NOȚIUNI DE LIMBA ROMÂNĂ

Limba română e alcătuită din patru mari părți: fonetica, vocabularul sau lexicul,
morfologia și sintaxa.

1. Fonetica este partea limbii care se ocupă cu studiul sunetelor.

Vocalele sunt sunetele care se pronunță neînsoțite de sunete de sprijin și care pot forma
singure o silabă. Vocalele din limba română sunt [a], [ă], [î], [e], [i], [o], [u].
Consoanele sunt sunete care nu pot forma singure o silabă și care se pronunță cu ajutorul
unei vocale. Consoanele din limba română redate, de regulă, printr-o singură literă sunt: [b], [k],
[d], [f], [g], [h], [j], [l], [m], [n], [p], [r], [s], [ș], [t], [ț], [v], [z].
O silabă conține doar o vocală. Semivocalele sunt sunete care seamănă cu vocalele, dar
care nu pot forma singure o silabă, deoarece sunt rostite mai slab, mai încet. (De ex., în cuvântul
„noap-te”, „a” este vocală, iar „o” semivocală pentru că „a” se aude mai tare, mai puternic;
în cuvântul „ie-pu-re”, „i” este semivocală deoarece se aude mai slab decât „e”, iar „e” este
vocală deoarece se aude mai puternic; în cuvântul „gu-noi”, „o” este vocală deoarece se
aude mai puternic, iar „i” este semivocală deoarece se aude mai slab.) Acestea se transcriu
adăugând o căciuliță deasupra literei: [ĕ], [ĭ], [ŏ], [ŭ]. Sunetele [a], [ă], [î] sunt întotdeauna
vocale.
Sunetele limbii române sunt: vocalele; consoanele; semivocalele.

Alfabetul limbii române. Corespondența sunet – literă

Litera este semnul grafic al unui sunet. Limba română folosește alfabetul latin. Alfabetul
actual al limbii române are 31 de litere: a, ă, â, b, c, d, e, f, g, h, i, î, j, k, l, m, n, o, p, q, r, s, ș, t, ț,
u, v, w, x, y, z.
În general, în limba română o literă transcrie un singur sunet.
Există și excepții:
 o literă transcrie mai multe sunete; de exemplu, litera x transcrie sunetele [ks] sau
[gz]; examen = 6 litere, 7 sunete (deoare litera x notează sunetele gz); exclamare = 9
litere, 10 sunte (deoarece litera x notează sunetele cs)
 grupurile de litere ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi pot nota:
 două sunete, mai precis consoanele [č], [ğ], [k’], [g’] + vocalele [e] sau [i], când
„e” sau „i” este vocală.
Ex: ci-reș = 5 litere, 5 sunete (deoarece în silaba „ci”, „i” este vocală);
cer-ce-taș = 8 litere, 8 sunete (deoarece „e” din silaba „cer” și „e” din silaba
„ce” sunt vocale);
cer-cei = 6 litere, 6 sunete (deoarece „e” din silaba „cer” și „e” din silaba
„cei” sunt vocale);
 ge-ne = 4 litere, 4 sunete (deoarece „e” din silaba „ge” e vocală);
Gi-gel = 5 litere, 5 sunete (deoarece „i” din silaba „gi” și „e” din silaba „ge” sunt
vocale);
che-nar = 6 litere, 5 sunete (deoarece „e” din silaba „che” este vocală, iar „h” nu
se ia în considerare);
Cos-ta-che = 8 litere, 7 sunete (deoarece „e” din silaba „che” este vocală, iar „h”
nu se ia în considerare);
chi-peș = 6 litere, 5 sunete (deoarece „i” din silaba „chi” este vocală, iar „h” nu
se ia în considerare);
ghe-te = 5 litere, 4 sunete (deoarece „e” din silaba „ghe” este vocală, iar „h” nu
se ia în considerare);
un-ghi-e = 6 litere, 5 sunete (deoarece „i” din silaba „ghi” este vocală, iar „h” nu
se ia în considerare);
faci = 4 litere, 3 sunete (deoarece în silaba „faci”, „a” este vocală, iar „i” nu are
cum să mai fie, deoarece într-o silabă există doar o vocală);
dregi = 5 litere, 4 sunete (deoarece în silba „dregi”, „e” este vocală, iar „i” nu are
cum să mai fie, deoarece într-o silabă există doar o vocală);
ungi = 4 litere, 3 sunete (deoarece în silaba „ungi”, „u” este vocală, iar „i” nu are
cum să mai fie, deoarece într-o silabă există doar o vocală);
cinci = 5 litere, 4 sunete (deoarece în silaba „cinci”, primul „i” este vocală, iar
al doilea „i” nu are cum să mai fie, deoarece într-o silabă există doar o vocală);
unchi = 5 litere, 3 sunete (deoarece în silaba „unchi”, „u” este vocală, „h” nu se
ia în considerare, iar „i” nu are cum să mai fie vocală, deoarece într-o silabă
există doar o vocală);
unghi = 5 litere, 3 sunete (deoarece în silaba „unghi”, „u” este vocală, „h” nu se
ia în considerare, iar „i” nu are cum să mai fie vocală, deoarece într-o silabă
există doar o vocală);

 un singur sunet, care este consoana [č] (ce, ci), [ğ] (ge, gi), [k’] (che, chi), [g’]
(ghe, ghi), când „e” sau „i” nu este vocală.
Ex: cea-ră = 5 litere, 4 sunete (deoarece în silaba „cea”, „a” este vocală);
cio-rap = 6 litere, 5 sunete (deoarece în silaba „cio”, „o” este vocală);
gea-că = 5 litere, 4 sunete ( deoarece în silaba „gea” , „a” este vocală);
Geor-ge = 6 litere, 5 sunete (deoarece în silaba „geor”, „o” este vocală, iar în
silaba „ge”, „e” este obligatoriu vocală, deoarece în această silabă nu mai există
decât consoana „g”);
Geor-gia-na = 9 litere, 7 sunete (deoarece în silaba „geor”, „o” este vocală,
iar în silaba „gia”, „a” este vocală);
ciu-perci = 8 litere, 6 sunete (deoarece în silaba „ciu”, „u” este vocală, iar în
silaba „perci”, „e” este vocală, iar „i” din grupul „ci” nu poate fi vocală, deoarece
într-o silabă există doar o vocală, iar aceea este „e”)
 chiar = 4 litere, 2 sunete (deoarece în silaba „chiar”, „a” este vocală, iar „h”
nu se ia în considerare);
chea-mă = 6 litere, 4 sunete (deoarece în silaba „chea”, „a” este vocală, iar
„h” e neutru);
ghea-re = 6 litere, 4 sunete (deoarece în silaba „ghea”, „a” este vocală, iar
„h” nu se ia în calcul);
ghioz-dan = 8 litere, 6 sunete (deoarece în silaba „ghioz”, „o” este vocală,
iar „h” nu se numără);
Gheor-ghe = 8 litere, 5 sunete (deoarece în silaba „gheor”, „o” este vocală,
iar „h” nu se numără și în silaba „ghe”, „e” este vocală, iar „h” nu se numără)

Silaba

Silaba este formată fie dintr-o vocală, fie dintr-un grup de sunete care conține o vocală și
se pronunță cu un singur efort expirator.
Cuvântul poate fi format dintr-o silabă (cuvânt monosilabic: cap, ochi, gât, ied, spui, iau
etc.), două silabe (cuvânt bisilabic: ma-mă, ca-iet, car-te, lup-tă, mor-cov, po-et etc.) trei silabe
(cuvânt trisilabic: i-de-e, a-le-e, li-ce-e, mân-ca-re, ser-ba-re, ra-di-o etc.) sau mai multe silabe
(po-e-zi-e, în-scri-e-re, gea-man-du-ră, e-li-cop-ter, a-na-li-ză). În scris, cuvintele se despart în
silabe cu ajutorul liniuței de despărțire. Aceasta se pune o singură dată, mai precis la capăt de
rând, fără a se repeta la început de rând.

