care el influenţează masele care trebuie mobilizate. Cu alte cuvinte,
trebuie să se ţină seama de natura acestor mase, pentru că ele sunt
cele care întăresc sau slăbesc acţiunea. „Or, dacă obiectivul militar
se acordă cu obiectivul politic, acesta va dispărea în general în
măsura în care obiectivul politic va dispărea, cu atât mai mult cu cât
acesta are importanţă.“
În aceiaşi termeni este analizată şi durata războiului,
subliniindu-se rolul interacţiunii militare în ansamblul ei, adică
dependenţele şi interdependenţele care se creează nu numai în teatru,
ci şi în tot ceea ce îl condiţionează. Războiul va dura atâta timp cât
acţionează principiul ostilităţii, iar cele două state sunt înarmate.
Unul abia aşteaptă momentul prielnic pentru a acţiona, în timp ce
96
Gérard Chaliand, Op.cit. p. 822.
299
celălalt aşteaptă momentul favorabil de reacţie preventivă sau de

contracarare, adică preemptivă.
Totdeauna, după Clausewitz, în mod automat beligeranţii
acţionează invers, dar în acelaşi spaţiu al confruntării, deci
complementar. Când unul atacă, celălalt se apără. Echilibrul forţelor
este relativ şi temporar. Totdeauna, unul va ataca. Atacul va fi
totdeauna prioritar şi permanent, pe când apărarea va avea totdeauna
un caracter temporar, chiar dacă toată lumea declară că se pregăteşte
doar pentru apărare. Apărarea naţională sau colectivă nu este totuna
cu apărarea, ca formă a operaţiei şi a acţiunilor de luptă.
Dar ostilităţile nu se vor încheia niciodată. Pacea este relativă.
Ea va fi considerată, de cel învins, ca un răgaz pentru a se pregăti să-
şi ia revanşa (de regulă, recucerirea teritoriului pierdut, avantaje
economice, crearea unui mediu de securitate convenabil etc.). Dar
războiul nu este o acţiune continuă. Există o mulţime de războaie în
care acţiunea nu ocupă decât o mică parte din timp; restul este
inacţiune. Aceasta nu este o contradicţie. Este o realitate.
În măsura în care interesele celor doi beligeranţi sunt opuse,
are loc o polaritate, de unde rezultă şi aşa-numitul principiu al
polarităţii. Acest principiu – spune Clausewitz – se aplică acolo unde
principiul pozitiv (ofensiva) şi principiul negativ (apărarea) se
anulează reciproc. Desigur, unul câştigă, celălalt pierde. Nu este,
desigur, acelaşi lucru. Dar suma lor este nulă. Acest principiu nu se
aplică realităţii, ci relaţiei.
Mai departe, Clausewitz scrie că apărarea şi atacul sunt de
natură diferită şi de forţă inegală. De unde rezultă că, de fapt,
principiul polarităţii nu se aplică în aceste circumstanţe. Este doar
unul ideal. O polaritate reală s-ar realiza numai atunci când s-ar folosi
o singură formă de luptă, diferenţierea constând în motivul pozitiv
sau negativ al confruntării (de exemplu, când două echipe egale, trag
de aceeaşi frânghie sau, în război, în cazul luptei de întâlnire). În ceea
ce priveşte confruntarea militară, principiul polarităţii nu constă în
relaţia concretă, din teatru, atac-apărare, ci în decizia care ţine de
acestea. Totdeauna între forţele care trec la ofensivă şi cele care trec
la apărare va fi o diferenţă substanţială. Polaritatea priveşte, deci, nu
acţiunea propriu-zisă, ci decizia.
Efectul polarităţii este, adesea, anulat de superioritatea apărării
asupra atacului, ceea ce explică suspensia actului de război. Fiecare
300
trebuie să fie în măsură să se apere, întrucât apărarea este preferabilă

unor acţiuni ofensive nesigure sau unei păci defavorabile.
Cunoaşterea imperfectă a situaţiei este o altă cauză care poate
să întrerupă acţiunea militară. Oricare şef militar, în timp de război,
nu cunoaşte cu certitudine decât o singură situaţie: pe a sa. Şi nici pe
aceea cu desăvârșire, întrucât variază de la un moment la altul. Pe cea
a inamicului o cunoaşte doar din informaţii, iar acestea nu sunt
totdeauna sigure.
De aceea, pot fi comise erori atât în ceea ce priveşte iniţiativa,
cât şi în ceea ce priveşte acţiunea sau inacţiunea. După Clausewitz,
există tendinţa ca forţele inamicului să fie supraestimate, de unde şi
efectul de reţinere, de prudenţă, în ceea ce priveşte acţiunea militară.
Acest neajuns este compensat, în cazul OBE, de superioritatea
informaţională, de sistemele I2SR, care asigură informaţia în timp
real. Dominanţa informaţională asigură condiţii pentru dominanţa
strategică, iar sistemele C4 şi platformele de lovire (sistemele de
arme) permit realizarea ei efectivă şi, deci, efectuarea în siguranţă a
EBO. Desigur, aceste afirmaţii sunt valabile îndeosebi pentru
războiul disproporţionat, nu şi pentru războiul simetric sau pentru cel
asimetric. Durata războiului este invers proporţională cu mobilitatea
forţelor. De asemenea, perioadele de inacţiune sunt cu atât mai
scurte cu cât sunt mai mari tensiunile şi eforturile de război. Iată un
principiu care a fost confirmat de-a lungul timpului, deşi efectul
acestuia trebuie judecat nu numai după mobilitatea forţelor şi după
efortul de război, ci şi după amploarea angajării şi aria spaţială a
confruntărilor.
Chiar dacă forţele din Primul Război Mondial erau mai puţin
mobile decât cele folosite în cel de Al Doilea, durata celor două mari
conflagraţii mondiale, în raport cu amploarea angajării şi cu alţi
factori care au condiţionat aceste războaie, nu face excepţie de la
regula enunţată de strategul austriac.
Războiul, aşa cum s-a spus mai sus, poate avea numeroase
perioade de inacţiune. O parte dintre războaiele europene pe care le-a
studiat Clausewitz – mai ales cele din Evul Mediu – se caracterizau
prin existenţa unor perioade lungi de inacţiune. Această realitate l-a
determinat pa Clausewitz să afirme că, neîndoielnic, cu cât sunt mai
frecvente asemenea perioade, cu atât mai mult se îndepărtează
războiul de extreme, devenind şi mai mult dependent de un calcul al
301
probabilităţilor. Aceste perioade de inacţiune oferă posibilitatea

variaţiei condiţiilor iniţiale, apariţiei unor surprize şi, de aceea, ele
determină din ce în ce mai mult ca politicienii şi strategii să apeleze
la calculul probabilităţilor.
Intervine, aici, hazardul. El este fundamental în calculul
probabilităţilor şi devine un factor important şi în război. Natura
subiectivă a hazardului şi natura sa obiectivă fac din război un fel de
joc. Natura subiectivă a războiului constă în primul rând în
mijloacele cu care se duce acesta. O privire atentă asupra războiului
conduce la concluzia că elementul natural al războiului este primejdia.
Cea mai înaltă calitate în acest mediu primejdios, în acest sistem al
primejdiei îl reprezintă curajul.
Nu curajul orb, ci curajul însoţit de un calcul prudent. Bravura,
optimismul, temeritatea şi îndrăzneala sunt forme de manifestare a
curajului şi toate aceste tendinţe ale sufletului caută hazardul care
este elementul lor.
Observăm astfel că, în mod natural, absolutul de tip matematic
nu găseşte niciodată, în arta războiului, fundamente solide pe care să
se sprijine. Încă de la început, există posibilităţi şi probabilităţi,
norocul bun şi norocul rău intră în joc, se infiltrează peste tot, astfel
încât putem spune, împreună cu marele gânditor militar prusac, că
„dintre toate activităţile umane, războiul este cel care seamănă cel
mai mult cu un joc de cărţi.“
O astfel de afirmaţie relansează studierea războiului ca
fenomen complex condiţionat şi, în consecinţă, folosirea lui cu multă
prudenţă, întrucât, ca orice fenomen care se supune probabilităţilor
condiţionate, nu poate fi în întregime controlat, ci doar analizat. Dar
acest lucru va fi spus mult mai târziu, o dată cu apariţia teoriei
haosului, determinismului lui Ilia Prigogine şi atractorilor lui Lorenz.
Dar nici atunci pe deplin, pentru că, atunci, ca şi acum, la începutul
mileniului al III-lea, înseamnă încă mâine.
Ne aşteptăm totdeauna la claritate şi certitudine, cultivăm,
reclamăm şi întreţinem o astfel de filosofie dihotomică, o astfel de
viziune. În realitate, spiritul nostru este atras de incertitudine. „În loc
de a urma, în compania aşteptării, drumul îngust al investigaţiei
filosofice şi deducţiilor logice, pentru a atinge, fără să ţină seama de
acestea, ţinuturi necunoscute, golite de reperele obişnuite, spiritul
preferă să poposească, alături de imaginaţie, în domeniul hazardului
302
şi şansei. Departe de mediocra necesitate, el se pierde în tărâmul

posibilităţilor; transportat, curajul îşi ia libertatea de a se arunca
înaintea îndrăznelii şi primejdiei, ca un înotător temerar care
plonjează în faţa curentului.“
Dacă teoria doreşte să tragă concluzii şi să emită generalităţi
cu caracter absolut, ea nu va avea nici o utilitate practică. Teoria
trebuie să ţină cont de natura umană şi să abordeze curajul,
îndrăzneala şi chiar temeritatea. Arta războiului se aplică unor forţe
vii, unor forţe morale. Nu se poate pretinde nici absolutul, nici
certitudinea. „Rămâne totdeauna o marjă de incertitudine, atât în
problemele mari, cât şi în cele mărunte. De o parte, se află
incertitudinea, de cealaltă, curajul şi încrederea pentru restabilirea
echilibrului. Cu cât curajul şi încrederea sunt mai mari, cu atât mai
mare poate fi marja de incertitudine. Curajul şi încrederea sunt deci
principii esenţiale ale războiului; în consecinţă, teoria nu trebuie să
prescrie decât acele legi care dau curs liber acestor virtuţi militare,
cele mai nobile şi cele mai indispensabile, indiferent care ar fi
intensitatea şi forma lor. Temeritatea însăşi nu este lipsită de
înţelepciuni şi nici de prudenţă; numai că trebuie un alt instrument
pentru a o măsura.“97
Iată cum s-au deschis larg porţile spre o altfel de ştiinţă a
războiului, spre o altfel de artă militară, în care efectul este tot atât de
important, dacă nu chiar mai important, decât cauza. Mijloacele de
analiză a fenomenului război, în complexitatea sa, vor apela, de acum,
la teoria probabilităţilor, la teoria jocurilor, la metode ştiinţifice de
abordare. E drept, acest lucru nu va schimba nici natura războiului,
nici percepţia lui şi, cel puţin până la războaiele mondiale (dar şi
după aceea), nici forma de manifestare a violenţei. Va influenţa în
schimb hotărâtor teoria strategiei, arta strategică şi practica strategică.
Şcolile vor aborda cu seriozitate şi profunzime ştiinţa şi arta
războiului, marile bătălii vor fi analizate de acum riguros, cu mijloace
ştiinţifice, pornind de la efecte spre cauze.
Pentru că, aşa cum scria Clausewitz, „războiul nu este nici
pierdere de timp, nici amor al riscului sau al succesului, nici produs
al unui entuziasm fără limite; el este un mijloc serios în serviciul unei
cauze serioase. (…) Războiul pe care îl duce orice comunitate –
popoare întregi, mai ales popoare civilizate – are drept cauză o
97
303
situaţie politică şi nu se explică decât printr-un motiv politic.

Războiul este deci un act politic. Totuşi, dacă el este o manifestare a
violenţei, complet, fără obstacole, absolut, aşa cum se poate imagina
după conceptul pur, el s-ar substitui, într-un mod autonom, politicii
imediat după ce aceasta l-a provocat; el ar elimina-o, urmând
propriile sale legi, asemenea unei mine care nu poate exploda decât
în direcţia şi în maniera dinainte fixate.“98
Este foarte importantă această precizare.
Războiul nu este însă politică. El este mijloc al politicii,
instrument al politicii, dar se separă de politică, de procedeele
politicii. Politica îi fixează doar parametrii. De îndată ce s-a declanşat,
în parametrii fixaţi de politică, războiul îşi urmează cursul, îşi are
propriile sale legi şi propriile sale efecte. Pot apărea chiar discordanţe
între război şi politică, ceea ce ar conduce la o distincţie teoretică
între aceste două domenii. Realitatea este însă alta.
Războiul, chiar dacă nu este politică, rămâne un instrument al
politicii. El se prezintă ca o serie de acte, de pulsaţii ale violenţei şi
durează suficient de mult pentru a-i fi influenţat cursul de o
inteligenţă superioară. Dacă războiul răspunde unui proiect politic,
este normal ca motivul politic care l-a generat să rămână prima şi
suprema consideraţie care-i dirijează conduita. Dar nici obiectivul
politic nu este tiranic, fixist, imuabil. Şi el se adaptează mijloacelor
existente şi poate fi, adesea, complet transformat. Dar el rămâne
totdeauna prima consideraţie. Politica pătrunde astfel în orice acţiune
militară, exercită asupra ei o influenţă continuă. Pentru că nu există
război de dragul războiului. Războiul este un mijloc al politicii.
În acest sens, la paragraful 24, Clausewitz notează celebra
frază care pune pentru totdeauna războiul în coordonatele sale reale:
„Războiul este o simplă continuare a politicii prin alte mijloace. Noi
observăm deci că războiul nu este un simplu act politic, ci un
veritabil instrument politic, o urmare a activităţii politice,
exercitarea acesteia prin alte mijloace. Ceea ce rămâne propriu
războiului este caracterul cu totul special al acestor mijloace. Arta
războiului, în general, şi staff-ul războiului, în fiecare caz în parte,
pot să vegheze ca tendinţele şi intenţiile politicii să nu fie
incompatibile cu aceste mijloace. Aceasta nu este desigur o exigenţă
minoră; ea poate, în anumite cazuri, să influenţeze intenţiile politice
98
Ibidem.
304
şi chiar să le modifice. Căci intenţia politică este scopul, iar războiul

este mijlocul, şi nu poate fi conceput mijlocul independent de
scop.“99
Aceasta este, de fapt, esenţa teoriei războiului, a filosofiei
războiului. O relaţie de condiţionare extrem de simplă, pe care
omenirea a construit-o, iar Clausewitz a reuşit, în sfârşit, să o şi
explice. Aceasta este un fel de ou al lui Columb în filosofia
războiului.
Totuşi, natura războaielor este diferită. Tensiunile şi motivele
pentru care se declanşează războiul sunt uneori atât de mari încât
viziunile politice şi cele militare aproape coincid. În aceste situaţii
care merg la limită, războiul va părea mai mult militar şi mai puţin
politic. Pe măsură ce aceste tensiuni se diminuează, războiul se
depărtează de extreme, de tendinţa sa naturală100, configuraţia politică
va diferi de cea a războiului ideal, a războiului-limită, astfel încât
războiul va deveni din ce în ce mai mult politic.
Politica poate să joace roluri diferite în diferite tipuri de
războaie. Uneori, ea iese în faţă, este vizibilă, clară, alteori, ea pare să
lipsească cu desăvârşire. În realitate, ea nu poate lipsi din nici un
război. Politica este inteligenţa statului. Ea operează cu mijloace
extrem de complexe şi de diversificate, unele chiar necinstite,
folosind sau evitând folosirea violenţei.
Războiul nu este niciodată ceva independent de politică. De
aceea, pentru a studia şi înţelege războiul, trebuie studiată şi înţeleasă
politica. Este o concluzie foarte importantă. Fiecare război are în
spate o politică, mai exact o decizie politică.
Această aserţiune are implicaţii foarte serioase în ceea ce
priveşte teoria războiului. El este, deopotrivă rezultatul unui impuls
natural orb şi un joc al probabilităţilor pe care-l pune în operă o
decizie politică. Aceasta din urmă îi dă sens, raţiune şi conţinut.
Agresivitatea nu este suficientă pentru a explica războiul. Cel mult,
ea explică violenţa. Războiul este un complex de acţiuni gândite,
elaborate. Există, deci, o trinitate a războiului: violenţa originală, ura
şi animozitatea care se explică prin acest impuls natural orb; jocul
probabilităţilor şi întâmplării care transformă războiul într-o
99
100
Este vorba de logica războiului, de teoria lui, de ecuaţia lui de confruntare între extreme, nu
de practica lui, de războiul real, cel care se supune legilor probabilităţii, ecuaţiilor nelineare.
305
activitate liberă a fiinţei şi calitatea sa de a fi un instrument al

politicii care îi dă calitatea raţională, mai exact, de unică raţiune.
Primul aspect interesează masele, cel de al doilea ţine de
competenţa şefului militar şi a armatei, iar cel de al treilea aparţine
guvernului. Teoria nu poate să ignore aceste elemente, nici
raporturile dintre ele. Ea se defineşte pe aceste trei elemente, le
studiază şi le modelează.
În capitolul intitulat Scopul şi mijloacele războiului,
Clausewitz revine asupra naturii complexe şi schimbătoare a
războiului. În afară de afirmaţia categorică potrivit căreia războiul
este un instrument al politicii, nimic nu este fixat în coordonate
definitive. Scopul războiului variază după cel politic, se ţine după el,
îl secondează şi îl transpune în practică, dar nu oricum, ci în funcţie
de condiţiile concrete. Totuşi, obiectivul politic nu se transpune, nu
se topeşte în cel militar, ci rămâne exterior acestuia. Obiectivul
militar rămâne totdeauna învingerea inamicului, dezarmarea lui. Ce
înseamnă, de fapt, dezarmarea inamicului?
Clausewitz distinge trei elemente: forţele armate, ţara şi voinţa
inamicului. Forţele armate trebuie distruse, ţara trebuie cucerită şi,
prin aceste două elemente, se realizează şi cel de al treilea. Astfel se
încheie pacea. Dar pacea nu rezolvă toate problemele. Războiul real
nu este cel din teoria războiului. „Dacă există războaie între state
inegale, aceasta dovedeşte că, în realitate, războiul este adesea
foarte departe de conceptul său original.“ Nu este nevoie ca două
state să se bată până ce se epuizează unul pe celălalt. Unul dintre
state poate ceda şi atunci pacea se încheie înainte de a se sfârşi
războiul. O astfel de eventualitate este foarte importantă şi ea se ia
totdeauna în calcul, datorită costurilor imense ale războiului şi
sacrificiilor pe care continuarea acestuia le impune.
Dar şi în relaţia dintre obiectivul politic al războiului şi
războiul ca instrument al politicii intervin foarte multe elemente care
pot influenţa atât desfăşurarea războiului, cât şi obiectivul politic
final. Obiectivul politic nu este imuabil. El însuşi variază, în funcţie
de condiţiile concrete, de desfăşurarea ostilităţilor, de presiunile
internaţionale, de starea resurselor, de rezultatele care se estimează,
deci de probabilitatea rezultatelor.
Uneori, se speră ca inamicului să-i fie impusă superioritatea
forţelor proprii într-o singură bătălie, obligându-l astfel să accepte
306
condiţiile încetării ostilităţilor şi încheierii păcii, alteori se vizează

distrugerea forţelor inamicului şi cucerirea teritoriului său prin mai
multe bătălii şi chiar prin mai multe campanii. Sunt şi cazuri când,
prin război, nu se vizează distrugerea sau dezarmarea forţelor
inamicului, ci crearea unor condiţii, prin intermediul unor strategii
indirecte, de a-l obliga să accepte încheierea păcii.
Acestea sunt aşa-numitele operaţiuni care au o influenţă
politică imediată. Printre ele se situează, astăzi, şi EBO. Este vorba
de acţiuni (de regulă, politice, dar nu numai) care să ducă la separarea
inamicului de aliaţii săi, de câştigarea de partea proprie a unor noi
aliaţi. Mai târziu, în praxiologie, aceste acţiuni vor fi integrate în ceea
ce numim strategia faptului împlinit.
Un alt mijloc este acela de a-l determina pe inamic să-şi
sporească cheltuielile şi să-şi epuizeze resursele. O astfel de strategie
indirectă va fi folosită în toate războaiele, inclusiv în timpul
Războiului Rece. Aceasta demonstrează realismul şi perenitatea
operei marelui strateg prusac.
Clausewitz arată şi modalităţile în care poate fi determinat
inamicul să-şi sporească cheltuielile şi să-şi epuizeze resursele.
Acestea sunt: a-i distruge o parte din armată şi a-i cuceri o parte din
teritoriu; a-i ocupa teritoriul, dar nu pentru a-l păstra, ci pentru a-l
devasta, a-i afecta economia, a-i produce pierderi; a-l uza. Această
modalitate – uzura inamicului –, care se va concretiza în arta militară
în ceea ce se numeşte război de uzură sau de atriţie, este definită de
Clausewitz ca o luptă care implică o epuizare graduală a forţelor
fizice şi psihice şi a voinţei pe toată durata acţiunii. Acest lucru se
realizează nu prin lupte cu obiective pozitive, adică ofensive, ci
printr-o simplă rezistenţă. Sau prin acţiuni numeroase, felurite, dar cu
obiective limitate şi foarte diversificate, dar integrate unui concept
unitar. Aceasta asigură utilizarea mai bună a mijloacelor,
economisirea lor şi uzura accentuată a celor ale inamicului.
Până unde se poate merge oare cu o astfel de strategie? Ce
legătură are ea cu dinamica efectelor? Prin fiecare acţiune din
timpul strategiei de uzură se urmăreşte distrugerea forţelor inamicului
până în acel punct în care inamicul să cedeze. Este şi un mod
tradiţional american de a duce războiul. Acest lucru se poate realiza
printr-o singură acţiune sau printr-o succesiune de acţiuni. Este de
preferat succesiunea de acţiuni. Acţiunea negativă – adică apărarea –
307
oferă prilejul ca, în timp, forţele inamicului să fie aduse în acea stare
din care nu mai pot continua acţiunea pozitivă, deci ofensiva, raportul
de forţe se va contrabalansa şi astfel cel din apărare va putea trece la
acţiuni ofensive. Strategia de uzură se foloseşte de cel slab pentru a
rezista împotriva celui puternic. Exemplul lui Frederic cel Mare din
timpul Războiului de şapte ani este concludent.
Singurul mijloc al războiului pentru a realiza scopurile politice
este lupta. Operaţia, se ştie, este o formă a luptei, un complex de
acţiuni de luptă, precum şi etapele de pregătire a forţelor, mijloacelor
şi resurselor pentru ducerea acestora.
Războiul este tot ce se raportează la forţe armate, adică la
crearea, pregătirea, întreţinerea şi folosirea lor. Lupta, în război, nu
este un fapt singular, ci un ansamblu compus din mai multe părţi,
care se disting unele după subiect altele după obiect. Subiectul este
constituit din structura forţelor, obiectul din scopul luptei. Toate
acestea alcătuiesc ceea ce se numeşte angajament sau angajare.
Întrebuinţarea forţelor nu este nimic altceva decât organizarea unui
anumit număr de angajări directe sau indirecte.
Scopul angajării, în război, este distrugerea forţelor inamicului.
Este însă posibil ca, în anumite războaie, distrugerea forţelor inamice
să nu fie considerată absolut necesară. De altfel, distrugerea forţelor
nu este decât un mijloc pentru a atinge obiectivul politic. Acesta
poate fi atins şi prin alte mijloace, cum ar fi demonstraţia de forţă,
punerea inamicului în faţa unui fapt împlinit etc. Acolo unde
inamicul este slab, în cazul unui angajament, acesta va ceda înainte
de a-i fi distrusă armata.
Singurul mijloc al războiului este lupta. Singurul mijloc al
luptei este angajarea. De aceea, distrugerea forţelor adversarului este
cheia de boltă a tuturor calculelor. Orice victorie importantă – care
înseamnă distrugerea forţelor inamicului – se propagă în toate
celelalte domenii, ca un fluid. Eficacitatea nu constă totuşi în
mijloace, ci în finalităţi, în rezultate, dar mai ales în efecte.
Distrugerea forţelor inamice nu înseamnă doar distrugerea fizică, ci şi
morală. Elementul moral este cel mai fluid. El se află peste tot şi, de
cele mai multe ori, nu supravieţuieşte distrugerii fizice.
Distincţia dintre acţiunea pozitivă – atacul – şi cea negativă –
apărarea – este necesară şi utilă. Ofensiva vizează distrugerea,
apărarea înseamnă aşteptare şi, adesea, uzură a inamicului. Ea nu este
308
însă aşteptare pasivă, anduranţă, ci trebuie să vizeze angajarea

convenabilă şi distrugerea forţelor inamice. Mulţi generali care n-au
ţinut seama de acest principiu, adică de caracterul activ-ofensiv al
apărării, au pierdut. Scopul apărării este, în general întârzierea
acţiunii inamicului, iar aceasta înseamnă aşteptare. Vine însă un
moment al angajării, care cere acţiune sau contra-acţiune ofensivă,.
Este momentul lovirii ofensive a inamicului. Şi atunci apărarea nu
mai este o acţiune negativă, ci una pozitivă.
Război înseamnă punerea în aplicare a unei decizii politice
prin mijlocirea armelor. Dar modul de punere în aplicare este flexibil.
Un comandant abil, atunci când scopurile politice ale războiului
permit acest lucru, evită bătălia şi caută să realizeze obiectivul
războiului fără costuri şi pierderi de vieţi. Este o întoarcere la arta lui
Sun Tzî care considera, între altele, că adevărata artă a războiului
constă în obţinerea victoriei fără luptă.
Între practica şi teoria războiului nu există suprapuneri
perfecte. Practica nu este teorie, ci aplicarea teoriei în funcţie de
circumstanţe, iar teoria ţine de logica războiului, de regulile şi
principiile care acţionează în acest domeniu, de ecuaţiile care îl
modelează, de… efectele practicii, într-o situaţie concretă.
Lucrurile nu sunt însă atât de simple. Tot ce ţine de acţiunea
umană – iar războiul este o formă violentă a acestei acţiuni – depinde
nu numai de legi şi de principii, de circumstanţe şi de factori aleatori,
ci şi de calitatea oamenilor, de capacitatea lor de a crea conexiuni, de
a găsi sau inventa soluţii ingenioase. Napoleon spunea că hotărârile
cele mai bune pe câmpul de luptă nu sunt, adesea, decât reamintiri,
de unde putem trage concluzia că, şi în război, tot el, omul, este
măsura tuturor lucrurilor.
De aici, rezultă rolul geniului militar, al comandantului de
excepţie. Clausewitz nu putea să nu remarce rolul personalităţii
militare, al geniului militar. Arta militară este plină de astfel de
exemple. Adesea, nu atât ştiinţa războiului, cât spiritul intuitiv şi
inventiv al comandantului – adică acela de a vedea în mod inteligent
relaţia cauză-efect – a dus o armată sau alta la victorie.
Genialitatea militară nu este o calitate unică, precum curajul,
ci o combinaţie armonioasă de calităţi. Geniul militar apare mai ales
la popoarele care au activităţi complexe. Rareori se vor găsi genii
militare la popoarele sălbatice. Aceste genii apar acolo unde evoluţia
309
intelectuală generală este la ordinea zilei, unde există o cultură, un

patrimoniu cultural, o experienţă de viaţă, o filosofie, o gândire
socială dezvoltată.
Curajul este de două feluri: cel personal, manifestat în faţa
unei primejdii, şi cel care presupune asumarea unei responsabilităţi,
fie în faţa unei instanţe, fie în faţa propriei conştiinţe. Curajul
manifestat în faţa unei primejdii se manifestă şi el în două moduri: ca
indiferenţă faţă de pericolul respectiv, ca dispreţ faţă de moarte, deci
ca o stare individuală permanentă, şi, respectiv, ca ambiţie, patriotism,
entuziasm. În acest din urmă caz nu este vorba de o stare permanentă,
ci de o stare emoţională, de un sentiment. Prima formulă a curajului
creează constanţa, cea de a doua generează îndrăzneala. Din
combinarea dintre cele două rezultă forma perfectă a curajului.
Acestea se întâlnesc mai ales la popoarele sălbatice sau semicivilizate.
Totuşi, în război, calităţile intelectuale au un rol predominant.
Războiul este domeniul de incertitudine, trei sferturi din elementele
pe care se fundamentează acţiunea rămânând în ceţurile unei
incertitudini mai mari sau mai mici. De aceea, ieşirea dintr-o astfel de
stare nu poate fi realizată decât de o inteligenţă subtilă, care poate
aprecia din instinct adevărul.
O inteligenţă superioară este cea care asigură consistenţă
războiului. Una medie poate doar să vadă just, ceea ce nu este
suficient, războiul fiind domeniul hazardului. „Pentru a triumfa fără
probleme în această confruntare neîncetată cu neprevăzutul, două
calităţi sunt indispensabile: mai întâi, o înţelegere care, chiar în orele
cele mai sumbre, conservă urma luminii interne care duce la adevăr;
apoi, curajul de a urma această lumină palidă. Prima a fost
configurată prin expresia franceză coup d’oeil (aruncătură de ochi);
cealaltă este determinarea. Din aceste două elemente a luat naştere
ideea unei decizii rapide şi exacte, foarte importantă atât pentru
domeniul tactic, cât şi pentru cel strategic.
Determinarea se datorează unei calităţi speciale a inteligenţei,
rapidităţii ei care este proprie mai mult spiritelor puternice decât
celor strălucitoare. Trebuie să fii puternic pentru a rezista războiului,
inclusiv erorilor şi ororilor războiului. Altfel devii timorat, iar
inteligenţa ta îşi pierde din consistenţă şi acţionezi sub impulsul
momentului. Determinarea, dincolo de logica argumentelor, trebuie
să conţină puterea cunoaşterii, a înţelegerii luptei, cultura luptei.
310
Capacitatea de a vedea totul dintr-o privire şi de a înţelege

astfel coordonatele determinării conduc la o calitate foarte des
întâlnită în război, domeniu al neprevăzutului şi forţă de a învinge
neprevăzutul: prezenţa de spirit.
Atmosfera războiului cuprinde, în viziunea generalului prusac,
patru elemente esenţiale: primejdia, efortul fizic, incertitudinea şi
hazardul. Pentru a le stăpâni este nevoie de tărie de caracter şi de o
mare capacitate de înţelegere, adică de energie, fermitate, forţă de
caracter şi spirit mobil. Dacă, spre exemplu, inamicul rezistă două
ore, în loc de patru, acest lucru exercită o mare presiune asupra
comandantului nu atât în mod direct, cât mai ales prin efectele asupra
combatanţilor, prin influenţa pe care o are asupra acestora.
Moralul şi entuziasmul sunt invers proporţionale cu rezistenţa
inamicului. O dată cu prelungirea acţiunilor, numărul victimelor
creşte, situaţia devine dificilă, iar comandantul trebuie să găsească
acele resurse pentru a depăşi mai întâi el însuşi starea pe care i-o
creează o astfel de situaţie şi apoi să-i influenţeze şi pe ceilalţi prin
ardoarea spiritului său, prin reaprinderea determinării, prin claritatea
speranţei pe care trebuie să le-o incumbe. Onoarea şi gloria sunt acele
valori care întreţin forţa unei armate şi a fiecărui luptător. Din păcate,
uneori, aceste valori supreme ale unei armate sunt ignorate şi chiar
terfelite de decidentul politic, care nu înţelege cultura acestei instituţii,
care nu înţelege logica şi fizionomia morală a celui mai teribil
instrument pe care îl are la dispoziţie – şi care este şi ultimul – şi
anume războiul. Politicianul mediocru condamnă războiul, fără să
aibă nici un argument pertinent împotriva acestuia, nici măcar propria
sa emoţie. Asemenea politicieni – destul de numeroşi şi de
iresponsabili în structurile politice ale neamului românesc din toate
timpurile – au adus mari prejudicii Armatei României şi conceptului
de război, ca instrument al unei politici matură şi responsabile.
Valorile supreme se cultivă, se întreţin şi se respectă. Toate
naţiunile îşi respectă eroii căzuţi pe câmpurile de bătaie ale neamului.
Fără acest respect, nu există nici valoare, nici spirit, nici prezenţă de
spirit. Armata este instituţia de risc extrem a unei naţii. Iar riscul
extrem cere curaj, putere, valori morale deosebite şi, mai ales, respect.
Din acestea rezultă acea energie atât de necesară continuării
luptei, ieşirii din situaţii dificile şi acea fermitate de caracter care se
materializează de cele mai multe ori în şi prin stăpânirea de sine.
311
Clausewitz spune că un spirit puternic este cel care nu-şi pierde

