Întemeierea şi organizarea Bisericii
1. Activitatea Sfinţilor Apostoli
Repere cronologice
30 d.Hr. – întemeierea
Bisericii
cca 39 d.Hr.–
convertirea lui Saul
41-49 d.Hr. – Claudiu îi
expulza pe iudeii din
Roma  Galileea de peste 500 de creştini ( I Cor. 15, 6) şi alta mai
44 d.Hr. – uciderea Sf.
Ap Iacob 
cca 45-48 d.Hr. –Prima
călătorie misionară a Sf.
Pavel
cca (49)50 d.Hr. –
Sinodul de la Ierusalim
cca (49-52)51-54 d.Hr.
A doua călătorie
misionară a Sf. Pavel  prigonitor al Bisericii, iar după convertirea pe drumul
cca (53-57)54-58 d.Hr.
A treia călătorie misionar
a Sf. Pavel
(60)64 d.Hr. – Sf. Pavel
este dus la Roma
(64)67 d.Hr.  – uciderea
Sf. Petru şi Pavel la
Roma
70 d.Hr. – distrugerea
Templului din Ierusalim
cca 100 d.Hr. – se
încheie perioada
Apostolică
Din punct de vedere dogmatic, Biserica a fost înfiinţată de
Mântuitorul Iisus Hristos prin vestirea Evangheliei.
Momentul istoric şi canonic al întemeierii Bisericii a fost în
clipa ruperii catapetesmei Templului, când Mântuitorul prin
moartea pe cruce urmată de Înviere şi-a împlinit misiunea.
Organizarea teritorială a Bisericii a început în ziua pogorârii
Sfântului Duh, la 29 mai 783 a.u.c. sau 30 d.Hr. când s-au
botezat primii 3000 de creştini. Din relatările scripturistice
aflăm că existau două comunităţi de credincioşi: una în
mică cca. 120 de creştini în Ierusalim (FA 1, 15).
La început, cea mai puternică comunitate creştină era în
Ierusalim, unde creştinii mergeau la Templu pentru a se ruga
şi a asculta lecturile scripturistice, dar aveau şi un cult aparte
(„frângerea pâinii”) şi un mod de viaţă deosebit. Pentru a nu fi
confundaţi cu iudeii, ei se numeau „ai lui Hristos”, iar în
Antiohia este atestată folosirea termenului „creştin”. (FA 11,
26). Judecarea şi condamnarea arhidiaconului Ştefan
constituie primul conflict doctrinar al creştinismului cu
iudaismul. În aceste momente, îşi face apariţia, mai întâi ca
Damascului ca vas ales al lui Hristos, Saul din Tars –
Apostolul Pavel. În anul 39 a venit la Ierusalim contactându-i
pe sfinţii apostoli Petru şi Iacob (fratele Domnului).
Comunitatea din Ierusalim a cunoscut o puternică dezvoltare,
trăind în dragoste frăţească şi realizând benevol şi parţial
folosirea în comun a bunurilor. Astfel, se remarcă levitul Iosif
din Cipru, care punând toate bunurile sale „la picioarele
Apostolilor” (FA 4, 36-37) devine un activ şi preţios
colaborator, cunoscut cu numele de Barnaba (fiul mângâierii).
Întrucât erau şi unele cazuri de abateri morale, Biserica a
trebuit să ia măsuri disciplinare, cum a fost cazul lui Anania şi
al soţiei sale Safira (FA 5, 1-11), căci folosirea în comun a
bunurilor era benevolă şi nu putea fi minţit Duhul Sfânt.
Din pricina prigoanei iudaice, creştinii s-au refugiat în
Samaria, Fenicia, Cipru, Antiohia. Diaconul Filip botează pe
eunucul de la curtea reginei Candachia a Etiopiei, evanghelia
ajungând să fie propovăduită în afara graniţelor Imperiului
roman. În Antiohia, de la o propovăduire spontană a iudeo-
creştinilor, se trece la o propovăduire organizată prin lucrarea
lui Barnaba şi a lui Saul. Se cunoaşte şi o mare comunitate
creştină în Damasc. În anul 42, în urma intrigilor, împăraţii
Caligula (37-41) şi Claudiu (41-54) i-au persecutat pe creştini,
murind în anul 44 ca martir Sfântul Apostol Iacob, fratele
Sfântului Ioan (FA 12, 1- care a scăpat în mod miraculos venind în casa Mariei (FA 12,
2). A urmat arestarea 3-17). De acum apostolii şi chiar Sfântul Petru părăsesc
Sfântului Apostol Petru, Ierusalimul.
Ieşirea la propovăduire
Noţiuni de bază – conştiinţa şi responsabilitatea lucrării misionare [FA
– misiune (mitto, 1,15-26]
mittere, misi - a Şi cu ei petrecând, le-a poruncit să nu se depărteze de
trimtie) [Mt 28, 19-20; Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El)
10, 16] din aţi auzit-o de la Mine: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi
încredinţarea/ fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile. Iar ei,
mandatul unei adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare, în acest
autorităţi - sursa puterii timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel? El a zis către
– învestirea cu ei: Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a
autoritate [In 20, 22-23; pus în stăpânirea Sa, Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt
Lc 24,49] peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată
Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului. [FA
1,4-8]

În afară de
mărturiile scripturistice deja amintite, despre activitatea celorlalţi apostoli este cunoscută doar
din Tradiţia Bisericii. Conform acesteia, Toma a propovăduit la parţi (Persia şi India), Andrei în
Scythia , Ioan în Asia, Petru în Galatia , Pont, Bithynia , Capadocia , Asia Proconsulară, Corint,
iar în anul 64 se afla în Roma, Iacob, fratele lui Ioan, în Ierusalim, Tadeu în Palestina, Filip în
Frigia , Simon Zelotul în Persia şi Babilonia, Matia în Etiopia, Matei în Palestina şi apoi în
Etiopia, iar ucenicii, în special cei 70, i-au însoţit pe cei 12 în misiunile lor sau au propovăduit
separat.