Accentul

Accentul reprezintă pronunțarea mai intensă a unei silabe dintr-un cuvânt. În limba
română, accentul nu are loc fix, pe prima sau ultima silabă, ca în alte limbi.

Accentul poate diferenția sensul cuvintelor scrise la fel.

De ex: Le-am văzut pe ácele fete în parc.
Acéle tale sunt tot timpul la îndemână.

Vă speriați de úmbrele voastre.

Când plouă, luați la voi umbréle!

Îți place această háină?

Tu ai inima haínă?
Am cumpărat două tórturi pentru ziua mea.
Mă mai supui mult la tortúri
2. Vocabularul sau lexicul este partea limbii care se ocupă cu studiul cuvintelor.

Vocabularul este alcătuit din totalitatea cuvintelor care există sau au existat
vreodată într-o limbă. Fiecare limbă are propriul vocabular. Vocabularul unei limbi este în
permanentă mișcare: apar cuvinte noi, altele nu mai sunt folosite, în timp ce sensul unora,
păstrate în uz, se schimbă.
Cuvântul este unitatea de bază a vocabularului.

Cuvântul are:
 sens sau înțeles, reprezentând conținutul;
 sunete sau înveliș sonor, reprezentând forma.

Există cuvinte cu același sens, dar diferite prin sunetele din care sunt alcătuite (a hotărî – a
decide). Există cuvinte cu sens diferit, dar alcătuite din aceleași sunete (liliac – arbust; liliac –
animal). Sensul unui cuvânt se stabilește în context, adică în propoziția sau în fragmentul în care
apare. Contextul este partea unei comunicări care precede și/sau urmează cuvântul
analizat, determinându-i sensul și forma.

Sinonimele

Sinonimele sunt cuvinte cu formă diferită și cu sens asemănător sau identic.

Sinonimele trebuie să aparțină aceleiași părți de vorbire. Alegerea sinonimului unui cuvânt
depinde de contextul în care apare cuvântul respectiv. Înlocuirea, într-un text, a unor cuvinte cu
sinonimele lor nu trebuie să modifice sensul acestuia. Un cuvânt cu mai multe sensuri are
sinonime pentru fiecare sens. Există sinonime și pentru expresii.

Antonimele

Antonimele sunt cuvinte cu formă diferită și cu sens diametral opus. O pereche de

antonime este compusă din părți de vorbire de același fel.

Câmpul lexical. Gruparea unor termeni după trăsături de sens

Câmpul lexical cuprinde toate cuvintele care se raportează la aceeași idee, putând să aibă
formă complet diferită sau apropiată. Ele aparțin aceluiași domeniu, având trăsături de sens
comune, dar și trăsături de sens care le deosebesc.

Ex: câmpul lexical al familiei: mama, tată, copil, fiu, fiică, frate, soră, bunici, părinți etc.

câmpul lexical al toamnei: frig, vânt, ceață, brumă, păsări călătoare, frunze aurii sau
ruginii etc.

3. Morfologia este partea limbii care se ocupă cu studiul părților de vorbire.

 Verbul. Predicatul verbal

Cuvintele unei limbi pot fi organizate în clase lexico-gramaticale, numite părţi de

vorbire.

Părțile de vorbire se clasifică în:

 Părți de vorbire flexibile: verbul, substantivul, articolul, adjectivul, pronumele,

numeralul;
 Părți de vorbire neflexibile: adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția.

Verbul este partea de vorbire care arată acţiunea, starea sau existenţa. Acesta își
modifică forma în funcție de timp, persoană şi număr, adică este o parte de vorbire flexibilă.

Funcția sintactică a verbului este predicatul.

Predicatul poate fi:

 Verbal (răspunde la întrebarea ce face subiectul?)

Ex: Copiii se joacă pe stradă. (Ce fac copiii? Se joacă.)
 Nominal (răspunde la întrebările cine este?, ce este? și cum este subiectul?)
Ex: Frații mei sunt veseli. (Cum sunt frații mei? sunt veseli)
Tu ești elev în clasa a VI-a. (Ce ești tu? ești elev)
El este prietenul meu. (Cine este el? este prietenul)

Structura predicatului nominal

Predicatul nominal este alcătuit din:

 verb copulativ (de obicei, verbul „a fi”, atunci când nu se poate înlocui cu a exista sau
a se afla.)
Ex: Copiii sunt acasă. (verb predicativ, deoarece se poate înlocui cu „a se afla / a
exista”: Copiii se află / există acasă.)
Ei sunt la școală. (verb predicativ, deoarece se poate înlocui cu „a se afla / a
exista”: Ei se află / există la școală.)
Voi ați fost la mare? (verb predicativ, deoarece se poate înlocui cu „a se afla / a
exista”: Voi v-ați aflat/exista la mare?)
Ei sunt înalți. (verb copulativ, deoarece nu se poate înlocui cu „a se afla / a
exista”: Ei se află / există înalți.)
Noi suntem profesori. (verb copulativ, deoarece nu se poate înlocui cu „a se afla /
a exista”: Noi ne aflăm / existăm profesori.)
Ea este verișoara mea. (verb copulativ, deoarece nu se poate înlocui cu „a se
afla / a exista”: Ea se află / există verișoara mea.)
  nume predicativ (stă pe lângă verbul copulativ „a fi” și formează împreună cu
acesta predicatul nominal)

Numele predicativ se poate exprima prin:

 substantiv: Ei sunt colegii mei. (Cine sunt ei? colegii). Tu ești avocat. (Ce ești tu?
avocat); Succesele sunt ale elevilor. (Ale cui sunt? ale elevilor)
 pronume: El este acela? (Cine este el? acela). Banii sunt ai lui. (Ai cui sunt banii? ai
lui);
 adjectiv: Ești muncitor, băiete! (Cum ești? muncitor). Ei sunt înalți. (Cum sunt ei?
înalți)

Numele predicativ poate fi:

 simplu: Tu ești atent?

 multiplu: Tu ești responsabil, curajos și altruist.

Verbul are trei timpuri de bază:

 trecut – acţiunea se desfăşoară înainte de momentul vorbirii: ai scris, scriam,

scriserăm;
 prezent – acţiunea se desfăşoară în momentul vorbirii: scriu, scrie, scrieți;
 viitor – acţiunea se desfăşoară după momentul vorbirii: veți scrie, vor scrie, o să
scriem, am să scriu.