echilibrul nici chiar în cele mai violente furtuni.
Dincolo de aceste calităţi care se cer oamenilor, intervin şi alte
elemente deosebit de importante. Unul dintre acestea îl reprezintă
relaţia război-teren. Dacă în alte activităţi umane, terenul este la
îndemână, îl poţi cuprinde dintr-o singură privire, în război,
comandantul nu beneficiază de acest avantaj. Aici intervine, în afară
de cunoştinţele acumulate şi de informaţiile adunate, simţul de
orientare.
Acesta constă, după Clausewitz, în capacitatea de a ne
reprezenta rapid şi corect configuraţia geometrică a oricărui teren şi,
în consecinţă, cea de orientare rapidă în orice moment. Aici trebuie
să intervină acea însuşire a spiritului care se numeşte imaginaţie. Ei i
se asociază o bună memorie şi o deosebită capacitate de înţelegere,
de asociere. Senzorii de informaţie din sistemele şi reţelele I2SR sau
I2SCR (mai sunt, desigur, şi altele mult mai sofisticate), GPS-ul,
calculatorul şi reţeaua, chiar dacă oferă o informaţie în timp real, nu
înlătură necesitatea simţului de orientare, a respectului faţă de spaţiul
luptei, a rolului efectului de spaţiu, al efectului de teren, în
fizionomia şi filosofia EBO.
Istoria nu atribuie, totuşi, calitatea de a fi geniu decât celor
care s-au distins în primele rânduri, mai ales în activitatea de
comandament, întrucât aici se cer acele calităţi care, întrunite, duc la
genialitate. Clausewitz arată că nu i s-a atribuit lui Carol al XII-lea
calitatea de geniu, întrucât el n-a ştiut să subordoneze eficacitatea
armelor sale unei inteligenţe şi unei înţelepciuni superioare. Nici lui
Henric al IV-lea nu i se atribuie aura de geniu, deoarece el a trăit prea
puţin pentru ca talentul său militar să dea roade. Napoleon spunea că
nenumăratele decizii pe care le ia un şef militar constituie o problemă
de calcul matematic demnă de talentele unui Newton sau unui Euler.
De la elitele intelectuale superioare se aşteaptă strălucire,
capacitate de sinteză, viziune şi judecată de mare anvergură, care nu
se găseşte la inteligenţele obişnuite. Dar toate aceste calităţi nu au
nici o relevanţă istorică şi nici o finalitate dacă nu sunt însoţite de un
temperament adecvat şi de un caracter puternic. La acest nivel,
diferenţa dintre cunoştinţă şi voinţă, dintre a şti şi a putea este
flexibilă şi realistă. Un om inteligent ştie ce vrea, ştie ce poate, vrea
ce poate şi poate ce vrea.
312
6.3.2 Suportul pragmatic al operaţiei bazată pe efect
Considerăm, în acord cu numeroşi analişti, că operaţiile bazate

pe efect sau pe efecte (EBO) au un suport extrem de substanţial în
filosofia pragmatică americană. Susţinem acest lucru, întrucât
operaţiile bazate pe efecte, mai exact, abordarea problematicii
efectelor în fundamentarea, planificarea şi desfăşurarea operaţiilor
militare şi civil-militare presupune o gândire profundă, o arhitectură
care conexează concepte filosofice, istorice, psihologice, sociologice,
matematice, de management al riscurilor şi de altă natură foarte
consistente şi foarte bine ancorate în ceea ce numim acţiune eficientă.
EBO este şi trebuie să fie, în esenţa ei, o mare acţiune eficientă,
o meta-acţiune eficientă, ca să spunem aşa, sau un complex de acţiuni
eficiente, iar acest lucru presupune centrarea reflecţiei filosofice pe
motivele, scopurile, obiectivele acţiunii, identificând cu minuţie şi
răbdare toate efectele previzibile şi acceptând că pot exista şi altele,
necunoscute, unele chiar cu totul imprevizibile, dar care vor apărea
pe timpul desfăşurărilor.
Aşa cum subliniam în capitolele anterioare ale acestui studiu,
filosofia pragmatică americană se apropie cel mai mult de o astfel de
viziune. EBO nu este o simplă adaptare a acţiunii militare şi civil-
militare la efecte, ci un nou mod de a gândi, cunoaşte şi fundamenta
această acţiune din perspectiva, predominant pragmatică, a
conexiunilor multiple cauze-acţiuni-efecte-cauze.
6.3.2.1 Filosofia pragmatică şi EBO
Există un curent în filosofia contemporană denumit

pragmatism 101 . Acesta a apărut spre finele secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea în gândirea filosofie americană. Este un
curent original produs de modul de viaţă american, de gândirea
centrată pe obiect, pe utilitate şi pe eficienţa. Ideile fundamentale ale
acestui curent îşi au izvorul în structura cognitivă a clasei de mijloc
din perioada respectivă – şi dintotdeauna –, care îşi concentrează
efortul de analiză şi de cunoaştere pe efecte, adică pe consecinţele
practice ale acţiunii.
101
Pragma () – faptă, acţiune.
313
Pe americani îi interesează mai puţin teoria, atâta vreme cât

aceasta nu are o finalitate practică, nu se exprimă şi nu se simte, într-
o formă sau alta, în modul lor de viaţă. Americanii îşi orientează
efortul meditaţiei şi gândirii filosofice pe posibilităţile omului, pe
rolul şi locul lui într-un sistem care produce utilităţi, care creează
siguranţă şi încredere.
Din acest punct de vedere, filosofia pragmatică americană se
îndepărtează oarecum se filosofia europeană, centrată pe cunoaşterea
lumii, pe teoretizare excesivă, nu lipsită însă de efect în planul
cunoaşterii, dar nu este prea departe de filosofia asiatică, îndeosebi de
cea sinică, unde accentul se pune pe cunoaştere sinelui şi, pe această
bază, pe creşterea performanţei individuale, prin atingerea unor
praguri foarte înalte, excepţionale de concentrare psihică şi de
valorificare a calităţilor fiinţei umane, în cadrul unor determinări
tradiţionale şi al unor şcoli ce vin din străfundurile istoriei şi dau
consistenţă şi perenitate actului uman.
Americanii, în perioada apariţiei acestui curent, acordau mai
puţină atenţiei istoriei, destul de recentă şi de neimportantă pentru ei
(la acea vreme), punând în schimb accentul pe posibilitatea fiinţei
umane de a atinge performanţe îndeosebi în planul acţiunii.
Principalii reprezentanţi ai acestui curent sunt Charles Sanders
Peirce (1839-1914), William James (1842-1910) şi John Dewey
(1859-1952). În 1871, a luat fiinţă Clubul metafizic de la Cambridge
(Massachusetts) din care făceau parte o serie de cercetători şi
profesori.
Pragmatismul poate fi definit ca încercare de a fundamenta
criteriile adevărului şi ale semnificaţiei conceptelor în şi prin
consecinţele ce rezultă în practică din admiterea lor. Adevărul şi
semnificaţia au valoare prin utilitatea lor. Este adevărat ceea ce este
util, ceea ce are efecte utile. Baza acestei afirmaţii şi, evident, a
acestui concept se află în distincţia kantiană dintre raţiunea practică
(morala) şi acţiunea pragmatică (raţiunea utilitară).
Printre caracteristicile principale ale pragmatismului se
situează şi următoarele:
- raportarea critică la clasicii filosofiei moderne (Kant,
Descartes, empiriştii);
- situarea cunoaşterii pe suportul convingerilor şi interpretarea
convingerilor ca efect al acţiunilor pe care le creează;
314
- considerarea gândirii ca instrument folosit nu neapărat pentru

cunoaşterea realului, aşa cum este el, cât mai ales pentru modificarea
lui (instrumentalismul lui John Dewey);
- acordarea unei importanţe speciale semioticii;
- considerarea şi tratarea ştiinţei ca instrument de investigaţie
colectivă, în sensul înţelegerii comunităţii oamenilor de ştiinţă ca
subiect cunoscător;
- accentuarea teoriei metodei în cunoaştere;
- investigarea experienţei reale, concrete şi finite a oamenilor şi
renunţarea la metafizică.
Chiar dacă unele dintre caracteristicile pragmatismului sunt
exagerate sau discutabile, acest curent centrează efortul gândirii pe
efect, pe rezultat. Principalul reprezentant al acestui curent este
Charles Sanders Peirce, chiar dacă termenul de „pragmatism” a fost
folosit pentru prima dată de William James, în 1897, într-o lucrare
intitulată „Voinţa de a crede”102.
Opera lui Peirce, constând din articole şi studii publicate în
reviste de specialitate, este foarte tehnică, greu accesibilă publicului
larg, ceea ce a şi limitat popularitatea autorului. El a dorit să
folosească experienţa sa ştiinţifică pentru a fundamenta o concepţie
filosofică, adică un mod de a gândi. Domeniul logicii formale şi cel
al fundamentelor matematicii au fost instrumente foarte utile în
strădania lui Peirce. Contribuţiile sale filosofice se manifestă
îndeosebi în logică, teoria cunoaşterii şi semiotică.
Logica sa încearcă să corecteze şi să dezvolte logica lui Kant,
mai ales în ceea ce priveşte categoriile şi configurarea ideii de adevăr.
Ideea de adevăr formulată de Peirce a rămas semnificativă pentru
pragmatism. În viziunea lui Peirce, adevărul nu este corespondenţă,
nici coerenţă, ci aplicare în practică a conceptului. Este, cu alte
cuvinte efect.
Perice, în eseul „Fixarea convingerii”, analizează deosebirea
dintre credinţă, în sensul convingerii, şi îndoială. Convingerea
motivează şi dirijează acţiunea, se constituie într-un fel de argument-
suport al ei, în timp ce îndoiala creează nevoia de a cerceta calea de
ajungere la convingere, la credinţă şi de a verifica o astfel de cale
care, ar putea fi greşită sau deturnată.
102
William James, The Will to Believe, Human Immortality (1956) Dover Publications.
315
Există, în concepţia sa, diferite metode de a ajunge la

configurarea şi fixarea convingerii, dintre care cea mai importantă
este metoda ştiinţei, metodă care, în opinia sa, are trei componente:
- abducţia;
- deducţia;
- inducţia.
Termenul pe care-l foloseşte Peirce nu este cel de
“pragmatism” ci cel de “pragmaticism”. Primul ţine de simţul
comun, de o viziune ceva mai directă, cel de al doilea ţine de metodă,
de ştiinţa de a ajunge la adevărul folositor.
William James duce mai departe ceea ce a început Peirce în
conceperea pragmatismului ca teorie generală a acţiunii umane. Îl
preocupă, ca psiholog, mai ales acţiunea umană, îndeosebi cea
individuală. De aici, rezultă o modalitate specială de înţelegere a
adevărului. În concepţia lui James, pragmatismul se reduce la o
formulare devenită celebră: „.Adevărul constă pus şi simplu în ceea
ce este avantajos pentru gândire”.
Pragmatismul lui James se bazează pe un empirism radical. El
consideră că a pragmatismul constă din două componente esenţiale:
- o teorie a semnificaţiei, pe care o atribuie semioticii lui Peirce;
- o teorie a adevărului, pe suportul operei lui John Dewey.
L-a preocupat, de asemenea, înţelegerea măsurii în care
experienţa religioasă oferă dovezi sau argumente ale existenţei lui
Dumnezeu. Arată că o astfel de experienţă nu este suficientă. Efectele
pragmatice ale experienţei nu sunt şi nu pot fi argumente nici ale
existenţei, nici ale existenţei lui Dumnezeu, dar ele sunt foarte
importante pentru înţelegerea semnificaţiei şi pentru configurarea
ideii de adevăr ca produs al concreteţii gândirii.
Cel de al treilea reprezentat al acestui curent filosofic este John
Dewey, specialist în psihologie aplicată. În 1896, deschide un
laborator de psihologie aplicată, pe care îl va conduce până în 1904.
Scopul activităţii de laborator a fost acela de a înţelege mai bine
pedagogia şi psihologia aplicată. Urmează, într-un fel, drumul
deschis de Hegel, considerând că spiritul uman nu este altceva decât
un instrument necesar şi perfectibil, care ajută omul să se adapteze la
mediul în care trăieşte.
Dewey nu a avut o părere prea bună despre război. Dimpotrivă,
el a condamnat războiul, întrucât, în concepţia lui, nu face parte din
316
natura umană, ci este un rezultat al organizării sociale, al

conflictualităţii sociale. De aici nu rezultă că reflecţiile sale – ca
psiholog şi ca pedagog – nu sunt importante şi pentru a înţelege
coordonatele acţiunii pragmatice militare.
Ideile pragmatismului formulate de cei trei şi de întreaga
şcoală pragmatică americană ajută, desigur, şi la altceva decât simpla
reflecţie filosofică.
Pragmatismul american ajută la coborârea războiului „cu
picioarele pe pământ”, la scoaterea lui din mit şi din fatalitate, la
înţelegerea complexităţii cauzelor şi efectelor lui, precum şi a
impactului acestora asupra culturii şi civilizaţiei.
Pragmatismul a oferit gândirii militare nu doar o matrice
conceptuală bazată pe gândirea efectelor, ci şi o metodă de ajungere
la efect sau de conexiune la efect.
6.3.2.2 Analiza pragmatică şi EBO
Conceptul EBO este, în opinia brazilianului Alexandre Sergio

Rocha103, destul de vechi. El poate fi de-o vârstă cu cel de-Al Doilea
Război Mondial, sau chiar mai vechi. Colonelul Edward Mann,
locotenent-colonelul Gary Endersby şi Tom Searle, citaţi de Rocha,
în „Dominant Effets: Effets-Based Joint Operation”104, analizează o
serie de cazuri care ajung până la cel de-Al Doilea Război Mondial,
în care forţele armate americane au aplicat acest concept. Nu a fost
însă niciodată instituţionalizat un mecanism de gândire care să
justifice aderarea la acest principiu.
Astăzi, acest principiu este dezvoltat destul de timid şi de
inegal de doctrina interarme americană şi îndeosebi de ce a Forţelor
Terestre. Acest lucru nu este şi nu poate fi surprinzător. În fond,
orice operaţie planificată – şi toate operaţiile sunt planificate sau
presupun un proces complex de planificare – implică un efect
previzibil. Locotenent-colonelul Antulio J. Echevarria II arată că
orice acţiune are efecte de primul sau de cel de al doilea rang.105
103
Dr. Alexandre Sergio da Rocha, Opérations basées sur les effets. Une application militaire
de l’analyse pragmatique, Air & Space Power Journal en français - Printemps 2007.
104
Aerospace Power Journal 15, n° 3 (toamna anului 2001): 93.
105
Lieutenant colonel Antulio J. Echevarria II, " ‘Reining in’ the Center of Gravity Concept",
Air and Space Power Journal 17, n° 2 (été 2003): 91.
317
Problema determinării sau calculării efectului dorit diferă de

cea a efectelor veritabile ale unei acţiuni.
Modul în care cele două tipuri de efecte – cele dorite şi cele
rezultate – influenţează mediul politic, economic, militar şi socio-
cultural este însă foarte important pentru EBO.
Colonelul Edward Mann, locotenent-colonelul Gary Endersby
şi Tom Searle consideră că este necesară elaborarea unei teorii
fondată în întregime pe efecte. Acest lucru presupune concentrarea
efortului pe două direcţii:
- crearea unei teorii militare complete a planificării şi a
războiului, fondată pe o reflecţie bazată pe efecte şi impregnată de
acestea, ceea ce se şi întâmplă în prezent, îndeosebi în forţele armate
americane;
- efectuarea de studii pentru elaborarea fundamentelor teoretice
ale reflecţiei bazată pe efecte.
Rocha se ocupă de cea de a doua direcţie, iar acest lucru ni se
pare important pentru teoria efectului.
Reflecţia bazată pe efecte este proprie oricărei activităţi umane,
inclusiv planificării militare, iar americanii au o deosebită experienţă
în acest sens, întrucât modul lor de viaţă se bazează pe o conexiune
foarte puternică între teorie şi practică, pe o filosofie pragmatică
fundamentată, între alţii, de Charles Peirce şi, mai ales, de John
Deway.
În perioada 1986-1992, pe când era titular la o catedră în
cadrul Şcolii Naţionale Braziliene de Război, Rocha a elaborat o
teorie pe care a denumit-o analiza pragmatică. Această teorie n-a
fost aplicată niciodată în şcoala respectivă, dar, în opinia lui Rocha,
ea ar putea fi avută în vedere de politicile guvernamentale pentru a se
înţelege de ce un mare număr dintre aceste politici, care ar fi trebuit
să reuşească, n-au avut practic, niciun succes.
Rocha face o paralelă între teoria sa – cea a analizei
pragmatice – şi EBO, arătând că prima încorporează caracteristicile
celei de a doua şi, chiar mai mult, ar putea fi folosită pentru
clarificarea unor aspecte legate de studiile consacrate operaţiilor
bazate pe efecte.
Generalul David A. Deptula arată că EBO reprezintă o
„filosofie de planificare de campanie prin care planificatorul militar
foloseşte cunoştinţele sale superioare pentru a evita luptele de uzură,
318
aplicând forţa în locul potrivit şi la momentul potrivit pentru a obţine

efecte operaţionale şi strategice precise”. Acest principiu nu este
defel nou. Napoleon Bonaparte susţinea exact acelaşi lucru.
Colonelul Edward Mann, locotenent-colonelul Gary Endersby şi Tom
Searle atrag, de asemenea, atenţia asupra avantajelor EBO: „Accentul
pus pe situaţiile dorite – efectele – pentru a atinge obiectivele vizate
permite evitarea focalizării pe pseudo-obiective, cum ar fi
distrugerea”. Colonelul Echevarria II arată, deasemenea, că
comandamentul american defineşte EBO ca un mecanism care
permite obţinerea rezultatului strategic dorit, sau un efect asupra
inamicului, ”prin aplicarea panopliei complete de mijloace militare
şi non-militare la nivel tactic, operativ şi strategic.”106 Efectul este
înţeles aici ca rezultat, eveniment sau consecinţă materială,
funcţională sau psihologică care rezultă din mai multe acţiuni.
Centrul doctrinar al Forţelor Aeriene Americane de la Maxwell
AFB, din Alabama, defineşte EBO ca „operaţii care sunt planificate,
executate şi adaptate pentru a influenţa sau modifica sisteme sau
mijloace cu scopul de a obţine rezultatele dorite”.
Elementele importante ale conceptului american EBO sunt, în
viziunea lui Rocha, următoarele:
- influenţarea sau modificarea;
- rezultatele dorite;
- realizarea.
Influenţarea este o funcţie de putere. Într-adevăr, conceptual,
există o anumită relaţie dintre putere şi influenţa pe care o exercită
sau o poate exercita – care poate fi calculată sau estimată – şi
realitatea observată sau observabilă. Teoretic, aproape orice este
posibil. Practic, intervin o mulţime de elemente care influenţează
masiv acţiunea umană. Principiul „Ceteris paribus” (şanse egale),
care se foloseşte în unele calcule economice, se dovedeşte rareori
aplicabil şi în ceea ce priveşte realitatea efectelor.
Există efecte imediate (efecte de primul rang sau de prin ordin),
care sunt produse directe ale acţiunii, şi efecte ulterioare (de rangul
doi). Spre exemplu, un bombardament produce distrugeri.
Planificatorul din Forţele Aeriene vizează acest efect de prin ordin –
distrugerea unor obiective –, un efect dorit, care, la rândul lui, are alte
106
Lieutenant colonel Antulio J. Echevarria II, " ‘Reining in’ the Center of Gravity Concept",
Air and Space Power Journal 17, n° 2 (été 2003): 96, nota 24.
319
efecte – descurajare, slăbirea capacităţii de reacţie, crearea libertăţii

de acţiune pentru forţele proprii etc. –, de asemenea, efecte dorite,
precum şi alte efecte, de ordinul trei, în plan politic, economic, social
etc., unele dorite, altele nedorite. Este vorba de un sistem de efecte în
cascadă.
Cea de a treia componentă – realizarea – reprezintă o
corespondenţă dintre efectul planificat şi efectul realizat. Este relativ
uşor de realizat efectele de prim rang. Dacă este planificată
distrugerea, prin bombardare, a rezervoarelor de petrol dintr-o
anumită zonă – spre exemplu, distrugerea, în timpul bombarda-
mentelor NATO asupra Iugoslaviei din 1999, a rezervoarelor de
petrol de la Pancevo – acest lucru este relativ simplu, în cazul
deţinerii supremaţiei aeriene.
Dar lovirea acestor rezervoare, împreună cu alte acţiuni asupra
altor obiective din zonă (bombardarea podurilor de peste Dunăre de
la Novi Sad şi blocarea, în acest fel, a şenalului navigabil, lovirea
unor obiective care produceau diferite substanţe, folosirea unor
proiectile din uraniu sărăcit etc.) au creat efecte grave asupra zonei
care nici până astăzi n-au fost evaluate pe deplin. Acestea sunt efecte
în cascadă, unele previzibile şi luate în calcul, altele, imprevizibile.
Înţelegerea rezultatului aşteptat sau dorit presupune:
- definirea rezultatului dorit;
- evaluarea şanselor de a-l obţine, în funcţie de anumite acţiuni;
- evaluarea şanselor de a avea în vedere factori perturbatori,
independenţi de voinţa noastră, care împiedică realizarea efectului
dorit;
- evaluarea avantajelor tuturor posibilităţilor rezultatelor unei
acţiuni;
- verificarea posibilităţii de a izola rezultatul dorit de alte
rezultate probabile, unele dorite sau acceptabile, altele indezirabile;
- crearea planificată a unor circumstanţe ale acţiunii din care să
rezulte efectul dorit.
Esenţialmente, EBO depinde de:
- distincţia dintre produs şi rezultate;
- cunoaşterea oportună şi foarte precisă a raporturilor între
produse şi rezultate în aşa fel încât să fie posibilă probabilitatea
obţinerii rezultatului dorit;
320
- obţinerea unui produs care să declanşeze rapid cascada de

evenimente care să ducă la rezultatul (efectul) dorit.
Evident, aceste condiţii nu sunt specific militare. Ele ţin, în
general, de orice acţiune umană planificată.
În fundamentarea teoriei sale, Alexandre Sergio da Rocha
porneşte de la pragmatismul filosofic sau de la filosofia pragmatică a
lui Charles Sanders Peirce, pe care se întemeiază, dealtfel, întreaga
filosofie modernă americană, adică vestitul lor pragmatism.
Cunoaşterea este subiectivă. Raportul dintre subiect şi obiect suferă,
în general, o deformare perceptivă.
Omul nu poate fi totdeauna sigur de obiectivitatea percepţiei
sale. De aceea, experienţa este foarte importantă în demersul
cunoaşterii. Experienţa promovează o dimensiune intersubiectivă, de
verificare a percepţiilor şi cunoştinţelor. Această filosofie este în
concordanţă cu modul de viaţă american, cu „stilul” american, care se
bazează, în mai toate componentele sale, pe efecte.
De asemenea, sociologul american Erving Goffman, în Frame
Analysis, subliniază că orice eveniment poate fi descris în termeni de
focalizare. Interesele sunt motive ale acţiunii.
Scopul este acela de a izola anumite structuri de bază ale
comprehensiunii, disponibile în societate pentru a sesiza semnificaţia
evenimentelor şi a analiza vulnerabilităţile specifice care afectează
cadrul de referinţă.
Goffman susţine că nu există nici un fel de garanţie că
realitatea ar putea prezenta caracteristici la fel de satisfăcătoare ca
linearitatea şi non-contradicţia.
Putem stabili principiile de bază ale analizei pragmatice,
combinând ideile lui Peirce şi ale lui Goffman. Rocha are în vedere
următoarele concepte:
Acţiunile sunt procese care provoacă schimbări în lume şi în
care intervine un element stimulent identificat drept voinţă a unui
actor. Prin actor, autorul înţelege o entitate materială sau conceptuală
a cărei intervenţie este necesară şi, în general, suficientă pentru
desfăşurarea unei acţiuni.
Se face distincţie între un actor, care poate fi o entitate
conceptuală compusă din persoane şi un agent, înţeles ca o persoană
care este, de fapt, cauza eficientă a unei acţiuni. Agenţii pot fi actori
sau elemente care acţionează în numele sau în contul unui actor.
321
Actorii pot fi entităţi colective complexe, cum sunt guvernele,

armatele sau ţările în ansamblul lor. Actorii nu pot efectua acţiuni
decât prin intermediul unor agenţi.
Acţiunile individuale sunt legate de voinţa unei persoane.
Persoanele îşi pot manifesta voinţa în două moduri:
- prin declarare deschisă a intenţiilor;
- intenţia lor poate fi relevată prin sesizarea unei anumite
coerenţe a conduitei acestor actori sau agenţi, care apare ca un sistem
de acţiuni coordonate vizând realizarea unui obiectiv.
Primul mod este numit de autor retoric, iar cel de al doilea
pragmatic. Primul mod ţine de o anumită convenţionalitate socială
care constă în declararea verbală şi justificarea tacită a acţiunile
considerate ca fiind necesare. Toate acestea sunt convenţii sociale,
răspund unor obiceiuri, unei ordini sociale etc. Nu categorisim, spre
exemplu, o ţară drept inamic, pentru că nu dorim să creăm ostilitate,
chiar dacă aceasta reprezintă, prin ceea ce face, o ameninţare efectivă
la adresa noastră.
De aceea, definiţiile retorice corespund foarte rar cu cele
pragmatice. Trebuie să fii mult prea puternic sau mult prea
inconştient pentru a-ţi permite pragmatismul. Pragmatismul pare un
lux al celor puternici. Dar nici fără el nu se poate.
Definiţia pragmatică este, în general, descriptivă. Ea depinde
de rezultatele acţiunii. Rezultatele acţiunii unui actor determină
identitatea sa pragmatică, iar interacţiunea cu alţi actori determină
semnificaţia sa socială. Rezultatele acţiunilor vor fi diferite, în
funcţie de coordonatele în care se desfăşoară. Acţiunile produc,
totdeauna, cascade de efecte care urmează drumuri ramificate.
Distingem efectele în funcţie de interesul sau de interesele pe care le
avem. De pildă, prezenţa americană în Afganistan este privită din
două unghiuri total diferite:
- ca necesară pentru „pacificarea” Orientului Mijlociu şi demo-
cratizarea acestuia, prevenind astfel terorismul şi conflictualitatea
asimetrică foarte complexă şi cu desfăşurări imprevizibile;
- ca agresiune împotriva civilizaţiei arabe.
Evident, chiar dacă există un mandat pentru astfel de misiuni,
cele două atitudini nu au cum să fie reconciliabile şi cu atât mai puţin
reconciliate. Singura realitate – aceea a prezenţei trupelor americane,
ale NATO şi ale UE în zonă – constituie o realitate, adică un complex
322
de acţiuni reale cu efecte în cascadă extrem de diferite. De fapt, nu

efectele sunt diferite, ci modul în care sunt ele percepute, adică
utilitatea lor.
Succesul unei acţiuni calculate este, în opinia autorului, o
chestiune pragmatică. Exemplul pe care autorul îl foloseşte este cât
se poate de edificator. Elevii dintr-o ţară care aparţine lumii a treia
petrec cam 3 ore pe zi la şcoală. În rest, îşi ajută părinţii. Dacă un
ministru al educaţiei, care şi-a făcut studiile într-o ţară puternic
industrializată, va mări numărul de ore la 6, atunci, în ţara respectivă,
va spori absenteismul, întrucât părinţii copiilor nu se pot lipsi şase
ore pe zi de ajutorul copiilor lor.
Or, fără o pregătire corespunzătoare, aceşti copii nu vor avea
un viitor mai bun decât al părinţilor lor. De unde rezultă că, de foarte
multe ori, ceea ce teoretic (şi logic) pare ideal, moral şi constructiv,
din punct de vedere pragmatic, este nu numai irealizabil, ba chiar cu
efecte inverse, adică nocive. Deci, succesul unei acţiuni calculate
constă în rezultat.
O acţiune calculată reuşită trebuie:
- să producă rezultate dorit;
- să nu genereze efecte nedorite.
Aceste rezultate trebuie să fie verificabile.
Putem prezenta conexiunea dintre o acţiune calculată şi
efectele acesteia – produse şi rezultate – astfel:
- efectele dorite şi prevăzute rezultă din acţiunea dusă cu
scopul de a obţine anumite rezultate, desigur, dorite, dar fără
consecinţe indezirabile = acţiune calculată reuşită;
- efectele voite prevăzute rezultă din acţiunea dusă cu scopul
de a produce anumite efecte, dar rezultă şi efecte nedorite (în general,
imprevizibile) = acţiune calculată reuşită cu efecte secundare
negative;
- efectele voluntare prevăzute ale acţiunii dusă cu scopul de a
produce anumite efecte, dar din care rezultă şi efecte dorite
neprevăzute = acţiune fericită;
- acţiunea nu produce efectele voite prevăzute, cu sau fără
consecinţe neprevăzute = acţiune calculată infructuoasă.
Dintre acţiunile calculate infructuoase, cele mai importante, în
opinia autorului, sunt următoarele:
323
- acţiuni parţial infructuoase, prin care nu se realizează în

totalitate efectele dorite, chiar dacă nu se produce nici un efect
neprevăzut;
- acţiuni parţial infructuoase, cu efecte secundare pozitive, prin
care nu se realizează în totalitate efectele aşteptate, dar care produc
efecte dezirabile neprevăzute;
- acţiuni parţial infructuoase cu efecte secundare negative, prin
care nu se realizează în totalitate efectele prevăzute, dar care produce
efecte nedorite neprevăzute;
- acţiuni contrare, prin care nu se obţine niciunul dintre
efectele dorite şi nici dintre efectele nedorite neprevăzute;
- acţiuni contrare cu efecte secundare negative, prin care nu se
realizează nici un efect dorit, dar care produc efecte nedorite
neprevăzute;
- acţiuni contrare cu efecte secundare pozitive, prin care nu se
realizează nici un efect dorit, dar care produc efecte dezirabile
neprevăzute.
Acţiunile calculate infructuoase pot fi consecinţe rezultate din
următoarele trei circumstanţe diferite, independente sau conexate:
- acţiunea poate să producă efecte neprevăzute sau să nu
producă efecte aşteptate din cauza unei erori de execuţie, datorată, în
principiu, limitelor umane;
producă efecte dorite, pentru că ideile despre modul în care se produc
lucrurile în lume (denumită în general teorie explicativă) nu se aplică
în respectivele circumstanţe (aplicarea greşită a unei teorii explicative
corecte);
producă efecte dorite, întrucât rezultă, în mod natural, din aceasta,
efecte neaşteptate (aplicarea unei teorii explicative, dar care se
dovedeşte a fi incorectă).
După importanţa efectelor voite pentru situaţia dată, acţiunile
calculate pot fi categorisite în acţiuni determinante şi acţiuni
mediatoare. Acestea nu sunt însă proprietăţi ale acţiunilor, ci mai
degrabă scopuri sau obiective ale acestora. Spre exemplu, când
administraţia americană a hotărât să-l considere pe generalul Manuel
Noriega, preşedintele Panama, drept un traficant ordinar de droguri,
s-a folosit, pentru aceasta de acţiuni diplomatice şi economice.
324
Acestea sunt, în opinia lui Rocha, acţiuni mediatoare. Teoria