Până către anul 70 apostolii şi-au încheiat cursul vieţii în mod martiric , doar Sfântul Ioan a trăit
până spre anul 100. Misiunea lor de propovăduire şi de organizare a comunităţilor creştine a fost
continuată de ucenici, hirotoniţi şi aşezaţi de ei în diferite cetăţi, care la rândul lor hirotonind
 episcopi, preoţi şi diaconi, au asigurat astfel, prin
punerea mâinilor, succesiunea apostolică în
Biserică.

Cazul Sfântului Apostol Andrei

Activitatea Sfântului Apostol Pavel
"Ăsta nu-i om, domnule, este toată Mediterana” (Petre Ţuţea)
Pavel, cu numele său iudaic Saul (cel dorit), s-a născut în Tars, capitala provinciei Cilicia , între
anii 1-5 d.Hr. Provenind dintr-o familie înstărită, care poseda probabil un atelier de ţesut stofă
din păr de capră (meserie practicată în această zonă şi învăţată şi de el), a primit educaţie în
familie şi apoi în şcoala sinagogală după tradiţia riguroasă a iudaismului. În Tars erau şcoli
renumite ca şi în Alexandria şi Atena, Saul însuşindu-şi atât limba cât şi cultura grecească, ceea
ce-l deosebea de ceilalţi apostoli şi i-a folosit în activitatea misionară de mai târziu. Tot din
familie poseda şi dreptul de cetăţean roman.
De la Tars, a plecat la Ierusalim unde avea o soră, mama lui Ioan Marcu. A învăţat la şcoala
rabinică, avându-l ca dascăl pe vestitul Gamaliel studiind exegeza, dreptul, istoria, dogmatica şi
morala. Din punct de vedere fizic nu era o persoană deosebită şi suferea de o boală supărătoare
(probabil malaria), cunoscută şi în ţinutul Tarsului.
Saul nu l-a cunoscut personal pe Iisus, căci în timpul activităţii misionare a Mântuitorului el
terminase şcoala şi se întorsese la Tars, fiind probabil rabin. Nu se ştie când şi de ce a venit la
Ierusalim, însă este cunoscut ca persecutor al creştinilor, fiind prezent la martiriul Sfântului
Ştefan. De la Ierusalim a plecat cu scrisori către sinagoga din Damasc pentru a aresta pe creştini
şi a-i aduce la Ierusalim, stăpânit de o cruzime şi un fanatism rar întâlnite, căci „sufla cu
ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului” şi „pustia Biserica” (FA 8, 1-3).
Mergând spre Damasc, cu scrisori şi gardă dată de sinedriu, a fost întâmpinat în mod miraculos
de Mântuitorul Iisus Hristos înainte de intrarea în oraş.
Convertirea lui a uimit pe creştini, căci se temeau de el şi i-a indignat pe iudei, care plănuiau
moartea lui.
Urât, urmărit şi ameninţat permanent de iudei pentru renegarea legii iudaice, Saul apostolul lui
Hristos, deşi şi-a iubit neamul şi a suferit pentru el, a vestit Evanghelia la păgâni, împlinind
misiunea sa ca un desăvârşit apostol creştin.
În călătoriile sale misionare prefera să propovăduiască în oraşe mari, mai întâi iudeilor şi
prozeliţilor, apoi păgânilor.
După ce întemeia comunităţi creştine, aşeza în ele preoţi şi episcopi şi menţinea legătura prin
scrisori sau prin alţi ucenici. În acelaşi timp a rămas în legătură permanentă cu Biserica mamă
din Ierusalim.
În activitatea sa pastorală a întreprins trei călătorii misionare (45-48, 51-54; 54-58), ultima fiind
la Ierusalim în anul 58. A mers apoi la Roma (60-61), fiind arestat în anul 63. După ultima
călătorie misionară, probabil în Spania, a fost din nou arestat, murind ca martir, după tradiţie, la
29 iunie 67, împreună cu Sfântul Apostol Petru. El a fost decapitat şi îngropat pe via Ostia, iar
Sfântul Petru răstignit cu capul în jos.
 
Răspândirea creştinismului şi călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Pavel
Factorii care au favorizat succesul misiunii pauline:
henoteism
Interpretatio Graeca/Romana
inculturaţie
2. Organizarea şi cultul Bisericii primare
Comunitatea creştină întemeiată de Sfinţii Apostoli s-a numit de la început Biserică ( Εκκλησία ,
FA 2, 47, 5, 11, 7, 38, 8, 3). La Sfântul Apostol Pavel întâlnim şi denumirea de „adevăratul
Israel” (cf. Gal. 6, 16). Cuvântul Biserică primeşte un sens mai larg decât cel avut până atunci
(de simplă adunare) şi anume asociaţie, frăţie, societate creştină. Astfel, cuvântul Biserică
denumeşte o comunitate locală, dar şi totalitatea comunităţilor. Sfântul Ignatie al Antiohiei (†
107) a folosit pentru prima dată expresia „Biserică universală” ( Καθολική Εκκλησία ), spunând
că ea se găseşte acolo unde este Hristos ( Epistola către Smirneni VIII, 2). Mai târziu, Sfântul
Policarp al Smirnei († 156) este numit episcopul Bisericii Universale ( ἐπίσκοπος τἧς ἐν Σμύρνῃ
καθολικκῆς ἐκκλησίας ) ( Martiriul Sfântului Policarp , cap. 8 şi 16).
Înfiinţarea Bisericii ca fenomen şi organism cu totul nou faţă de comunităţile religioase existente
până atunci, a fost voinţa şi porunca Mântuitorului şi nu o creaţie apostolică, o imitaţie a altor
instituţii religioase (iudaice şi păgâne) cum au afirmat unii protestanţi raţionalişti.
Biserica înţeleasă ca aşezământ al mântuirii şi comunitate creştină, trebuie să existe, să aibă
membrii, conducere, norme şi viaţă proprie. Aşa a fost ea organizată de Sfinţii Apostoli, iar
aceste elemente constitutive sunt fundamentale şi s-au dezvoltat odată cu ea.