Verbul are trei persoane:

 persoana I – vorbitorul: (eu) scriu, (noi) scriem;

 persoana a II-a – ascultătorul: (tu) scrii, (voi) scrieți;
 persoana a III-a – cel despre care este vorba în mesaj: (el/ea) scrie, (ei/ele) scriu.

Verbul are două numere:

 singular – folosit atunci când acţiunea este făcută de o singură persoană: (eu) scriu,
(tu) scrii, (el/ea) scrie;
 plural – folosit atunci când acţiunea este făcută de două sau mai multe personae: (noi)
scriem, (voi) scrieți, (ei/ele) scriu.

Verbul are formă afirmativă și formă negativă. Forma negativă este construită cu
ajutorul cuvântului nu, care se analizează împreună cu verbul.
 Predicatul verbal şi formele verbale nepersonale (infinitivul)

Când predicatul se exprimă printr-un verb predicativ, se numeşte predicat verbal.

Există forme verbale care:

 îşi modifică forma după persoană, iar în propoziție sunt predicate verbale (începe, nu
poate);
 nu îşi modifică forma după persoană şi nu pot fi predicate în propoziţie (a alerga, a
opri).

Forma din dicţionar a verbelor (a alerga, a putea, a începe, a opri) se numeşte

infinitiv. Verbele la această formă nu pot fi predicate în propoziţie. Verbul la infinitiv poate
sau nu să aibă înainte cuvântul a. Când este situat după verbul a putea, infinitivul se foloseşte
fără „a” (de exemplu: Pot cânta.). Situat după alte verbe, este necesară prezența lui „a” (Ştiu a
desena.).

Modul indicativ. Prezentul

Modul este forma pe care o ia verbul pentru a arăta felul în care vorbitorul consideră
acţiunea.

Modul indicativ care arată o acţiune sigură și reală este modul indicativ.

Prezentul

Prezentul arată desfășurarea acțiunii în momentul vorbirii. Verbele au o parte relativ

fixă, comună cu infinitivul. Literele sau grupurile de litere marcate cu roșu în conjugarea
verbelor de mai jos la prezent indică persoana şi numărul și se numesc desinenţe. Literele
sau grupurile de litere marcate cu verde indică timpul și se numesc sufixe.

Absenţa unui sunet sau grup de sunete care indică persoana și numărul reprezintă o
informaţie gramaticală, ceea ce se consideră că este desinenţă zero (de exemplu, visez ∅).

(a) cânta (a) visa (a) afla (a) apărea (a) merge

(eu) cânt (eu) visez (eu) aflu (eu) apar (eu) merg
 (tu) cânţi (tu) visezi (tu) afli (tu) apari (tu) mergi
(el/ea) cântă (el/ea) visează (el/ea) află (el/ea) apare (el/ea) merge
(noi) cântăm (noi) visăm (noi) aflăm (noi) apărem (noi) mergem
(voi) cântaţi (voi) visaţi (voi) aflaţi (voi) apăreți (voi) mergeți
(ei/ele) cântă (ei/ele) visează (ei/ele) află (ei/ele) apar (ei/ele) merg

(a) dormi (a) glumi (a) hotărî

(eu ) dorm (eu) glumesc (eu) hotărăsc

(tu) dormi (tu) glumești (tu) hotărăști
(el/ea) doarme (el/ea) glumește (el/ea) hotărăște
(noi) dormim (noi) glumim (noi) hotărâm
(voi) dormiți (voi) glumiți (voi) hotărâți
(ei/ele) dorm (ei/ele) glumesc (ei/ele) hotărăsc

Trecutul. Imperfectul

Trecutul are mai multe timpuri. Unul dintre acestea este imperfectul. Imperfectul
exprimă o acțiune trecută care se desfășoară în același timp cu o altă acțiune trecută, având
valoare durativă. Într-o narațiune, imperfectul este folosit, de obicei, pentru descrierea cadrului
în care se desfășoară acțiunea, corespunzând situației inițiale, care este una de echilibru. Sunetul
și grupul de sunete care indică timpul imperfect sunt -a- și -ea-. La modul indicativ, timpul
imperfect, forma corectă a verbului a voi este: voiam, voiai, voia etc. Formele cu r (vroiam,
vroiai, vroia etc.) sunt greșite. Acestea apar în vorbire sub influența verbului a vrea, care la
imperfect are formele: vream, vreai, vrea etc.

(a) cânta (a) apărea (a) merge (a) dormi

(eu) cântam (eu) apăream (eu) mergeam (eu) dormeam

(tu) cântai (tu) apăreai (tu) mergeai (tu) dormeai
(el/ea) cânta (el/ea) apărea (el/ea) mergea (el/ea) dormea
(noi) cântam (noi) apăream (noi) mergeam (noi) dormeam
(voi) cântați (voi) apăreați (voi) mergeați (voi) dormeați
(ei/ele) cântau (ei/ele) apăreau (ei/ele) mergeau (ei/ele) dormeau

Verbul auxiliar „a avea”. Participiul

Verbele care ajută la formarea unor moduri și timpuri se numesc verbe auxiliare.
Verbul a avea este un astfel de verb, cu forme specifice diferite de formele pe care le are ca verb
predicativ, adică verb ce poate fi singur predicat. O formă verbală nepersonală este participiul,
care arată o acțiune suferită de o ființă sau de un lucru (de ex, de la vb. „a învăța” avem
paricipiul „învățat”, de la „a allege” – „ales”; „a lucra” – „lucrat”; „a smulge” – „smuls”; „a
scoate” – „scos”; „a învăța” – „învățat”). Participiul ajută la formarea unor moduri și
timpuri și are, în această situație, valoare verbală (Am terminat romanul.). Când este folosit
singur, devine adjectiv (Caietul terminat este pe masă. Tema terminată a fost ușoară.).

Perfectul compus

Perfectul compus exprimă o acțiune trecută și terminată în momentul vorbirii. Într-o

narațiune din comunicarea curentă, perfectul compus se folosește pentru a prezenta acțiunile,
evenimentele. Perfectul compus este alcătuit din forme specifice ale auxiliarului a avea +
participiul verbului de conjugat (am ascultat).

(a) cânta (a) apărea (a) merge (a) dormi

(eu) am cântat (eu) am apărut (eu) am mers (eu) am dormit

(tu) ai cântat (tu) ai apărut (tu) ai mers (tu) ai dormit
(el/ea) a cântat (el/ea) a apărut (el/ea) a mers (el/ea) a dormit
(noi) am cântat (noi) am apărut (noi) am mers (noi) am dormit
(voi) ați cântat (voi) ați apărut (voi) ați mers (voi) ați dormit
(ei/ele) au cântat (ei/ele) au apărut (ei/ele) au mers (ei/ele) au dormit