explicativă a relaţiilor internaţionale, care a inspirat o astfel de soluţie,
presupune ca respectivele acţiuni (economice şi diplomatice, în acest
exemplu) să fie suficient de puternice şi de convingătoare pentru a
determina o insurecţie şi a-l îndepărta pe generalul Noriega de la
putere. După cum se ştie, aplicarea acestei teorii, în cazul dat, n-a dat
rezultate. Statele Unite au lansat atunci operaţia Just Cause pentru a
interveni militar în Panama în decembrie 1989.
Analiza pragmatică are în vedere rezultatul. Toate ideile
încorporate în conceptul EBO – influenţare sau modificare,
rezultatele dorite, aşteptate sau realizate etc. – sunt, de fapt,
consecinţe ale acţiunilor planificate, adică rezultate.
Specific pentru EBO este faptul că există ceea ce se cheamă
intenţionalitate. Cu alte cuvinte, EBO constă într-un sistem de acţiuni
calculate, având la bază o intenţie. Acţiunile calculate sunt, deci,
conexe intenţiei, sunt mijloace sau instrumente ale acesteia.
În opinia lui Rocha, analiza pragmatică ar putea avea aici o
funcţie de comunicaţie intersubiectivă, adică între subiecţi, întrucât,
la urma urmei, EBO este o sarcină şi un produs al unei colectivităţi,
care poate fi privit şi analizat din mai multe puncte de vedere. Este
vorba de participarea unui număr mare de oameni pentru a construi
această realitate cu geometrie complexă.
EBO este, deci, o realitate cu geometrie complexă, întrucât
produsele acţiunilor calculate sunt, pe de o parte, cele pentru care s-a
declanşat operaţia şi, pe de altă parte, o suită de efectele complexe,
unele prevăzute sau previzibile, altele parţial previzibile, altele total
imprevizibile.
EBO nu este o simplă operaţie militară, ci un alt mod de a

concepe, cunoaşte, elabora, planifica şi integra acţiunea militară şi
civil-militară, în funcţie de dinamica spaţiului luptei şi de variaţia
condiţiilor concrete, atât a celor iniţiale, cât şi a celor actuale şi
viitoare. Stabilitatea pilonilor EBO nu constă în fixismul lor, ci în
dinamismul lor. Pilonii EBO se mişcă, sunt variabili, iar forţa şi
densitatea constau nu în lipsa mişcării, ci în accelerarea acesteia. De
aceea, EBO corespunde dinamismului complex, lumii accelerate,
realităţii schimbătoare, flexibile şi chiar fluide.
325
6.3.3 Principii ale EBO
Printre principiile importante ale EBO, în condiţiile actuale şi,

mai ales, în perspectiva variaţiei lor complexe şi aleatoare,
considerăm că pot fi incluse şi următoarele:
- pragmatismul acţiunilor;
- integrarea efectelor;
- complexitatea condiţionată;
- suportul cognitiv;
- cunoaşterea incertitudinii.
Pragmatismul acţiunilor constă îndeosebi în buna măsură,
adică în capacitatea comandantului, planificatorului şi comandamen-
tului de a profila, deopotrivă, un efect, un efect de efecte şi un lanţ al
posibilelor efecte. Acest principiu obligă planificatorul să răspundă
atent la o provocare majoră şi câteva întrebări directe: Care sunt şi
care pot fi efectele ce condiţionează şi vor condiţiona acţiunile? La
ce folosesc ele? Care este raportul dintre efectele previzibile, cele
posibile şi costuri? Cum influenţează ele lanţurile cauzale? Care
poate fi modelul evolutiv?
Integrarea efectelor nu reprezintă doar efortul de a însuma
efectele, de a le pune într-un tabel, într-o matrice sau într-o relaţie de
condiţionare reciprocă, ci şi posibilitatea de a duce evoluţiile şi
condiţionările lor spre şi pe un aliniament al esenţei. Înseamnă a
desprinde şi a înţelege esenţialul. Iar acest esenţial rezultă din
integrarea efectelor, dintr-o perspectivă holistică a operaţiei, înţeleasă,
deci, ca întreg, ca arhitectură unitară şi foarte solidă.
Complexitatea condiţionată exprimă, de fapt, complexitatea
lanţului cauzal. Din acest punct de vedere, EBO sau EBAO, se
bazează pe cunoaştere, pe raţiune, pe investigarea permanentă a
condiţionărilor şi variaţiilor. În EBO, constantele sunt puţine, iar
variabilele multiple.
De aceea, EBO nu este o operaţie sigură, nu este o operaţie în
deplină siguranţă, ci o operaţie în mişcare, o operaţie care se
adaptează atât la ceea ce ştim, cât şi la ceea ce nu ştim, dar trebuie să
aflăm.
Suportul cognitiv arată că EBO cere cunoaştere. Adică
informaţie în timp real, capacitate de analiză a întregului spectru al
unei realităţi complexe, mişcătoare şi nesigure, instrumente cognitive
rapide şi eficiente de explorare, scanare, analiză şi înţelegere a
326
spaţiului concret şi a timpului real, a mişcării, devenirii şi

transformării.
Cunoaşterea incertitudinii este un principiu complementar
suportului cognitiv şi constă, în primul rând, în acceptarea
incertitudinii, ca realitate şi nu doar ca supoziţie. Cunoaşterea
incertitudinii este singura cale eficientă pentru crearea acelui minim
de certitudine relativă care motivează acţiunea, mai ales acţiunea
militară şi civil-militară în plan strategic, operativ şi tactic.
Cunoaşterea incertitudinii este o construcţie oarecum paradoxală,
întrucât incertitudinea intra în conflict cu cunoaşterea. Este adevărat,
omul poate cunoaşte domeniile de incertitudine, chiar unele dintre
cotele de incertitudine, dar nu incertitudinea, ca atare. Cunoaşterea
incertitudinii presupune înlăturarea acesteia sau, în orice caz, crearea,
pe un suport de incertitudine, deja cunoscut, a unui suport de
certitudine, în sensul creării condiţiilor de acţiune într-un mediu de
incertitudine. Prima condiţie pentru a înlătura incertitudinea este
cunoaşterea ei.
6.3.4 Caracteristici ale EBO
Considerăm că EBO se distinge de celelalte tipuri de operaţii

(deşi toate operaţiile tind spre o dimensiune bazată pe efecte),
datorită, în principal, următoarelor caracteristici:
- universalitate şi specificitate;
- caracter cognitiv;
- caracter militar dar şi civil-militar;
- complexitate condiţionată semnificativ;
- interconexiune dinamică;
- flexibilitate complexă;
- adaptabilitate continuă.
Toate caracteristicile enunţate mai sus fac din EBO o operaţie
a războiului cognitiv, dus nu doar pentru a învinge un inamic sau
pentru a supune o ţară, ci şi pentru a controla şi gestiona un conflict
sau altul, pentru a ieşi din incertitudine, pentru a domina sau gestiona
conflictualitatea lumii, acceptând realitatea, aşa cum este ea,
dinamică şi foarte complexă, şi eludând fixismele şi, pe această cale,
ieşind din fatalitatea disproporţionalităţii şi din fantasmele trecute şi,
mai ales, din cele prezente.
327
6.4 Dimensiunea militară a Operaţiei Bazată pe Efect
Operaţiile Bazate pe Efecte (EBO) aparţin Forţelor Armate

Americane şi în primul rând Forţelor Aeriene. Acest tip de operaţii
reprezintă traducerea în acţiuni militare a ceea ce putem numi,
generic, mod de viaţă american, un fel de a trăi care se bazează pe o
filosofie pragmatică şi pe respectul efectelor. Unii dintre ofiţerii
americani care au scris sau au comentat acest concept, printre care se
situează şi locotenent-colonelul J. P. Hunerwadel 107 din Forţele
Aeriene ale SUA, consideră că, printre factorii care au contribuit la
crearea acestui concept de operaţii bazate pe efect (EBO), se situează
„modul tradiţional american de a duce un război”, adică „războiul de
uzură şi anihilarea forţelor militare angajate de inamic”, precum şi
ceea ce unii numesc „acţiuni bazate pe parametri” operaţiilor aeriene,
în care „se pune accentul pe luarea deciziilor de alegere (selectare) a
obiectivelor şi mijloacelor de tratare (lovire) bazate pe resursele şi
mijloacele disponibile pentru atacarea unor obiective speciale.” 108
Războiul de uzură/anihilare şi luarea deciziilor bazate pe parametri
continuă să constituie suportul luptei, respectiv, al acţiunii tactice.
Dar costurile unui astfel de război au devenit problematice pentru
Statele Unite. Locotenent-colonelul Hunerwadel arată că, „din
punctul de vedere al unui aviator, acţiunea bazată pe parametrii ar
putea să se dovedească chiar ineficace pentru atingerea obiectivelor
politice ale conflictului, în măsura în care ea nu răspunde nici la
întrebarea de ce sunt lovite anumite ţinte, nici în ce mod această
acţiune permite atingerea obiectivelor stabilite.”109
Un astfel de „mod american” de alegere a obiectivelor şi de
tratare a acestora pe bază de parametri a fost întrebuinţat şi în
războiul din Vietnam. Insuccesul de acolo s-a datorat, în mare parte,
decalajului constant dintre mijloacele de luptă de care dispuneau
forţele armate americane şi obiectivele politice ale acelui război.
107
http://www.airpower.maxwell.af.mil/apjinternational/apj-f/2007/Pri07/ hunerwadel.html
108
locotenent-colonel J.P. Hunderwadel, Apud, Russell F. Weigley, The American Way of War:
A History of United States Military Strategy and Policy, (New York: Macmillan, 1973), XXII;
maior Steven M. Rinaldi, "Beyond the Industrial Web: Economic Synergies and Targeting
Methodologies", (thèse, School of Advanced Airpower Studies, Maxwell AFB, Alabama, avril
1995), 36.
109
J. P. Hunerwadel, Ibidem.
328
Ca urmare a acestei experienţe, forţele armate s-au întors la

principiile clausewitziene de bază, insistând, aşa cum au făcut-o şi în
cel de Al Doilea Război Mondial, pe nevoia de a lega obiectivele de
la toate nivelurile războiului – de la cele politice la cele tactice – într-
o relaţie cauzală logică. Această apropriere bazată pe rezultate, în
care strategia trebuie adaptată la sarcinile stabilite prin decizia
politică, devine, la americani, baza doctrinei de planificare. Efectul,
în acest caz, nu este un simplu rezultat – planificat, aşteptat, dorit sau
nedorit –, ci finalul în evantai al unui lanţ cauzal complex şi
complicat, care se cere foarte bine cunoscut.
Desigur, în ultimă instanţă, operaţia (sau acţiunea) bazată pe
efecte nu aduce sau n-ar trebui să aducă noutăţi spectaculoase,
revoluţionare. Dealtfel, la prima vedere, nici nu aduce. Oamenii au
fost preocupaţi din toate timpurile de efectul sau de efectele acţiunii
sau acţiunilor lor. Aduce însă, în prim plan, un mod de a gândi, un
mod de a cunoaşte şi înţelege războiul ca sistem şi ca proces al unor
acţiuni care nu se limitează la distrugerea inamicului, ci vizează
gestionarea şi chiar managementul lanţului cauzal, mai exact al
complicatei construcţii dinamice cauză-efect, dintr-o perspectivă
predominant pragmatică, în spiritul tradiţionalei filosofii pragmatice
americane de la începutul secolului trecut, fundamentată, aşa cum
subliniam în paginile anterioare, de Charles Sander Pierce, William
James şi materializată cum nu se poate mai bine de instrumentalismul
lui John Dewey şi de evoluţia „modului de viaţă american” din care,
dealtfel, s-a şi născut.
6.4.1 RMA şi EBO
Operaţia bazată pe efecte (EBO) şi abordarea efectelor în

fizionomia operaţiei sau abordarea pe baza efectelor a operaţiei
(EBAO) sunt produse ale noii revoluţii în domeniul militar, ale
dezvoltării, pe suport higt-tech şi IT, a noii gândiri filosofice
pragmatice militare. Esenţa politico-militară şi strategică a unor astfel
de operaţii este aceea că fiecare pas trebuie gândit nu doar prin
parametrii acţionali, ci mai ales prin parametri finali, prin efecte.
Principiul tranzitivităţii – dacă A implică B şi B implică C, atunci A
implică C – trebuie rescris, în cazul EBO, astfel: pentru a obţine
relaţia A implică C, este necesar ca A să implice B şi B să implice C.
329
Nu este, desigur, acelaşi lucru spus altfel, ci altă construcţie, în care

pot fi operate extensii infinite. Pentru a obţine relaţia A implică C,
putem crea sau folosi un lanţ mult mai complex, de tipul A implică B,
B implică B1, B1 implică B2, (...), Bn implică Bn+1, sau chiar lanţuri cu
desfăşurări în bifurcaţii, care arată, de fapt, mulţimea infinită de căi şi
de acţiuni pentru a ajunge la un singur efect. Trebuie însă să
remarcăm că fiecare desfăşurare reprezintă, la rândul ei, un efect,
astfel încât efectul final devine, în fond, un efect de efecte.
EBO corespunde, în mare măsură, unui astfel de raţionament.
Trebuie, potrivit acestei viziuni, să ieşim din modul simplist, îngust,
mecanicist de a vedea relaţia cauză-efect şi să încercăm s-o înţelegem
în complexitatea ei, adică în dinamismul ei complex, care se supune
unor probabilităţi condiţionate, unor evoluţii în lanţ pe care nu le
putem controla în totalitate. Aici este cheia: EBO se supune unor
probabilităţi condiţionate pe care nu le putem controla în totalitate.
Astfel, vom înţelege, poate, că nu doar atitudinea lui Miloşevici este
cauza fundamentală a dezastrului din Iugoslavia, că nu doar din
cauza copacilor nu vedem pădurea, că nu doar din cauza lui Hitler s-a
declanşat cel de-Al Doilea Război Mondial şi nu doar din cauza lui
George Bush s-a produs criza financiară din America. Conceptul
EBO ne îndeamnă să mergem pe firul apei în sus şi să explorăm nu
doar un izvor, ci toate izvoarele care generează un fluviu şi toate
împrejurările şi condiţiile care sunt efectiv, toate la un loc şi fiecare
în parte, cauzele fluviului.
EBO, deşi vizează o construcţie sigură, bazată pe efecte,
reprezintă, de fapt, un mod foarte realist şi pragmatic de a înţelege şi
aborda relaţia cauză-efect şi de a activa oportun, realist şi, pe această
bază, eficient mecanismele şi procesele de producere a efectului dorit,
aşteptat, util, necesar.
În interviul acordat în 2006 Revistei NATO, generalul Lance L.
Smith, Comandantul Comandamentului Suprem Aliat pentru
Transformare din acea vreme arăta că procesul de transformare „are
semnificaţii diferite pentru diferiţi oameni. Sunt desigur cei care o
percep ca transformare a unei forţe marcate de procesul îmbătrânirii
într-o forţă de vârf cu un înalt grad de tehnologizare. Cred că acesta
este lucrul care se va întâmpla în cele din urmă. Dar nu se va
întâmpla mâine, întrucât nu acesta este modul în care se petrec
lucrurile în ţările noastre sau în NATO. Trebuie să elaborăm
330
concepte şi standarde, trebuie să ne hotărâm ce doreşte Alianţa să

facă şi să determinăm misiunea.”110
Conceptul strategic NATO, elaborat la summit-ul de la Roma
din 1991 şi modernizat pe parcurs, reprezintă un exemplu foarte
concludent al procesului de transformare, în dimensiunea sa
filosofică (înţeleasă, deci, ca mod de a gândi), politico-militară şi
strategică şi, deopotrivă, al modului în care se construieşte şi se poate
reconstrui o nouă şi substanţială bază de reflecţie pe probleme
politice, strategice, operative şi tactice ale acţiunii militare, în funcţie
de imensitatea şi dinamica factorilor determinanţi (favorizanţi sau
restrictivi). În Evul Mediu, arcaşii englezi, cu arcurile lor lungi,
loveau şi perforau o ţintă cu armătură de mărimea unui coif la o
distanţă de peste 240 de metri şi nimeni nu credea, atunci, că poate fi
depăşită sau perfecţionată în scurt timp această teribilă performanţă.
Rachetele balistice de azi pot lovi orice punct de pe glob, iar cele de
mâine, probabil, şi din sistemul solar, fără ca nouă să ne pese prea
mult de asta, atâta vreme cât nu suntem noi ţinta. Dar noi ştim sau
măcar intuim că astfel de dezvoltări nu au limite, că performanţele la
care se va ajunge în materie de distrugere şi de lovire a ţintelor sunt,
practic, infinite. Evoluţiile acestea ies din linearitate şi, odată cu
dezvoltarea lor complexă şi paradoxală, şi gândirea încearcă să
înţeleagă mai bine complexitatea lumii, a conflictualităţii şi a propriei
ei evoluţii. Adică efectul.
Operaţia Bazată pe Efecte nu dă mai multă siguranţă, nici mai
multă certitudine militarilor. Dimpotrivă, ea generează reflecţii noi,
temeri noi şi responsabilităţi noi. Ne dă însă posibilitatea să acceptăm,
să înţelegem şi să respectăm incertitudinea.
În Anexa nr. 11 se prezintă o imagine a fizionomiei militare a
efectului
Gneralul Lance L. Smith, Comandantul Comandamentului

Suprem Aliat pentru Transformare, arată că abordarea operaţiilor pe
baza efectelor (EBAO) este înţeleasă în mod diferit, de diferiţi
oameni. „Unii o denumesc acţiune şi planificare concertată sau
abordare comprehensivă. Aceasta este EBAO, există o mulţime de
lucruri dificil de definit în lumea gândirii pe baza efectelor. Este
vorba de un proces bazat pe efecte şi aceasta este de fapt ideea – să
110
http://www.nato.int/docu/review/2006/issue3/romanian/interview.html
331
renunţăm la a-i mai spune comandantului exact ce dorim ca el să

întreprindă din punct de vedere tactic şi cum să o facă, încercând
mai curând să-i spunem care sunt efectele pe care dorim să le
realizăm pe câmpul de luptă şi să-l lăsăm pe comandant să ia
propriile decizii în privinţa modului de a le obţine. Acesta este
nivelul tactic al gândirii bazate pe efecte. Atunci când avansăm la
nivelurile mai înalte ale marii strategii, ne confruntăm cu o stare
sporită de confuzie, dar conceptul este totuşi acelaşi. Încercăm să
obţinem un efect într-o ţară, regiune, zonă şi ceea ce am învăţat clar
în timp este că acest lucru nu poate fi făcut doar de armate.
Realizarea efectului dorit presupune alte elemente ale puterii
naţionale şi trebuie să gândim în acest mod. În special noi, cei din
armată, nu am gândit astfel întotdeauna, dar cred că nici alţi actori
nu au făcut-o.”111
Cu alte cuvinte, procesul de transformare implică nu doar
reorganizarea armatelor, dotarea lor cu mijloace moderne, ci şi
revoluţionarea conceptelor, a modului de a gândi şi înţelege acţiunile
militare şi civil-militare, ca procese complexe de pregătire,
desfăşurare sau de prevenire a războiului, de gestionare a crizelor şi
conflictelor armate, de descentralizare a acţiunilor, de aplicare a
noilor principii ce ţin de flexibilitate, prevenţie, acţiune indirectă şi
responsabilitate.
Abordarea operaţiilor pe baza efectelor este o chestiune foarte
subtilă şi, de aceea, această problematică va fi şi în continuare
înţeleasă şi tratată în mod foarte diferit. Rolul acestui concept în
transformarea militară este, totuşi, esenţial. Un astfel de rol, după
opinia noastră, constă în:
- reconsiderarea relaţiei cauză-efect în acţiunea militară, pe
baza înţelegerii complexităţii cauzelor şi dinamicii efectelor, adică a
determinării efect-cauză;
- calcularea, după metode moderne, a lanţurilor sau cascadelor
de efecte;
- formarea capacităţilor de selectare şi combinare a efectelor;
- centrarea planificării, a instruirii şi pregătirii forţelor şi
mijloacelor pe suportul comprehensiunii efectelor;
- dezvoltarea, în cadrul filosofiei şi fizionomiei C2, C3, C4 (de
comandament) a unei componente de reflecţie şi predicţie strategică a
111
http://www.nato.int/docu/review/2006/issue3/romanian/interview.html
332
efectelor şi, pe această bază, de expertizare strategică a deciziilor

politice majore.
(Unele detalii în legătură cu complexitatea EBO se prezintă în
Anexa nr. 12)
Există, fără îndoială, şi alte aspecte majore privind dinamica şi
dialectica specifice ale conceptului EBO sau EBAO, dar nu
dezvoltăm subiectul, întrucât esenţa acestui domeniu constă în
flexibilitatea şi fluiditatea sa, în adaptabilitatea la condiţii şi, mai ales,
la cerinţele sale din viitor.
EBO nu reprezintă doar un nou tip de operaţii. Dealtfel, nici nu
este vorba de un nou tip de operaţii, pentru că, din antichitate şi până
azi, esenţa operaţiilor militare nu s-a schimbat radical. EBO
reprezintă un nou mod de a gândi acţiunea şi operaţia de tip militar şi
civil-militar.
6.4.2 EBO şi inducerea efectului
Efectul este un rezultat. A planifica o operaţie prin abordarea

efectelor înseamnă, la prima vedere, a pune căruţa înaintea cailor.
Este posibil şi aşa ceva, cu condiţia ca sistemul de tracţiune al căruţei
să fie transformat într-un sistem de împingere al căruţei, aşa cum s-au
petrecut lucrurile, spre exemplu, în transportul naval, remorcherele
fiind transformate în împingătoare. Avantajul ar fi acela că
împingătorii (caii, în exemplul nostru şi împingătoarele în sistemul
transportului fluvial) ar vedea căruţa, împingătoarele au în faţă
şlepurile şi toată încărcătura. Ceea ce nu este foarte puţin.
Şi totuşi, nu poate exista un plan real şi realizabil, dacă nu se
ţine seama de rezultate, de efecte. Un oplan viabil şi realist trebuie să
identifice, să evalueze, să conexeze şi să integreze toate elementele
care intră în ecuaţia planificării. Oplan-ul poate fi, la rândul său,
secvenţial, unitar sau integral, static sau, în cazul în care se introduc
variabile cuantificabile, dinamic.
Planurile – mai ales planurile operaţiilor militare – sunt
sinergice, cuprinzătoare şi foarte speciale. Planificatorul trebuie să
aibă, în acest sens, o foarte temeinică cultură a planificării şi a
domeniului planificat. Aşa cum bine se ştie, nu oricine poate întocmi
un oplan, ci numai ofiţerii inteligenţi, capabili, creativi şi cu foarte
multă experienţă, nu izolat, desigur, ci în cadrul unei echipe. Esenţa
333
unui oplan constă în capacitatea de a configura operaţia, de a construi

şi constitui un model al acesteia.
În Anexa nr. 13 Fizionomia dinamică a unui oplan EBO, se
prezintă o posibilă grilă a efectelor.
Folosind o astfel de grilă, efectele previzibile sunt puse în

conexiune iniţială şi chiar ulterioară cu celelalte elemente specifice
ale planificării operaţiei – scopuri, obiective, forţe, mijloace, resurse,
acţiuni –, iar determinările şi interdeterminările dintre acestea pot să
fie evaluate şi chiar modelate.
6.4.3 Caracteristici militare ale EBO
Operaţia Bazată pe Efecte este tentantă, dar nu poate fi

accesibilă oricui, chiar dacă utilizarea ei extinsă devine din ce în ce
mai necesară. O astfel de operaţie cere, în afară de competenţe şi
resurse strategice, tehnologice şi informaţionale, şi un mediu prielnic,
un suport de putere militară şi civil-militară, un sistem de relaţii bine
structurate, cooperare şi colaborare internaţională, precum şi un
suport de valori militare,. De cultură militară, foarte solid. La ora
actuală, numai Forţele Armate ale SUA sunt în măsură să pregătească
şi să desfăşoare cu adevărat operaţii de acest gen, întrucât astfel de
operaţii reclamă un concept filosofic, un sistem foarte bine pus la
punct de prognozare şi planificare a efectelor, precum şi capacitatea
de a opera în condiţii complexe, cu evoluţii imprevizibile şi chiar
haotice.
6.4.3.1 EBO, apărarea naţională şi apărarea colectivă
Operaţiile prezente şi mai ales cele viitoare vor fi din ce în ce

mai mult abordate, fără îndoială, pe un suport de efecte dinamice şi
complexe. Acest suport se structurează, mai întâi, pe câţiva piloni
importanţi – capacităţile militare şi civil-militare ale SUA, ale NATO
şi ale UE –, la care se adaugă şi cele ale unor ţări care nu fac parte
din alianţe şi coaliţii, cum ar fi Rusia, China, India şi Japonia.
Intervenţia Rusiei în Georgia, spre exemplu, poate fi considerată o
adevărată Operaţie Bazată pe Efecte, ca şi intervenţiile americane sau
cele ale diferitelor coaliţii în Balcanii de Vest, în Irak şi în Afganistan.
334
Operaţia Bazată pe Efecte va fi, în curând, operaţia

fundamentală a apărării colective şi a apărării naţionale, îndeosebi
pentru ţările care fac parte din NATO şi din UE, dar nu numai pentru
acestea.
Totuşi, o astfel de operaţie nu este una standardizată, nu
dispune de reguli şi proceduri clare şi nu face parte din mulţimea
acelor operaţii din formele de luptă tradiţionale (apărare, ofensivă,
retragere, urmărire, întâlnire, demonstraţie de forţă etc.) care au
marcat toate războaiele desfăşurate până acum.
Procesul de transformare a armatelor este cel care va genera
posibilitatea şi condiţiile minime necesare pregătirii şi desfăşurării
EBO. Aceste operaţii sunt şi, probabil, vor şi fi şi în viitor elaborate,
planificare, construite şi materializate pe cel puţin patru mari paliere:
- palierul naţional, care transpune în practică politica de
apărare şi de securitate a fiecărui stat în parte;
- palierul european, care materializează PESA;
- palierul euro-atlantic, care continuă modernizarea conceptu-
lui strategic NATO şi adaptarea lui, prin procesul de transformare, la
noile cerinţe ale presiunilor, provocărilor, pericolelor, ameninţărilor,
vulnerabilităţilor şi riscurilor implicite ale unui mediu de securitate
global şi regional flexibil, dinamic şi foarte complicat, având ca
obiective, deopotrivă, apărarea colectivă, sub noile ei forme, din care
face parte şi strategia de gestionare a crizelor şi conflictelor şi
menţinerea unui echilibru strategic, şi, evident, apărarea naţională a
membrilor Alianţei;
- palierul internaţional, care vizează, în principal, controlul
conflictualităţii.
Aceste patru paliere sunt interdependente. Toate se află într-un
proces de transformare şi de generare a unor structuri de forţe,
mijloace şi acţiuni prin care se urmăreşte, pe de o parte, dominanţa
strategică şi, pe de altă parte, o cât mai bună poziţionare pentru a se
face faţă provocărilor încă necunoscute în totalitate ale viitorului.
EBO constituie, pentru toate statele – îndeosebi pentru cele
puternice – noul tip al sistemelor de acţiuni în spaţiul strategic şi la
nivel operativ, pentru realizarea scopurilor şi obiectivelor propuse.
De aceea, este de aşteptat ca, în viitor, EBO să aducă noi şi
substanţiale coordonate în filozofia şi fizionomia războiului şi, în
general, în cea a conflictualităţii armate.
335
6.4.3.2 Expediţionarismul şi EBO
Majoritatea operaţiilor expediţionare sunt sau trebuie să fie

operaţii de răspuns activ, preemptiv (de preîntâmpinare) şi preventiv
(de prevenire) la crize. Ele nu mai reprezintă, ca altădată, un
instrument de cucerire a noi teritorii, de înăbuşire a unor revolte din
colonii, de menţinere a unor teritorii, de răspuns la unele provocări, ci
vizează efectiv gestionarea unui mediu strategic de securitate
deosebit de flexibil, de complex şi de tensionat.
Aceste operaţii trec din sfera voinţei dominante, acaparatoare
şi cuceritoare, în cea a responsabilităţii politice şi militare pentru
menţinerea şi protecţia păcii.
Organizaţia Naţiunilor Unite, prin Consiliul de Securitate,
OSCE, Uniunea Europeană şi NATO, precum şi organizaţiile
regionale de securitate trebuie să acţioneze, cu şi sub mandat ONU,
pentru gestionarea conflictualităţii şi prevenirea unor războaie
devastatoare.
Pentru astfel de misiuni, instrumentul cel mai potrivit în
reprezintă EBO. Operaţiile de acest tip folosite pentru gestionarea
crizelor şi conflictelor armate, pentru stabilizare şi stabilitate, pentru
impunerea, susţinerea sau menţinerea păcii etc., sunt foarte complexe,
pe termen lung, au dimensiuni civil-militare remarcabile şi cer o
planificare de foarte largă deschidere.
6.4.3.3 EBO şi reacţia rapidă
Lumea nu-şi mai poate permite astăzi să lase războiul slobod,

să nu acţioneze sau să nu reacţioneze rapid şi eficient pentru a stinge
orice flacără care ar putea genera un dezastru. Sabia nucleară a lui
Damocles, stimulată de tehnologie, de IT, de reţea şi de fragilitatea
lumii, poate oricând cădea asupra acestei civilizaţii extrem de
sensibile şi de vulnerabile. De aceea, lumea trebuie să-şi ia toate
măsurile pentru a nu fi surprinsă de un fapt împlinit sau de un sistem
de acţiuni în lanţ, cum ar putea deveni, spre exemplu, cele teroriste.
Iar acest lucru trebuie realizat, în primul rând, printr-un sistem de
acţiuni şi de reacţii rapide.
Totuşi, EBO nu pare pretabilă la acele tipuri de misiuni care
cer şi presupun reacţii rapide, întrucât cere o planificare judicioasă şi
336
o elaborare temeinică, în timp, cu un sistem de modelare, de

verificare, de testare şi de evaluare, un control riguros al acţiunilor,
reacţiilor şi categoriilor de efecte.
Dar nici nu poate lipsi din cadrul acţiunii rapide sau din cel al
reacţiei rapide. Acţiunea şi reacţia rapidă nu pot exista în afara unei
filosofii a efectelor, în afara lanţului de efecte pe care-l generează.
Foarte multe dintre aceste efecte vor fi secundare, colaterale sau
spontane. Chiar dacă operaţia rapidă se desfăşoară, de regulă, prin
surprindere, iar efectul ei trebuie să fie tocmai surpriza, practica a
dovedit că există numeroase şi foarte periculoase efecte post-surpriză
sau post-surprindere, care pot reconfigura şi retensiona întregul areal
în care a avut loc o astfel de operaţie.
Acţiunea şi, respectiv, operaţia de tip rapid au fost şi sunt încă
de foarte mare efect. Planificatorul trebuie să vadă şi să înţeleagă însă
şi efectul efectului, iar acesta trebuie pus în ecuaţie, analizat, înţeles,
evaluat şi, eventual, modelat.
În această situaţie, s-ar putea elabora, accepta şi materializa un
concept de abordare pe bază de efecte prioritare a operaţiei rapide
(ABEPOR) sau de elaborare a unui concept al Operaţiei Rapide
Bazată pe Efecte Prioritare (ORBEP) care impune o reconfigurare pe
baza relaţiilor de interdeterminare şi intercondiţionare dintre efectele
prioritare, ce se cer identificare, formulate, prognozate şi evaluate, şi
tipologia acţiunilor şi manevrei specifice.
6.4.3.4 Efectul militar al EBO
EBO reprezintă, totuşi, şi un nou concept şi nu doar un nou

mod de a pune în operă o decizie politică şi strategică impusă de o
stare conflictuală ce trebuie rezolvată sau măcar gestionată. EBO este
o abordare simultană şi integrală a cauzelor, efectelor, acţiunilor şi
conexiunilor dintre acestea, chiar dacă identităţile nu sunt distruse,
iar sistemele şi procesele continuă să se autonomizeze şi, în acelaşi
timp, să se integreze.
Principalele efecte militare ale EBO se referă la:
- stimularea gândirii militare proiective şi prospective;
- dezvoltarea reflecţiei strategice profunde, pe baze mult mai
flexibile, în care să se aibă în vedere nu doar certitudinile, ci şi
incertitudinile;
337
- adaptarea sistemelor de acţiune şi de reacţie la dinamica fără

precedent a presiunilor, provocărilor, pericolelor şi ameninţărilor, a
vulnerabilităţilor sistemelor şi proceselor militare şi civil-militare la
acestea şi la asumarea responsabilă şi realistă a riscurilor care se
asociază acestora în cadrul EBO;
- accentuarea incertitudinii şi nedeterminării, ca factori majori
de remodelare a inteligenţei şi prudenţei strategice şi operaţionale,
inclusiv a curajului şi eticii acţiunii militare eficiente;
- formarea, treptată, a unei noi dimensiuni a culturii strategice,
bazată pe sisteme de valori care validează şi fixează, în parametri
dinamici, devenirea, transformarea, pregătirea, înzestrarea şi acţiunea.
Efectul militar al EBO se defineşte pe o construcţie puternică,
de la centrul interior al sistemului şi procesului, pe baza unor
determinări din interiorul sistemului şi dinafara acestuia, pentru
asigurarea flexibilităţii şi oportunităţii acţiunii.
Prin EBO, militarii plonjează în universul filosofic al
cunoaşterii cauzelor, efectelor, lanţurilor deterministe şi dezvoltării
acestora într-un timp comprimat şi într-un spaţiu nelinear.
338
CONCLUZII
1. Chiar dacă războiul, cunoaşterea şi adevărul par trei noţiuni