În Ierusalim, comunitatea creştină era grupată în jurul apostolilor şi condusă de ei. Avea o viaţă
proprie, credincioşii trăind în frăţietate, practicând folosirea în comun a bunurilor şi participând
la rugăciune şi la frângerea pâinii.
Celelalte comunităţi erau organizate la fel, conducerea lor fiind exercitată de apostolii fondatori.
Chiar dacă nu se stabileau definitiv în cetatea respectivă, apostolii purtau grija comunităţii prin
corespondenţă, vizite periodice sau prin prezbiteri-episcopi şi diaconi aşezaţi de ei pentru a
exercita conducerea locală. Diaconii nu aveau numai o misiune practică şi socială, ci şi una
sacerdotală, predicând, botezând şi ajutând la săvârşirea Sfintei Euharistii (frângerea pâinii).
Prezbiterii (preoţii) erau hirotoniţi fie de apostoli, fie de ucenicii acestora, fiind recomandaţi
comunităţii spre a fi chemaţi în caz de boală (Iacov 5, 14), învrednicindu-se de îndoită cinstire (I
Tim. 5, 17-19), fiind pildă bună păstoriţilor lor (I Petru 5, 1-3).
Episcopul era prezbiterul de frunte al comunităţii. Cu toate că denumirea lui se confundă cu cea a
prezbiterului, nu putem afirma că nu avea o misiune deosebită. La sfârşitul veacului apostolic
cele două denumiri – episcop şi prezbiter – erau specifice la două categorii separate de sacerdoţi.
Aşadar, exista în Biserică la sfârşitul veacului apostolic bine conturată ierarhia bisericească
(episcopi, preoţi şi diaconi), rânduită prin hirotonie şi având misiunea de a săvârşi cultul,
predicarea Evangheliei, administrarea comunităţii, asistenţa socială, supravegherea vieţii morale
şi impunerea disciplinei creştine.
Pe lângă ierarhia sacerdotală, exista o categorie de propovăduitori cunoscuţi sub numele de
harismatici. Ei nu erau aleşi şi hirotoniţi, însă se bucurau de o mare cinstire din partea
comunităţii pentru darurile cu care erau înzestraţi.
Cu timpul ele au dispărut, locul lor fiind luat de instituţii organizate cum ar fi şcolile catehetice
în locul didascalilor.
Datorită pericolului de iudaizare a creştinismului, creştinii, favorizaţi şi de evenimentele politico-
istorice, s-au separat de iudei. Un rol important l-a jucat căderea Ierusalimului şi distrugerea
templului de către romani la anul 70, prin Vespasian şi fiul său Tit. Prin dărâmarea templului şi
confiscarea obiectelor şi vaselor liturgice ca pradă de război pentru romani, s-a încheiat şi cultul
la templu.
La Ierusalim, comunitatea creştină a continuat să frecventeze templul, dar avea şi un cult propriu.
La templu ascultau lecturile biblice şi participau la rugăciune. Creştinii se adunau separat în case
particulare unde „frângeau pâinea” în amintirea Cinei celei de Taină, slujbă pe care o numeau şi
„Cină domnească”. Ea nu avea semnificaţia unei simple mese ci un caracter sacru, fiind numită
de Sfântul Apostol Pavel „împărtăşire” ( κοινωνία ) cu Trupul şi Sângele Domnului şi necesita o
pregătire şi un respect deosebit, „căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, îşi mănâncă şi bea
osândă, nesocotind trupul Domnului” (I Cor. 11, 29). Caracterul de taină al „frângerii pâinii” îl
confirmă şi Învăţătura celor 12 Apostoli (Didahia), care cerea mărturisirea păcatelor înainte de
împărtăşire „pentru a fi jertfa” lor „curată” (XIV, 1).
Frângerea pâinii sau Sfânta Euharistie era însoţită de predica apostolilor şi de rugăciuni. Acest
cult propriu creştinilor se efectua în casă, una din ele fiind probabil casa Mariei, mama lui Ioan
Marcu, FA 12, 12 ). Numărul creştinilor fiind însă mare, este de înţeles că ei foloseau mai multe
asemenea case încăpătoare.
Cultul creştin
Tot din Faptele Apostolilor aflăm că acest cult creştin se oficia în prima zi a săptămânii,
Duminica, nu în fiecare zi ca în Ierusalim, deşi apostolul era prezent întreaga săptămână ( F.Ap .
20, 7). Duminica, ziua domnească, zi de rugăciune şi de sărbătoare săptămânală în care se slujea
şi Sfânta Euharistie însoţită de o agapă în amintirea Învierii Domnului, este confirmată
de Învăţătura celor 12 Apostoli (XIV, 1), cât şi de Pliniu cel Tânăr în Scrisoarea către împăratul
Traian din anul 111/112. În timp ce la Ierusalim iudeo-creştinii au mai ţinut o perioadă de timp şi
sabatul, comunităţile creştine din afara Ierusalimului, separate de iudei şi formate în mare parte
din prozeliţi şi creştini proveniţi dintre păgâni, au renunţat de timpuriu la el.
Conţinutul rugăciunilor creştinilor în epoca apostolică este necunoscut, probabil că aveau un
caracter spontan legat de momentul respectiv. Existau cu siguranţă rugăciuni euharistice, cum
găsim în Învăţătura celor 12 Apostoli (IX, 2-4, X) sau la Clement Romanul, ( Scrisoarea I către
Corinteni 59, 4 – 61, 3) şi rugăciuni ocazionale, de cerere sau de mulţumire (F.Ap. 4, 24-31). O
importanţă deosebită avea rugăciunea Tatăl nostru. Rugăciunile erau făcute cu multă credinţă
fiind recomandate şi cerute de apostoli. În rugăciune, creştinii trăiau sentimentul comuniunii cu
Dumnezeu şi între ei înşişi. Botezul ocupa un loc prioritar în comunitatea creştină, căci prin
această taină se intra în creştinism. La început, pregătirea pentru botez era scurtă, rezumându-se
uneori la ascultarea unei singure piedici, urmată de mărturisirea credinţei în Iisus Hristos şi a
păcatelor. Spre deosebire de cel iudaic şi ioaneic, botezul creştin era o taină, căci aducea iertarea
păcatelor şi împărtăşirea harul Sfântului Duh.