Perfectul simplu și mai-mult-ca-perfectul

Perfectul simplu

Perfectul simplu exprimă, în limba literară, o acţiune trecută şi terminată în

momentul vorbirii. Are acelaşi sens cu perfectul compus, fiind, în limba literară, timpul
povestirii la persoana a III-a. Astăzi, în limba literară vorbită, acest timp a dispărut, luându-i
locul perfectul compus. Perfectul simplu este folosit curent în Oltenia, Banat, Crişana şi o parte
din Maramureş, dar este folosit cu un alt sens, pentru că exprimă o acţiune terminată de curând,
în ultimele 24 de ore. Sunetele și grupul de sunete care indică perfectul simplu sunt: -a-, -u-,
-se-, -i- (-â-). Desinenţele de perfect simplu sunt alcătuite din două părţi: un segment -ră- (cu
realizarea zero la singular) şi un segment final, comun cu alte timpuri. La persoana I, singular,
în cazul verbelor terminate la infinitiv în -i, perfectul simplu are doi „i”, primul indicând timpul
şi al doilea fiind desinenţă: dormii. La persoana a III-a, singular, are doar un „i”, care arată
timpul, desinenţa fiind zero: dormi ∅. Verbul „a pustii” are la infinitiv doi i, aşadar la persoana I,
singular, perfectul simplu se scrie cu trei „i”: pustiii.
(a) cânta (a) apărea (a) trece (a) merge (a) dormi (a) coborî

eu cântai eu apărui eu trecui eu mersei eu dormii eu coborâi

tu cântași tu apăruși tu trecuși tu merseși tu dormiși tu coborâși
el/ea cântă el/ea apăru el/ea trecu el/ea merse el/ea dormi el/ea coborî
noi cântarăm noi apărurăm noi trecurăm noi merserăm noi dormirăm noi coborârăm
voi cântarăți voi apărurăți voi trecurăți voi merserăți voi dormirăți voi coborârăți
ei/ele cântară ei/ele apărură ei/ele trecură ei/ele merseră ei/ele dormiră ei/ele coborâră

Mai-mult-ca-perfectul

Mai-mult-ca-perfectul exprimă o acţiune trecută şi terminată înaintea altei acţiuni

trecute. Într-o naraţiune, mai-mult-ca-perfectul indică acţiuni din plan secund, mai puţin
importante. Grupul de sunete care indică mai-mult-ca-perfectul este -se-, aflat după sunetul
care indică perfectul simplu. O greşeală frecventă apare la persoana a II-a, singular, prin
folosirea desinenţei -i în loc de -şi: începusei, plecasei, în loc de începuseşi, plecaseşi. La
persoana I şi a II-a plural, formele fără -ră- sunt învechite şi populare, nefiind recomandate.

(a) cânta (a) apărea (a) trece (a) merge (a) dormi (a) coborî

eu cântasem eu apărusem eu trecusem eu mersesem eu adormisem eu coborâsem

tu cântaseși tu apăruseși tu trecuseși tu merseseși tu adormiseși tu coborâseși
el cântase el apăruse el trecuse el mersese el adormise el coborâse
noi cântaserăm noi apăruserăm noi trecuserăm noi merseserăm noi adormiserăm noi coborâserăm
voi cântaserăți voi apăruserăți voi trecuserăți voi merseserăți voi adormiserăți voi coborâserăți
ei cântaseră ei apăruseră ei trecuseră ei merseseră ei adormiseră ei coborâseră

Viitorul. Verbul auxiliar „a vrea”

Viitorul exprimă o acţiune care se va desfăşura după momentul vorbirii. Verbul „a

vrea” este verb auxiliar când ajută la formarea timpului viitor. Viitorul este alcătuit din forme
specifice ale verbului „a vrea” + infinitivul verbului de conjugat. În limba română mai veche,
existau şi forme inverse: „veni-va”. Uneori, între infinitiv și auxiliar puteau fi intercalate și
pronume: „învăţa-ne-va”.

Viitorul - forma standard

(a) cânta) (a) trece

 eu voi cânta eu voi trece
tu vei cânta tu vei trece
el/ea va cânta el/ea va trece
noi vom cânta noi vom trece
voi veți cânta voi veți trece
ei/ele vor cânta ei/ele vor trece

Alte forme de viitor. Viitorul de limbă vorbită. Viitorul popular

Viitorul de limbă vorbită se formează în două moduri:

 verbul auxiliar a avea + conjunctivul verbului de conjugat:

(a) cânta

eu am să cânt
tu ai să cânţi
el are să cânte
noi avem să cântăm
voi aveţi să cântaţi
ei au să cânte

 o + conjunctivul vebului de conjugat

eu o să cânt
tu o să cânţi
el/ea o să cânte
noi o să cântăm
voi o să cântaţi
ei/ele o să cânte

Viitorul popular e alcătuit din forme ale verbului a vrea (din care cade v de la
iniţială) + infinitivul verbului de conjugat.

eu oi cânta
tu ăi (oi, îi, ei) cânta
el o cânta
noi om cânta
voi ăţi (oţi, îţi, eţi) cânta
ei/ele or cânta
Viitorul anterior şi verbul auxiliar „a fi”
 Viitorul anterior arată o acţiune viitoare, terminată înaintea altei acţiuni viitoare.
Viitorul anterior este alcătuit din verbul auxiliar „a vrea” + verbul auxiliar „a fi” +
participiul verbului de conjugat. Astăzi, viitorul anterior este aproape dispărut din limbă,
apărând rar, iar atunci obligatoriu în relaţie cu un viitor standard. De exemplu: Când vei sosi,
voi fi terminat compunerea.

(a cânta)

eu voi fi cântat
tu vei fi cântat
el/ea va fi cântat
noi vom fi cântat
voi veți fi cântat
ei/ele vor fi cântat

Modul imperativ

Modul imperativ arată o acțiune posibilă, realizabilă, exprimând un ordin, un

îndemn, un sfat, o rugăminte. Are forme doar pentru persoana a II-a, singular și plural. Nu are
forme specifice de timp. În vorbire, modul imperativ are o intonație caracteristică, exclamativă.

Imperativul are două forme:

 forma afirmativă, care, de obicei, este identică cu cea a indicativului prezent, dar
diferă intonația. (de exemplu: Cântă! Cântați!);
 forma negativă, alcătuită la persoana a II-a, singular, din cuvântul nu + verbul
la infinitiv (Nu cânta!), iar la persoana a II-a, plural, din cuvântul nu +
imperativul afirmativ (Nu cântați!). Unele verbe au forme specifice la persoana a
II-a, singular, formă afirmativă: Vino! Fă! Du! Zi! Refă! Adu! Verbul a fi are la
persoana a II-a, singular, forma afirmativă, doi „i” (Fii zilnic la antrenament!),
în timp ce la forma negativă are un „i” (Nu fi zilnic la antrenament!).

(a) cânta (a) visa (a) afla (a) apărea (a) merge (a) dormi (a) glumi

cântă! visează! află! apari! mergi! dormi! glumește!

cântaţi! visaţi! aflaţi! apăreţi! mergeţi! dormiţi! glumiţi!

Substantivul
 Substantivul comun și substantivul propriu

Substantivul este partea de vorbire care denumește ființe, lucruri, fenomene ale
naturii, însușiri, acțiuni, stări sufletești, considerate în sens larg obiecte.

Substantivele sunt:

 comune, când denumesc o clasă de obiecte de același fel: bancă, carte, om, cățel, pix;
 proprii, când denumesc individualități cum ar fi: nume de persoane, de țări, de
localități, de ape, de sărbători etc. Acestea se scriu cu literă mare la inițială. Există
substantive proprii obținute din substantive comune.