între care nu se pot stabili decât conexiuni ce ţin de realitatea,
cunoaşterii, de procesul cunoaşterii şi de obiectul cunoaşterii, se pare
că, în viitor, cunoaşterea nu numai că va pătrunde din ce în ce mai
mult pe tărâmul complex şi conflictual al războiului, luat ca obiect
(domeniu) de cunoscut, dar va împrumuta ea însăşi de la fenomenul
război instrumente de soluţionare tranşantă a propriei conflictualităţi.
Funcţia de adevăr, în ceea ce priveşte, cunoaşterea conflictualităţii şi
a războiului, ca expresii ale riscului extrem şi ca modalităţi de
apărare, materializare, slujire sau impunere a interesului vital, va fi ea
însăşi condiţionată de această nouă paradigmă a cunoaşterii
războiului şi conflictului, a mutării substanţiale a războiului şi în
spaţiul cognitiv.
2. Fără îndoială, există conflicte în domeniul informaţiei şi,

implicit, în domeniul cunoaşterii. Dar nu tot ce este informaţie este şi
adevăr. Problema nu este să demonstrăm dacă asemenea conflicte
există sau nu, ci aceea a analizei cauzelor, sistemelor şi mecanismelor
de generare şi regenerare, formele lor de manifestare şi, mai ales,
efectele. Războiul este perceput, în momentul de faţă, mai ales ca un
conflict armat în spaţiul fizic, ca o confruntare dintre două sau mai
multe entităţi înarmate. Fără a nega o astfel de formă universală de
luptă armată – care există de când lumea –, trebuie să subliniem că
războiul devine din ce în ce mai subtil, pe de o parte, datorită
mijloacelor de care dispun entităţile sau identităţile care se confruntă
şi, pe de altă parte, datorită marelui pericol pe care-l prezintă
conflictul fizic. Migrarea spre informaţie şi, ca atare, spre cunoaştere,
cu tot ce rezultă de aici – informare, dezinformare, acţiuni
psihologice, acţiuni mediatice, bătălie de concepte, politici, strategii,
339
doctrine, tactici, acţiuni etc. – pare o caracteristică a epocii info-

civilizaţiei.
3. Evoluţia (sau involuţia) războiului, ca fenomen social

complex, ca mijloc de deblocare a unei situaţii strategice, se
deplasează din ce în ce mai mult spre starea de haos. Această mişcare
spre nedeterminare rezultă, în primul rând, din mişcarea societăţii
spre starea de globalizare şi de iminenţa traversării unei etape de
dezorganizare în vederea unei noi organizări. Coordonatele aceste noi
organizări şi elementele de impact strategic impun o analiză atentă a
noilor determinări ale conflictualităţii şi, prin aceasta, ale războiului.
Există, desigur, şi alte determinări ale transfigurării războiului spre
starea de haos, unele care vin din propriile sale izvoare şi, de aceea,
toate aceste determinări se cer temeinic analizate şi, pe cât posibil,
foarte bine cunoscute.
4. Chiar dacă termenii de „război” şi de „cunoaştere” par

incompatibili sau, în orice caz, fără legătură între ei, războiul fiind
una dintre cele mai cunoscute şi, în acelaşi timp, dintre cele mai
temute, mai bine organizate şi mai complexe activităţi omeneşti, nu
încape nicio îndoială că reconfigurarea semnificativă a acestui
străvechi fenomen al conflictualităţii societăţii oamenilor pe noi
coordonate ale cunoaşterii – flexibile, fluide şi greu de determinat, în
mare măsură, chiar nedeterminabile – obligă la reflecţie. El impune o
nouă cultură a conflictualităţii. O nouă cultură a războiului. Orice
analiză a conflictualităţii şi războiului poate fi, într-un fel, benefică
pentru gândire, pentru reflecţie, inclusiv pentru reflecţia strategică.
5. Noul tip de război, ca război fluid, cu intensităţi diferite, dar

integral şi imprevizibil – de fapt, o reînsumare a unor fractali care au
făcut cândva parte dintr-o arhitectură interesantă a unui întreg coerent
şi demn – corespunde noului tip de civilizaţie, o civilizaţie de reţea, şi
noului tip de cunoaştere, în care, credem noi, oamenii vor trăi din ce
în ce mai mult şi mai direct în văzul lumii şi se vor război înapoia
unor uriaşe cortine cibernetice şi în spaţiul unor concepte. Ceea ce,
de fapt, ar putea însemna un veritabil sfârşit al războiului, al acelui
război pe care îl cunoaştem noi. De aici nu rezultă că lumea va ieşi
din conflictualitate, ci doar că va reuşi să-şi cunoască războiul.
340
6. Tehnologia informaţiei (IT) afectează producţia, comerţul,

relaţiile internaţionale, viaţa oamenilor. Ea revoluţionează afacerile,
determinând dispariţia unora dintre industriile tradiţionale şi creşterea
incredibilă a altora112. Chiar dacă problemele întreprinderilor rămân,
în esenţă, aceleaşi, mijloacele de rezolvare a acestora se schimbă
radical. Apare un nou mod de gândire: gândirea în reţea şi un nou
mod de cunoaştere, cunoaşterea modulară. Aceeaşi tendinţă se
manifestă şi în cadrul problemelor militare, ale pregătirii şi
desfăşurării războaielor şi conflictelor armate. Cunoaşterea modulară
nu este una de tip fractal, nici una pe componente, ci una de
construcţie prin aglutinare şi chiar prin înlocuire.
7. Mediul conflictual militar rămâne, în continuare, primejdios,

violent, nesigur şi haotic, dar noile tehnologii informaţionale permit o
mai bună cunoaştere a acestuia şi, în consecinţă, proiectarea de noi
maniere de stabilire şi îndeplinire a misiunilor. Această nouă filosofie
se manifestă, în primul rând, la nivelul marilor armate şi nu afectează
în mod direct ţările mici, întrucât acestea, deocamdată, nu-şi pot
permite accesul la astfel de tehnologii. Bugetul lor militar, spre
exemplu, chiar dacă atinge un miliard de dolari, este, totuşi, de peste
680 de ori inferior celui al Statelor Unite şi de 30-40 de ori mai mic
decât cel al unora dintre ţările importante din cadrul Uniunii
Europene. Cu un astfel de buget este greu să ai acces la înaltele
tehnologii cerute, spre exemplu, de Războiul bazat pe Reţea (RBR),
dar nimeni nu poate eluda aceste noi realităţi. De aceea, şi pentru
ţările mici sau care nu-şi pot permite cheltuieli militare substanţiale,
există unele soluţii specifice de accedere în spaţiul războiului modern.
Aceste soluţii se află în tratarea adecvată, prin mijloace moderne, a
problemelor cu care se confruntă, în implementarea noilor concepte,
prin filosofia de alianţă şi printr-un concept naţional lărgit. O astfel
de perspectivă trebuie să se manifeste în modul în care sunt
concepute, dezvoltate, echipate şi retehnologizate sistemele de
comunicaţii, în dinamica reţelelor Internet, a reţelelor de informaţii-
comunicaţii în domeniul economic, îndeosebi în cel al producţiei şi
asimilării de tehnologii de vârf şi de tehnologii ale informaţiei, în
112
www.ameinfo.com/news/Detailed/54916.html
341
pregătirea specialiştilor şi managerilor de sisteme şi de reţele, în

realizarea sau asimilarea tehnologiilor hardware şi software necesare.
8. Războiul poate şi trebuie să fie cunoscut. Inclusiv războiul

asimetric – care iese, în general, din sfera de cunoaştere comună a
războiului şi impune un efort asimetric de cunoaştere mediată – nu
este o invenţie de dată recentă. Într-un fel, toate războaiele de până
acum au avut şi laturi asimetrice, atât în ceea ce priveşte conceptul
politic şi cel strategic, cât şi în ceea ce priveşte confruntarea tactică.
Dar adevăratul război asimetric se datorează apariţiei armei nucleare
şi sistemelor de arme de mare precizie, care au accentuat
disproporţionalitatea, au făcut posibil războiul non-contact şi au
generat flexibilitatea şi fluiditatea ripostei.
9. Actualele conflicte armate din Afganistan, Irak, Cecenia şi

Orientul Apropiat au caracterul unor războaie disproporţionate şi, în
acelaşi timp, al unor războaie asimetrice, la care se participă, în
diferite ipostaze, patru mari tipuri de entităţi: armate moderne,
profesioniste, ce aparţin unor mari puteri sau unor ţări dezvoltate ce
desfăşoară acţiuni de luptă sau postconflict, sub mandat ONU, sau în
virtutea responsabilităţilor pe care şi le-au asumat; forţe multi-
naţionale de stabilitate (stabilizare), care acţionează sub mandat ONU;
forţe înarmate guvernamentale (ale ţării-gazdă), care sprijină procesul
de stabilizare şi preiau treptat gestionarea conflictualităţii locale,
protecţia cetăţenilor, a proprietăţii şi apărarea ordinii de drept; forţe
rebele (gherile, insurgente, teroriste, ale traficanţilor şi lumii mafiote
etc.), care acţionează exclusiv prin mijloace asimetrice, de regulă,
local sau în reţele transfrontaliere.
10. Războiul poate fi cunoscut, cu atât mai mult cu cât acest

fenomen se extinde rapid şi masiv şi în spaţiul cunoaşterii. Dată fiind
complexitatea temei şi, în general, aria foarte largă a raportului dintre
război şi cunoaştere, este nevoie de studierea aprofundată a
realităţilor, posibilităţilor şi tendinţelor în dinamica fundamentării
ştiinţifice şi filosofice a politicilor şi strategiilor confruntărilor din
cadrul noilor tipuri de războaie de crize şi de conflicte armate.
342
11. Simetria, disimetria şi asimetria alcătuiesc, în dinamica

foarte complexă a conflictualităţii şi îndeosebi a conflictualităţii
armate, un sistem deopotrivă linear şi poziţional, dar şi fractal,
neuniform şi chiar haotic, în care rolul determinat îl are modul în care
variază condiţiile iniţiale şi mai ales, capacitatea managementului de
criză de a cunoaşte, înţelege, gestiona şi controla complexitatea.
Simetria este totdeauna relativă, adaptabilă la realităţi şi la
împrejurări. Ea reprezintă suportul de stabilitate şi de echilibru al
sistemelor şi proceselor şi, de aceea, se constituie în repere de bază
sau în puncte de pornire pentru orice sistem de planificare. În acelaşi
timp, orice strategie şi orice sistem de planificare strategică, bazându-
se pe aceste constante, tinde să iasă din simetrie, să nege simetria şi
să găsească variabile disimetrice (non-simetrice), atât în planificarea
(transformarea) forţelor, cât şi în dezvoltarea mijloacelor şi în
conceperea acţiunilor.
12. Strategia nu este un efect simetric, ci, bazându-se pe o

realitate simetrică şi pe o analiză simetrică, se constituie într-un
proces complex de ieşire din simetrie şi de adoptare a unor sisteme
asimetrice, cu arhitectură variabilă, inteligentă şi creativă, de punere
în operă a deciziei politice, mai ales în ceea ce priveşte transformarea
forţelor, perfecţionarea mijloacelor şi conceperea acţiunilor şi
operaţiilor şi, pe această cale, de reîntoarcere la simetrie. Nici
surprinderea strategică nu este o funcţie a doctrinelor simetrice, ci
forma cea mai concretă şi ca mai concludentă de manifestare efectivă
a strategiei de tip asimetric. Ea rezultă din curajul şi inteligenţa de a
descoperi şi exploata vulnerabilităţile celuilalt, de a aplica în mod
ingenios principiile luptei, de a dezvolta şi pune în operă un spirit
ofensiv, de a găsit soluţia cea mai potrivită în circumstanţele date, de
a acţiona şi nu de a renunţa.
13. Toate cele trei configuraţii esenţiale ale spaţiului

conflictual – simetrie, disimetrie, asimetrie – se definesc complex, pe
un suport ontologic – ca teorie a existenţei , pe un suport cognitiv –
ca teorie a cunoaşterii –, şi pe un suport logic – ca posibilitate de
formalizare şi de construcţie în plan conceptual. Simetria, disimetria
şi asimetria – în calitatea lor esenţială de configuraţii ele poziţionării
şi acţiunii – se găsesc şi se regăsesc totdeauna, dar în proporţii
343
diferite, la toate nivelurile conflictualităţii – politic, strategic,

operativ şi tactic –, în raporturi de intercondiţionare lineară şi
nelineară, directe şi în reţea.
14. Toate conflictele şi toate războaiele trecute şi prezente şi,

după toate probabilităţile, şi cele viitoare au configuraţii, forţe,
mijloace, acţiuni, etape şi momente simetrice, disimetrice şi
asimetrice lineare, concomitente, alternative şi aleatoare. Sesizarea,
identificarea, evaluarea şi prognozarea lor ţin de arta politică şi
strategică a conflictualităţii, de capacitatea comandantului, a
comandamentului şi statului major de a cunoaşte, înţelege, accepta,
analiza, sintetiza şi gestiona complexitatea. Gestionarea complexităţii
interacţiunilor şi intercondiţionărilor simetrice, disimetrice şi
asimetrice se aseamănă cu adecvarea comportamentului şi capacităţii
de cunoaştere la provocările din lumea artistică, îndeosebi din
arhitectură, şi poate face apel la teoria complexităţii, la teoria
fractalilor şi la teoria haosului, care oferă posibilitatea realizării unor
modele teoretice deosebit de utile în înţelegerea dinamicii mediului
de securitate, în prevenirea surprinderii şi realizarea stabilităţii.
15. Operaţia Bazată pe Efect (EBO) sau Adoptarea Efectelor

ca suport al Operaţiei (EBAO) este un concept nou, rezultat din noul
dinamism al conflictualităţii de tip militar şi civil-militar. Acest nou
concept centrează efortul conceperii, planificării şi acţiunii pe spaţiul
cunoaşterii profunde şi nu doar al cunoaşterii spaţiului luptei, ci şi a
tuturor componentelor complexităţii unei intervenţii în condiţiile
extrem de diversificate, de dinamice şi de fluide ale mediului
politico-militar şi strategic actual şi viitor.
16. Conceptul EBO aparţine gândirii strategice americane. Prin

aceasta, trec în domeniul acţiunii militare unele idei formulate încă la
începutului secolului al XX-lea de unii dintre creatorii unui curent
filosofic american – Charles Sander Peirce, William James şi John
Dewez, denumit pragmatism. Noutatea pe care o aduce conceptul
EBO constă în flexibilizarea şi dinamizarea reflecţiei strategice, în
capacitatea teoreticianului militar, dar şi a comandantului, statului
major şi comandamentului de a înţelege lanţul de efecte şi, pe această
bază, de a sesiza cunoaşte şi evalua diferenţa dintre certitudine şi
344
incertitudine, dintre convingere şi îndoială, dintre ceea ce poete fi

previzibil şi posibilitatea imprevizibilului în acţiunea militară.
17. Operaţiile Bazate pe Efecte sunt specifice conflictualităţii

din epoca de trecere de la o societate relativ închisă în state aflate în
raporturi de suspiciune şi chiar de conflict la o epocă deschisă,
flexibilă şi complexă, afectând confuz (dar complex) dinamic şi
aleatoriu atât statele, cât şi civilizaţia postindustrială, cu predilecţie,
civilizaţia cunoaşterii, în ansamblul ei.
18. Abordarea pe baza efectelor a operaţiei (EBAO) aduce

mutaţii radicale în mecanismele deciziei politice şi militare, în
planificarea strategică, în configurarea strategică şi operaţională a
forţelor, mijloacelor, resurselor şi acţiunilor, a teatrelor de operaţii şi
a zonelor exterioare ale acestor teatre. Aceasta presupune cunoaşterea
profundă, evaluarea realistă a zonelor dinamice de confluenţă şi de
rupere, pe baza unei viziuni realiste asupra întregului sistem şi a
întregului proces. În acest sens, Operaţia Bazată pe Efect sau pe
Efecte adânceşte şi accelerează rolul informaţiei, al cunoaşterii, al
tehnologiei de vârf şi tehnologiei informaţiei în procesul acţiunii
militare şi civil-militare, luând în considerare, ca suporţi esenţiali,
incertitudinea şi imprevizibilitatea desfăşurărilor şi finalităţilor.
19. EBO nu schimbă nici esenţa războiului, nici pe cea a

acţiunii militare, ci doar aduce în prim-plan realismul pragmatic al
conflictualităţii militare extinse din epoca de început a globalizării,
impunând o abordare realistă, temeinică şi complexă a
conflictualităţii cu implicaţii militare, inclusiv în dimensiunile sale
flexibile, nesigure, schimbătoare şi imprevizibile ale fenomenului
militar şi civil-militar contemporan.
20. Noua reflecţie strategică cerută de EBO ar trebui să aducă,

îndeosebi în gândirea strategică, dar şi în cea tactică, elemente cu
totul noi, care ţin de teoria complexităţii şi de modelarea spaţiului
incert, a spaţiului fluid. De aceea, considerăm că este necesar ca EBO
sau EBAO să vizeze şi aspectele filosofice, logice şi matematice ale
domeniului.
345
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Adams J., The next world war, Simon & Schuster 1998
2. Arden B. Dahl, Minding the Cognitive War, 1996.
3. Arquilla J., Ronfeldt D. (sous la direction de), In Athena’s
camp : Preparing for Conflict in the Information Age, Santa Monica,
Californie, Rand Monograph Report, Rand, 1997
4. Bougnoux D., Introduction aux sciences de la communication,
Paris, La Découverte, 1998
5. Breton P., L'utopie de la communication, Paris La Découverte,
1992
6. Campbell D., Surveillance électronique planétaire, Allia 2001
7. Christian Harbulot, Didier Lucas (direction), Guerre cognitive,
L’arme de la conaissance, Editura Lavauzelle, 2006
8. Debray R., Introduction à la médiologie, Paris, P.U.F. 1999
9. Fayard P., La maîtrise de l_interaction, Editions 00h00 2000
10. Finkielkraut A. et Soriano P., Internet, l’inquiétante extase,
Mille et une nuits, 2001
11. Flichy P. L’imaginaire d’Internet, La Découverte 2001
12. Gérard Chaliand, Anthologie mondiale de la strategie des
origines au nucleaire, Edition Robert Laffont, Paris, 1990
13. Guillaume M., L’Empire des réseaux, Paris, Descartes, 1999
14. Guisnel J. , Guerre dans le cyberspace, La Découverte 1995
15. Huyghe F.B, L’ennemi à l’ère numérique. Chaos, information,
domination, P.U.F. 2001
16. Lévy P., Cyberculture, O. Jacob, 1998
17. Lyotard Jean-François, La condition postmoderne, Paris
Minuit, 1979,
18. Mattelart A., Histoire de l’utopie planétaire de la cité
prophétique à la société globale, Paris, La Découverte, Textes à
l’appui, 1999
346
19. Mc Luhan M., Understanding Media : the Extensions of Man,

New York, Mc Graw HILL, Pour comprendre les medias, Paris
Mame 1968
20. Murawiec, L., La guerre au XXIe siècle, Paris, Odile Jacob
2000.
21. Neveu E., Une société de communication ?, Paris,
Montchrestien, 1994
22. Panoramiques (revue n°52), L’information, c’est la guerre,
Corlet 2001
23. Perriault J., La Logique de l’usage, essai sur les machines à
communiquer, Paris, Flammarion, 1989
24. Puiseux H., Les figures de la guerre, Paris, Gallimard, 1997
25. Rifkin J., L’âge de l’accès La révolution de la nouvelle
économie, Paris La Découverte, 2000
26. Virilio P., Stratégie de la déception, Galilée 2000,
27. General dr. Mihail Popescu, general-locotenent (r) dr. Valentin
Arsenie, general de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, Arta
militară de-a lungul mileniilor, vol. 2., Editura CTEA,
Bucureşti, 2004
28. General dr. Mircea Mureşan, general de brigadă (r) dr.
Gheorghe Văduva, Războiul viitorului, viitorul războiului,
Ediţia a II-a, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol
I”, Bucureşti, 2006.
29. General dr. Mircea Mureşan, general de brigadă (r) dr.
Gheorghe Văduva, coordonatori, Criza, Conflictul, Războiul,
Vol. I-IV, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,
Bucureşti, 2007.
30. Teodor Frunzeti, Mircea Mureşan, Gheorghe Văduva, Război
şi haos, Editura CTEA, Bucureşti, 2009.
31. Gheorghe Văduva, Războiul asimetric şi noua filosofie a
conflictualităţii armate, Editura Universităţii Naţionale de Apărare
“Carol I”, Bucureşti, 2007
32. Coutau-Bégarie, Hervé, Tratat de strategie, vol.1, traducere
din franceză, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,
Bucureşti, 2006
33. Gilbert, Claude, Le Pouvoir En Situation Extrême.
Catastrophe et Politique, Paris, L’Harmattan, 2003
347
34. Gleik, La theorie du chaos. Vers une nouvelle science, Champs

Flamarion, 1987
35. Le Bras, Hervé, Essai de géométrie sociale, France, Odile
Jacob, 2000
36. W. Davis, Rees, Arta managementului, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1996.
37. Renseignement & Guerre secrete, la guerre cognitive. l’arme
de la conaissance, Editori: C. Harbulot și D. Lucas, Editura
Lavauzelle, 2002.
38. François-Bernard Huyghe, Menaces, conflit, information: vers
un info-strategie
39. Basil Liddell Hart, Strategia acţiunilor indirecte, Editura
Militară, Bucureşti, 1993.
Surse Internet
 http://www.huyghe.fr/dyndoc_actu/447b24a846365.pdf,
MENACES, CONFLIT, INFORMATION!: VERS UNE
INFO-STRATEGIE, de François-Bernard Huyghe, doctor de
stat în ştiinţe politice, fondatorul Observatorului European de
Info-Strategii.
 Eroare! Referință hyperlink incorectă., La guerre
cognitive : A la recherche de la suprématie stratégique, al VI-
lea Forum de inteligenţă economică, Menton, le 25
septembrie 2002, comunicare prezentată de Christian
Harbulot, directorul Şcolii de Război Economic din Şcoala
Superioară Liberă a Ştiiunţelor Comerciale Aplicate.
 http://www.psycom.net/iwar.1.html, INSTITUTE FOR THE
ADVANCED STUDY OF INFORMATION WARFARE
(IASIW).
 http://www.fas.org/irp/eprint/snyder/infowarfare.htm,
Information Warfare, Brian C. Lewis.
 http://www.strategic-
road.com/intellig/infostrategie/pub/EconomieGuerreCognitiv
e.pdf, Philipe Baumard , Les limites d’une economie de la
guerre cognitive, Editura Lavauzelle, Paris, 2002
 http://dexonline.ro/search.php?cuv=CONFLÍCT
348
 http://foster.20megsfree.com/326.htm, Pavel Tulaev, Guerres

de nouvelle generation
 http://foster.20megsfree.com/326.htm, Pavel Tulaev, Ibidem
 http://www.iss-eu.org, Une Europe sure dans un monde
meilleur. Strategie européenne de sécurité, decembre 2003, p.
6
 http://perso.orange.fr/fillosophe/traductions/philoRickert.htm,
La philosophie des valeurs de Heinrich Rickert
 http://www.grece-fr.net/textes/_txtWeb.php?idArt=71
 http://www.archivesolidaire.org/scripts/article.phtml?section
=A1AAAABX&obid=21093
 http://www.grece-fr.net/textes/_txtWeb.php?idArt=71
 http://www.kinecto.ro/new/Resurse/dictionar-de-
termeni/web-communication.shtml
 http://www.gestiondecrise.com/amiante_gestion_crise.htm
 http://www.gestiondecrise.com/amiante_gestion_crise.htm
 http://gmr.mapn.ro, Gheorghe Văduva, Cyberstrategia, în
Gândirea militară românească, nr. 2/2006
 www.smsi-territoires.net/article44.html , Olivier Itéanu,
Sauver la société de l’information
 http://www.securecyberspace.gov
 http://www.plasma.uaic.ro/mecanica/Mecanica_clasica.pdf,
Dumitru Luca, Universitatea Al. I. Cuza Iasi, Cristina Stan,
Universitatea Politehnica Bucuresti, Mecanică clasică
 http://khmercanada.site.voile.fr/vietnam5.htm)
http://rain.prohosting.com/stoue/malouines.html, Steve
Ouellet, La guerre des Malouines.
 http://www.er.uqam.ca/nobel/r20507/epistemologie/ , Martin
Riopel, Epistemologie et enseignement des sciences,
Universitatea Quebec din Montreal
 http://www.amazon.com/gp/reader/0812692454/ref
 http://www.european-security.com/index.php?id=5160,
Christophe Kaiser, NCW/NCO : Un concept décisif pour
l’avenir, februarie 2005
 http://www.actutem.com/pages/05_04_08_rs.html, théorie
du chaos, gleick, bifurcation, attracteur, espace des phases.
349
 http://www.fredericdemarquet.com/symetrie_complementarit
e.pdf, Symétrie et complémentarité dans la communication
interpersonnelle
 http://www.checkpoint-
online.ch/CheckPoint/Histoire/His0010-
CombatTawakalna.html, Le dernier combat de la division
Tawakalna,fleuron de la Garde républicaine (Text original:
Stephen A. Bourque, "Correcting Myths about the Persian
Gulf War: the Last Stand of the Tawakalna"The Middle East
Jounal, Volume 51, Number 4, Autumn 1997, Traducere şi
adaptare: Cap Ludovic Monnerat)
 http://www.iss-eu.org, Une Europe sure dans un monde
meilleure. Stratégie européenne de sécurité.
 http://cesice.upmf-
grenoble.fr/publication/ares/54/8_De_Swielande.pdf, Tanguy
Struye de Swielande, L’asymétrie instrumentale et
ontologico-stratégique dans l’aprčs guerre froide.
 http://cesice.upmf-
grenoble.fr/publication/ares/54/8_De_Swielande.pdf, Tanguy
Struye de Swielande, Ibidem, S. Metz, D.V. Johnson II,
Asymmetry and U.S. Military Strategy: Definition,
Background, and Strategic Concepts, London, Strategic
Studies Institute, U.S. Army War College, January 2001.
 http://www.revuemilitairesuisse.ch/node/300, Symetrie,
dissymetrie, asymetrie
 http://www.olavodecarvalho.org/traducoes/assymetrique.htm,
Olavo de Carvalho, L'arme de la 'guerre assymétrique, Folha
de S.Paulo, 6 octombrie 2004.
 www.livres-chapitre.com/-W0EF9N/-BAUD-JACQUES/-
LA-GUERRE-ASYMETRIQUE-OU-LA-DEFAITE-DU-
VAINQUEUR.html, BAUD Jacques, La guerre asymétrique
ou la défaite du vainqueur, Editions du rocher, l’art de la
guerre. Mars 2003. 210 p. Comentariu realizat de Bruno
Modica
350
ANEXE
Anexa nr. 1
Tipuri de războaie în concepţia lui Jomini
TIPURI
CARACTERISTICI
DE RĂZBOAIE
Războiul cel mai just va fi acela care se
fundamentează pe drepturi incontestabile şi va
oferi statului avantaje. Din păcate, foarte multe
din aceste drepturi, pe baza cărora se
declanşează războaiele, nu sunt decât nişte
pretexte, nişte convenienţe.
Regulile pentru aceste războaie constau în a
Războaie şti să atingi scopul propus şi să profiţi.
ofensive pentru a Operaţiile ofensive trebuie să fie proporţionate
revendica cu scopul propus. Prima este ocuparea
anumite drepturi provinciilor revendicate; poţi apoi dezvolta
ofensiva potrivit circumstanţelor şi forţelor
respective, cu scopul de a obţine cesiunea dorită,
ameninţând adversarul la el acasă. Totul depinde
de alianţe şi de mijloacele militare ale celor
două părţi. Esenţialul este să nu se trezească
invidia unui terţ care ar putea oferi sprijin ţării
atacate.
Orice stat atacat preferă să-şi apere teritoriul
Războaie pe care-l reclamă cel care l-a atacat. Uneori,
defensive în statul de la care se cere o parte din teritoriu şi
politică şi care este ameninţat cu forţa armată, preferă să
ofensive d.p.v. atace el preventiv. Totul depinde de condiţiile
militar concrete. Uneori, este preferabil să invadezi
statul care urmează să te atace; alteori, este mai
351
bine să-l aştepţi să te atace el. Dacă luptele se

duc pe teritoriul tău, ai unele avantaje. Dacă
principiile strategiei rămân imuabile, adevărurile
politicii războiului pot aduce multe modificări în
teatru, atât în ceea ce priveşte moralul
populaţiei, localităţile, cât şi comportamentul
celor care sunt în fruntea armatelor statelor
beligerante. Principiile războiului rămân
neschimbate; ceea ce se schimbă este politica şi
morala. Acestea se supun calculului
probabilităţilor. Una este să planifici un război
împotriva Rusiei, Franţei sau Austriei şi alta să
duci unul împotriva Turciei sau oricărei altei
naţiuni orientale, ale căror armate sunt
indisciplinate şi nu respectă nici o ordine.
Invazia Sileziei de către Frederic al II-lea a
fost un război de convenienţă; la fel şi cel de
succesiune din Spania. Există două feluri de
războaie de convenienţă: cele duse de un stat
puternic pentru a se dota cu frontiere naturale şi
Războaie pentru a obţine un avantaj politic şi comercial
de convenienţă (economic) important; cele duse pentru
diminuarea puterii unui rival periculos sau
pentru a-i împiedica dezvoltarea. Dar un stat nu
va ataca niciodată singur un rival periculos, ci
doar în coaliţie cu alte state.
Sunt totdeauna de preferat războaiele duse cu

aliaţi. Desigur, doi aliaţi mai puţin puternici,
Războaie împotriva unui stat puternic, s-ar putea să nu fie
cu sau fără aliaţi o soluţie; dar, oricum, este de dorit să fi aliat cu
vecinul decât să te găseşti singur în faţa
inamicului.
Cel mai avantajos dintre războaie este
intervenţia într-o luptă deja angajată. Statul care
Războaie
intervine are avantajul că va înclina balanţa în
de intervenţie
favoarea statului (sau coaliţiei, alianţei) pentru
care intervine
352
Există două tipuri de intervenţie: cea prin

care un stat încearcă să se introducă în
problemele interioare ale vecinului său şi cea
prin care se intervine în relaţiile exterioare ale
vecinilor. Intervenţia în problemele interioare a
fost tot timpul condamnată şi nepopulară. Toate
intervenţiile de acest gen, în cele din urmă, au
eşuat. Intervenţia în relaţiile exterioare ale
vecinilor este mai legitimă, mai naturală şi chiar
mai avantajoasă. Trei motive justifică o astfel de
intervenţie: un tratat de alianţă ofensivă sau
defensivă prin care un stat se angajează să
susţină un aliat; menţinerea echilibrului politic;
posibilitatea de a profita de un război deja
angajat, nu neapărat cu scopul de a deturna
consecinţe supărătoare, cât mai ales pentru a
profita.
Intervenţiile sunt de natură diferită, la fel şi
războaiele care rezultă din acestea:
1. se intervine în mod auxiliar ca urmare a
unor tratate anterioare şi ca mijlocire a unor
corpuri secundare a cărei formă este
determinată;
2. se intervine ca parte principală pentru a
susţine un vecin mai slab al cărui stat trebuie
apărat, ceea ce duce la transportul teatrului de
război departe de frontierele proprii;
3. se intervine, de asemenea, ca parte
principală, când eşti un vecin al teatrului de
război, ceea ce presupune o coaliţie de mai
multe mari puteri împotriva uneia;
4. Se intervine într-o luptă deja angajată, sau
înaintea declaraţiei de război.
Aceste intervenţii sunt, toate, extrem de
delicate şi pline de neprevăzut. Spre exemplu,
campaniile dintre 1799 şi 1805 constituie astfel
de exemple. Rezultă de aici că astfel de
intervenţii îndepărtate pot adesea să compromită
353
armatele care au primit asemenea de misiuni.