Mărturisirea de credinţă care preceda această taină era scurtă, cuprinzând adevăruri despre
dumnezeirea şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos. Urma punerea mâinilor, care era făcută la
început numai de apostoli, unită cu rugăciunea de primire a Sfântului Duh.
Hirotonia se făcea prin punerea mâinilor şi prin rugăciune, precedate de postire. Actul sfânt al
hirotoniei este confirmat de Sfântul Apostol Pavel.
Postul, ca formă de cult, este prezent în viaţa creştinilor şi confirmat de Sfânta Scriptură. Pe
lângă posturile prilejuite de diferite evenimente mai importante din viaţa creştinilor, la sfârşitul
secolului I sunt cunoscute ca zile săptămânale de post miercuri şi vineri.
Iudeo-creştinii au ţinut cu siguranţă şi cele două mari sărbători iudaice, Paştile şi Cincizecimea,
însă cu semnificaţia lor creştină: Învierea Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh. Prin secolul al
III-lea se serba în Răsărit la 6 ianuarie Epifania sau Theofania, ca zi a întrupării şi arătării
Domnului, sărbătoare trecută apoi şi la creştinii din Roma şi confirmată de martiriul episcopului
Filip de Heracleea († 307).
Practica apuseană a serbării Naşterii Domnului la 25 decembrie a trecut şi în Răsărit începând cu
secolul al IV-lea, separând Naşterea Domnului de Botezul Domnului, fapt amintit în anul 377 la
Antiohia iar la Constantinopol în anul 379, când Sfântul Grigorie de Nazianz ţinea vestita
cuvântare „Hristos se naşte, măriţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L” (PG. 36, 311-334). Zece
ani mai târziu vorbea despre această sărbătoare Sfântul Ioan Gură de Aur în Antiohia (386-388).
Sărbătoarea Naşterii Domnului înlocuia o sărbătoare păgână a solstiţiului de iarnă (natalis solis)
combinată din secolului al III-lea cu sărbătoarea zeului solar Mithra. Hristos, „soarele dreptăţii”
era „răsăritul cel de sus” care desfiinţa cultul idolatric păgân.
Bibliografie:
Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. I, Ed. ULBS, Sibiu, 2007
1. Fixarea cadrului legal: schimbul epistolar dintre Plinius şi împăratul Traian
Scrisoarea guvernatorului Plinius către împăratul Traian
E un lucru firesc pentru mine, stăpâne, să apelez la tine ori de câte ori stau în cumpănă. Căci cine
ar putea mai bine decât tine să mă îndrume atunci când şovăi, sau să mă sfătuiască atunci când
nu ştiu să procedez?
N-am luat parte niciodată la anchetele împotriva creştinilor, aşa că nu ştiu ce fapte şi în ce
măsură sunt de obicei pedepsite sau urmărite. De aceea, am şovăit mult dacă trebuie făcută vreo
pedepsire după vârstă, sau să nu fac nici o diferenţă între cei mai tineri şi cei în puterea vârstei,
dacă trebuie iertat cel ce se căieşte, sau dacă aceluia care a fost odată creştin nu-i foloseşte la
nimic că tăgăduieşte, dacă trebuie pedepsit numai numele de creştin, chiar dacă n-a făcut vreo
crimă, sau crimele care sunt legate de numele de creştin.
Deocamdată, cu aceia care mi-au fost denunţaţi am procedat în felul următor. I-am întrebat pe ei
dacă sunt creştini. Pe cei care recunoşteau, i-am întrebat a doua şi a treia oară, ameninţându-i cu
moartea; pe aceia care rămâneau statornici în afirmaţiile lor i-am trimis la moarte. Căci oricare ar
fi fost mărturisirea lor, nu m-am îndoit o clipă că trebuia pedepsită măcar îndărătnicia lor
neclintită. Au fost unii cuprinşi de aceeaşi nebunie, pe care, fiindcă erau cetăţeni romani, i-am
notat ca să-i trimit la Roma. Curând, însuşi faptul că erau urmăriţi, cum se întâmplă de obicei, a
dus la înmulţirea crimelor şi au apărut cazuri diferite.
A fost difuzată o scrisoare anonimă, cuprinzând numele mai multor persoane. Celor care negau
că sunt, sau că au fost creştini, invocând zeii după formula rostită de mine şi aducând ofrande cu
vin şi tămâie statuii tale, care poruncisem să fie adusă în acest scop cu statuile divinităţilor, dacă
pe lângă acestea au hulit pe Hristos, ceea ce spune că nu pot fi siliţi în nici un chip să facă cei
care sunt cu adevărat creştini, am socotit că pot să le dau drumul. Alţii, care au fost denunţaţi, au
spus că sunt creştini şi după aceea au tăgăduit, zicând că în adevăr fuseseră, dar că nu mai erau,
unii de vreo trei ani, alţii, de mai mulţi ani şi unii, de mai bine de douăzeci de ani. Şi aceia s-au
închinat cu toţii statuii tale şi statuilor zeilor şi au hulit pe Hristos.