Genul și numărul substantivelor

Substantivele sunt de trei genuri:

 masculin, când se numără un, doi (un copil, doi copii);

 feminin, când se numără o, două (o fată, două fete);
 neutru, când se numără un, două (un caiet, două caiete).

Substantivele au două numere:

 singular, când denumesc un singur obiect: bărbat, femeie, stilou

 plural, când denumesc două sau mai multe obiecte: bărbați, femei, stilouri. Desinențele
sunt sunetele sau grupurile de sunete așezate la sfârșitul substantivelor pentru a
indica genul și numărul acestora.

Prepoziția

Prepoziția este partea de vorbire care leagă un atribut de substantivele determinate.

Prepoziția se analizează împreună cu partea de vorbire pe care o precede (stă înaintea
substantivului), intrând în componența atributului.

Prepozițiile sunt:

 simple, când sunt alcătuite dintr-un singur termen (cu, de, după, fără, în, între, la, lângă,
pe, pentru, peste, până etc.)
 compuse, când sunt alcătuite din doi sau mai mulți termeni (de la, de lângă, de pe, de
peste, de prin, de sub, pe după, pe la, pe sub, de pe la, de pe lângă, de pe sub etc.) Există
prepoziții compuse care sunt formate din doi termeni scriși astăzi într-un singur cuvânt:
despre (de + spre), dinspre (din + spre), înspre (în + spre).

Funcțiile sintactice ale substantivului:

  subiect simplu (un singur termen – cine?) Ex: Alex joacă fotbal. (Cine joacă fotbal?
Alex)
 subiect multiplu (mai mulți termeni, dar o singură funcție sintactică – cine?)
Ex: Alex și Amalia joacă volei. (Cine joacă volei? Alex și Amalia)
Fetele și băieții se plimbă prin parc. (Cine se plimbă prin parc? fetele și băieții)

Acordul predicatului cu subiectul

Verbul care în propoziție este predicat verbal se acordă în persoană şi număr cu

substantivul care este subiect. În cazul subiectului multiplu, acordul cu verbul predicat se
face totdeauna la plural. Acordul verbului predicat se face doar cu substantivul subiect, şi nu cu
alte cuvinte din propoziţie.

 atribut substantival prepozițional (ce fel de? care?)

Ex: Podul de piatră s-a dărâmat. (Care/ce fel de pod? de piatră)
Strada din centru este aglomerată. (Care stradă? din centru)
 atribut substantival genitival (al, a, ai, ale cui?)
Ex: Casa bunicii este primitoare. (A cui casă? a bunicii)
Rochia Anei este roșie. (a cui rochie? a Anei)

Articolul

Articolul este un element care însoţeşte întotdeauna un substantiv. Articolul arată în ce

măsură obiectul denumit le este cunoscut vorbitorilor. Acesta se analizează întotdeauna
împreună cu substantivul.

Substantivele pot fi:

 articulate, atunci când obiectul le este cunoscut vorbitorilor (semaforul, un semafor);

 nearticulate, atunci când nu se oferă nicio informaţie cu privire la cunoaşterea obiectului
(semafor). În dicţionare, substantivele care sunt cuvinte-titlu apar nearticulate.

Articolul hotărât și articolul nehotărât

Articolul hotărât arată că obiectul denumit de substantiv este cunoscut atât de

vorbitor, cât şi de ascultător. Acest articol se adaugă direct la sfârşitul substantivului,
formând cu acesta o singură unitate sonoră şi grafică. La masculin şi la neutru, numărul
singular, se leagă de substantiv prin sunetul de legătură -u-, care nu trebuie luat nici cu
substantivul, nici cu articolul (de exemplu, băiatul). Când este luat separat, articolul hotărât se
scrie cu cratimă în locul unde se face sudura cu substantivul.

Formele articolului hotărât sunt:

 masculin feminin neutru

singular -l, -le, -lui -a, -i -l, -lui

plural -i, -lor -le, -lor -le, -lor

Ex: băiat – subst. nearticulat, gen masc.

articulat hotărât: băiatul, băiatului, băieții, băieților
frate – subst. nearticulat, gen masc.
articulat hotărât: fratele, fratelui, frații, fraților

fată – subst. nearticulat, gen fem.

articulat hotărât: fata, fetei, fetele, fetelor

stilou – subst. nearticulat, gen neutru

articulat hotărât: stiloul, stiloului, stilourile, stilourilor

Articolul nehotărât arată că obiectul denumit de substantiv este mai puţin cunoscut
vorbitorului şi ascultătorului. Acest articol se aşază înaintea substantivului, fiind un cuvânt
scris separat.

Formele articolului nehotărât sunt:

masculin feminin neutru

singular un, unui o, unei un, unui

plural niște, unor niște, unor niște, unor

Ex: băiat – subst. nearticulat, gen masc.

articulat nehotărât: un băiat, unui băiat, niște băieți, unor băieți

fată – subst. nearticulat, gen fem.

articulat nehotărât: o fată, unei fete, niște fete, unor fete

stilou – subst. nearticulat, gen neutru

articulat nehotărât: un stilou, unui stilou, niște stilouri, unor stilouri

Pronumele. Pronumele personal

 Pronumele este partea de vorbire care, într-o comunicare, ţine locul unui substantiv (este
un înlocuitor, un substitut al substantivului).

Pronumele personal indică diferitele persoane care participă la actul comunicării.

Pronumele personal are trei persoane:

 persoana I – vorbitorul: eu, noi;

 persoana a II-a – ascultătorul: tu, voi;
 persoana a III-a – cel despre care se vorbeşte: el/ea; ei/ele.

Pronumele personal are numărul:

 singular – când este vorba de o persoană: eu, tu, el, ea.

 plural – când este vorba de două sau mai multe personae: noi, voi, ei, ele.

Pronumele personal are gen numai la persoana a III-a:

 masculin – el, ei;

 feminin – ea, ele.

Pronumele personal are forme:

 accentuate – înzestrate cu sens (eu, tu, el, mine, mie etc.);

 neaccentuate – al căror înțeles depinde de formele accentuate (mă și m- vin de la (pe)
mine, te vine de la (pe) tine, îmi și mi vin de la mie, îţi și ţi de la ție, -o de la (pe) ea, -l
de la (pe) el, îi și -i de la lui, ei sau pe ei, ne de la (pe) noi sau nouă, vă de la (pe) voi sau
vouă, -le de la (pe) ele sau lor, etc.)

Pronumele eu, el, ei, ele se scriu cu e şi se pronunţă ĭe, iar ea se scrie cu e şi se pronunţă ĭa.

Funcțiile sintactice:

 subiect simplu (cine?)

Ex: Ei se uită la televizor. (Cine se uită la televizor? ei)
 Subiect multiplu (cine?)
Ex: Ei și voi sunteți cei mai tari. (Cine sunteți cei mai tari? Ei și voi)

 atribut pronominal prepozițional (al, a, ai, ale cui?)

Ex: Cărțile lui sunt în ghiozdan. (Ale cui cărți? ale lui)
Cămașa ei este mov. (A cui cămașă? a ei)
 atribut pronominal prepozițional (care?)
Ex: Cadourile pentru ei sunt scumpe. (Care cadouri? Pentru ei)
Veștile despre voi sunt îmbucurătoare. (Care vești? despre voi)

Pronumele personal de politețe

 Pronumele personal de politețe arată respectul față de o persoană. Acest pronume
are numai persoana a II-a și a III-a și se diferențiază după gen doar la persoana a III-a, numărul
singular.