Singurul lor avantaj este, poate, acela că ţările
respective nu pot fi invadate, teatrul de război
fiind mult prea departe de frontierelor lor. Ceea
ce constituie o nenorocire pentru general, poate
fi un bine pentru stat.
În războaiele de această natură, esenţialul
este să fie ales un comandant al armatei,
deopotrivă politic şi militar; trebuie stipulat cu
aliaţii ceea ce revine fiecăruia în cadrul
operaţiilor; în sfârşit, este necesar să se
determine un punct obiectiv care să fie în
armonie cu interesele comune. Aceste condiţii se
realizează însă foarte greu. Din această cauză,
majoritatea coaliţiilor au eşuat.
Există două tipuri de invazii: cele prin atacul
unor puteri limitrofe şi cele care se efectuează în
depărtare, prin traversarea unor ţinuturi vaste ale
căror populaţii sunt mai puţin neutre, îndoielnice
sau ostile. Nu toate războaiele de invazie au fost
dezavantajoase. Alexandru, Cezar şi Napoleon
(jumătate din cariera sa) au probat acest lucru.
Numai că astfel de avantaje au limite fixate prin
însăşi natura lor, astfel încât, dacă sunt depăşite,
Războaie de urmează extremele dezastruoase. Exemplele
invazie prin sunt numeroase: Cambyse în Nubia, Darius în
spiritul de Sciţia, Crasus şi împăratul Iustinian la parţi,
cucerire sau Napoleon în Rusia. Napoleon, inclusiv în
alte cauze confruntarea cu Anglia, se pare că a fost trimis
pe această lume pentru a-i învăţa pe generali şi
pe şefii de state tot ceea ce ei trebuie să evite:
victoriile sale sunt lecţii de abilitate, activism şi
îndrăzneală; dezastrele sale sunt exemple
moderatoare impuse de prudenţă. Războiul de
invazie, fără motive plauzibile, este un atentat
contra umanităţii, aşa cum a fost cel al lui
Gingis Han; dar când el poate fi justificat printr-
un mare interes şi un motiv remarcabil, este
354
susceptibil de scuze, chiar de aprobare.

Invazia Spaniei din 1808 şi cea din 1823
diferă atât în ceea ce priveşte scopurile, cât şi
rezultatele. Prima, dictată din spirit de invazie şi
condusă cu virulenţă, ameninţa însăşi existenţa
naţiunii spaniole şi a fost fatală autorului ei. Cea
de a doua, care nu a vizat decât doctrinele
periculoase şi a menajat interesele generale, a
reuşit, tocmai pentru că a găsit un sprijin în
cadrul populaţiei.
Asemenea războaie – spune Jomini, fără să
aibă pe deplin dreptate –, din fericire, sunt foarte
rare. Viaţa l-a contrazis, pentru că au urmat cele
două mari conflagraţii mondiale, iar seria
invaziilor de tot felul nu s-a încheiat, ci doar a
căpătat un nou nume: globalizare.
Dar nici în vremurile acelea nu a fost altfel.
Invazia lui Napoleon în Spania a demonstrat-o.
Au demonstrat-o şi războaiele Revoluţiei
franceze din 1792, 1793 şi 1794; Franţa a fost
asaltată de întreaga Europă, atât pe uscat, cât şi
pe mare.
Războiul din 1828 a demonstrat că turcii
imperiului de atunci nu sunt respectabili decât în
incinta frontierelor lor.
Războaiele de opinie se prezintă sub trei
forme: se limitează la lupte intestine, sunt, adică,
războaie civile; pot fi însă, deopotrivă, lupte
interne, dar şi exterioare; se limitează la un
conflict cu străinătatea.
Războaiele de opinie sau de doctrine dintre
Războaie de
două state aparţin şi ele, la rândul lor, clasei
opinii
războaielor de intervenţie.
Aceste războaie, fie că provin din dogme
religioase, fie că sunt cauzate de doctrine
politice, nu sunt mai puţin deplorabile, întrucât,
ca şi cele naţionale, angajează pasiuni violente
care le fac răzbunătoare, crude, teribile.
355
Războaiele islamice, cele ale cruciadelor,

Războiul de 30 de ani, cele ale Ligii fac parte
din această specie. Scopul şi mobilul acestor
războaie este însă unul mai mult de esenţă
politică decât religioasă. Nu pentru a triumfa
Biserica romană a susţinut Filip al II-lea Liga în
Franţa…
Suedezii, în Războiul de treizeci de ani, şi
Filip al II-lea, în Franţa, aveau în ţară un auxiliar
mult mai puternic decât propriile lor armate.
Dogma nu are decât inamici. Aşa se explică
teribilismul luptelor dintre islam şi cruciade.
Războaiele de opinie politică prezintă
aceleaşi simptome, aceleaşi puncte de rezistenţă
şi aceleaşi şanse. În 1792, o mulţime de societăţi
extravagante promovau faimoasa Declaraţie a
drepturilor omului în întreaga Europă, iar
guvernele, alarmate, au luat armele pentru a
înăbuşi acest vulcan înainte de a erupe. Nu
războiul era însă mijlocul cel mai potrivit pentru
a înăbuşi o idee inflamantă. Timpul este cel care
le rezolvă pe toate. Timpul şi înţelepciunea
naţiunii. Astfel de pasiuni trec tot atât de repede
cum au apărut. Dacă nu s-ar fi intervenit în
Franţa, niciuna din acele cruzimi n-ar fi avut loc.
Din punct de vedere militar, asemenea
intervenţii sunt teribile, pentru că armata
invadatoare nu va ataca numai forţele militare,
ci şi populaţia civilă, instituţiile, valorile etc.
Historia nu oferă decât un singur exemplu al
unei asemenea lupte, cea a Revoluţiei franceze,
şi acest lucru poare să demonstreze că pericolul
atacării unei naţiuni exaltate este totdeauna
foarte mare pentru cei care cred că vor reuşi…
Regulile unui astfel de război sunt, după
Jomini, cele ale luptelor naţionale, diferind de
acestea doar într-un singur punct, şi anume acela
că obiectivul este ocuparea şi supunerea ţării.
356
Războiul din Spania din 1823 este un exemplu.

Războiul Revoluţiei a fost, în acelaşi timp,
război de opinie, război naţional şi război civil,
în timp ce primul război din Spania, din 1808, a
fost naţional, cel din 1823 o luptă parţială de
opinie, fără naţionalitate, de unde şi diferenţa
enormă de rezultate.
Războaiele naţionale sunt cele mai redutabile
dintre toate. Sunt războaie care se declanşează
împotriva unei populaţii întregi sau, cel puţin,
împotriva majorităţii acestei populaţii animate
de un nobil foc de independenţă. Armata care
intră într-o astfel de ţară nu posedă nici măcar
spaţiul unde să se campează. Aprovizionările nu
pot fi făcute decât prin sabie. Convoaiele sale
sunt pretutindeni ameninţate.
Un astfel de deznodământ, care se vede totuşi
Războaie
destul de rar, este produs de cauze opuse: un
naţionale
popor înrobit se ridică în masă, la chemarea
guvernului şi a conducătorilor săi, animat de o
nobilă dragoste faţă de suveran şi faţă de patrie.
La fel, un popor fanatic se înarmează cu vocea
predicatorilor şi un popor, exaltat de opiniile
politice sau de iubirea scară pe care o poartă
instituţiilor sale, se postează în faţa inamicului,
pentru a apăra tot ce are mai sacru. Inamicul va
întâmpina greutăţi insurmontabile privind
staţionarea, aprovizionarea etc.
Contează foarte mult natura, adică relieful
ţării respective. Ţările montane sunt cele care au
popoarele cele mai redutabile. Urmează ţările cu
suprafeţe mari împădurite.
Mici Lupta elveţienilor împotriva Austriei şi
războaie ducelui de Bourgogne, cele ale catalanilor, în
1712 şi în 1809, dificultăţile întâmpinate de ruşi
în Caucaz .etc. demonstrează cu prisosinţă acest
adevăr.
Obstacolele pe care o armată le întâmpină,
357
atât în războaiele de opinie, cât şi în războaiele

naţionale sunt imense şi fac foarte dificilă
misiunea generalului. Exemplele de acest gen
sunt şi ele numeroase: lupta Ţărilor de Jos
împotriva lui Filip al II-lea, cea a americanilor
împotriva englezilor, cele ale spaniolilor,
portughezilor şi tirolienilor împotriva lui
Napoleon etc.
Lupta populaţiilor trebuie să se sprijine,
totuşi, pe o armată regulată, pe un nucleu
puternic; numai o astfel de armată poate să
organizeze şi să direcţioneze în mod eficient
ridicarea la luptă a poporului. Jomini relatează
cum, într-o singură noapte, francezii au pierdut
două companii, fără să ştie nimeni ce s-a
întâmplat cu adevărat cu ele, în timp ce
numeroase forţe franceze au intrat în ambuscade
şi în capcane de tot felul. „Nici o armată – scrie
el – oricât ar fi de călită, n-ar putea lupta cu
succes împotriva unui astfel de sistem aplicat de
un mare popor, dacă nu dispune de forţe
formidabile cu care să ocupe toate punctele
esenţiale ale ţării, să acopere toate comunicaţiile
sale şi să furnizeze corpuri active puternice
pentru a-l bate pe inamic pretutindeni unde el îşi
face apariţia.“
Războaiele intestine, atunci când nu sunt
legate de o ceartă externă, sunt de regulă
rezultatul unei lupte de opinii, de natură politică
sau religioasă. În Evul Mediu, ele au fost, cel
mai adesea, rezultate din certuri feudale.
Războaie
Războaiele cele mai deplorabile sunt, totuşi, cele
civile şi
religioase. Sunt lupte politice, dar şi lupte care
religioase
rezultă din fanatisme religioase. Ludovic al
XIV-lea, spre exemplu, a vânat un milion de
protestanţi industriali. Războaiele fanatice devin
oribile atunci când sunt amestecate cu cele din
exterior, chiar dacă nu sunt, aparent, decât
358
certuri de familie. Aceste războaie nu au legi,

nici morală, sunt pur şi simplu nişte ciomăgeli
furibunde, din care profită totdeauna cei
interesaţi.
Romanii aveau o maximă, aceea de a nu
întreprinde niciodată două mari războaie în
acelaşi timp. Se poate însă întâmpla – spune
Jomini – ca un stat să fie nevoit să ducă războaie
împotriva a două popoare vecine. În acest caz,
statul respectiv ar trebui să-şi găsească neapărat
un aliat, tocmai pentru a menţine un echilibru
politic. Interesul nu este însă acelaşi. Ludovic al
XIV-lea, Frederic cel Mare, împăratul
Alexandru şi Napoleon au susţinut războaie
imense împotriva Europei coalizate. Depinde
care este scopul unei astfel de coaliţii.
Războaie Marea coaliţie împotriva lui Ludovic al XIV-
duble şi cele lea s-a justificat prin reacţia împotriva unor
rezultate din posibile agresiuni, de tipul celor precedente,
pericolul de a care au alarmat vecinii. Cei mai buni aliaţi ai lui
întreprinde Ludovic al XIV-lea n-au fost însă electorul de
două războaie Bavaria sau ducele de Savoia, ci înseşi
în acelaşi timp slăbiciunile adversarilor săi. Aceste două
războaie, ca şi cel susţinut de împăratul
Alexandru în 1812, au fost aproape imposibil de
evitat.
Napoleon este singurul dintre suveranii
moderni care a reuşit să întreprindă, în mod
voluntar, în acelaşi timp, două şi chiar trei
înspăimântătoare războaie împotriva Spaniei,
Angliei şi Rusiei. Războaiele duble trebuie deci,
pe cât posibil, evitate. Dacă nu este posibil,
atunci trebuie găsită o soluţie pentru a restabili
echilibrul între părţi, fie prin noi aliaţi, fie prin
alte mijloace, îndeosebi politice.
359
Anexa nr. 2
Dinamică, scopuri, obiective şi efecte ale războiului
Categ. Tipul Scopuri Obiective Efecte

Obţinerea
Învingerea,  Cucerirea
suveranităţii
prin una sau teritoriului
Război asupra unei
mai multe respectiv;
frontalier porţiuni de teren
campanii,  Efecte
aflată la
armata adversă imprevizibile
frontieră
Război
dintre două  Soluţionar
Învingerea
state e temporară a
armatei
aproximati Impunerea diferendului;
adverse şi
v egale voinţei asupra  Escaladar
impunerea
pentru celuilalt ea conflictului;
soluţiei
rezolvarea  Efecte
militare
unui imprevizibile
diferend
 Soluţionar
Simetrice
 Distrugere
ea crizei;
a sau
Impunerea, prin  nouă criză
„cucerirea”
Război forţă, a unei economică;
economiei
economic anumite politici  Efecte
adverse;
economice economice şi
 Soluţionar
financiare în
ea crizei
lanţ
 Impunere a
unui anumit tip
Război Control de informaţii;
Dominanţă
informaţio informaţional  Dezinform
informaţională
nal al adversarului are;
 Dominare
informaţională
Impunerea Distrugerea,  Distrugere
Război voinţei asupra prin mijloace a unor
geofizic unei ţări sau care obiective;
unui grup de ţări declanşează  Efecte
360
dintr-o anumită sau amplifică geofizice în

zonă fenomenele lanţ;
geofizice, a  Efecte
unor obiective imprevizibile
economice şi
sociale
importante
Lovituri  Distrugere
mediatice a credibilităţii;
Dezinformare şi
Război repetate pentru  Dominanţă
influenţare
mediatic a crea tensiuni, mediatică;
reciprocă
neîncredere,  Efecte
suspiciune etc. indirecte
 Supremaţi
e cibernetică;
Controlul
Război Dominanţă în  Gestionare
permanent ale
cibernetic ciberspaţiu reciprocă a
reţelelor
spaţiului
cibernetic
 nouă
ordine;
 Reconfigur
area
arhitecturii de
putere;
Distrugerea
 Distrugerea
Război O nouă ordine a forţelor care se
 Unor
mondial lumii opun noii
obiective
ordini
economice;
 Distrugerea
civilizaţiei
planete;
 Efecte
imprevizibile
 Dominanţă;
Învingerea  Controlul
Război
Disimetrice
Impunerea unui armatei mediului

clasic
tip de adverse, fără strategic;
disproporţi
comportament ca ea să poară  Influenţă;
onat
riposta  Supunere a
unui terţ
Război Impunerea Învingerea  Dominanţă
361
disproporţi rapidă a unui tip rapidă a fizică,

onat bazat de armatei informaţională
pe reţea comportament adverse, fără a şi cognitivă;
avea pierderi  Controlul
sau a crea total al
efecte nedorite mediului
strategic
 Distrugere
a treptată a
Măcinarea
Impunerea forţelor
Război forţelor
treptată, prin adverse, fără
disproporţi adverse, prin
uzură a unui tip ca ele să se
onat de toate
de poată apăra;
atriţie mijloacele
comportament  Uzura
posibile
infrastructurilo
r adverse
Distrugerea  Dominanţă
Război Impunerea unui
sau supunerea economic şi
economic anumit tip de
economiei financiară;
disproporţi comportament
adversarului,  Efect de
onat economic
fără riscuri piaţă
 Dominanţă
Distrugerea informaţională
Război sistemelor :
informaţio Dominanţă informaţionale  Gestionare
nal informaţională ale voluntaristă a
disproporţi completă adversarului, spaţiului
onat fără ca el să informaţional,
poată reacţiona în folos
propriu
 Avantaje
Distrugerea informaţionale
principalelor , economice,
Dominanţă obiective politice şi
Război politică, economice, sociale
geofizic economice, informaţionale indiscutabile;
disproporţi informaţională şi şi de  Dominanţă
onat geofizică management al geofizică;
absolută spaţiului  Gestionare
geofizic ale unilaterală a
adversarului spaţiului
geofizic
362
Distrugerea,
 Cucerirea
Dominanţă acapararea,
pieţei
politică, supunerea şi
Război mediatice;
economică, modelarea
mediatic  Dominanţă
socială şi mediei
disproporţi mediatică;
militară prin adverse, fără
onat  Informare-
intermediul ca adversarul
dezinformare
mediatic să poate
unilaterală
riposta
 Dominanţ
a spaţiului
cibernetic;
Distrugerea
 Influenţar
reţelelor şi
Război Impunerea unei e
mijloacelor
cibernetic politici informaţională
adverse de
disproporţi unilaterale în ;
acţiune în
onat spaţiul cibernetic  Dominanţ
spaţiul
a reţelelor;
cibernetic
 Gestionar
ea unilaterală a
ciberspaţiului
Război Crearea de  Efecte
Conceperea şi
disproporţi efecte planificate;
impunerea unor
onat bazat generatoare de  Efecte
efecte dorite
pe efecte efecte dominante
 Teamă,
panică,
angoasă,
distrugeri
Război Impunerea Terorism şi,
materiale şi de
terorist, voinţei prin acte respectiv,
infrastructuri;
război de teroare şi, distrugerea
 Distrugere
împotriva reţelelor şi
Asimetrice
respectiv,
a reţelelor şi
terorismul combaterea organizaţiilor
organizaţiilor
ui terorismului teroriste
teroriste;
 Dominanţ
ă politică şi
strategică
Impunerea Distrugerea  Dominanţ
Război
voinţei sau dominarea ă economică;
economic
economice, economiilor  Distrugere
asimetric
reacţie ţărilor mici şi, a dominanţei
363
asimetrică la respectiv, economice;

această contracararea  Diversiuni
impunere asimetrică a şi acţiuni de
acestui piaţă şi anti-
obiectiv piaţă
 Distrugere
a de
Distrugerea,
infrastructuri,
prin mijloace
culturi,
geofizice, a
obiective
Impunerea prin unor obiective
economice;
mijloace importante din
 Stimulare
geofizice a unei ţări care nu au
a producerii
Război voinţe politice posibilitatea să
unor calamităţi
asimetric şi, respectiv, se apere
naturale;
geofizic contrarea, prin geofizic şi,
 Distrugere
mijloace respectiv,
, prin
asimetrice a contracararea
mijloacelor
acesteia prin mijloace
asimetrice, a
asimetrice a
centrelor de
acestui
război geofizic
obiectiv
din ţările
puternice
 Distrugere
a
infrastructurilo
Distrugerea r
sistemelor informaţionale
Impunerea informaţionale adverse;
voinţei politice ale  Dominanţ
prin mijloace adversarului şi, ă
Război
informaţionale respectiv, informaţională
asimetric
şi, respectiv, contracararea, ;
informaţio
contracararea prin mijloace  Proliferar
nal
acestei acţiuni, asimetrie a ea efectului de
prin mijloace acţiunilor de reţea;
asimetrice realizare a  Folosirea
acestui reţelei şi a
obiectiv altor mijloace
pentru
distrugerea
centrelor de
364
război
informaţional
din ţările
dezvoltate
 Război
psihologic;
 Influenţar
Distrugerea, e;
acapararea sau  Acaparare
Impunerea, prin influenţarea ;
intermediul mediei din  Desfiinţar
mediei puternice ţările care nu e;
a unui anumit tip au posibilitatea  Manipular
de să se apere e;
Război comportament mediatic şi,  Atac al
asimetric şi, respectiv, respectiv, centrelor de
mediatic contracararea, acţiunea influenţare
prin mijloace asimetrică a psihologică şi
asimetrice acestor ţări mediatică;
(mediatice sau împotriva  Terorism
nu) a acţiunilor ţărilor sau mediatic;
ţărilor puternice corporaţiilor  Terorism
mediatice împotriva
puternice mediei şi
centrelor
mediatice
puternice;
 Atriţie;
 Distrugeri
materiale;
Distrugerea  Război
sistemelor îndelungat;
Cucerirea puterii
politice ale  Efecte de
politice prin
Insurgenţă statului criză;
violenţă şi,
şi contra- respectiv şi  Intervenţii
respectiv,
insurgenţă reacţia străine;
contracararea
violentă,  Operaţii de
insurgenţei
disproporţionat menţinere sau
ă a statului impunere a
păcii;
 Terorism;
 Contratero.
365
Distrugerea  Fapt
armatei împlinit;
statului  Distrugeri
Separarea unei respectiv sau de obiective
regiuni de un crearea unei economice,
Război de
stat prin situaţii de politice şi
secesiune
mijloace intervenţii din sociale;
violente afară pentru  Distrugeri
asigurarea şi de
garantarea infrastructuri;
secesiunii  Terorism.
 Fapt
împlinit;
Distrugerea
Dominanţă  Conflictuali
violentă a
politică de către tate asimetrică
Război structurilor de
o etnie sau alta de sorginte
asimetric forţă ale etnici
şi reacţia etnică;
etnic adverse pentru
asimetrică la  Tensiuni
cucerirea
această atitudine etnice;
puterii politice
 Intervenţii
din exterior.
 Război
între
confesiuni;
Cucerirea
 Fapt
Dominanţă, prin puterii politice
împlinit;
Război mijloace prin mijloace
 Conflictuali
asimetric violente, de către violente sub
tate pe termen
religios o religie a altei spectru sau
lung;
sau a altor religii motivaţie
 Terorism
religioasă
religios;
 Nesiguranţă
, înstrăinare
Impunerea Realizarea  Dominanţă
voinţei politice dominanţei a spaţiului
prin mijloace ale spaţiului cibernetic;
Război spaţiului cibernetic şi,  Influenţare
asimetric cibernetic şi, respectiv, informaţională
cibernetic respectiv, crearea de ;
contracarare a diversiuni şi de  Dominarea
acestei politici şi nesiguranţă în reţelelor;
strategii, prin spaţiul  Diversiuni
366
mijloace cibernetic informaţionale

asimetrice ;
 Spargerea
unităţii
informaţionale
şi a
dominanţei
informaţionale
 Politici;
Impunerea  Concepte;
Dominanţa
voinţei politic în  Teorii;
strategică a
spaţiul cognitiv,  Strategii;
spaţiului
Război prin mijloace ale  Tactici;
cognitiv prin
asimetric cunoaşterii şi, Proceduri;
mijloacele pe
cognitiv respectiv,  Produse
care fiecare le
contracararea culturale;
are la
dominanţei  False
îndemână
cognitive valori;
 Interese.
 Bătălie
haotică de
interese
haotice;
Implementarea
 Nesiguranţă
unei politici
, nelinişte,
haotice care să
Haos în teamă, tensiuni
permită
vederea unei permanente;
impunerea unor
noi organizări  Lipsa unui
Război voinţe ce
pe alte criterii, orizont
asimetric domină spaţiul
dinainte previzibil;
haotic haotic, în
stabilite sau  Probabilitat
vederea unei noi
rezultate pe e foarte
organizări pe noi
parcurs redusă;
criterii pentru
 Haos
îndeplinirea a
strategic;
noi interese
 Fluiditate
tactică;
 Imprevizibi
litate generală
367
Anexa nr. 3 Curente epistemologice
Descriere Efecte militare Reprezentanţi

Politici şi strategii
Raţionalismul (sec. care nu ţin seama Platon (428-347 î.H.);
XVII) de practica Descartes (1596-1650)
Orice cunoştinţă validă războaielor şi Leibnitz (1646-1716)
provine din raţiune. experienţa Kant (1724-1804)
câmpului de luptă
Anaximene (610-545
Latura pragmatică
Empirismul (sec. î.H.)
a strategiei şi
XVIII) Bacon (1561-1626)
tacticii; marea
Orice cunoştinţă validă Locke (1632-1704)
tactică; mica
provine din experienţă. Newton (1642-1726)
tactică.
Berkeley (1685-1753)
Pozitivismul (sec.
Sextus Empiricus (160-
XIX) Pragmatismul
210)
Ştiinţa se bazează pe gândirii militare.
Comte (1718-1857)
fapte măsurabile din Metodologia
Stuart Mill (1806-
care-şi extrage pozitivă de
1873)
modelele printr-un pregătire şi de
Mach (1838-1916)
raţionament inductiv concepere a
Bridgman (1882-1961)
riguros. Ceea ce nu planurilor
Bohr (1885-1962)
poate fi măsurat nu strategice
Carnap (1891-1970)
există.
Constructivismul (sec.
Voluntarismul şi Heraclite (550-480
XX)
subiectivismul în î.H.)
Cunoştinţele ştiinţifice
arta militar, dar şi Protagoras (485-410
(observaţii şi modele)
capacitatea de a î.H.)
sunt construcţii
elabora modele Brouwer (1881-1966)
subiective care nu
strategice şi Piaget (1896-1980)
spun nimic despre
tactice.
realitate.
368
Descriere Efecte militare Reprezentanţi

Conceptul de
Realismul (sec. XX) război bazat pe
Modelele ştiinţifice cunoaştere, ca şi
sunt construcţii extinderea Aristotel (384-322 î.H.)
destinate să prevadă războiului sau a Reid (1710-1796)
anumite aspecte ale teoriilor legate de Planck (1858-1947)
unei realităţi obiective război şi în alte Russel (1872-1970)
care există domenii Einstein (1879-1955)
independent de voinţa (economice,
noastră. informaţionale,
mediatice etc.).
369
Anexa nr. 4
Simetria lineară poziţională (plană, axială, multidimensională)
Simetria lineară poziţională poate fi, în funcţie de modul de

desfăşurare, de modalităţile de analiză şi de scopurile şi obiectivele
acţionale, de efectele preconizate şi de desfăşurările posibile, de
următoarele tipuri:
 plană;
 axială (rotativă);
 multidimensională.
Simetria lineară plană este specifică conflictelor militare ale
antichităţii şi evului mediu. Ea poate fi de două feluri:
 simetrie lineare poziţională plană;
 simetrie lineară acţională plană.
Armatele se poziţionau faţă în faţă, de o parte şi de alte a unei
linii de luptă (simetrie poziţională) şi rămâneau aşa până când se
hotăra (uneori, de comun acord) declanşarea luptei.
Din acest moment, avem de a face cu o altă simetrie lineară
plană (desigur, relativă), cea a acţiunilor, a luptei. O astfel de simetrie
– foarte bine studiată înaintea bătăliei – se putea transforma în
disimetrie, în asimetrie sau varia în întreg spaţiul linear.
Simetria lineară axială este acel tip de simetrie în jurul unui ax
(deci spaţial) care defineşte poziţionarea şi acţiunea simetrică a mai
multor entităţi, Este o simetrie dinamică rotativă, fiecare entitate
acţionând fie împotriva uneia anume, fie împotriva alteia, fie
împotriva tuturor, fie aleatoriu, fie izolat, fie în coaliţie.
Simetria lineară multidimensională cuprinde toate formele
posibile de poziţionare lineară (faţă în faţă) şi toate spaţiile posibile
(fizic, virtual, cognitiv)
370
Anexa nr. 5
Simetria nelineară dinamică şi complexă
(plană, axială, complexă)
Simetria nelineară, ca şi cea lineară, poate fi:

 plană
 axială;
 complexă.
De fapt, termenul de nelineară arată că o astfel de simetrie este
punctuală, relativă şi foarte complexă. Simetria nelineară este, practic,
un punct de echilibru într-un mediu în care părţile se află în continuă
mişcare.
Cu alte cuvinte, simetria nelineară, într-un spaţiu fluid şi
complex, departe de echilibru, este sau poate fi doar un moment de
echilibru relativ.
Pentru studierea şi optimizarea comportamentelor sistemelor şi
proceselor conflictuale sau entităţilor care compun aceste sisteme şi
procese, este însă foarte important să fie identificate şi analizate
momentele sau situaţiile de simetrie, ca şi spargerea acestora şi
trecere lor în evoluţii şi dezvoltări disimetrice şi asimetrice.
Aceste treceri sunt generatoare de efecte complexe şi de
imprevizibilitate.
Grafic, cele trei forme de simetrice conflictuală relativă ar

putea fi reprezentate astfel:
A
B
371
Anexa nr. 6
Disimetria nelineară dinamică şi complicată
(plană, axială complexă)
Disimetria lineară ar putea fi reprezentată astfel:
 Sisteme I2SR A
 C4
 Înaltă tehnologie
 Tehnologia informaţiei
 Resurse financiare Inacces B
 Potenţial economic Izolare
 Infrastructuri
 Acces neîngrădit la pieţe
şi resurse naturale
 Invulnerabilitate faţă de B
 Aliaţi, susţinători
372
Anexa nr. 7
Asimetria lineară (de teatru)
Asimetria nu acceptă unilateralismul. Şi ea, ca şi disimetria,

presupune disproporţia, dar nu restricţionează acţiunea, ci lasă câmp
liber inteligenţei, imaginaţiei şi noncomformismului. Asimetria este
tot ne-simetrie, dar o ne-simetrie în care fiecare parte dintre cele
aflate în conflict acţionează asupra celeilalte sau asupra celorlalte.
Asimetria conflictuală presupune deci interacţiunea.
Grafic, asimetria ar putea fi reprezentată astfel:
 Sisteme I2SR A
 C4
 Înaltă tehnologie
 Tehnologia informaţiei
 Resurse financiare
 Potenţial economic Acces B
 Infrastructuri Acţiune
 Acces neîngrădit la pieţe şi
resurse naturale
 Invulnerabilitate faţă de B
 Aliaţi, susţinători
Pentru fiecare acţiunii a entităţii A, superioară din toate

punctele de vedere, entitatea B găseşte o soluţie de contracarare, de
preîntâmpinare (preempţiune) sau de prevenire. Fiecare mişcare a
entităţii A este monitorizată de entitatea B şi pentru fiecare se caută o
soluţie. Acţiunii entităţii B asupra entităţii A sunt punctuale,
ingenioase, cu toate mijloacele posibile, inclusiv cu unele dintre cele
care aparţin efectiv entităţii A. Entitatea B nu acceptă dominarea
exercitată de entitatea B, ci o erodează şi o distruge. În acelaşi timp,
entitatea A caută mijloace pentru contracararea acţiunilor entităţii B
373
şi îşi adaptează acţiunile în forţă la noile cerinţe. Războiul împotriva

terorismului declanşat de o coaliţie condusă de Statele Unite ale
Americii este unul dintre cele mai edificatoare exemple în acest sens.
Nu este însă singurul exemplu. Acţiuni asimetrice au loc în tot
spectrul de confruntare. Se pare că războiul actual şi cel viitor iese el
însuşi din simetria tradiţională şi devine un război asimetric, dus în
toate planurile: fizic, psihic şi cognitiv.
374
Anexa nr. 8
Asimetria haotică
Asimetria haotică se înscrie într-un concept de nedeterminare.