Afirmau că singura lor vină sau greşeală era că obişnuiau să se adune într-o zi anumită în zori, să
înalţe pe rând cântare lui Hristos ca unui zeu, că se legau prin jurământ nu pentru vreo nelegiuire,
ci să nu făptuiască vreun furt, tâlhărie sau adulter, să nu-şi calce cuvântul dat, să nu tăgăduiască
în faţa justiţiei dacă au primit ceva în păstrare. După toate acestea, obiceiul era să se despartă şi
să se adune din nou pentru a lua masa în comun: o hrană nevinovată; nici aceasta n-au făcut-o
după edictul meu prin care, conform instrucţiunilor tale, interzisesem eteriile. Cu atât mai mult
am crezut necesar să anchetez chiar prin torturi, ca să descopăr adevărul, două sclave despre care
se spunea că sunt slujitoare ale cultului. N-am aflat altceva decât o superstiţie lipsită de judecată,
exagerată. De aceea suspectând ancheta, am alergat la sfatul tău. Căci împrejurarea mi s-a părut
vrednică de sfatul tău, dat fiind numărul mare al celor implicaţi; sunt oameni mulţi de toate
vârstele, de toate categoriile, bărbaţi şi femei, care sunt şi vor fi cuprinşi de acest pericol.
Şi molima acestei superstiţii s-a răspândit nu numai în oraşe, dar şi în sate şi pe ogoare; cred că
poate fi oprită în loc şi împiedicată. În orice caz, templele care erau aproape părăsite, încep să fie
căutate, ceremoniile solemne, multă vreme întrerupte, sunt reluate; peste tot se vinde carnea
provenind de la jertfe, care până acum găsea cu greu cumpărători. De unde se poate deduce cu
uşurinţă câţi oameni ar putea să se îndrepte, dacă li s-ar da posibilitatea de căinţă.
Împăratul Traian către Plinius
Ai procedat aşa cum trebuia, dragul meu Secundus, anchetând cazurile celor care fuseseră
denunţaţi ca şi creştini, căci nu se poate stabili un principiu care să fie oarecum general
valabil. Nu trebuie căutaţi cu tot dinadinsul; dacă sunt denunţaţi şi dovediţi vinovaţi, trebuie
pedepsiţi, dar în aşa fel încât acela care tăgăduieşte că este creştin, şi face dovada manifestă a
acestui lucru prin fapte, adică aducând jertfe zeilor noştri, să fie iertat pentru că se căieşte, chiar
dacă în trecut a fost bănuit. Dar denunţurile enonime nu trebuie luate în seamă în nici o acuzaţie,
căci ar constitui un exemplu reprobabil şi nepotrivit cu vremurile noastre.
Plinius cel Tânăr, Opere complete, trad., note şi prefaţă de Liana Manolache, Ed.
Univers, Bucureşti, 1977, p. 343-345.
2. Mărturisire şi determinare
Martiriul Sfinţilor Scilitani (17 iulie 180)
1. La Cartagina, în timpul celui de al doilea consulat al lui Claudianus, cu 16 zile înaintea
calendelor lui august (17 iulie), fiind introduşi în sala de şedinţe (în secretariat), Speratus,
Nartzalus, Cittinus, Donata, Secunda şi Vestia, proconsulul Saturninus a zis: Puteți dobândi
iertarea stăpânului nostru împăratul (Comod 180-192), dacă vă întoarceți la gândirea cea bună.
2. Speratus a zis: N-am făcut rău niciodată, nici n-am săvârşit vreo nedreptate; n-am blestemat
niciodată, ci, rău primiți, am mulțumit, pentru că respectăm pe împăratul nostru.
3. Saturninus proconsulul a zis: Şi noi suntem credincioşi, iar religia noastră este simplă, jurăm
pe soarta stăpânului nostru, împăratul, şi ne rugăm pentru sănătatea lui, ceea ce trebuie să faceți
și voi.
4. Speratus a zis: De vei îngădui ca urechile tale să mă asculte în linişte, spun taina (credinței)
celei simple.
5. Saturninus a zis: Nu voi lăsa urechile noastre (să audă) de la tine că începi să spui lucruri rele
despre cele sfinte ale noastre; ci mai de grabă jură pe divinitatea stăpânului nostru împăratul.
6. Speratus a zis: Eu nu cunosc împărăția acestei lumi; ci servesc mai ales acelui Dumnezeu, pe
Care nimeni dintre oameni nu L-a văzut, nici nu poate să-L vadă cu aceşti ochi. Furt n-am făcut;
iar dacă câştig ceva, dau dajdie. Fiindcă cunosc pe Domnul meu, regele regilor şi împăratul
tuturor neamurilor.
7. Saturninus proconsulul a zis: Lăsați-vă de această rătăcire. Speratus a zis: Rătăcirea cea rea
este a ucide şi a spune mărturie mincinoasă.
8. Saturninus proconsulul a zis: Nu mai fiți părtaşi la această nebunie. Cittinus a zis: Noi nu
avem pe altul de care să ne temem, decât pe Domnul Dumnezeul nostru, Care este în ceruri.
9. Donata a zis: Dau cinste împăratului, ca împăratului; mă tem însă de Dumnezeu. Vestia a zis:
Sunt creştină. Secunda a zis: Ceea ce sunt, aceea vreau să fiu.
10. Saturninus proconsulul a zis lui Speratus: Stăruieşti să fii creştin? Speratus a zis: Sunt creştin;
şi împreună cu el au mărturisit toţi.
11. Saturninus proconsulul a zis: Vreți, oare, un timp, pentru a vă gîndi? Speratus a zis: Într-o
chestiune atât de dreaptă, nu e nevoie de gândire.
12. Saturninus proconsulul a zis: Ce lucruri se află în lădița voastră ? Speratus a zis: Cărțile sfinte
şi scrisorile lui Pavel, un bărbat drept.
13. Saturninus proconsulul a zis: Aveti un răgaz de treizeci de zile ca să vă răzgândiţi. Speratus a
spus iarăşi: Sunt creştin; şi împreună cu el au mărturisit toţi.
14. Saturninus proconsulul a citit hotărârea de pe tăbliță: Speratus, Nartzalus, Cittinus, Donata,
Vestia, Secunda şi ceilalți au mărturisit că trăiesc după practica creştinilor, şi, cu toate că li s-a
oferit putinţa de a se întoarce la tradiția romanilor, fiindcă au stăruit cu încăpățânare (să rămână
creştini), s-a hotărât să fie ucişi cu sabia.
15. Speratus a zis: Mulțumim lui Dumnezeu. Nartzalus a zis: Astăzi suntem martiri în ceruri,
mulțumesc lui Dumnezeu.