Formele pronumelui personal de politețe sunt:

Persoana a II-a Singular Plural

dumneata, dumitale dumneavoastră

Persoana a III-a Masculin Feminin Masculin Feminin

dumnealui, dumneaei, dumnealor, dumnealor,

dânsul, dânsa, dânșii, dânsele,
dânsului dânsei dânsele dânselor

Formulele reverențioase arată cel mai înalt grad de respect și se folosesc într-un limbaj
oficial și protocolar: Maiestatea/Majestatea Voastră (sunt admise ambele forme, dar se
preferă prima), Domnia Voastră, Altețea Voastră, Preafericirea Voastră. Aceste formule
reverențioase au majusculă la fiecare dintre termenii componenți.

Ultimele lucrări normative au introdus ca pronume de politețe și cuvintele dânsul, dânsa,

dânșii, dânsele, acestea exprimând cel mai scăzut grad de respect. Regional, în Moldova,
acest pronume are valoare de pronume personal: Scoate alivencile din cuptor și mănâncă din
dânsele.

Există și variante de limbaj familiar pentru pronumele personal de politețe: mata,

matale, mătăluță, mătălică, tălică. Pronumele personal de politețe dumneavoastră se folosește
împreună cu un verb la persoana a II-a, numărul plural, chiar dacă adresarea se face către o
singură persoană.

Funcțiile sintactice:

 subiect simplu (cine?)

Ex: Dumnealui se uită la știri. (Cine se uită la televizor? dumnealui)
Dumneata ești membru al acestui club? (Cine ești membru? dumneata)
Dumneavoastră aveți dreptate. (Cin e aveți dreptate? dumneavoatră)

 atribut pronominal prepozițional (al, a, ai, ale cui?)

Ex: Documentele dumnealui sunt în ghiozdan. (Ale cui documente? ale dumnealui)
Părerea dumitale contează. (A cui părere? a dumitale)
 atribut pronominal prepozițional (care?)
Ex: Florile pentru dumneaei sunt spendide. (Care flori? Pentru dumneaei)
 Felicitările de la dumneavoastră m-au bucurat. (Care felicitări? De la dumnea-
voastră)

Adjectivul

Adjectivul este partea de vorbire care exprimă însușirea unui obiect (lucru, ființă,
fenomen al naturii etc.). Acesta determină un substantiv.

Adjectivele se împart în:

 adjective propriu-zise: curajos, harnic, deștept, înalt, voinic, lung, lat, gros, subțire;
 adjective provenite din verb la participiu: desenat, învățat, citit, rezolvat, scos, pus,
smuls;

Desinența indică modificarea formei adjectivului în funcție de gen și număr (bun, bună,
buni, bune).

Adjectivele sunt:

 variabile, cele care își modifică forma în vorbire:

 cu 4 forme flexionare: înalt, înaltă, înalți, înalte; deștept, deșteaptă, deștepți,
deștepte;
 cu 3 forme flexionare: lung, lungă, lungi; roșu, roșie, roșii; mic, mică, mici;
 cu două forme flexionare: verde, verzi; mare, mari;
 invariabile, cele care nu își modifică forma în vorbire: roz, mov, kaki, bej, maro, gri,
eficace, perspicace, vivace.

Adjectivul se acordă în gen și număr cu substantivul determinat. Locul obișnuit al

adjectivului este după substantivul determinat. Adjectivul poate să stea însă și înaintea
substantivului. În această situație, preia articolul hotărât de la substantivul determinat.

Articolul demonstrativ

Articolul demonstrativ leagă un adjectiv de substantivul determinat. Formele articolului

demonstrativ sunt:

Masculin Feminin

singular plural singular plural

cel, celui cei, celor cea, celei cele, celor

Gradele de comparaţie ale adjectivului

 Pe lângă categoriile de gen şi număr, adjectivul prezintă în raport cu substantivul o
categorie proprie, aceea a gradelor de comparaţie sau de intensitate.
Gradele de comparaţie (sau de intensitate) sunt formele pe care le ia adjectivul
pentru a arăta în ce măsură un obiect are o însuşire în raport cu alte obiecte sau cu alte
momente ale existenţei sale.

Gradele de comparaţie sunt:

1. pozitivul, care exprimă o însuşire a obiectului fără ca aceasta să fie comparată; este
forma din dicţionar a adjectivului (copil curajos);
2. comparativul, care exprimă însuşirea unui obiect prin raportare la însuşirea altui
obiect sau la însuşirea obiectului într-un alt moment al existenţei sale; comparativul este:
a. de egalitate, construit cu ajutorul grupurilor de cuvinte tot atât de, tot aşa de, la fel
de, deopotrivă de (copil la fel de curajos);
b. de inegalitate:
 de superioritate, construit cu ajutorul cuvântului mai (copil mai curajos);
 de inferioritate, construit cu ajutorul cuvintelor mai şi puţin (copil mai puţin
curajos).
3. superlativul, care exprimă intensitatea maximă a însuşirii; superlativul este:
a. relativ, când presupune raportarea la un grup de obiecte, gradul maxim al
intensităţii fiind stabilit prin comparaţie; superlativul relativ este:
 de superioritate, construit cu articolul demonstrativ cel, cea, cei, cele şi cuvântul
mai (copilul cel mai curajos);
 de inferioritate, construit cu articolul demonstrativ cel, cea, cei, cele, cuvântul mai
şi cuvântul puţin (copilul cel mai puţin curajos);
b. absolut, când exprimă intensitatea la un grad maxim, fără o raportare la un
reper; acesta este:
 de superioritate, construit cu ajutorul cuvintelor foarte, tare, prea (copil foarte
curajos);
 de inferioritate, construit cu ajutorul cuvintelor foarte, tare, prea şi a cuvântului
puţin (copil foarte puţin curajos).

Există adjective care nu au grade de comparație, pentru că:

a. sunt la origine (în limba latină) comparative sau superlative (superior, inferior,
anterior, posterior, optim, suprem, maxim, minim, superb etc.);
b. însuşirea exprimată nu poate fi modificată (complet, unic, principal, fundamental,
veşnic, viu, definitiv etc.);
c. sensul cuvântului nu permite comparația (acvatic, rădăcinos, energetic, profesional,
bucureştean etc.).
Funcțiile sintactice:
  atribut adjectival (ce fel de? care?)
Ex: Am un pisoi jucăuș. (Ce fel de pisoi? jucăuș)
Copiii harnici își ajută părinții. (Care copii? harnici)
 nume predicativ (cum este?)
Ex: Ei sunt veseli mereu. (Cum sunt? veseli)
El este cel mai bun la învățătură. (Cum este? cel mai bun)

Numeralul

Numeralul este partea de vorbire care exprimă un număr sau ordinea obiectelor
prin numărare.

Numeralul cardinal

Numeralul cardinal exprimă un număr.

Numeralele cardinale sunt:
 simple: unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt, nouă, zece;
 compuse: unsprezece, doisprezece, o sută cinci, două mii șaptesprezece etc.

Numeralele unu/un și doi își modifică forma în funcție de gen: un băiat/o fată, doi
băieți/două fete.