O astfel de asimetrie se instituie în fazele complexe ale conflic-
tualităţii, ca urmare a intervenţiei a numeroşi factori perturbatori şi a
unor dezechilibre oscilante şi cu funcţii multiplicatoare. Părţile afla în
conflict nu se mai disting unele de celelalte, evoluţiile sunt nelineare,
scopurile şi obiectivele amestecate, ca urmare a unor desfăşurări
nefavorabile şi variaţiei intempestive şi greu de înţeles a condiţiilor
iniţiale.
Asimetria haotică se poate manifesta pe ansamblul unui război,
dar mai ales în timpul desfăşurării unor bătălii care se vor încheia
totdeauna indecis. Istoria cunoaşte numeroase exemplu de bătălii
dezastruoase în care ambele armate au pierit pe câmpul de luptă.
În epoca modernă, asimetria haotică ar pute fi un puternic
instrument de distrugere a unor entităţi, dar şi un efect al unor acţiuni
negândite care conduc sau pot conduce la evoluţii dramatice. Un
exemplu concludent de asimetrie haotică este ceea ce se întâmplă în
momentul de faţă în Irak, unde o mulţime de grupări înarmate se
războiesc între ele. Haosul din această ţară va putea fi cu greu
gestionat. Este însă posibil ca el să genereze efecte complexe şi
imprevizibile în întregul Orient Mijlociu, în pofida eforturilor care se
fac pentru stabilizarea situaţiei din zonă.
375
Anexa nr. 9 Dinamica efectelor
Grafic, dinamica efectelor ar putea fi reprezentată astfel
SIMETRIE
STABILITATE
Predictibilitate
Proporţionalitate
DISIMETRIE
STABILITATE
Predictibilitate
Disproporţionalitate
ASIMETRIE
INSTABILITATE
Impredictibilitate
Disproporţionalitate
calitativă adaptativă
COMBINATE INSTABILITATE
Surprindere
Desfăşurări haotice
Complexitate,
dinamism, echilibru
haotic
376
Anexa nr. 10
Fizionomia Operaţiei Bazată pe Efect
Scop politic Scop strategic Scop operaţional Scop tactic
Informaţii Informaţii Informaţii Informaţii
Realităţi Expertiză strategică Expertiză Expertiză tactică

operaţională
DECIZIE POLITICĂ DECIZIE STRATEGICĂ OPERAŢIE ACŢIUNE
Presiuni şi restricţii Presiuni şi restricţii
Factori favorizanţi şi perturbatori Factori favorizanţi şi perturbatori
Planificare strategică Proiecţia forţei Acţiune tactică
Obiectiv politic Obiectiv strategic Obiectiv operativ Obiectiv tactic
EFECTE EFECTE EFECTE EFECTE

POLITICE STRATEGICE OPERATIVE TACTICE
PLANIFICAT PLANIFICAT PLANIFICATE PLANIFICAT
E E E

REZULTATE REZULTATE REZULTATE REZULTATE

POLITICE STRATEGICE OPERATIV TACTICE
DORITE DORITE E DORITE DORITE

NEDORITE NEDORITE NEDORITE NEDORITE

ÎN CASCADĂ ÎN CASCADĂ ÎN CASCADĂ ÎN CASCADĂ
377
Anexa nr. 11
Fizionomia militară a efectului
(Posibil model)
EFECT
COMPLEX
Efect politic Efect strategic Efect operativ Efect tactic
economic
psihologi
strategic
operativ
Efect în
cascadă
politic
social
tactic
Efect
Efect
Efect
Efect
Efect
Efect
Efect
c
Planificat
Planificat şi
realizat
Parţial realizat
Planificat, dar
nerealizat
Planificat şi
util
Planificat, dar
inutil
Indiferent
Nociv
Neplanificat,
dorit
Neplanificat,
prevăzut
Neplanificat,
378
nedorit
Neplanificat,
neprevăzut
În lanţ
În cascadă
Principal
Secundar
Colateral
Imprevizibil
379
Anexa nr. 12
Efectul militar complex al EBO
OPERAŢII MILITARE LINEARE
CAUZĂ EFECT
CAUZĂ Acţiune EFECT
OPERAŢII MILITARE COMPLEXE
Acţiunea A1 Efectul E1
Acţiunea A2 Efectul E2
CAUZĂ EFECT
Acţiunea An Efectul En
OPERAŢII MILITARE BAZATE PE EFECTE

I2SCR
2. ACŢIUNEA ASUPRA CAUZELOR

EFECT COMPLEX
MULŢIMEA CAUZELOR
E1 A1 C1
DECIZIA C4
E2 A2 C2
En An C
n
1. PLANIFICAREA (CUNOAŞTEREA) EFECTULUI
380
Anexa nr. 13
Fizionomia dinamică a unui oplan EBO
Scopuri generale Politice, economice,

sociale, militare,
parţiale, comune,
totale sau integrate
Obiective generale
Forţe Mijloace Resurse
Acţiuni
Factori favorizanţi Factori perturbatori
Rezultate
Dorite Nedorite Utile Inutile Aşteptate Neaşteptate
Factori favorizanţi Factori perturbatori
Efecte
Dorite Nedorite Utile Inutile Aşteptate Neaşteptate
Explozive Linear Nelinea In lanţ În cascadă Complexe Haotice

e re
Văzute Ascunse Înşelătoa

re
Văzute Ascunse
381
Anexa nr. 14
Arta Războiului113
Articolul I: Fundamentele artei militare
Sun Tzî spune: Arta războiului şi organizarea trupelor sunt de o

importanţă vitală pentru stat. Viaţa şi moartea subiecţilor depind de
aceasta, ca şi conservarea, creşterea sau decăderea Imperiului; a nu
reflecta la acest lucru în mod profund, a nu lucra în mod conştient
pentru aceasta înseamnă a face dovada unei condamnabile indiferenţe
faţă de posesia sau pierderea a ceea ai mai scump, iar aşa ceva este
inadmisibil.
Pentru ofiţeri şi pentru toate preocupările lor, cinci categorii
principale trebuie să facă obiectul unor meditaţii continue, aşa cum se
petrec lucrurile şi cu marii artişti, care, atunci când concep o operă,
au totdeauna în spirit scopul pe care şi-l propun, profită de tot ceea ce
văd, de tot ceea ce aud, nu pierd nici un prilej pentru a asimila
cunoştinţe noi şi orice alt lucru ce îi poate ajuta să ducă opera la bun
sfârşit. Dacă dorim ca gloria şi succesul să însoţească armatele
noastre, trebuie să nu pierdem niciodată din vedere: Doctrina, Cerul,
Pământul, Generalul şi Disciplina.
Doctrina determină unitatea de gândire; ea ne inspiră aceeaşi
manieră de a trăi şi a muri şi ne face să fim curajoşi şi imperturbabili
în faţa nenorocirilor şi a morţii.
Dacă cunoaştem bine Cerul, nu ignorăm ceea ce semnifică cele
două mari principii Yng şi Yang şi vom şti care-i momentul în care
ele se unesc sau se opun pentru a produce frig, căldură, senin sau
perturbaţii atmosferice.
113
Gérard Chaliand, ANTHOLOGIE MONDIALE DE LA STRATEGIE, DES ORIGINES AU
NUCLEAIRE, Robert Laffont, 1990, pp.281-309. Textul prezentat în această lucrare este tradus
din acest volum care, la rândul său, foloseşte versiunea franceză: Sun Tze, L’art de la guerre,
traduction de P.Amyot, Paris, 1772; mai există o traducere efectuată de Valerie Niquet-
Cabestan şi publicată în Ed. Economica, Paris, 1968.
A se vedea şi Sun Tzî, ARTA RĂZBOIULUI, studiu introductiv şi îngrijirea ediţiei de general-
maior Constantin Antip, Editura Militară – Bucureşti, 1976.
382
Terenul este la fel de important ca şi Cerul. Să-l studiem bine

pentru a-i cunoaşte particularităţile, înaltul şi adâncul, ceea ce
înseamnă aproape şi departe, vast şi strâmt, permanent şi temporar.
Doctrina, echitatea, dragostea pentru toţi cei care ne sunt
subordonaţi şi pentru toţi oamenii în general, ştiinţa resurselor,
curajul şi valoarea sunt calităţi care trebuie să-l caracterizeze pe cel
căruia i se încredinţează demnitatea de General, virtuţi pentru
însuşirea cărora nu avem voie să neglijăm nimic, singurele care pot
să justifice prezenţa noastră în fruntea celorlalţi.
Acestor cunoştinţe trebuie să li se adauge Disciplina. A şti să
aranjezi trupele, fără să ignori nici una dintre regulile subordonării, a
urmări aplicarea lor riguroasă, a cunoaşte atribuţiile fiecărui
subordonat, a stăpâni toate mijloacele care duc la obţinerea unui
rezultat, a nu pregeta, la nevoie, să intri în toate detaliile care ţin de
ceea ce trebuie precizat şi a avea noţiunea valorii reale a fiecăruia
dintre aceste detalii, toate acestea formează ansamblul unui corp de
disciplină a cărui cunoaştere nu trebuie să scape nici perspicacităţii şi
nici atenţiei Generalului.
Deci tu, care, prin voinţa prinţului, ai fost plasat în capul
armatei, ancorează-ţi fundamentele ştiinţei tale militare pe cele cinci
principii ce tocmai au fost expuse; victoria va însoţi pretutindeni paşii
tăi, în timp ce, dacă prin ignoranţă sau prin înfumurare, le vei omite
sau respinge, nu vei avea decât cele mai ruşinoase înfrângeri.
Cunoştinţele pe care tocmai le-am indicat îţi vor permite să
discerni, printre principii care guvernează statele, pe acela care are
cea mai bună doctrină şi cele mai multe virtuţi; vei cunoaşte mari
generali care pot să se găsească în diferite ţări, astfel încât, în timp de
război, poţi să apreciezi destul de sigur care este, dintre doi
antagonişti, cel ce trebuie adus şi, dacă vei fi nevoit să intri tu însuţi
în arenă, vei putea să te feliciţi în mod raţional de a deveni victorios.
Aceste cunoştinţe te vor ajuta să prevezi care sunt momentele
cele mai favorabile, Cerul şi Pământul fiind de acord, pentru a
ordona mişcarea trupelor, itinerarele de deplasare şi lungimea
etapelor; nu vei începe şi nu vei încheia niciodată o campanie în
deplasare; vei aprecia pe cel tare şi pe cel slab, atât dintre cei care ţi
s-au încredinţat, cât şi dintre inamicii cu care va trebui să lupţi; vei
afla în ce cantitate şi în ce stare se află aprovizionarea celor două
383
armate; recompensele vor trebui acordate în mod liber, dar totdeauna

diferenţiat, şi nu vei da pedepse decât la nevoie.
Admirând virtuţile şi capacităţile tale, generalii plasaţi sub
autoritatea ta vor sluji atât din plăcere, cât şi din datorie; exemplul lor
va antrena subalternii, şi trupa însăşi va acţiona cu un plus de dăruire
pentru a-ţi asigura succesul. Stimat, respectat şi iubit de ai tăi, vei
vedea că popoarele vecine caută protecţia prinţului pe care-l serveşti,
fie pentru a-l sluji, fie pentru a-i fi aliaţi.
Pentru că vei şti să distingi ceea ce este posibil de ceea ce nu
este, nu vei întreprinde nimic care să nu poată fi dus la bun sfârşit. Cu
aceeaşi penetraţie, ceea ce este departe va fi văzut ca fiind sub ochii
tăi şi invers. Vei profita de disensiunile care apar la inamic, pentru a-i
atrage pe cei neîncrezători de partea ta, fără se menajezi nici
promisiunile, nici darurile, nici recompensele. Nu ataca un inamic
mai puternic şi mai tare ca tine şi evită ceea ce ar putea conduce la o
angajare generală. Ascunde totdeauna adversarilor starea în care se
află trupele tale: câteodată vei face în aşa fel încât să se ducă zvonul
despre slăbiciunea ta, sau vei simula teama, pentru ca inamicul,
cedând aroganţei şi orgoliului, fie să te atace imprudent, fie să-şi
slăbească sistemul de supraveghere, lăsându-se astfel el însuşi
surprins. Trupele trebuie să fie ţinute mereu în alertă, ocupate
continuu, pentru a nu se moleşi. Nici o disensiune nu trebuie tolerată
în trupele tale. Ele formează o singură familie în care nimic nu
trebuie să fie neglijat pentru a domni pacea, concordia şi unitatea.
După ce vei fi evaluat consumul de produse şi de tot ce intră în uzajul
zilnic, vei avea grijă ca aprovizionarea să fie făcută corect şi, la finele
unei campanii glorioase, te vei întoarce acasă pentru a te bucura aici
în linişte de fructele victoriei, printre aclamaţiile concetăţenilor, care
îţi vor fi recunoscători de pacea adusă. Acestea sunt, în general,
reflecţiile pe care propria mea experienţă mi le-a dictat şi pe care îmi
fac o datorie să ţi le comunic.
Articolul II: Debutul campaniei
Sun Tzî spune: Presupun că începi campania cu o armată de o

sută de mii de oameni, că ai muniţii suficiente, o mie de care de luptă
şi mii de coviltire de piele pentru transporturi, că alimentele sunt
asigurate pe traseul de o mie de li (350-450 km), că nimic nu lipseşte
384
din ceea ce este necesar pentru repararea armamentului şi căruţelor,

că muncitorii şi toţi cei care nu aparţin personalului trupei te-au
precedat sau mărşăluiesc separat de suita ta şi că au fost luate toate
măsurile pentru prevenirea accidentelor sau intemperiilor ca şi a altor
lucruri care sunt străine războiului sau care sunt indispensabile
armatelor. Presupun, de asemenea, că ai o sumă de o mie de uncii
care va fi distribuită trupelor în fiecare zi şi că această plată va fi
achitată la timp, în cea mai riguroasă exactitudine; în acest caz poţi
merge direct spre inamic; atacul şi învingerea lui vor fi, pentru tine,
acelaşi lucru. Eu zic mai mult: nu amâna ducerea luptei, nu aştepta ca
armatele tale să se deterioreze şi tăişurile săbiilor să se tocească.
Dacă este vorba de luat un oraş, grăbeşte-te să-l asaltezi (asediezi).
Nu te gândi decât la asta, dirijează-ţi toate forţele într-acolo;
grăbeşte-te, căci, dacă tu lipseşti de aici, trupele îşi vor asuma riscul
de a prelungi campania timp îndelungat, ceea ce va constitui o sursă
de nenorociri: banul se va termina, armele se vor deteriora, ardoarea
soldaţilor se va stinge, curajul şi forţele lor se vor volatiliza,
proviziile se vor consuma şi te vei trezi redus la cele mai neplăcute
extremităţi. Informat asupra situaţiei tale vrednice de milă, inamicii
vor ieşi proaspeţi, se vor năpusti asupra ta şi te vor tăia în bucăţi.
Acea oarecare reputaţie pe care o aveai până în acel moment va fi
pierdută. Astfel, a ţine trupele mult timp în campanii înseamnă a
produce statului un mare prejudiciu şi a risca să i se aducă o atingere
mortală reputaţiei sale.
Cei care posedă adevăratele principii ale artei militare nu se
lasă luaţi a doua oară. Din prima campanie, totul este sfârşit. Ei nu-şi
consumă în mod inutil mijloacele de subzistenţă timp de trei ani, ci
trec subzistenţa armatelor pe seama inamicului, scutind astfel statul
de cheltuielile imense pe care le presupun transporturile de
aprovizionare la mari distanţe. Ei nu ignoră – şi tu, de asemenea,
trebuie s-o ştii – adevărul că nimic nu epuizează un stat mai mult
decât aceste tipuri de cheltuieli, întrucât, fie că armata se găseşte în
defensivă, la frontiere, fie că atacă ţări îndepărtate, poporul este cel
care suferă totdeauna; articolele indispensabile vieţii se împuţinează
şi cresc preţurile, iar oamenii nu şi le mai pot procura.
Prinţul percepe în grabă tributul în produse indispensabile vieţii
pe care fiecare familie trebuie să i-l dea şi mizeria se întinde peste
oraşe şi sate; din zece părţi din necesar, trebuie retranşate şapte.
385
Nenorocirile se vor resimţi până la suveran. Coifurile sale, armurile,

scuturile, arcurile, săgeţile, suliţele, carele, toate se vor distruge. Caii,
boii, chiar şi cei care ară pământurile imperiale şi, astfel, prinţul va fi
nevoit ca, din zece părţi din cheltuielile sale ordinare, să-şi retranşeze
şase. Tocmai pentru a preveni toate aceste dezastre, un general abil
nu trebuie să uite nimic în ceea ce priveşte reducerea campaniilor,
asigurarea condiţiilor de trai pe spezele inamicului sau, mai mult sau
mai puţin, pentru a-şi procura chiar şi cu bani, produse străine de
strictă necesitate.
Dacă inamicul are o baniţă de grăunţe în tabăra sa, tu să ai 20 în
tabăra ta; dacă inamicul are fân, ierburi şi grăunţe pentru caii săi, în
valoare de un chintal, tu să ai 20 în tabăra ta. Nu lăsa să-ţi scape nici
o ocazie pentru a-l incomoda; fă-l să se piardă în detalii, găseşte
mijlocul de a-l irita, pentru a-l face să cadă în capcană, provoacă
diversiuni, pentru a-l face să-şi diminueze forţele, dispersându-le,
masacrează-i câteva părţi, din timp în timp, deturnându-i convoaiele,
echipajele şi tot ceea ce ar putea să-ţi fie util.
Când vor fi luate mai mult de zece care inamice, vei începe prin
a-i recompensa deopotrivă pe cei care au condus operaţiunea şi pe cei
care au efectuat-o. Aceste care să fie întrebuinţate ca şi cum ar fi ale
tale, dar, mai întâi, smulge-le semnele distinctive. Tratează bine
prizonierii, hrăneşte-i ca pe proprii tăi soldaţi, pentru a-i face să se
simtă mai bine decât în propria lor tabără. Nu-i lăsa niciodată să
lenevească, trage toate avantajele de pe urma lor şi comportă-te ca şi
cum ei s-ar fi înrolat de bună voie sub drapelul tău.
Dacă vei face întocmai ce ţi-am indicat, succesele te vor însoţi,
totdeauna vei fi învingător, vei menaja viaţa soldaţilor tăi, vei
menţine ţara în vechile ei posesiuni, procurându-i altele noi, vei spori
splendoarea şi gloria statului, iar domnul şi slujbaşii săi îţi vor fi
îndatoraţi cu liniştea în care vor decurge de-acum înainte zilele lor.
Există ceva care să fie mai demn de atenţia şi de eforturile tale?
Articolul III: Despre ceea ce trebuie prevăzut înaintea

luptei
Sun Tzî spune: Iată câteva maxime de care va trebui să fii

pătruns înainte de a voi să forţezi oraşele sau să câştigi bătăliile.
386
Mai întâi, păstrează-ţi ţara şi drepturile care decurg de aici şi

numai după aceea cucereşte ţara inamică; asigură liniştea oraşelor
naţiunii tale; tulburarea liniştii oraşelor inamice este o soluţie de
ultimă instanţă – iată esenţialul; a proteja contra oricărei insulte satele
prietene este prima ta datorie; invadarea satelor inamice nu se
justifică decât în caz de necesitate; casele şi cătunele ţăranilor tăi să
nu fie supuse nici celei mai mici primejdii, iată ce merită atenţia ta;
devastarea instalaţiilor agricole ale inamicului este o acţiune pe care
numai tu poţi s-o ai în vedere.
Când vei fi pe deplin pătruns de aceste principii, vei putea să
ataci oraşele sau să angajezi bătăliile. Îţi garantez succesul. Totodată,
a duce o sută de lupte şi a repurta o sută de victorii este bine, dar nu
cel mai bine. A imobiliza armata inamicului fără luptă, iată ceea ce
este excelent. Acţionând astfel, conduita generalului nu va fi diferită
de cea a celor mai virtuoase personalităţi; ea se va racorda cu Cerul şi
cu Pământul ale căror acţiuni tind mai degrabă spre producerea şi
conservarea lucrurilor decât spre distrugerea lor. Niciodată Cerul nu
va aproba efuziunea sângelui uman: el este cel care dă viaţă
oamenilor; el singur are dreptul de a o curma.
Astfel, încearcă să fii victorios, fără să dai bătălii. Va fi prilejul
unde, cu cât te vei ridica la nivelul binelui, cu atât te vei apropia de
excelent. Marii generali ajung aici evitând toate şiretlicurile
inamicului, destrămându-i proiectele, semănând discordie printre
partizanii săi, ţinându-l tot timpul cu răsuflarea oprită, privându-l de
ajutoarele pe care ar putea să le primească din afară, tăindu-i orice
posibilitate de a întreprinde ceva care să fie în avantajul lui.
Dacă eşti constrâns să asediezi un loc şi să-l reduci,
amplasează-ţi carele, scutierii şi maşinile de război în aşa fel încât să
nu-ţi lipsească nimic atunci când va sosi momentul să treci la asalt.
Dacă, în mai puţin de trei luni, locul nu a fost adus în situaţia de a
capitula, există greşeli pe care le-ai comis. Va trebui să le găseşti şi
să le corectezi. Dublează-ţi eforturile, în timpul asaltului, imită
vigilenţa, activitatea, ardoarea şi încăpăţânarea furnicilor. Presupun
că, de acum înainte, vei asigura construirea de retranşamente, vei fi
ridicat turnuri care să permită dominarea inamicului şi că te vei fi
gândit la tot ceea ce ar putea să survină în mod neplăcut. Dar dacă, în
pofida acestor precauţii, vei pierde o treime dintre soldaţi fără să fii
victorios, să nu ai nici o îndoială că ai atacat prost.
387
Un general abil nu se găseşte niciodată redus la asemenea

extremităţi. Fără să dea bătălii, el ştie să-l supună pe inamic; fără să
verse o picătură de sânge, fără să scoată sabia, el face să cadă oraşele;
fără să treacă frontiera, el cucereşte ţinuturi străine şi, în minimum de
timp, în fruntea trupelor sale, el procură prinţului său gloria
nemuritoare, asigură fericirea compatrioţilor săi şi face ca universul
lui să se bucure de linişte şi de pace.
Te poţi găsi, în raport cu inamicul, într-o infinitate de situaţii
care nu pot fi nici prevăzute, nici enunţate. Experienţa este aceea
care-ţi va sugera ce ai de făcut în fiecare caz în parte; eu mă limitez
în a-ţi da câteva sfaturi generale:
- Dacă eşti de zece ori mai puternic decât inamicul,
încercuieşte-l, fără a-i lăsa nici cea mai mică ieşire;
- Dacă eşti de cinci ori mai puternic ca el, atacă-l din patru părţi
deodată;
- Dacă eşti de două ori mai puternic, împarte-ţi armata în aşa fel
încât cu una dintre părţi să-l imobilizezi, iar cu cealaltă să-l ataci;
- Dacă eşti la egalitate cu inamicul, angajează lupta, hazardul
va hotărî, dar dacă eşti mai puţin puternic ca inamicul, păzeşte-te,
evită să comiţi cea mai mică greşeală. Străduieşte-te să te protejezi,
evită lupta atâta timp cât este posibil. Prudenţa şi fermitatea unei
forţe mici pot să ducă la istovirea şi dominarea unei armate chiar
numeroase.
Cel care este în fruntea armatei se poate considera ca sprijin al
statului. Şi este cu adevărat. Dacă el are astfel de calităţi, statul va fi
în securitate; dacă nu le are, statul va suferi infailibil şi chiar poate fi
expus la pieire. Există un singur mod, pentru un general, de a-şi servi
statul; există însă mai multe pentru a-i aduce un mare prejudiciu.
Pentru a reuşi, bravura şi prudenţa trebuie să însoţească totdeauna
eforturile şi o conduită abilă, dar o singură greşeală poate
compromite totul. La câte greşeli nu este el expus?
Dacă trezeşte trupele pentru a începe marşul, când ele trebuie să
se odihnească, dacă le pune în mişcare când ele trebuie să staţioneze,
dacă nu cunoaşte exact locurile unde trebuie să le conducă, dacă nu le
postează corect, le oboseşte în mod inutil, le deplasează fără să fie
necesar, dacă ignoră nevoile fiecăruia dintre cei care compun armata
sa, dacă fiecare nu este la locul său, potrivit aptitudinilor sale, pentru
a scoate de la fiecare ce e mai bun, dacă nu cunoaşte părţile bune şi
388
părţile slabe ale fiecăruia şi gradul lor de fidelitate, dacă nu menţine

disciplina în toată rigoarea sa, dacă nu ştie să comande, dacă este
nehotărât şi ezită când trebuie să ia rapid o decizie, dacă nu ştie să
recompenseze, dacă tolerează ca ofiţerii să maltrateze soldaţii şi nu
previne disensiunile care pot să apară printre şefi, un general care
comite astfel de greşeli secătuieşte statul de oameni şi de resurse,
dezonorează patria sa şi devine el însuşi victimă ruşinoasă a
incapacităţii sale.
Pentru a învinge un inamic, un general trebuie să ţină seama de
următoarele cinci lucruri principale:
1. Să ştie dacă poate să lupte şi când să înceteze;
2. Să ştie dacă trebuie să angajeze puţin sau mult;
3. Să cunoască voinţa simplilor soldaţi ca şi pe cea a ofiţerilor;
4. Să ştie să folosească toate circumstanţele;
5. Să ştie că suveranul aprobă tot ce se face în serviciul său şi
pentru gloria sa.
Şi, în afară de aceasta, dacă vei şti ce poţi şi ce nu poţi şi de ce
sunt capabili sau nu subordonaţii tăi, de vei duce o sută de războaie,
de o sută de ori vei fi victorios. Dacă nu şti ce poţi tu însuţi şi ignori
ceea ce pot subordonaţii tăi, vei fi o dată învingător şi o dată învins.
Dar dacă nu te cunoşti nici pe tine însuţi, nici subordonaţii, câte lupte
vei duce, atâtea înfrângeri vei avea.
Articolul IV: Despre dispunerea trupelor
Sun Tzî spune: Odinioară, cei care aveau experienţa luptelor nu

se angajau niciodată într-un război pe care ei nu-l prefigurau că-l pot
încheia cu onoare. Înainte de a acţiona, se asigurau de succes. Dacă
circumstanţele nu li se păreau propice, aşteptau timpuri mai
favorabile. Aveau ca principii pe acelea că ei nu pot fi învinşi decât
prin propria lor greşeală şi nu pot fi victorioşi decât prin greşeala
inamicului.
Să ştii de ce trebuie să te temi şi în ce trebuie să speri, când să
înaintezi sau când să te retragi; urmărind şi urmând starea trupelor
tale sau pe cea a trupelor inamicului, să mergi la luptă când eşti cel
mai puternic şi să ataci primul sau, dacă eşti în inferioritate, să treci
în defensivă – iată ceea ce fac generalii experimentaţi.
389
Arta de a practica, la momentul potrivit, defensiva nu o ceda

celei ofensive. Cei care vor să reuşească în prima (în arta defensivă
N.N.) trebuie să se cufunde până în al nouălea pământ. Cei care vor
să exceleze în cea de a doua (în arta ofensivă N.N.) trebuie să se
ridice până la al nouălea cer. În cele două cazuri, trebuie să te
gândeşti să păstrezi ce ai. A-i egala pe cei care au comandat în mod
onorabil este un lucru bun. A voi să fii deasupra nivelului bun, dorind
să-i depăşeşti prin exces de rafinament nu este un lucru bun. Mai
mult, a triumfa prin mijlocirea luptelor a fost privit ca un lucru bun,
dar eu spun: ceea ce este deasupra binelui este adesea mai rău decât
rău.
Animalele nu au nevoie câtuşi de puţin de o forţă excepţională
pentru a aduna, la sfârşitul toamnei, haina lor de iarnă; nu este nevoie
de o acuitate vizuală deosebită pentru a descoperi stelele; nu este
nevoie de o ureche foarte fină pentru a auzi tunetul. Toate acestea
sunt simple şi naturale. Şefii abili nu găsesc mai multe dificultăţi
războiului, căci ei au prevăzut totul, ei au prevăzut toate
eventualităţile; ei cunosc ce e bun şi ce e rău în ceea ce priveşte
situaţia lor şi a inamicului, ştiu ce pot şi până unde pot să meargă.
Victoria este o consecinţă naturală a ştiinţei şi conduitei lor.
Aşa erau strămoşii noştri: nimic nu le era mai uşor decât să
învingă. De aceea, se simţeau indignaţi de titluri de viteji, de eroi, de
invincibili, întrucât ei atribuiau succesele lor grijii deosebite pe care o
aveau de a preveni cea mai mică greşeală.
Înainte de a trece la luptă, ei ţineau să slăbească încrederea
inamicului umilindu-l, jignindu-l, supunându-i forţele unor încercări
dure. Invers, trupele lor erau în siguranţă în tabere bine stabilite, la
adăpost de orice surpriză şi în locuri inabordabile. Binele este că
trupele cer lupta şi nu victoria, căci ele, care vor să se bată, ştiu că
sunt antrenate şi călite; lenea şi trufia sunt cele care cer victoria şi
aduc, de fapt, înfrângerea. În acest fel, ei erau asiguraţi de triumf sau
de dezastru, înainte de a face un pas pentru a se convinge de unul sau
de altul.
Cei care sunt în fruntea armatelor nu trebuie să uite nimic din
ceea ce le asigură posibilitatea de a fi demni de funcţia pe care o
îndeplinesc. Ei se gândesc la măsuri de evaluare a dimensiunilor şi
cantităţilor; ei cunosc regulile de calcul, efectele balanţei. Victoria nu
390
este decât rodul unui calcul exact: reflectează la aceasta şi vei şti tot
ce trebuie pentru a nu fi niciodată învins.
Să cunoşti bunul pe care-l produce pământul şi să profiţi de
resursele sale; să cunoşti drumurile şi s-o iei pe cel bun; să ştii să
împarţi exact, prin calcul, pentru a da fiecăruia alimente şi muniţie,
nici prea puţin, nici în exces. Balanţa te va învăţa să faci dreptate, să
împarţi, după faptă, recompense şi pedepse. În fine, aminteşte-ţi
victoriile care au fost repurtate, circumstanţele luptei, şi vei cunoaşte
astfel ce s-a consumat, avantajele şi prejudiciile aduse chiar
învingătorilor.
Un Y depăşeşte un Tchou. Pe platoul balanţei, Y-ul aduce
Tchou-ul. Fii, pentru inamicul tău, ce este Y pentru Tchou. După un
prim succes, nu te culca pe lauri şi nu lăsa trupele să se odihnească
pentru asta. Năpusteşte-te asupra inamicului cu forţa torentului care
se precipită de la înălţimea de o mie de jini. Nu-i lăsa nici un răgaz şi
nu te gândi să culegi fructele victoriei decât atunci când înfrângerea
sa totală îţi va permite să o faci în linişte şi pe îndelete.
Articolul V: Despre abilitatea comandamentului trupelor
Sun Tzî spune: Reţine numele tuturor ofiţerilor tăi, înscrie-le

într-un repertoriu special cu specificaţia capacităţilor şi aptitudinilor
personale, cu scopul ca fiecare să fie folosit după calităţile sale.
Fiecare să fie convins că este folosit prin tine şi că tu, înainte de toate,
ai grijă să-l aperi împotriva oricărui pericol. Trupele care se lansează
împotriva inamicului trebuie să fie ca pietrele care se aruncă asupra
ouălor. Între inamic şi tine trebuie să fie o relaţie ca de la cel slab la
cel puternic, ca de la vid la solid. Atacă deschis, dar fii învingător în
secret. În aceasta constă abilitatea şi perfecţiunea comandamentului
trupelor. Zi plină şi tenebre, aparenţă şi secret – iată întreaga artă.
Aşa cum, cu cinci tonuri ale muzicii, cu cinci culori şi cu cele cinci
gusturi, putem, prin combinaţie, să obţinem efecte infinite, posesia
principiilor îi dă generalului, în orice situaţie, toate soluţiile
convenabile.
În materie de artă militară şi de conducere a trupelor, nu vor fi
luate în considerare decât aceste două elemente: ceea ce trebuie făcut
în secret şi ceea ce trebuie executat în mod deschis; în practică,
acestea se prezintă însă ca un lanţ neîntrerupt de operaţiuni, ca o roată
391
care nu are extremităţi. Fiecare operaţiune militară are părţi care se

cer desfăşurate la lumina zilei şi părţi care reclamă secretul nopţii. Nu
pot fi determinate dinainte; singure circumstanţele permit discernerea
lor. Pentru a restrânge albia unui torent, trebuie să dispunem de
enorme cariere de roci; pentru a prinde o mică pasăre, cel mai fin fir
este mai mult decât suficient. Şi totuşi, torentul ajunge să rupă
digurile sale, cu forţa de a se destrăma, mica pasăre rupe ochiurile
firului. De asemenea, oricât de bune, oricât de înţelepte ar fi măsurile
pe care le-ai luat, nu înceta de a le supraveghea, de a veghea şi a
gândi la toate şi nu abandona niciodată trupele unei orgolioase
securităţi.
Posedă veritabila artă de a comanda trupele doar aceia care au
ştiut şi care ştiu să restituie puterea lor formidabilă, care au dobândit
o autoritate nelimitată, pe care nici un eveniment nu-i poate doborî,
care nu fac nimic cu precipitare, care-şi păstrează, în momentele de
surpriză, acelaşi sânge rece ca şi cum ar fi vorba de acţiuni meditate,
în cazuri prevăzute cu mult timp înainte, şi pentru care
promptitudinea în decizie nu este decât rodul unei reflecţii prealabile
căreia i se alătură o lungă experienţă.
Forţa acestei categorii de şefi este comparabilă cu cea a unor
arcuri puternice care nu pot fi întinse decât cu ajutorul unui
mecanism. Autoritatea lor are puterea săgeţilor lansate de aceste
arcuri: este irezistibilă şi răstoarnă tot. Asemenea sferei ale cărei
puncte de pe suprafaţă sunt asemănătoare, ei sunt puternici peste tot
şi peste tot oferă aceeaşi rezistenţă. În cursul unei lupte şi într-o
dezordine aparentă, ei ţin o ordine imperturbabilă; din slăbiciune ei
fac să ţâşnească forţa, din poltronerie şi laşitate, ei fac să iasă curajul
şi vitejia. Dar a face dezordinea să servească ordinea nu este posibil
decât pentru acela care a reflectat asupra evenimentelor ce pot să
survină; capacitatea de a naşte forţa din slăbiciune nu aparţine decât
acelora care deţin o absolută stăpânire de sine şi o autoritate de
necontestat. A şti să scoţi curaj şi vitejie din poltronerie şi laşitate,
înseamnă a fi tu însuţi erou, înseamnă să fii mai mult decât un erou,
să fii mai presus de vitejie.
Oricât de mare şi prodigios ar părea, eu cer totuşi câteva lucruri
în plus celor care comandă trupele: a comanda este arta de a face
forţele inamicului să se mişte după dorinţa ta. Cei care posedă această
artă admirabilă dispun de atitudinea trupelor lor şi de armata pe care
392
o comandă. Inamicul vine spre ei, când ei doresc, şi le face oferte; ei