16. Saturninus proconsulul a poruncit să se citească de către crainic : Am poruncit să fie duşi la
moarte Speratus, Nartzalus, Cittinus, Veturius, Felix, Aquilinus, Laetantius, Januaria, Generosa,
Vestia, Donata, Secunda.
17. Toți au zis: Mulțumim lui Dumnezeu. Și astfel toți împreună s-au încoronat cu martiriul și
domnesc cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Sfintul Duh în toţi vecii vecilor. Amin.
Actele martirice, în PSB 11,  traducerea de Pr. Prof. Ioan Rămureanu, p. 84-85

Martiriul Sfinţilor Carp (episcop de Gados), Papil  (diacon din Tiatira) şi

Agatonica (13 octombrie 249-253)
1. Pe când era proconsul la Pergam Flavius (Optimus), au fost aduşi înaintea lui fericiții Carp şi
Papil, martirii lui Hristos.
2. Iar proconsulul, stând pe scaunul de judecată, a zis: Cum te numeşti ?
3. Fericitul a spus: Numele meu cel dintâi și ales este cel de creştin, iar dacă întrebi de numele pe
care-l port în lume, acesta este Carp.
4. Proconsulul a spus: Îți sunt cunoscute poruncile împăraților despre datoria de a cinsti pe zei,
cei ce conduc toate. De aceea vă sfătuiesc să vă apropiați de altar și să jertfiți.
5. Eu sunt creştin şi ador pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în timpurile de pe urmă
pentru mântuirea noastră şi spre a ne scăpa de rătăcirea diavolului; iar acestor idoli nu jertfesc.
6. Fă ceea ce voieşti; căci e cu neputință ca eu să jertfesc apariţiilor înşelătoare ale demonilor. Iar
cei ce jertfesc acestora sunt asemenea lor.
7. Căci precum adevărații închinători, – după dumnezeiasca Evanghelie a Domnului, – care
adoră pe Dumnezeu în duh și adevăr, se aseamănă în slavă cu Dumnezeu și sunt nemuritori
împreună cu El, primind viața cea veşnică prin Cuvântul, tot aşa, cei ce se închină acestora
(zeilor) se aseamănă deşertăciunii demonilor şi vor pieri împreună cu el în gheena.
8. Căci este o judecată dreaptă pentru cel ce a înşelat pe om, făptura cea aleasă a lui Dumnezeu,
vorbesc despre diavol, cel care a îndemnat din propria sa răutate la aceasta. De aceea să ştii,
proconsule, că eu nu jertfesc acestora.
9. Iar proconsulul, mâniindu-se, a zis: Jertfiți zeilor şi nu mai vorbiţi prostii.
10. Carp, zâmbind, a zis: Zeii, care n-au creat cerul şi pământul, să piară.
11. Proconsulul a zis: Tu trebuie să jertfești, căci astfel a poruncit împăratul.
12. Carp a spus: Cei vii nu jertfesc celor morți.
13. Proconsulul a zis: Zeii, ți se par că sunt morţi ?
14. Carp a spus: Vrei să asculți ? Aceştia, nefiind nici dintre oameni, n-au trăit vreodată, pentru
ca ei să și moară.
15. Vrei să ştii că lucrul acesta este adevărat? Lasă cinstirea pe care crezi că trebuie să le-o dai și
vei cunoaște că nu sunt nimic. Căci ei sunt materie pământească şi vor pieri cu timpul.
16. Dumnezeul nostru, însă, fiind în afară de timp şi făcătorul veacurilor, rămâne nepieritor şi
veşnic, şi totdeauna acelaşi, arătându-se fără adăogire sau micşorare, iar zeii sunt făcuți de
oameni şi vor pieri în timp, cum s-a spus.
17. Iar pentru faptul că aceştia (oamenii) sunt folosiţi şi înşelaţi, să nu te miri. Căci diavolul,
căzând de la început din starea lui de mărire, prin propria-i răutate, fiind zdrobit de sfinți
(creştini), luptă împotriva lor și pregătește războaie, grăbindu-se să vestească alor săi.
18. De asemenea, ispitind şi din cele ce ni se întâmplă nouă în fiecare zi, fiind el mai înainte de
timp, prezice cele viitoare, pe care el însuşi le va face să fie rele.
19. Căci are din hotărârea lui Dumnezeu (puterea) de a cunoaște nedreptatea şi prin îngăduinţa
lui Dumnezeu ispiteşte pe om, căutând să-l rătăcească de la credinţă.
20. Crede mie, proconsule, că te afli într-o mare înşelăciune.
21. Proconsulul a zis: Lăsându-te să flecăreşti multe, ai ajuns la ocărirea zeilor şi a împăraților.
Ca să nu mai lungim (cercetarea), jertfeşti ? Ce zici?
22. Carp a zis: E cu neputință să jertfesc, căci niciodată n-am jertfit idolilor,
23. Deci, îndată a poruncit ca, fiind atârnat, să fie strujit (cu gheare de fier). Iar el a strigat : Sunt
creştin. Și a fost mult timp chinuit, fiind strujit, şi n-a mai putut să vorbească.
24. Şi, lăsând pe Carp, proconsulul s-a întors spre Papil, zicându-i: Eşti senator?
25. Iar el a zis: Sunt cetăţean.
26. Proconsulul a zis : Cetăteanul cărui oraş?
27. Papil a zis: al Tiatirei.
28. Proconsulul a întrebat: Copii ai?
29. Papil a răspuns: Am mulți pentru Dumnezeu.
30. Iar unul din cei din popor a zis: După credinţa creştinilor spune el că are copii.
31. Proconsulul a zis: De ce minți, spunând că ai copii?
32. Papil a spus: Vrei să ştii că nu mint, ci că spun adevărat? În fiecare provincie şi oraş, am
copii în Dumnezeu.