Cuvintele un și o sunt numerale cardinale:

 atunci când sunt în relație cu alte numerale (Adu-mi o pungă cu aur și două cu
nestemate!);
 când sunt însoțite de adjectivul singur/singură (Un singur scop avea vrăjitorul.), de
cuvintele numai, doar (Mi-ar trebui doar un covor magic.);
 când exprimă o unitate de măsură (Duhul din lampă s-a ivit după o secundă/un
minut/o oră.).

Numeralul ordinal

Numeralul ordinal arată ordinea obiectelor prin numărare.

Numeralul ordinal are forme diferite după gen:
 la masculin și neutru: primul, întâiul, al doilea, al treilea etc.;
 la feminin: prima, întâia, a doua, a treia etc.

Numeralul – aspecte normative

 Numeralul cardinal „1“ are forma unu: Doi crini înfloriseră: unu alb și unu portocaliu.
Când se combină cu un substantiv feminin, numeralul doi și compusele lui se
acordă: ora două, clasa a douăsprezecea, patruzeci și două de cărți.
Normele actuale acceptă la femininul nearticulat al numeralului ordinal întâi, care stă
după substantiv, și forma întâia: clasa întâi/întâia.
Numeralele ordinale se pot scrie cu cifre arabe sau cu cifre romane. Numeralele „17“ și
„18“ se pronunță (și se scriu în litere) în conformitate cu numeralele simple de la care sunt
compuse: șaptesprezece, optsprezece. Pentru „14“, „16“ și „60“, situația este însă diferită.
Se spune și se scrie corect: paisprezece, șaisprezece, șaizeci.
În texte, numeralele se scriu cu cifre, cu excepția celor sub zece, care se scriu în cuvinte.

4. Sintaxa este partea limbii care se ocupă cu îmbinarea cuvintelor în propoziții și fraze.

Propoziția simplă și propoziția dezvoltată. Părțile de propoziție

Propoziția este o comunicare cu un singur predicat.

Părțile de propoziție sunt:

 principale, când sunt suficiente pentru existența unei propoziții (predicatul și subiectul);
 secundare, când îmbogățesc sensul propoziției (atributul și complementul).

Predicatul este partea principală de propoziție care arată ce face subiectul: Elevii învață.
(Ce fac elevii? – invață = predicat verbal)

Subiectul este partea principală de propoziție care arată cine face acțiunea exprimată de
predicat: Copiii aleargă prin parc. (Cine aleargă prin parc? – copiii = subiect)

Subiectul poate fi:

 simplu: Oamenii pleacă la muncă (Cine pleacă la muncă? Oamenii).

 multiplu: Frații și surorile se joacă în grădină. (Cine se joacă în grădină?). Tu și eu
mergem în excursie (Cine merge în excusie? Tu și eu).

Atributul este partea secundară de propoziție care determină un substantiv și răspunde la

întrebările: ce fel de? care? al, a, ai, ale cui? câți? câte?

Atributul poate fi:

  atribut substantival prepozițional (răspunde la întrebările ce fel de? și care? și
este precedat de o prepoziție)
Ex: Am cumpărat o carte cu povești. (Ce fel de carte?/care carte? – cu povești)
În centrul orașului este o statuie de bronz (Ce fel de statuie? – de bronz)
Căsuța din pădure e locuită de pitici. (Care căsuță? – din pădure)
 atribut substantival genitival (răspunde la întrebările al, a, ai, ale cui?)
Ex: Caietul lui Alex este pe birou. (Al cui caiet? al lui Alex)
 atribut pronominal prepozițional (răspunde la întrebările ce fel de? și care? și
este precedat de o prepoziție)
Ex: Cartea de la tine a fost interesantă. (Care carte? de la tine)
Cadoul pentru voi a fost deosebit. (Care cadou? pentru voi)
 atribut pronominal genitival (răspunde la întrebările al, a, ai, ale cui?)
Ex: Hainele lor sunt de firmă. (Ale cui haine? ale lor)
Bicicleta ei este roz. (A cui bicicletă? a ei)
 atribut adjectival (ce fel de?)
Ex: Tu ești un copil cuminte. (Ce fel de copil? cuminte)
El are un cățel jucăuș. (Ce fel de cățel? jucăuș)
Țăranii harnici ară pământul. (Ce fel de țărani? harnici)
 atribut exprimat prin numeral (câți?)
Ex: Trei copii se jucau în fața blocului. (Câți copii? trei)

Tipuri de propoziții

După alcătuire, propoziția este:

 simplă, când este alcătuită din predicat și subiect: Copilul scrie. (Copilul = subiect;
scrie = predicat)
 dezvoltată, când în alcătuirea ei intră cel puțin o parte secundară de propoziție:
Copilul conștiincios scrie tema la română. (Copilul = subiect; conștiincios = atribut
adjectival – ce fel de / care copil? conștiincios – ; scrie = predicat; la română =
complement (vei învăța anul acesta.)

Propoziția afirmativă și propoziția negativă

După aspectul verbului cu rol de predicat, propoziția este:

 afirmativă, când verbul cu rol de predicat este la forma afirmativă: Cățelul a lătrat.;
 negativă, când verbul cu rol de predicat este la forma negativă: Cățelul nu a lătrat.

Enunțul
 Enunțul este o comunicare cu înțeles deplin, construită în jurul unui predicat.
Enunțul poate fi:
 simplu, când este alcătuit dintr-o propoziție
Ex: Copilul își scrie tema la română. (are un singur predicat, deci o singură
propoziție)
 complex, când este alcătuit din mai multe propoziții
Ex: După ce a ajuns acasă, copilul își scrie tema la română, apoi iese la joacă. (are 3
predicate, deci este o frază alcătuită din 3 propoziții.)

Tipuri de enunț

În funcție de scopul comunicării, enunțurile sunt:

 asertive, când comunică o informație despre o stare de lucruri: Afară plouă. Elevii au
intrat în clasă.
 interogative, când cer informații despre o stare de lucruri: Ai făcut tema? Cine nu a
venit?
 imperative, când comunică un ordin, o cerere, o rugăminte: Te rog, ajută-mă!
 exclamative, când comunică emoții, sentimente în legătură cu o stare de lucruri: Am
citit o carte foarte interesantă!