îi dau inamicului şi acesta acceptă; ei îi cedează inamicului şi el vine
să ia. Pregătiţi pentru orice, ei profită de toate circumstanţele,
totdeauna neîncrezători, ei ordonă să fie supravegheaţi subordonaţii
pe care îi folosesc şi, neîncrezându-se nici în ei înşişi, nu neglijează
nici un mijloc care ar putea să le fie util. Ei privesc oamenii cu care
trebuie să lupte ca pe nişte pietre sau ca pe nişte piese de lemn care
trebuie să coboare o pantă. Pietrele şi lemnul sunt inerte prin natura
lor; ele nu ies din starea de repaus decât prin impulsul pe care-l
primesc. Dar, în mişcare, dacă sunt cubice, ele se opresc repede, dacă
sunt rotunde, ele se rostogolesc până ce întâlnesc o rezistenţă de
netrecut.
Fă în aşa fel ca inamicul să fie în mâinile tale o piatră rotundă
pe care o rostogoliţi de la înălţimea de o mie de jini. Prin aceasta, ţi
se va recunoaşte autoritatea şi puterea, şi eşti demn de postul pe care
îl ocupi.
Articolul VI: Despre plin şi despre gol
Sun Tzî spune: Este esenţial ca, înaintea luptei, să fie stabilit
punctul de adunare a trupelor. Pentru a nu fi devansat în acest sens de
inamic, trebuie să acţionezi cu promptitudine şi să te instalezi înainte
ca el să fi aflat de marşul tău spre acest loc. A fi primul la locul
respectiv înseamnă a căuta acest lucru.
Generalul nu trebuie să se raporteze decât la el însuşi pentru a
face o alegere atât de importantă. În afara acestei priorităţi, un şef
abil trebuie să obţină şi mai mult prin alegerea făcută: să fie stăpânul
campamentului şi al tuturor mişcărilor care derivă de aici. El nu
aşteaptă ca inamicul să-l cheme. El este cel care îl face pe inamic să
vină şi, dacă a reuşit să-l incite să vină în mod voluntar acolo unde
doreşte el să fie, nu întârzia să-i aplanezi toate dificultăţile şi să-i
înlături toate obstacolele pe care le-ar putea întâlni, pentru ca el să nu
renunţe la acest plan. Îţi vei uşura astfel munca şi, pentru străduinţele
tale, vei obţine şi ceva în plus. Marea ştiinţă este să-l faci pe inamic
să vrea să facă ceea ce tu vrei să facă şi să-i furnizezi, fără ca el să-şi
dea seama, toate mijloacele pentru a te secunda.
Dispunând astfel de punctul tău de adunare şi de cel al
inamicului, aşteaptă cu răbdare ca adversarul să schiţeze primele sale
393
mişcări; dar, aşteptând, străduieşte-te să-l înfometezi în mijlocul

abundenţei, să-l bulversezi în timpul odihnei şi să-i produci mii de
nelinişti chiar în timpul când el se consideră a fi în deplină securitate.
Dar, dacă inamicul nu răspunde aşteptării tale, dacă el rămâne inert şi
nu pare dispus să părăsească zona sa de adunare, ieşi tu însuţi dintr-a
ta. Prin mişcarea ta, provoac-o pe a lui, determină-l să se comporte în
aşa fel încât să poţi profita.
Dacă este vorba să te păzeşti, păzeşte-te cu putere, fii vigilent.
Dacă trebuie să pleci, pleacă cu promptitudine, dar în siguranţă, pe
drumuri secrete. Inamicul nu trebuie să bănuiască unde te duci. Ieşi
pe neaşteptate pe unde el nu se aşteaptă şi cazi asupra lui când el se
gândeşte cel mai puţin.
Când, prin marşuri şi contramarşuri, vei fi parcurs spaţiul de o
mie de li fără să fi trecut prin cea mai mică primejdie, fără măcar să
te fi oprit, vei putea concluziona: ori inamicul ignoră planurile tale,
ori îi e frică de tine, ori nu ştie să-şi păstreze poziţiile care au valoare
pentru el. Să nu cazi într-o astfel de greşeală.
Marea artă a unui general este să-l facă pe inamic să ignore
locul unde se va da lupta şi să-i disimuleze poziţiile pe care le
pregăteşte. Dacă reuşeşte să ascundă cele mai mici mişcări ale sale, el
nu este numai un general abil; el este un om extraordinar, un adevărat
miracol, pentru că, fără să fie văzut, el vede, ascultă fără să fie
ascultat, acţionează fără zgomot şi dispune de inamic după cum îi
convine.
Pe de altă parte, dacă armata inamicului este desfăşurată şi tu
nu vezi în rândurile ei discontinuitate, nu încerca să străpungi frontul
advers. Dacă, părăsind tabăra sau retrăgându-se, inamicul operează în
grabă şi mărşăluieşte în ordine, nu încerca să îl urmăreşti; sau, dacă îl
vei urmări, aceasta să nu o faci nici prea departe, nici într-un ţinut
necunoscut. Când ai intenţia să angajezi bătălia, dacă inamicul
rămâne în liniile sale, nu trece la atac, mai ales dacă el este bine
fortificat, protejat de şanţuri largi sau de pereţi înalţi. Atunci când nu
estimezi oportună lupta şi vrei s-o eviţi, rămâi în liniile tale, ia măsuri
pentru oprirea atacului şi pregăteşte-te pentru a efectua contraatacuri
utile. Lasă-l pe inamic să se obosească, aşteaptă ca el să fie în
dezordine sau în insecuritate: atunci poţi să contraataci obţinând
avantajul.
394
Veghează ca niciodată să nu-ţi separi corpurile armatei tale.

Întotdeauna ele trebuie să fie în măsură să se ajute reciproc. Din
contră, prin diversiune, determină-l pe inamic să-şi separe elementele
sale. Dacă el se împarte în zece corpuri, fiecare dintre acestea să fie
atacat de armata ta reunită. Astfel, vei obţine totdeauna avantajul.
Superioritatea numerică va fi totdeauna de partea ta, indiferent cât de
slabă ţi-ar fi armata. Or, dacă toate lucrurile sunt egale, victoria este
obţinută de cel care are superioritatea numerică.
Inamicul să nu ştie niciodată ce intenţie ai privind lupta, nici
maniera în care vei ataca sau în care te vei apăra. În ignoranţa sa, el
va multiplica pregătirile, va încerca să fie puternic peste tot, îşi va
diviza forţele, ceea ce îl va duce la pieire.
Nu îl imita. Alege un sector în care îl vei ataca şi concentrează
aici cea mai mare parte a forţelor tale. Pentru a ataca frontal, pune în
primele rânduri trupele de elită, căci rareori se rezistă la primul efort,
în timp ce se repară foarte greu un eşec la începutul luptei. Exemplul
celor bravi îi antrenează pe cei timoraţi. Aceştia urmează cu uşurinţă
drumul deschis, când ei sunt incapabili de a-l elibera. Dacă vrei să
faci efortul la una din aripi, pune aici cele mai bune trupe ale tale şi
în cealaltă ce ai mai puţin bun.
Trebuie, pe deasupra, să cunoşti în profunzime terenul în care
vei lupta, ca şi ziua şi ora angajării acţiunii: este un calcul pe care nu
ai voie să-l neglijezi. Dacă inamicul este încă departe, informează-te
în fiecare zi despre etapele sale. Din tabăra ta, urmăreşte-l pas cu pas.
Ochii tăi nu-l văd, dar tu vezi tot ce face el; urechile tale nu-l aud, dar
tu asculţi ordinele pe care le dă; astfel, martor al conduitei sale, tu
pătrunzi în profunzimile inimii sale pentru a-i citi teama şi speranţa.
Încunoştinţat asupra planurilor, marşului şi manevrelor sale, în
fiecare zi, tu îl vei vedea apropiindu-se de teatrul unde vrei să vină.
În acest moment, tu îl vei obliga să mărşăluiască în aşa fel încât capul
coloanei trupelor sale să nu poată primi ajutoare de la coada coloanei,
aripa sa dreaptă să nu poată fi ajutată de aripa stângă şi astfel tu îl vei
lovi în momentul şi locul care-ţi vor conveni cel mai bine.
La apropierea zilei aleasă pentru bătălie, să nu fii nici prea
departe, nici prea aproape de inamic. La numai câţiva li, aşa este cel
mai bine. Zece li reprezintă depărtarea cea mai mare care trebuie
lăsată între armata ta şi cea inamică.
395
Nu căuta numărul: cantitatea este adesea mai mult dăunătoare

decât utilă. Sub un bun general, o armată mică, disciplinată, este
invincibilă. Frumoasele şi numeroasele trupe ale regelui Yee nu i-au
folosit la nimic când regele Oe, cu efective puţine, l-a învins,
nelăsându-i din principatul său decât o amintire amară şi ruşinea de
a-l fi guvernat rău.
Mica ta armată să nu aibă totuşi aroganţa să se arunce, fără a
reflecta, asupra unei armate mai numeroase. Totdeauna precauţiile
sunt necesare. Cu cunoştinţele despre care ţi-am vorbit, generalul
discerne dacă trebuie să treacă la ofensivă sau să rămână în defensivă,
când este convenabil să rămână nemişcat şi când trebuie să se pună în
mişcare şi, dacă este nevoit să angajeze lupta, el deduce, din
evaluarea capacităţii inamicului, dacă va fi învingător sau învins.
Înainte, deci, de a ataca, examinează scrupulos dacă ai toate şansele
de partea ta.
În momentul declanşării acţiunii, citeşte în privirile soldaţilor
tăi, observă primele lor mişcări. Din ardoarea lor, din nonşalanţa lor,
din vitejia lor sau din ezitarea lor, vei putea trage concluziile de
rigoare cu privire la succes sau la înfrângere. Este o prevestire care
nu înşeală. Capacitatea trupelor în momentul angajamentului
contează cel mai mult. Cel care a repurtat o victorie, putea fi bătut cu
o zi înainte sau poate fi învins câteva ore mai târziu.
Sunt trupe ca o apă curgătoare. Izvorul fiind mai sus, pârâul
curge rapid; dacă este mai jos, apa stagnează; dacă apare o cavitate,
apa o umple imediat ce are acces la ea; când este prea plină, surplusul
de apă se scurge. Astfel, parcurgând frontul, vei umple golurile
existente şi vei înlătura excedentele; vei coborî ceea ce este foarte
înalt şi vei ridica ceea ce este foarte jos. Pârâul va urma panta
terenului pe care curge. Armata trebuie să se adapteze terenului pe
care se dispune. Fără pantă, apa nu curge; prost comandate, trupele
nu pot să învingă.
Generalul este cel care decide totul. Abilitatea sa duce la
obţinerea unui avantaj din toate circumstanţele, chiar şi din cele mai
dezavantajoase şi din cele mai critice. El face să fie luate, în armata
sa, ca şi în cea a inamicului, dispoziţiunile pe care le doreşte.
Nu există calităţi permanente care fac trupele invincibile, şi cei
mai mediocri soldaţi pot deveni luptători excelenţi.
396
Iată de ce nu trebuie scăpată nicio ocazie favorabilă. Cele cinci

elemente nu sunt nici peste tot, nici totdeauna la fel de pure. Cele
patru anotimpuri nu se succed, în fiecare an, în aceeaşi manieră,
soarele nu răsare şi nu apune în fiecare zi în acelaşi punct de pe linia
orizontului. Luna are diferite faze. O armată bine comandată şi
disciplinată prezintă, de asemenea, aceste variaţii.
Articolul VII: Despre avantajele care se cer obţinute
Sun Tzî spune: Când generalul a reunit într-o regiune toate

trupele sale, trebuie să le asigure poziţii avantajoase. Aceasta este
condiţia reuşitei proiectelor sale şi este inimaginabil de dificil.
Pe poziţii, se vor avea în vedere ceea ce este aproape şi ceea ce
este departe, câştigurile şi pierderile, munca şi repausul, osteneala şi
încetineala, adică apropierea a ceea ce este departe, transformarea
pierderilor în avantaje şi a lenei degradante în muncă utilă. Trebuie,
de asemenea, să acţionezi în aşa fel încât inamicul să te considere
departe când tu eşti aproape, să fii puternic, în timp ce inamicul îşi
imaginează că eşti slăbit, datorită pierderilor pe care ţi le-a provocat,
să faci munci utile când el este convins că eşti inert şi că n-ai fost
niciodată atât de prompt când tu, de fapt, te prefaci că o lungeşti.
Astfel îl vei înşela, îl vei adormi în momentul în care dai dispoziţii să
fie surprins, fără ca el să aibă timp să se orienteze.
Arta de a profita de apropiere sau de depărtare consistă în a-l
ţine pe inamic la distanţă de locurile tale de staţionare şi de posturile
tale importante, în a-l îndepărta de ceea ce ar putea să-i fie util şi a-l
apropia de ceea ce îţi este avantajos, în a fi mereu în gardă pentru a
nu fi surprins şi a fi totdeauna în măsură să-l surprinzi pe adversar.
Mai mult, nu este bine să te angajezi în acţiuni mici din care nu
eşti sigur că vei trage profit, dar este încă şi mai rău să te angajezi,
dacă nu eşti obligat, într-o acţiune generală, atâta vreme cât nu eşti
sigur de o victorie completă. În astfel de cazuri, precipitarea este
totdeauna primejdioasă. Riscând contratimpul, bătălia îţi poate
ocaziona pierderea. Lucrul cel mai puţin rău care ţi se poate întâmpla,
dacă reuşita este îndoielnică sau incertă, este frustrarea speranţelor
neîmplinite şi neatingerea scopurilor propuse.
397
Angajamentul pentru bătălia decisivă nu trebuie să aibă loc

decât dacă l-ai prevăzut şi dacă eşti pregătit pentru el de mult timp.
Nu conta pe hazard. Când vei fi decis să dai bătălia şi pregătirile vor
fi încheiate, pune în siguranţă bagajele inutile, uşurează trupele de tot
ce le încurcă sau le supraîncarcă şi nu le lăsa, în afară de arme, decât
ceea ce ele pot să poarte cu uşurinţă.
Dacă trebuie să faci o deplasare, grăbeşte-te. Mărşăluieşte zi şi
noapte, dublează etapele, pune în frunte trupele de elită şi, la coada
coloanei, pe cele mediocre. Prevede tot, dispune asupra a tot şi
năpusteşte-te asupra inamicului când el te crede la o depărare de o
sută de li 114 . În acest caz, îţi prezic victoria. Dar dacă, având de
străbătut un drum de o sută de li înainte de a atinge poziţiile
inamicului, nu ai parcurs decât cincizeci şi inamicul, ieşind în
întâmpinarea ta, a făcut la fel, există cinci şanse din zece ca să fii
bătut ca şi două şanse din trei să fii învingător. Dacă inamicul nu află
că te îndrepţi spre el decât atunci când mai ai de parcurs treizeci de li
pentru a-l contacta, există puţine şanse ca, în timpul scurt care i-a
rămas, să poată să pregătească o paradă loviturii care îl ameninţă.
Grija pentru odihna trupelor, la sosire, să nu te facă să amâni
atacul. Un inamic surprins este pe jumătate învins. Dar dacă îi laşi
timp să se reculeagă, va găsi resurse pentru a scăpa şi chiar pentru a-
ţi produce pierzania. De asemenea, pentru menajarea trupelor, nu
neglija nimic din ceea ce poate să contribuie la o bună ordine, la
sănătatea, siguranţa şi întreţinerea armelor, la transport şi la repartiţia
alimentelor, căci, dacă toate acestea lipsesc, nu vei putea reuşi. Prin
serviciile secrete sau prin informaţiile culese de la prinţii aliaţi sau
tributari, prin cunoaşterea intrigilor bune sau rele care pot să
influenţeze conduita prinţului tău şi să modifice proiectele pe care le
execuţi, asigură-ţi posibilitatea de a duce la bun sfârşit planurile tale.
Uneltirilor lor opune-le prudenţa şi priceperea ta. Nu-i dispreţui,
trebuie să ştii uneori să recurgi la părerile lor ca şi cum ele ar fi
preţioase pentru tine; fii prietenul prietenilor lor, nu opune interesele
lor intereselor tale, cedează-le pentru accesorii, întreţine cu ei, în
limita posibilului, unitatea cea mai strânsă.
Dar, mai mult decât toate astea, documentează-te cu exactitate
şi în cel mai neînsemnat detaliu asupra a tot ceea ce te înconjoară –
acoperiri (păduri sau codri), obstacole (fluvii, râuri, pâraie, terenuri
114
Li - unitate de măsură a lungimii din China, un li egal cu o jumătate de km
398
mlăştinoase), înălţimi (munţi, coline, movile), spaţii libere (câmpii,

văi cu pantă uşoară) –, adică asupra a tot ce poate folosi sau nu
trupelor tale. Dacă nu poţi s-o faci tu însuţi, ordonă recunoaşteri şi ia-
ţi ghizi siguri.
Când circumstanţele reclamă linişte, trupele tale să trăiască într-
un calm asemănător celui care domneşte în pădurile dese. Dacă
trebuie ca inamicul să te audă, fă-l să audă zgomotul tunetului. Dacă
este necesară fermitatea, fii munte. Dacă trebuie să alergi după pradă,
fii torent de foc, fii fulger pentru a-l orbi pe inamic. Fii obscur,
precum noaptea, pentru a-ţi ascunde planurile. Nu încerca nimic în
van, ci numai cu speranţa şi chiar cu certitudinea unui avantaj real şi
cu aceea că prada va fi împărţită echitabil pentru a nu exista
nemulţumiţi. Prevede în ce manieră, indiferent care ar fi
circumstanţele, poţi transmite ordine şi cum poţi şti că ele sunt
executate. Dacă vocea nu este suficientă, foloseşte-te de tobă şi de Lo,
de stindarde şi de pavilioane. Convine asupra semnalelor pe care le
vei folosi. Tobele şi Lo se vor folosi de preferinţă noaptea, iar
stindardele şi pavilioanele ziua. Noaptea, zgomotul va fi folosit atât
pentru a-l înspăimânta pe inamic, cât şi pentru consolidarea curajului
soldaţilor tăi. Ziua, numărul de fanioane, culorile lor strălucitoare,
combinaţiile lor vor instrui trupele tale, le vor susţine moralul şi vor
produce tulburare şi perplexitate la inamic. Astfel, ceea ce va fi
profitabil pentru tine, va fi dăunător pentru adversar. Armata ta va fi
avizată cu promptitudine despre voinţa ta, de ceea ce tu vrei, în timp
ce armata inamică va rămâne perplexă. Trupele tale vor fi asigurate
că inamicul va fi neliniştit de ceea ce tu gândeşti să întreprinzi şi că el
nu poate decât să se teamă de aceasta.
Nu lăsa un brav să iasă din rânduri pentru a provoca inamicul.
Rareori el revine; el va pieri repede, fie prin trădare, fie prin riposta
unui mare număr.
Când trupele tale par animate de o bună dispoziţie, foloseşte-te
de ardoarea lor. Trebuie să ştii să produci ocaziile şi să profiţi când
sunt favorabile, dar este bine să recurgi la părerea şefilor şi la
indicaţiile lor când ele sunt inspirate de interesul general.
Timpul şi condiţiile atmosferice trebuie luate în consideraţie.
Aerul dimineţii şi serii dă forţă. Dimineaţa, soldaţii sunt dispuşi;
seara sunt viguroşi. La mijlocul zilei, ei sunt molatici şi secătuiţi de
puteri. În timpul nopţii, ei aspiră la odihnă pentru a-şi alunga
399
oboseala. Vei ataca inamicul, cu şansă de reuşită, când el este slab

sau obosit, cu condiţia ca trupele tale să fie odihnite, pentru a avea de
partea ta forţa şi vigoarea.
Dacă la adversar domneşte ordinea, aşteaptă ca ea să fie
întreruptă. Dacă eşti prea aproape de inamic şi asta te jenează,
depărtează-te pentru a-l ataca când el va veni spre tine. Dacă el
manifestă exces de zel, ai răbdare până ce ardoarea lui se va diminua
şi îl va copleşi plictiseala şi oboseala. Când el va fi rânduit precum
berzele care sunt gata să zboare, fereşte-te să te duci spre el. Dacă el
vine spre tine, împins de disperare, pentru a învinge sau a muri, evită
întâlnirea. Dacă se retrage spre locuri ridicate, nu-l urmări. Dacă tu
eşti în locuri defavorabile, nu staţiona aici şi dacă inamicul, redus la o
situaţie extremă, abandonează poziţia şi vrea să elibereze un drum
pentru a se instala aiurea, nu încerca să-l opreşti. Dacă el este agil şi
sprinten, nu alerga după el şi dacă el este lipsit de tot, previno
disperarea sa.
Iată diferitele avantaje pe care trebuie să te străduieşti să le obţii
când, fiind în fruntea unei armate, te vei măsura cu inamici care, la
fel de prudenţi şi la fel de viteji ca tine, n-ar putea fi învinşi dacă tu
n-ai folosi stratagemele pe care eu le-am enumerat.
Articolul IX: Despre conduita trupelor
Sun Tzî spune: Înainte de a face să staţioneze trupele tale, află

în ce poziţie sunt cele ale inamicului, informează-te asupra terenului
şi alege ceea ce îţi oferă un plus de avantaj. Aceste situaţii diferite pot
fi reduse la patru puncte:
I. Într-un ţinut muntos, ocupă versanţii care privesc spre sud şi
nu pe cei nordici. Acest avantaj este important. Pe versantul ales,
întinde-te până la originea văilor, pentru a găsi apă şi furaje, în timp
ce vei fi bine dispus şi încălzit de soare, iar aerul va fi mai salubru
(respirabil).
Dacă inamicul apare pe neaşteptate pe celălalt versant şi te
surprinde, vei fi prevenit despre acest lucru de posturile pe care le vei
fi instalat pe creastă. Dacă nu eşti în măsură să rezişti atacurilor,
retrage-te, iar dacă apreciezi că poţi fi învingător cu minimum de
pierderi, pregăteşte-te pentru luptă. Dar nu duce lupta pe creste, decât
dacă este necesar şi nu te avânta niciodată să cauţi aici inamicul.
400
II. Dacă eşti lângă un râu, apropie-te cât mai mult de izvorul
său. Recunoaşte locurile mlăştinoase şi punctele pe unde pot fi
traversate. Dacă trebuie să treci, nu o face niciodată în prezenţa
inamicului, dar, dacă el vrea să încerce traversarea, aşteaptă ca
jumătate din efectivele sale să fie de cealaltă parte. În felul acesta, vei
realiza un raport de forţe de 2 la 1 în favoarea ta. În apropierea râului,
stăpâneşte totdeauna înălţimile de unde vei putea să observi inamicul,
dar nu-l aştepta aproape de maluri şi nu te duce acolo înaintea lui. Fii
în gardă, pentru ca, în caz de surpriză, să ai un loc unde să te retragi.
III. Îndepărtează-te cât mai repede de locurile umede,
mlăştinoase şi nesănătoase, căci mari necazuri te aşteaptă, mai ales
foametea şi epidemiile. Dacă eşti constrâns să rămâi în astfel de
locuri, plasează-te pe maluri şi fereşte-te să pătrunzi prea mult. Dacă
este o pădure, las-o înapoia ta.
IV. Într-o câmpie fără obstacole, aripile formaţiei să nu aibă
vederea mascată; trebuie căutată înapoia centrului dispozitivului tău
o formă dominantă care să permită să vezi terenul în faţă. Dacă
spaţiul dinainte nu prezintă decât obiecte inerte, păstrează înapoia ta
locuri unde vei găsi remediu în caz de extremă necesitate.
De arta staţionării judicioase a trupelor, depind, în cea mai
mare parte, succesele militare. Împăratul Siuan-Iuan (Hoang-Ti) a
triumfat împotriva inamicilor săi şi şi-a supus toţi vecinii, datorită
faptului că poseda profund această artă.
Din cele de mai sus, se desprinde concluzia că, din raţiuni de
salubritate, sunt preferabile înălţimile locurilor joase. Pe înălţimi,
trebuie aleasă partea dinspre miazăzi care este fertilă şi abundentă.
Cresc astfel şansele de succes, întrucât bunăstarea şi sănătatea,
însoţite de o hrănire consistentă, dau soldatului forţă şi curaj, în timp
ce tristeţea şi bolile îl epuizează şi îl descurajează.
Campamentele în apropierea râurilor au avantaje care nu
trebuie neglijate şi inconvenienţe care se cer evitate. De preferinţă,
păstrează locurile din amonte pentru tine şi lasă-i-le inamicului pe
cele din aval, pentru că vei avea astfel avantajul celor mai numeroase
vaduri şi pe cel al apelor mai curate.
După ploi abundente, înainte de a te pune în marş, aşteaptă ca
afluenţii din amonte să-şi deverseze apele, şi nu trece râul decât
atunci când apele sale revin la curentul normal. Vei discerne când nu
vei mai auzi zgomotul apelor, când va dispărea spuma şi când nisipul
401
şi pământul nu vor mai curge o dată cu apa. Dacă întâmplarea sau

necesitatea te-au condus în locuri presărate cu defileuri, tăiate de
prăpăstii, acoperite de păduri dense sau de mlaştini noroioase,
traversează-le prompt şi îndepărtează-te de ele cât mai repede posibil.
Dacă tu te îndepărtezi, inamicul se apropie. Dacă te vei retrage,
inamicul te va urmări şi el va fi acela care va fi expus pericolelor pe
care tu le-ai evitat.
Fereşte-te de ţinuturile întretăiate de codri tineri, de păduri cu
arbori groşi sau de regiuni pline cu înălţimi şi locuri joase în care
dealurile şi văile se succed. Păzeşte-te de ele, întrucât sunt propice
ambuscadelor. Din aceste acoperiri, în fiecare clipă, inamicul poate
ţâşni şi ataca. Dacă eşti departe de astfel de locuri, nu te apropia de
ele; dacă eşti aproape, nu începe marşul înainte de a le cerceta. Dacă
inamicul te va ataca în astfel de locuri, fă în aşa fel încât să aibă
împotriva lui dezavantajul terenului. La rândul tău, nu-l ataca decât
atunci când va fi descoperit. În fine, oricare ar fi locul de staţionare
ales, bun sau rău, să ştii să profiţi de el: fii activ şi vigilent,
supraveghează toate mişcările inamicului, trimite spioni din loc în loc,
până în mijlocul inamicului, până în cortul generalului, şi nu neglija
niciuna dintre informaţiile pe care ei ţi le vor trimite. Fii atent la tot.
Dacă cercetarea ta îţi spune că arborii se mişcă, deşi nu bate
vântul, înseamnă că inamicul s-a pus în marş. Este posibil ca el să
vină spre tine. Pregăteşte-te fie pentru a-l descoperi, fie pentru a
porni în întâmpinarea lui. Dacă ţi se spune că iarba câmpiilor este
prea înaltă, dublează-ţi vigilenţa, pentru că este posibilă o surpriză.
Dacă ţi se spune că s-au văzut stoluri de păsări zburând fără să se
oprească, intră la bănuială: detaşamente se apropie să te spioneze sau
să îţi întindă ambuscade, dar, dacă alte păsări sau patrupede rătăcesc
în câmp ca şi cum n-ar mai avea adăpost, este un semn că aceste
detaşamente s-au postat deja. Dacă ţi se raportează că s-au zărit de
departe turbioane de praf ridicându-se în aer, trage concluzia că
inamicul se află în marş. Dacă praful este des şi jos, este vorba de
infanterişti; acolo unde el este uşor şi înalt, sunt cavaleriştii şi carele
lor. Când eşti informat că inamicul se deplasează pe grupuri mici,
înseamnă că a traversat vreo pădure că a făcut abatize, că este obosit
şi caută să se adune. Dacă se zăresc în câmp infanterişti şi cavalerişti
izolaţi, dispersaţi, ici şi acolo, în mici bande, este un indiciu că
inamicul este campat în proximitate.
402
Interpretează aceşti indici cât mai bine, pentru a putea judeca

poziţia inamicului, a-i zădărnici planurile şi a te pregăti împotriva
unei surprize.
Iată şi alte indicii cărora trebuie să le acorzi o atenţie specială:
Dacă spionii tăi îţi spun că, în tabăra inamică, se vorbeşte şoptit
şi cu cuvinte acoperite, că atitudinea adversarului este rezervată, trage
concluzia că s-a proiectat o acţiune generală, pregătirile fiind în curs.
Nu aştepta să te surprindă, ci surprinde-l tu. Dacă, dimpotrivă, afli că
inamicul este zgomotos şi plin de morgă, înseamnă că nu are nici o
idee de a ataca, ci gândeşte mai degrabă la retragere. Dacă eşti
informat că sunt care goale care însoţesc trupele, pregăteşte-te pentru
luptă, întrucât inamicul a luat deja formaţia de bătaie şi nu este
momentul să asculţi propuneri de pace sau de alianţă pe care ar putea
să ţi le facă. Nu este decât un artificiu. Dacă inamicul se apropie în
marş forţat, înseamnă că ţine să-şi asigure victoria. Dacă el se duce şi
vine, când înaintează, când reculează, înseamnă că vrea să te atragă la
luptă. Dacă adversarii tăi sunt apatici, se sprijină în arme ca în
bastoane, înseamnă că sunt epuizaţi, reduşi la expediente şi că mor de
foame. Dacă, trecând prin apropierea unui râu, intră în debandadă
pentru a bea apă, înseamnă că ei suferă de sete. Dacă dispreţuiesc
momeala pe care i le-o întinzi, înseamnă că nu au încredere sau că le
este frică. Dacă curajul de a înainta este înlocuit prin slăbiciune, într-
o circumstanţă unde această mişcare se impune, înseamnă că îi reţin
griji, încurcături sau nelinişti.
În plus, reperează campările succesive pe care inamicul le
ocupă. În anumite locuri, ţi le semnalează stolurile de păsări. Dacă
aceste campări se succed la distanţă scurtă, poţi concluziona că
inamicul prezintă puţine abilităţi în cunoaşterea terenului. Zborul
păsărilor sau strigătul lor pot să-ţi indice prezenţa unor ambuscade
invizibile.
Dacă tabăra inamicului îţi oferă spectacolul unor festinuri şi
mese neîntrerupte, bucură-te: este dovada de necontestat că generalii
nu au nici o autoritate.
Dacă stindardele lor îşi schimbă adesea locurile, este o dovadă
a indeciziei. Dacă gradele subalterne sunt neliniştite, nervoase,
nemulţumite şi susceptibile, înseamnă că există îngrijorări sau că
oamenii sunt copleşiţi de oboseală. Dacă se ucid cai în ascuns pentru
a-i mânca, înseamnă că proviziile lor sunt pe sfârşite.
403
O astfel de minuţie în detalii poate să-ţi pară superfluă, dar