33. Proconsulul a întrebat: Jertfeşti ? Ce spui ?
34. Papil a răspuns: Din copilărie, slujesc lui Dumnezeu şi n-am jertfit niciodată idolilor, căci
sunt creştin, si mai mult decât aceasta n-ai să auzi de la mine. Căci nici nu am să-ți spun ceva
mai bun şi mai frumos.
35. Fiind și el întins pe lemn și strujit (cu gheare de fier), a schimbat trei chinuitori şi n-a scos un
cuvânt, ci, ca un viteaz atlet, a primit furia protivnicului (diavolului).
36. Văzând, însă, proconsulul răbdarea lor mai presus de închipuire, porunceşte ca ei să fie arşi
de vii; şi, coborând, se grăbeau amândoi spre amfiteatru, ca să părăsească repede lumea.
37. Papil, cel dintâi, a fost întins, fiind pironit pe stâlp, și, pe când se ruga în linişte, şi-a dat
sufletul.
38. Și după el, fiind pironit (pe stâlp) Carp, acesta a zâmbit. Iar cei de faţă, mirându-se, i-au zis:
Ce este, de ce râzi?
39. Iar fericitul a zis: Am văzut slava Domnului şi m-am bucurat, și am văzut totodată deosebirea
faţă de voi, căci eu nu sunt părtaş la răutățile voastre,
40. După ce soldatul a pus lemnele şi focul s-a aprins, Sfântul Carp, în timp ce era ars, a zis: Şi
noi ne-am născut din aceeaşi mamă, Eva, și avem acelaşi trup, dar privind la judecata cea
dreaptă, suferim toate.
41. Zicînd acestea, și focul urcându-se, s-a rugat, zicând : Binecuvântat eşti Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, că m-ai învrednicit și pe mine de această părticică (a patimilor
Tale). Şi zicînd aceasta, şi-a dat sufletul.
42. Iar o oarecare femeie, Agatonica, fiind de față, şi văzând slava Domnului, despre care s-a
spus că o văzuse Carp, cunoscând că chemarea este cerească, a ridicat îndată glasul, spunând:
Cina aceasta a fost pregătită şi pentru mine; deci trebuie să iau si eu parte spre a mânca la această
slăvită cină.
43. Iar poporul striga zicând: Fie-ți milă de copilul tău!
44. A zis, însă, fericita Agatonica: Are pe Dumnezeu, Cel ce poate să-l ocrotească, fiindcă El
este păzitorul tuturor. Iar eu pentru aceasta sunt aici. Şi, dezbrăcându-şi hainele, veselă, s-a întins
singură pe lemn.
45. Iar cei ce priveau s-au înduioșat, zicând: Groaznică judecată şi nedrepte porunci.
46. Fiind întinsă pe stâlp, iar focul aprinzându-se în jurul trupului ei, a strigat, zicând: Doamne,
Doamne, Doamne, ajută-mi, căci la Tine am: găsit scăparea!
47. Și astfel şi-a dat sufletul şi s-a săvârşit împreună cu sfinții ale căror moaşte, luându-le în
ascuns creştinii, le-au păstrat spre slava lui Dumnezeu şi pentru lauda martirilor Săi, căci Lui se
cuvine slava şi puterea, Tatălui și Fiului şi Sfîntului Duh, acum și pururea și în vecina vecilor.
Amin.
Actele martirice, în PSB 11,  traducerea de Pr. Prof. Ioan Rămureanu, p. 166-168
Actele proconsulare ale Sfântului Ciprian († 14 septembrie 258)
I
1. Sub al patrulea consulat al împăratului Valerian (253-260) și cel de al treilea al lui Galien, cu
trei zile înaintea calendelor lui septembrie (30 august 257), la Cartagina, în sala de şedinţe,
proconsulul Paternus a zis episcopului Ciprian:
Prea sacrii împărați Valerian şi Galien au binevoit să-mi trimită scrisori prin care au poruncit ca
aceia care nu practică religia romană să ia parte la ceremoniile romane. Am cercetat, deci, cu
privire la persoana ta. Ce-mi răspunzi?
2. Ciprian episcopul a zis: Sunt creştin şi episcop. Nu cunosc alţi zei, decât pe unul şi adevăratul
Dumnezeu, Care a creat cerul şi pământul, marea şi toate cele dintr-însele. Noi creştinii slujim
acestui Dumnezeu, Lui ne rugăm ziua şi noaptea pentru noi şi pentru toți oamenii, și pentru
sănătatea împăraților înşişi.
3. Paternus proconsulul a întrebat: Stăruiești, deci, în această voință? Ciprian episcopul a
răspuns: Voința cea bună, care cunoaşte pe Dumnezeu, nu poate fi schimbată.
4. Paternus proconsulul a zis: Vei putea, deci, după porunca lui Valerian şi a lui Galien să pleci
în exil, în oraşul Curubis. Ciprian episcopul a zis: Merg.
5. Paternus proconsulul a zis: Împărații au binevoit să-mi scrie nu numai despre episcopi, ci şi
despre preoți. Vreau să ştiu de la tine, cine sunt preoții care locuiesc în acest oras? Ciprian
episcopul a răspuns: Bine şi folositor ați hotărât prin legile voastre ca să nu fie denunțători. Deci
ei nu pot fi descoperiţi şi pârâți de mine. Vor fi găsiți, însă, în oraşele lor.
6. Paternus proconsulul a zis: Astăzi eu îi caut în acest loc. Ciprian (episcopul) a zis: Deoarece
rânduiala noastră opreşte pe cineva să se predea de la sine şi aceasta nu ar plăcea nici chiar
hotărârii tale, ei nu pot să se înfățișeze ei înşişi. Dar, căutați fiind de tine, vor fi găsiți.
7. Paternus proconsulul a zis: Vor fi găsiți de mine. Apoi a adăugat: Împăraţii au poruncit să nu
se facă adunări în nici un loc, nici să se întrunească vreunii în cimitire. Aşadar, dacă cineva nu va
respecta această folositoare poruncă, va fi pedepsit cu moartea. Ciprian episcopul a răspuns: Fă
ceea ce ți s-a poruncit.