această enumerare nu are decât scopul să îţi atragă atenţia asupra
necesităţii de a observa, reflecta şi de a te convinge că nimic nu este
inutil dacă poate contribui la succes. Experienţa m-a învăţat. Ea te va
învăţa la fel şi pe tine, dar să nu fie pe pielea ta.
Încă o dată, clarifică-te asupra inamicului, indiferent ce face el,
dar veghează de asemenea asupra propriilor tale trupe. Vezi tot, află
tot. Trebuie interzis furtul, tâlhăria, dezmăţul şi prostia, curmate
nemulţumirile şi comploturile, lenea şi trândăvia. Chiar şi fără să fii
informat despre toate acestea, iată cum, prin tine însuţi, poţi să ţii
cont de ele:
Dacă vreun soldat, deplasându-se, lasă să-i cadă un obiect,
chiar de valoare mică, şi nu se apleacă să-l ridice, dacă, pierzând o
ustensilă, el nu-i reclamă lipsa, înseamnă că este un hoţ. Să fie
pedepsit ca atare.
Dacă, printre oamenii tăi, există conciliabule, dacă se vorbeşte
în şoaptă, dacă se desemnează lucrurile doar cu jumătate de gură,
înseamnă că s-a instaurat frica, că se clocesc nemulţumiri şi că se
urzesc intrigi. Pune imediat ordine.
Dacă trupa pare jerpelită şi anumite lucruri utile îi sunt necesare,
adaugă soldei un mic supliment, dar nu fi prea darnic, pentru că
abundenţa în bani este mai funestă ca lipsa lor. Abuzul este sursa
corupţiei şi mama tuturor viciilor.
Oricât de îndrăzneţi ar fi, soldaţii tăi devin fricoşi, temători,
dacă forţa este înlocuită prin slăbiciune, curajul prin laşitate.
Înseamnă că moralul este alterat. Caută cauza depravării şi taie-o de
la rădăcină.
Dacă numeroşi soldaţi cer eliberarea lor din serviciu, înseamnă
că nu vor să se bată. Nu-i refuza pe toţi, dar pune-le condiţii
umilitoare celor care obţin concedierea.
Dacă vin in corpore să reclame vreo injustiţie pe un ton arogant,
ascultă raţiunile lor, dă-le satisfacţie pe de o parte, dar reprimă-i dur
pe de altă parte.
Dacă un ordin dat nu este urmat de o supunere promptă, dacă se
întârzie sosirea sau retragerea, fii neîncrezător şi păzeşte-te.
Conducerea trupelor cere atenţie peste tot, atât asupra
inamicului, cât şi asupra trupelor tale. Când sporeşte numărul
adversarilor tăi, trebuie să fii informat despre moartea sau despre
404
dezertarea şi celui mai neînsemnat dintre soldaţi. Dacă, din cauză că

forţele sale sunt inferioare, inamicul nu îndrăzneşte să te asalteze,
atacă-l imediat, fără să-i dai răgaz să se consolideze. O singură
bătălie, în acest caz, poate fi decisivă. Dar dacă ignori forţa actuală a
inamicului şi dacă, fără să-ţi fi pus ordine în toate, îl hărţuieşti pentru
a-l angaja în luptă, rişti să cazi într-o capcană şi să fii bătut. Dacă nu
este menţinută disciplina, dacă greşelile nu sunt reprimate, vei pierde
orice autoritate şi orice respect şi, prin urmare, folosirea pedepselor
celor mai aspre nu va face decât să sporească numărul vinovaţilor. Or,
dacă tu nu eşti nici temut, nici respectat, dacă eşti despuiat de orice
autoritate, cum poţi să te mai afli cu onoare în capul armatei, cum
poţi să te baţi cu inamicii statului?
Când trebuie să pedepseşti, fă-o rapid şi imediat ce fapta o cere.
Când ai ordine de dat, nu le da decât dacă ai certitudinea că vei fi
ascultat cu promptitudine; instruieşte-ţi trupele, inculcându-le noţiuni
practice; nu le plictisi, nu le obosi dacă nu este necesar. Cel bun şi cel
rău, binele şi răul pe care ele le pot face se află în mâinile tale. Cu
aceiaşi indivizi, o armată poate să fie vrednică de dispreţ, cu un
general, şi invincibilă cu un altul.
Articolul X: Despre cunoaşterea terenului
Sun Tzî spune: Locurile de pe suprafaţa pământului nu au

aceeaşi valoare. Dacă sunt unele de care vrei să fugi, pe altele trebuie
să le cauţi, dar toate se cer cunoscute perfect.
Dintre primele, fac parte cele care nu oferă decât treceri înguste,
care sunt mărginite de stânci sau de prăpăstii, care nu au acces spre
spaţii deschise de la care poţi aştepta ajutor. Cunoaşte-le, pentru a nu
angaja armata în ele.
Caută, dimpotrivă, un loc dominat de o ridicătură suficientă
pentru ca ocuparea sa să te scutească de orice surpriză, unde să ai
acces şi de unde să poţi ieşi pe mai multe drumuri pe care le vei fi
recunoscut, unde se află alimente din abundenţă, apă potabilă, aer
sănătos şi teren destul de unitar. Dar, în toate circumstanţele, dacă
vrei să ocupi un aliniament favorabil sau să evacuezi un loc
primejdios sau incomod, fă-o repede, ca şi cum inamicul ar avea
aceeaşi preocupare.
405
Dacă locul se află la aceeaşi distanţă faţă de tine şi de inamic,

fiind la fel de accesibil pentru ambii, trebuie să-l devansezi pe inamic.
La nevoie, fă marşuri de noapte, dar opreşte-te la răsăritul soarelui,
de preferinţă, pe câteva ridicături din teren pentru a avea câmp de
vedere la distanţă. Aşteaptă sosirea convoaielor tale de aprovizionare
şi, dacă inamicul vine spre tine, primeşte-l pe picior ferm şi ai putea
să-l înfrunţi în avantajul tău.
Depărtează-te de locurile de acces facile, dar din care se iese cu
multă greutate. Lasă o astfel de alegere inamicului şi, dacă el este
destul de imprudent pentru a le ocupa, atacă-l. Nu-ţi va scăpa şi vei
învinge fără greutate.
Când ocupi un teren cu toate avantajele sale, lasă inamicului
grija să întreprindă primele atacuri. Dacă se prezintă în bună ordine,
nu te duce în întâmpinarea lui decât atunci când îi va fi dificil să
revină asupra paşilor săi.
Un inamic bine pregătit pentru luptă şi împotriva căruia atacul
tău a eşuat este periculos. Este momentul să te pui la adăpost, în
tabăra ta, şi nu acela de a reîncepe atacul. Nu o face decât dacă
inamicul nu pregăteşte vreo capcană şi gândeşte-te că el va
întreprinde totul pentru a te atrage în teren şes.
Dacă inamicul a sosit înaintea ta pe poziţiile pe care le aleseseşi,
nu pierde inutil timpul pentru a-l face să iasă de acolo prin stratageme
cunoscute. Dacă inamicul are spaţiu înaintea lui şi când forţele sunt
aproape echivalente, el nu se va lăsa prins în capcanele pe care i le
vei întinde pentru a-l determina să iasă de aici. Consideră că inamicul
se grăbeşte la fel ca tine pentru a căuta avantaje. Încearcă deci să-l
induci în eroare, dar mai ales nu te induce în eroare pe tine însuţi.
Reţine ce poate înşela sau poate fi înşelat în aceste moduri. Mă
limitez să-ţi amintesc şase principii din care derivă toate celelalte:
 Primul consistă în marşul trupelor.
 La doilea, în diversele aranjamente.
 Al treilea, în poziţia lor în locuri mocirloase.
 Al patrulea, în dezordinea lor.
 Al cincilea, în slăbirea lor.
 Al şaselea, în fuga lor.
Un general care ar suferi un eşec pentru că a ignorat aceste
cunoştinţe n-ar avea dreptate să acuze Cerul de nenorocirea sa. El nu
trebuie să se ia decât pe el.
406
Dacă şeful unei armate neglijează să afle tot ceea ce priveşte

trupele sale şi cele cu care va trebui să lupte, dacă el n-a studiat
terenul pe care se găseşte, cel pe care îşi propune să meargă, cel pe
care ar putea să se retragă, dacă e cazul, cel pe care va simula că se
duce, cu intenţia de a atrage inamicul, şi cel pe care este posibil să fie
forţat să se oprească într-un caz neprevăzut; dacă el deplasează
armata sa în contratimp, dacă nu este pregătit în legătură cu toate
mişcările adversarului şi cu planurile acestuia; dacă îşi divizează
trupele fără să fie necesar sau fără să fie constrâns de natura terenului,
fără să fi prevăzut toate inconvenientele care ar putea să rezulte sau
fără să sconteze vreun avantaj din această dispersie; dacă tolerează
instaurarea dezordinii în armata sa, sau dacă, sub indici neconfirmaţi,
se convinge că dezordinea domneşte în armata inamică şi acţionează
în consecinţă; dacă armata sa se deteriorează insesizabil, fără ca el să
ia măsuri prompte de remediere a situaţiei, un asemenea general va fi
inevitabil tras pe sfoară de inamicii săi prin manevre false şi printr-un
ansamblu de simulări cărora el le va cădea victimă.
La egalitate de forţe, fă în aşa fel încât, din zece avantaje ale
terenului, nouă să fie pentru tine. Pentru a realiza acest lucru, pune în
operă tot ce ştii şi toate resursele tale. O dată ce realizezi asta,
inamicul nu va îndrăzni să se arate şi o va lua la sănătoasă de îndată
ce te vei arăta. Dacă el este atât de imprudent încât să te atace, vei
lupta cu el, având un avantaj de zece la unu. Dacă, din lipsă de
abilitate sau de osteneală, îi vei lăsa timp să-şi procure ce n-are, se va
întâmpla contrariul.
Dar, indiferent care ar fi poziţia pe care o ocupi, având tu însuţi
soldaţi valoroşi şi curajoşi, dacă ofiţerii tăi sunt laşi şi timizi, vei fi
bătut. La fel se va întâmpla şi dacă ofiţerii tăi au forţă şi valoare, dar
soldaţii sunt fricoşi şi fără energie, căci, în primul caz, deşi soldaţii
nu vor să se dezonoreze, ei nu vor putea face mai mult decât le arată
ofiţerii şi, în cel de al doilea caz, ofiţerii viteji şi iscusiţi nu vor putea
supune nişte soldaţi poltroni şi timoraţi.
Dacă ofiţerii nu pot să-şi stăpânească impulsiile, dacă nu ştiu
nici să-şi disimuleze, nici să-şi frâneze indispoziţia, indiferent care ar
fi motivul acesteia, se vor angaja ei înşişi în probleme parţiale, din
care nu vor ieşi în mod onorabil, pentru că le vor fi antamat cu
precipitare şi nu vor fi prevăzut nici derularea lor ulterioară, nici
consecinţele. Uneori, ei vor acţiona chiar împotriva intenţiilor
407
generalului, sub pretextul că se străduiesc să le facă plauzibile şi o

acţiune particulară, angajată fără cap, împotriva tuturor regulilor, va
degenera în dezordine generală, de care va profita inamicul.
Astfel de ofiţeri trebuie strict supravegheaţi. Ţine-i lângă tine,
indiferent ce alte mari calităţi ar avea. Ei pot să-ţi cauzeze cele mai
rele prejudicii şi chiar pierderea armatei.
Dacă generalul este nevolnic, el nu va avea elevarea
sentimentală care se cuvine rangului său, va fi incapabil să
înflăcăreze trupele; în loc de stimulare a curajului, el îl va diminua.
El nu va şti să le transmită învăţămintele care se desprind din război.
Îndoindu-se de capacitatea sa, ca şi de cea a subordonaţilor, el va da
ordine echivoce care vor produce ezitări şi manevre false, rectificând
mereu ce a prescris, modificând totul, fără nici un fel de efect în idei.
Ezitând în toate, el nu se va decide asupra a nimic, totul i se va părea
subiect de teamă, şi atunci dezordinea, o dezordine generală, va
domni în armata sa.
Dacă un general ignoră puterea şi slăbiciunea inamicului, dacă
el nu cunoaşte profund locurile pe care acesta le ocupă, ca şi pe cele
pe care eventual le va ocupa, i se va întâmpla să opună ceea ce el are
mai slab contra a ceea ce inamicul are mai puternic, să lanseze forţe
uşoare contra unor forţe grele, să atace acolo unde ar trebui să evite
atacul, să nu aducă întăriri trupelor care sunt la limita rezistenţei, să
se menţină cu obstinaţie într-un post nefavorabil sau să abandoneze o
poziţie de primă importanţă. Într-o astfel de ocurenţă, ceea ce el ia ca
avantaj nu este decât un calcul al inamicului. Uneori, se va descuraja
după un eşec mărunt, care nu are prea mare importanţă. Se va vedea
urmărit, fără să se aştepte la aceasta, încercuit, hărţuit, fericit dacă îşi
poate găsi salvarea în fugă. Iată de ce un general trebuie să cunoască
teatrele de război la fel de bine precum cunoaşte curtea şi grădina
propriei case.
Am spus mai sus că dragostea de oameni, în general, ca şi
spiritul de dreptate şi maniera în care un şef împarte pedepsele şi
recompensele, reprezintă fundamentul pe care trebuie să se
construiască întregul sistem al artei militare. Şi mai spun, de
asemenea, că cunoaşterea exactă a terenului reprezintă elementul
esenţial printre materialele care vor fi folosite în ridicarea unui
edificiu atât de important pentru liniştea şi gloria statului. Astfel,
bărbatul care se ridică la destinul şi demnitatea de general trebuie să
408
aibă grijă să depună toate eforturile pentru a deveni abil în această

ramură a artei militare.
Cunoscând exact terenul, un general poate să iasă cu bine din
situaţiile cele mai critice; el îşi poate procura întăririle care-i sunt
necesare, poate, de asemenea, împiedica sosirea celor pe care
inamicul le aşteaptă; poate avansa, recula, poate face toate mişcările
pe care le consideră oportune, dispune de marşurile adversarului,
făcându-l, după placul său, să înainteze sau să dea înapoi; poate să-l
hărţuiască, el fiind tot timpul în siguranţă, poate să-l incomodeze,
protejându-se, în acelaşi timp, pe sine de orice pericol, poate, în fine,
să încheie sau să prelungească campania, în funcţie de interesul său şi
de ce ceea ce i se va părea mai util pentru gloria sa.
Contează pe certitudinea victoriei, dacă cunoşti toate
întorsăturile şi deturnările, aspectele şi implicaţiile tuturor locurilor
pe care cele două armate pot să le ocupe, apropierea şi depărtarea.
Pentru că, în acest fel, vei şti ce formaţie să adopţi dacă trebuie să
angajezi bătălia sau să o amâni. Dacă tu crezi că nu trebuie să rişti
întâlnirea, nu angaja lupta, chiar dacă ai primit ordine precise să o
faci. Dacă, dimpotrivă, ocazia pare avantajoasă, profită de ea, chiar
dacă ordinele suveranului erau să nu angajezi lupta. Nu-ţi rişti viaţa şi
nici reputaţia şi nu comiţi nici o crimă în faţa celui ale cărui ordine nu
le-ai executat. Slujirea suveranului, avantajarea statului şi asigurarea
bunăstării poporului – iată ce trebuie să ai în vedere. Îndeplineşte
această misiune, atinge acest scop.
Indiferent cum ar fi terenul, consideră-ţi trupele ca pe nişte
copii ignoranţi, care nu se pot deplasa fără să fie conduşi. Îi vei
conduce ca pe proprii tăi copii, pentru că îi iubeşti. Dacă există
hazarduri care trebuie înfruntate, nu lăsa soldaţii să le înfrunte singuri,
ci fă-i să te urmeze. Dacă trebuie să moară, atunci să moară, dar să
pieri şi tu împreună cu ei.
Spun că trebuie să-ţi iubeşti soldaţii ca pe proprii tăi fii. Dar să
nu faci din ei nişte răsfăţaţi. Ei vor deveni însă răsfăţaţi, dacă nu vor
fi corectaţi când merită şi dacă, în pofida atenţiei pe care le-o acorzi,
dovedesc lipsă de supunere şi nu se arată prea grăbiţi să răspundă
dorinţelor tale.
Indiferent cum ar fi terenul, dacă-l cunoşti bine şi ai stabilit
locul cel mai propice pentru a-l ataca pe inamic, dar nu ştii ultimele
dispoziţii ale sale, dacă el este pregătit să suporte atacul şi dacă a luat
409
măsuri pentru această eventualitate, nu vei avea decât o jumătate de

succes.
Indiferent cum ar fi terenul, chiar dacă îl vei fi recunoscut
perfect şi vei fi fost informat că inamicul este vulnerabil şi pe care
parte anume, dacă nu ai însă indici siguri că trupele tale sunt în stare
să atace şi să obţină avantajul, vei avea doar o jumătate de succes.
Dacă tu cunoşti starea celor două armate şi eşti asigurat că
trupele tale pot ataca în avantaj, iar cele ale inamicului sunt inferioare
ca forţă şi ca număr, dar dacă nu eşti familiarizat cu ascunzişurile şi
cotloanele întregii vecinătăţi, poate vei învinge, dar nu vei avea decât
o jumătate de succes.
Cei care sunt cu adevărat abili în arta militară desfăşoară toate
marşurile fără risc, toate mişcările în ordine, toate atacurile sigure,
toate acţiunile de apărare fără să fie surprinşi, campamentele cu
discernământ, retragerile în mod sistematic şi cu metodă. Ei cunosc
propriile forţe, pe cele ale inamicului şi sunt foarte bine documentaţi
în ceea ce priveşte terenul.
Articolul XIII: Despre disensiuni şi exploatarea acestora
Sun Tzî spune: Când se adună o armată de o sută de mii de

oameni şi trebuie să fie condusă la o mie de li, să nu crezi că treaba
asta se va efectua fără zgomot în interior şi în afară. Oraşele şi satele
unde se efectuează mobilizarea, locurile de unde sunt luate provizii şi
mijloace de transport, drumurile intens circulate oferă un spectacol
care presupune dezolare în familii, abandonare a ogoarelor şi
impozite grele pentru acoperirea cheltuielilor ţării.
Şapte sute de mii de familii, lipsite de capul lor sau de
susţinătorul lor, sunt scoase în mod subit în afara ocupaţiilor lor
obişnuite. Ogoarele, private de mâna de lucru necesară, văd
diminuându-se, atât cantitativ, cât şi calitativ, randamentul lor. Pentru
a plăti, întreţine şi hrăni trupa, hambarele şi trezoreria prinţului şi
particularilor se golesc şi sunt ameninţate cu epuizarea.
A folosi mulţi ani pentru a-l observa pe inamic sau pentru a
face război nu înseamnă a iubi poporul, ci înseamnă a fi inamicul
ţării tale. Toate cheltuielile, toate suferinţele, toate muncile şi toate
ostenelile multor ani nu ajung, cel mai adesea, pentru înşişi
învingătorii, decât pentru o singură zi de triumf, cea în care ai învins.
410
A nu întrebuinţa, pentru a învinge, decât asedii şi bătălii înseamnă a

ignora deopotrivă îndatoririle de suveran şi pe cele de general;
înseamnă a nu şti să guvernezi; înseamnă a nu şti să slujeşti statul;
înseamnă a nu şti să lupţi.
La fel, când războiul este deja hotărât, iar trupele, fiind formate,
se află pe punctul de a se angaja, nu te sfii să te foloseşti de şiretenie.
Informează-te, mai întâi, despre tot ce ţine de inamici, despre
raporturile dintre ei, despre relaţiile lor şi interesele lor reciproce. În
acest sens, nu cruţa banii. Să nu ai nici un fel de regret pentru banii
pe care îi vei trimite în străinătate, fie pentru a crea înţelegeri secrete,
fie pentru a-ţi procura informaţii exacte, nici pentru cei pe care îi
foloseşti la plata soldelor trupei. Cu cât vei cheltui mai mult, cu atât
vei câştiga mai mult. Faci un plasament pentru un interes major.
Să ai spioni peste tot, pentru a şti tot. Nu neglija nimic din ceea
ce trebuie să fie ştiut, dar tot ceea ce afli păstrează pentru tine. Când
va fi vorba să foloseşti un şiretlic, contează mai mult pe măsurile pe
care le vei lua pentru a reuşi, decât pe sprijinul spiritelor pe care le
vei fi invocat.
Când un general abil trece la ofensivă, inamicul este deja învins.
Când dă bătălia, el singur trebuie să facă mai mult decât toate armata
sa la un loc, nu prin forţa braţului, ci prin inteligenţă şi, mai ales, prin
iscusinţă. Trebuie ca, la primul semnal, o parte din armata inamică să
treacă de partea sa. Este necesar ca el să ajungă să fie, în orice clipă,
acela care acordă pacea şi care conchide asupra condiţiilor care-i vor
conveni. Marele secret consistă în arta de a semăna discordie în oraşe
şi în sate, dezbinare în exterior, dezbinare în interior, diviziune de
moarte şi diviziune de viaţă. Cele cinci tipuri de disensiuni nu sunt
decât ramurile aceluiaşi trunchi. Cel care ştie să se folosească de ele
este cu adevărat un bărbat demn de a comanda: este comoara
suveranului său şi susţinătorul Imperiului.
Înţeleg prin disensiunea în oraşe şi în sate, sau, simplu,
dezbinarea în afară, acea dezbinare prin care se găseşte modalitatea
de a detaşa, în zona inamicului, o parte dintre locuitori şi de a ţi-i
ataşa în aşa fel încât să te poţi servi de ei la nevoie. Numesc
dezbinare externă acea dezbinare prin care se folosesc în profit
propriu ofiţerii din tabăra inamică. Prin dezbinare internă înţeleg acea
divizare care foloseşte în profit propriu disensiunea ce poate exista
între aliaţi, între diferite corpuri sau între ofiţeri de grade diferite.
411
Dezbinarea de moarte este cea prin care se încearcă, prin zvonuri

tendenţioase, să se producă discreditare sau suspiciune, până la curtea
suveranului inamic, asupra generalilor săi. Dezbinarea de viaţă este
cea prin care sunt recompensaţi cu largheţe toţi cei care au părăsit
serviciile stăpânului lor legitim, au trecut de partea ta, fie pentru a
lupta alături de tine, fie pentru a-ţi face alte servicii importante.
Prin inteligenţele pe care le vei fi menajat în oraşele şi satele
inamice, îţi vei creşte numărul partizanilor şi vei cunoaşte
sentimentele locuitorilor faţă de tine; ele îţi vor sugera şi mijloacele
prin care să ţi-i raliezi pe acei compatrioţi ai lor care au cea mai mare
influenţă, în sensul că, dacă va veni timpul pentru a trece la asediu,
poţi cuceri acel loc fără să-l asaltezi, fără violenţă şi chiar fără să
scoţi sabia din teacă.
Dacă inamicii tăi folosesc ofiţeri care nu sunt de acord între ei
şi pe care-i divizează interese personale, bănuieli reciproce, gelozii
mutuale, îţi va fi uşor să cooptezi câţiva dintre ei, căci este de
presupus că, în pofida loialităţii lor faţă de suveran, dorinţa lor de
răzbunare, atracţia câştigului şi râvnirea la acele posturi eminente pe
care le vei promite vor fi mai mult decât suficiente pentru a-i atrage
şi, odată ce aceste pasiuni vor fi dezlănţuite, ei vor încerca totul
pentru a şi le satisface.
Dezbinările dintre diferite unităţi care compun o armată sunt
uşor de întreţinut. Dacă unităţile n-au încredere unele în altele, ele se
vor dispreţui reciproc şi vor căuta să-şi facă rău. Va fi suficient să le
opui pe unele celorlalte, pentru ca ele să se distrugă reciproc, fără să
fie necesar să treacă de partea ta în mod deschis. Vor servi însă
interesele tale, fără măcar să o ştie.
Răspândind zvonuri, atât pentru a face cunoscut ceea ce vrei tu
să se creadă despre pretinsele demersuri întreprinse de generalii
inamici, făcând ca ştirile tendenţioase să parvină până la consilierii
prinţului cu care lupţi, făcând să planeze îndoiala asupra intenţiilor
celor a căror fidelitate este totuşi de notorietate publică, vei constata,
în scurt timp că, la inamic, bănuielile înlocuiesc încrederea, că se
recompensează ceea ce ar trebui pedepsit şi se pedepseşte ceea ce ar
trebui recompensat, că cele mai mici indicii ţin loc de probe
convingătoare pentru a face să piară cei care sunt bănuiţi. De acum
înainte, la cei mai buni, zelul se răceşte, dezgustul creşte atât de mult
încât, disperaţi, ei se vor refugia la tine pentru a se elibera de
412
spaimele care-i ameninţă şi pentru a-şi prezerva existenţa. Rudele şi

prietenii lor vor fi, la rândul lor, acuzaţi, urmăriţi, pedepsiţi.
Comploturile se vor ţine lanţ peste tot, vendetele se vor declanşa, vor
izbucni dezordini şi revolte. Îţi vor rămâne puţine lucruri de făcut
pentru a deveni stăpân într-o ţară în care o parte a populaţiei doreşte
deja sosirea ta.
Succesul unei astfel de întreprinderi este cu atât mai bine
asigurat cu cât tu îi vei fi recompensat pe cei care au venit cu tine, vei
fi avut dare de mână, vei fi ţinut trupele într-o disciplină perfectă,
pentru ca ele să nu atenteze la bunurile celor pe care vrei să-i atragi şi
vei fi rezervat pentru toţi cea mai bună primire.
Dar, manifestând în exterior multă simplicitate, securitate şi
chiar indiferenţă, fii vigilent şi luminat. Fii tot timpul în gardă, nu te
încrede în oricine, fii foarte rezervat. Să ai spioni peste tot şi să
stabileşti cu ei un semnal. Să vezi cu cuvântul, să vorbeşti cu privirea.
Nu este uşor; este chiar foarte dificil, şi se înşeală pe sine cel care
crede că îi înşeală pe alţii. Numai un bărbat prudent, foarte bine
informat, profund înţelept poate să întrebuinţeze cu succes arta
dezbinării. Renunţă însă la ea, dacă nu ai calităţile cerute, pentru că
folosirea ei în aceste condiţii se va întoarce împotriva ta.
Dacă ai făcut un proiect şi constaţi că secretul acestuia a
transpirat, fă-i fără milă să piară atât cei care îl vor fi divulgat, cât şi
pe cei la care va fi ajuns. La drept vorbind, aceştia din urmă nu sunt
vinovaţi, dar vor putea deveni; moartea lor va salva viaţa câtorva mii
de oameni şi va constitui un exemplu salutar.
Pedepseşte sever şi recompensează cu largheţe. Multiplică-ţi
spionii, să ai din aceştia şi în cortul generalilor inamici, în consiliile
miniştrilor, în palatul suveranului inamic. Să cunoşti numele, familia,
relaţiile, servitorii principalilor adversari şi să nu ignori nimic din
ceea ce se petrece la ei.
Trebuie să presupui însă că şi inamicul are, în egală măsură,
spioni. Dacă-i vei descoperi, fereşte-te să-i faci să piară. Zilele lor să-
ţi fie infinit de preţioase. Ei vor servi, fără să bănuiască, la
transmiterea, în rândurile inamicului, a unor informaţii extrase din
demersuri calculate, a unor cuvinte insidioase pe care tu le vei fi lăsat
să ajungă la cunoştinţa lor.
Eu spun că un bun general trebuie să-şi tragă partea din orice şi
să nu fie surprins de nimic, indiferent ce se poate întâmpla. Dar,
413
deasupra a orice şi, de preferinţă, în orice, el trebuie să pună în

aplicare cele cinci feluri de dezbinare. Nimic nu este imposibil pentru
cel care ştie să se servească de ele. A apăra teritoriul suveranului tău,
a-l mări, a extermina inamicii săi, a ruina sau a fonda noi dinastii,
toate acestea nu pot să fie decât efectul dezbinărilor folosite la
momentul potrivit.
Marele Y-In nu există din timpul lui Sia? Prin el se stabileşte
totuşi dinastia Inn. Celebrul Lu-Ya nu era el subiect al lui Y-In când,
prin mijlocirea sa, dinastia Tchu urcă pe tron? Care dintre cărţile
noastre nu face elogiul acestor doi mari bărbaţi? Istoria i-a considerat
ea vreodată trădători de ţară sau rebeli faţă de suveranul lor? Departe
de aceasta, ea vorbeşte despre ei cu un mare respect şi a făcut din ei
eroi.
Iată tot ce se poate spune în mod substanţial despre maniera de
întrebuinţare a dezbinărilor şi, prin aceasta, eu închei reflecţiile mele
asupra artei războinicilor.
414
EDITURA PROUNIVERSITARIA
Redactor: GHEORGHE VĂDUVA

Tehnoredactare: GHEORGHE VĂDUVA
Corectură: Gheorghe VĂDUVA
Bun de tipar: 23.12.2010
Universitatea creştină „Dimitrie Cantemir”

Institutul de Studii de Securitate
Splaiul Unirii, nr. 176, sector 4, Bucureşti
Telefon: (021) 330.99.56
Fax: (021) 330.87.74
http://iss.ucdc.ro Mail iss@ucdc.ro
415

Razboi Cunoastere Adevar

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Razboi Cunoastere Adevar

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

RĂZBOI, CUNOAŞTERE, ADEVĂR

Dr. Constantin DEGERATU Dr. Mihai TUDOSE

RĂZBOI, CUNOAŞTERE, ADEVĂR

Conf. univ. dr. Constantin DEGERATU, director master Studii de

Numai interesul vital al unui popor poate

RĂZBOI, CUNOAŞTERE, ADEVĂR – UN DEMERS COGNITIV,

2.3.2 Concept şi acţiune în războiul modern ............................. 139

5.1.1.2 Caracteristici ale simetriei conflictuale..................... 227

6.2.9 Ieşirea efectelor din condiţionarea directă. Efectele

RĂZBOI, CUNOAŞTERE, ADEVĂR – UN DEMERS COGNITIV,

Nu există război sfânt; numai pacea este sfântă: cugetarea,

De-a lungul timpului şi de-a latul planetei, războiul a fost, este

prescris, din perspectiva comandantului, soldatului sau a omului

întregul torent de profunde înnoiri în domeniu (deşi termenul înnoiri

dar şi perenitatea forţei militare clasice, orientare spre reţele şi efecte,

Prof. univ. dr. Gheorghe TOMA, Gen. Bg. (r)

Lumea este conflictuală. Pentru că firea omului este

Războiul este şi nu este un dat. Este un dat, pentru că face

este dat”), pericolul de război. De aceea, totdeauna va exista un prag,

Celelalte forme de conflictualitate, de la conflictul de interese

suporte un război de lungă durată), pentru a extirpa acel element

Rece” sau, mai exact, o stare permanentă, tensionată, de pregătire,

practic, întreaga planetă într-o confruntare fără obiect şi fără subiecţi.

rămâne de demonstrat şi de înţeles. Deocamdată, exemplele care ar

eroism, luptă pentru libertate, pentru independenţă, pentru

Războiul a fost şi încă mai este o expresie a unei realităţi la

dincolo de ceea ce se vede, de ceea ce se înţelege, de ceea ce poate fi

1.1 Gânduri despre războiul modern.

Este, oare, războiul modern altceva sau altfel decât războiul,

Răspunsul la o astfel de întrebare este foarte simplu: nu.

construirea unor localităţi… acvatice, subacvatice sau cosmice,

1.1.1 Regenerarea războiului modern

Există, oare, un război modern? În ce anume constă

În martie 2006, puterea distructivă a arsenalului nuclear al

Arsenal nuclear Putere de distrugere în km2

China 200 145 50 10.000 7.250

De unde rezultă că, dacă ar fi explodat întregul arsenal nuclear,

doar extrem de primejdios, dar chiar şi imposibil, întrucât el n-ar mai

Mai exact, puterea de distrugere este, următoarea:

Distrugere Distrugere Arsuri de Arsuri de Arsuri de 500 200 100

Există, desigur, un război modern, deşi sensul noţiunii modern,

Războiul se configurează după configuraţia lumii şi evoluează

doar neputinţa politicii de a rezolva prin dialog şi prin diplomaţie un

Organizaţii Nuclear Descurajare Nimicire

Ca întotdeauna, războiul, oricât ar fi el de modern, este tot un

complexitate, iar presiunile, provocările, pericolele şi ameninţările

 tehnologia şi dezvoltarea armamentelor, astfel încât ele să

evoluţia sau involuţia spre extrem. Pragurile pe care le-a trecut

Pragurile tehnologice au impus mutaţii substanţiale la toate

doctrinară. Războiul modern are, ca vârf de lance, războiul

1.1.2 Pre-definiţie pentru un război încă neidentificat

De ce trebuie definit sau redefinit războiul modern? Care sunt

Dacă războiul nu-şi schimbă esenţa, înseamnă că definirea sau

Există, în opinia noastră, mai multe configuraţii ale războiului,

În general, războaiele cunoscute pot fi privite şi tratate şi astfel:

de la cele - Ieşirea din haos şi

După cum rezultă şi din acest tabel sumar, războiul a fost

1.1.3 Războiul şi conflictul armat. Detronarea războiului?

Care sunt diferenţele actuale dintre un război şi un conflict

În accepţia generală a termenilor, războiul şi conflictul armat

foarte mare amploare, cu consecinţe complexe, unele calculate, deci,

Să presupunem că, într-un interval de 10 unităţi de timp (ani)

Vârful conflictualităţii îl reprezintă războiul, sub toate formele