II
1. Atunci Paternus proconsulul a poruncit ca fericitul episcop Ciprian să fie trimis în exil. Și pe
când a rămas acolo mult timp, lui Aspasius Paternus i-a urmat Galerius Maximus, care, chemând
din exil pe sfântul episcop Ciprian, i-a poruncit să i se prezinte.
2. După ce sfântul martir Ciprian, alesul lui Dumnezeu, s-a întors din oraşul Curubis, unde fusese
trimis în exil din porunca proconsulului de atunci, Aspasius Paternus, el locuia din ordinul
împărătesc în grădinile sale, unde aştepta în fiecare zi să fie arestat, după cum i se arătase.
3. Și pe când stătea el acolo, pe neaşteptate, la idele lui septembrie (13 septembrie), fiind consuli
Tuscus şi Bassus, au venit la el doi slujbaşi, unul maestru de călărie în serviciul proconsulului
Galerius Maximus, care urmase lui Aspasius Paternus, şi altul scutaş de gărzi în acelaşi serviciu.
4. Aceştia l-au suit într-o căruță, l-au aşezat la mijloc și l-au adus la Sexti, unde proconsulul
Galerius Maximus se retrăsese pentru a-şi recăpăta o bună sănătate.
5. Proconsulul Galerius Maximus a poruncit ca Ciprian să fie amânat pentru judecată a doua zi,
și în timpul acela, fericitul Ciprian, fiind luat, a fost dus la slujbaşul şi maestrul de călărie din
serviciul lui Galerius Maximus, bărbat foarte renumit, şi a rămas cu el în casa lui de găzduire în
cartierul numit Saturn, (care se află) între strada lui Venus şi strada Salutaria.
6. Acolo s-a adunat toată mulțimea fratilor (creştinilor) și, când Sfântul Ciprian a aflat aceasta, a
poruncit să fie păzite fecioarele, fiindcă toți rămăseseră în cartier, în fața uşii casei de găzduire.
III
1. Iar a doua zi, cu optsprezece zile înaintea calendelor lui octombrie (14 septembrie 258), a
venit la Sexti mulțime mare de oameni din porunca proconsulului Galerius Maximus.
2. Și astfel, acelaşi proconsul Galerius Maximus, şezând în atriul (sala) Sauciolium, a poruncit să
fie adus în aceeaşi zi Ciprian.
3. Iar după ce a fost adus, proconsulul Galerius Maximus a zis episcopului Ciprian: Tu ești
Tasciu Ciprian? Ciprian episcopul a răspuns: Eu sunt.
4. Galerius Maximus proconsulul a întrebat: Tu eşti cel ce te-ai prezentat pentru oamenii nepioşi,
ca papă? Ciprian episcopul a răspuns: Eu.
5. Proconsulul Galerius Maximus a zis: Prea sacrii împărați au poruncit să jertfești. Ciprian
episcopul a zis: Nu fac.
6. Galerius Maximus proconsulul a zis: Te sfătuiesc. Ciprian episcopul a răspuns: Fă ceea ce ți s-
a poruncit. Într-o chestiune atât de dreaptă nu e nevoie de nici o sfătuire.
IV
1. Proconsulul Galerius Maximus, după ce s-a sfătuit cu consiliul său, cu părere de rău a
pronunţat îndată hotărârea prin aceste cuvinte:
Mult timp ai trăit ca nepios, ai adunat mulți oameni la nelegiuita ta uneltire, și te-ai arătat
duşman față de zeii romani, şi nici pioşii şi prea sacrii împărați auguşti Valerian şi Galien, nici
prea strălucitul Cezar Valerian, n-au putut să te readucă la respectarea riturilor romane.
2. De aceea, fiindcă eşti făptuitorul celor mai nelegiuite crime şi îndrumătorul vădit (al
creştinilor), tu însuți vei fi pildă pentru aceia pe care i-ai adunat împreună cu tine la nelegiuirea
ta; prin sângele tău, ordinea va fi întărită.
3. Şi zicând acestea, a citit sentința de pe tăbliță: Se hotărăşte ca Tasciu Ciprian să fie ucis cu
sabia. Ciprian episcopul a zis: Mulţumesc lui Dumnezeu.
V
1. După această hotărâre, însă, mulțimea fraţilor a zis: Şi noi vrem să ni se taie capul împreună
cu el. Din pricina aceasta, s-a produs tulburarea fraților (creștinilor) și mulțime mare îl urma.
2. Astfel Ciprian a fost dus pe câmpul Sexti şi acolo s-a dezbrăcat de tunica roşie, a îngenunchiat
şi s-a închinat Domnului.
3. Și după ce şi-a dezbrăcat haina numită dalmatica şi a dat-o diaconilor, stătea drept şi aştepta
călăul.
4. După ce a venit călăul, a poruncit celor ai săi ca să-i dea acestuia douăzeci şi cinci de piese de
aur. Iar frații (creștini) au întins în fața lui albituri şi şervete.
5. După aceea, fericitul Ciprian şi-a acoperit ochii cu mâinile. Dar fiindcă nu a putut să-şi lege
mâinile, i le-au legat preotul Ioan și ipodiaconul Iulian.
6. Astfel a suferit Ciprian mucenicia şi trupul lui, din cauza necinstirii păgânilor, a fost aşezat în
apropiere. De acolo, a fost dus noaptea cu lumânări şi torţe în cimitirul procuratorului Macrobius
Candidianus, care se află pe calea Mappala, lângă băile publice, şi înmormântat cu evlavie şi
mare pompă.
7. După câteva zile, proconsulul Galerius Maximus a murit.
8. A pătimit prea fericitul martir Ciprian cu optsprezece zile înainte de calendele lui octombrie
(14 septembrie 258), sub împărații Valerian și Galien, împărățind Domnul nostru Iisus Hristos,
Căruia se cuvine cinstea şi mărirea în vecii vecilor. Amin.
Actele martirice, în PSB 11,  traducerea de Pr. Prof. Ioan Rămureanu, p. 177-179