Punctuația și ortografia în limba română

 Semnele de punctuație

1. Punctul (.) marchează sfârșitul unui enunț enunțiativ.

2. Linia de dialog (–) marchează începutul vorbirii directe.
3. Semnul întrebării (?) marchează sfârșitul unuienunț interogativ.
4. Semnul exclamării (!) marchează sfârșitul unui enunț exclamativ (observați sentimentele
care reies din context: admirație, bucurie, nostalgie etc.) sau imperativ (exprimă un ordin,
un sfat,o rugăminte, o urare etc.)
Ex: Ce zi frumoasă! Ce deștept ești! Felicitări! Bravo! (propoziții exclamative)
Vino mai repede! Treci încoace! Pleacă de acolo! (propoziții imperative)
5. Punctele de suspensie (…) marchează o pauză în vorbire, arătând că enunțul este
neterminat. (Care ar fi motivele întreruperii vorbirii personajului sau naratorului?)
6. Ghilimelele („ ”) marchează un citat dintr-o operă, vorbele unui personaj (Mihai se
întreabă gânditor: „ Oare ce voi face la test?”), titlul unei cărți.
7. Punctul și virgula (;) reprezintă o pauză mai mare decât virgula, dar mai mică decât
punctul.
8. Linia de pauză (–) exprimă o pauză în vorbire, ea înlocuind virgula.
9. Două puncte (:) se utilizează înaintea unei enumerații (Am cumpărat de la piață: roșii,
ardei, ceapă.), înaintea vorbirii directe (Maria îl întrabă pe Andrei: – Ce mai faci?) și
înaintea unei explicații (Mi-am învățat lecția: nu o să mai am încredere în oricine).
10. Parantezele rotunde ( ) marchează o explicație, iar parantezele pătrate, în interiorul
cărora sunt trei puncte de suspensie marchează absența unui fragment dintr-o operă [...]
11. Virgula ( , ) marchează, în general, o pauză scurtă în vorbire, dar, în funcție de context,
ea îndeplinește diverse roluri:
 apare într-o enumerație (Ex: Am un cățel sârmos, drăguț și neastâmpărat);
 separă o interjecție de restul enunțului (Ex: O, fiul meu!)
 desparte o adresare (un substantiv în cazul V) de restul enunțului (Ex: – Ioane, treci la
masă!);
 după un adverb de afirmație sau negație se pune virgulă (Da, am înțeles mesajul. / Nu,
nu am înțeles lecția.);
 înaintea conjuncțiilor adversative dar, iar, însă ci se pune întotdeauna virgulă (Ai
încercat să găsești cabana, dar te-ai rătăcit. / Mircea scrie o poezie, iar Marius o
recită);
 leagă, prin coordonare, două sau mai multe propoziții de același fel (Am citit cartea
recomandată, i-am făcut un rezumat, apoi am anexat fișa în potofoliu.);

Semnele ortografice
1. Cratima poate îndeplini mai multe roluri:
 marchează elidarea (căderea) unei vocale și rostirea împreună a două cuvinte (într-un;
ca-n;
să-mi, c-o etc.);
 marchează rostirea într-un tempo mai rapid (pe-un; pe-o; bine-ai venit; de-o seamă,
ce-ai etc.);
 marchează rostirea împreună a două părți de vorbire diferite (mi-a, ne-au, l-am, și-au
etc.);
 apare în cuvintele compuse (floarea-soarelui, câine-lup, rochița-rândunicii etc.);
2. Apostroful marchează absența unui unui sunet sau grup de sunete (mam`mare, domnu`,
`neața);
3. Punctul ca semn ortografic apare în abrevieri (P.S.D.; C.D.I.; O.N.U., C.E.C. etc.);
4. Bara oblică apare în formule distributive care cuprind numele unor unități de măsură:
km / h; m /s etc.

NOȚIUNI DE TEORIE LITERARĂ

 Tipare textuale

Textul este o succesiune ordonată de cuvinte, propoziții, fraze prin care ni se comunică
idei.
După scopul comunicării, textele pot fi: descriptive, narative, dialogite, explicative și
argumentative.
Textul descriptiv poate fi un text literar de tip tablou (adică descrierea unui peisaj, a
unui colt de natură) sau portret (portretul fizic și moral al unui personaj), caracterizat prin
subiectivitate și printr-o expresivitate sporită, sau de tip nonliterar, descriind un anumit aspect al
realității într-un limbaj obiectiv, impersonal și prin acumularea unei sume de detalii.
Textul narativ prezintă o succesiune de întâmplări petrecute în ordine logică și
temporală. Textul narativ literar prezintă întâmplări imaginare, la care participă personaje.
Textul narativ nonliterar prezintă, la fel ca textul narativ literar, o succesiune de întâmplări
petrecute în ordine logică și temporală. Spre deosebire de ce se petrece în textele narative
literare, întâmplările prezentate în textele narative nonliterare s-au întâmplat în realitate, într-un
anumit timp și spațiu. În textul narativ nonliterar, acțiunea este realizată de o persoană concretă,
care există în realitate. Persoanele care iau parte la acțiune se numesc participanți și nu trebuie
confundate cu personajele literare. Din categoria textelor nonliterare fac parte: reportajele,
articolele, anunțurile publicitare, interviurile, scrisorile, jurnalul, textele științifice, rapoartele etc.
Textul dialogat este alcătuit din replicile personajelor sau ale participanților la o
conversație. Linia de dialog este marca acestui text.
Textul explicativ se regăsește atât în textile literare, cât și nonliterare, fiind folosite cu
scopul de a oferi explicații, definiții, notițe. Din categoria acestor texte, fac parte rețetele,
instrucțiunile de diverse tipuri, prospectele, definiții din dicționar. Aceste texte sunt
organizate în părți distincte, evidențiate prin marcatori sau prin cuvinte scrise colorat,
boldit, pentru a puncta ideile cele mai importante ale textului.
Textul argumentativ este un text personalizat deoarece exprimă punctul de vedere al
emițătorului. Pornește de la o ipoteză pe care o dezvoltă cu argumente finalizând-o cu o
concluzie. Limbajul este elevat și ideile sunt legate prin conectori (în primul rând, în al doilea
rând, deoarece, pentru că, în concluzie).

Textul literar

Textul literar prezintă o lume imaginară și transmite idei, dar mai ales emoții și
sentimente, într-un limbaj expresiv. Lumea imaginară a textului literar poate fi mai apropiată
sau mai îndepărtată de lumea reală.

Cuvântul-cheie. Tema
 Cuvântul-cheie reprezintă un substantiv sau un grup de cuvinte care numește aspectul
cel mai important dintr-un fragment. Într-un text pot fi identificate, de regulă, mai multe cuvinte-
cheie.
Tema unui text oral sau scris este ideea centrală dezvoltată în cadrul acestuia. Pentru
numirea temei se folosește un substantiv. Printre temele literare frecvent întâlnite se numără:
călătoria, copilăria, dragostea, familia, natura, prietenia, școala. Uneori, titlul textului poate
anticipa tema acestuia.

Planul simplu de idei

Ideea principală este comunicarea prin care se transmite informația esențială dintr-un
fragment de text. Ideea principală poate fi exprimată în text sau poate fi desprinsă prin punerea în
legătură a unor informații conținute de text. Pentru a formula ideea principală a unui fragment, se
identifică mai întâi cuvântul-cheie, se adaugă acestuia un predicat, apoi alte cuvinte, care
împreună să răspundă la întrebarea Despre ce/cine este vorba în fragmentul delimitat?.
Planul simplu de idei cuprinde toate ideile principale ale textului, înlănțuite în ordinea
apariției lor în text. Identificarea și formularea ideilor principale ajută la înțelegerea textului.

Textul nonliterar

Textul nonliterar se referă la aspecte din realitate. El poate fi scris cu scopul de a

informa, de a convinge sau de a amuza cititorul. Din categoria textelor nonliterare fac parte
textele de informare și cele funcționale: afișul, fluturașul, invitația, articolul de ziar sau de
revistă, rețeta, instrucțiunile de diverse tipuri, eticheta, articolul de dicționar.

Etapele scrierii. Relatarea unor experiențe personale

Relatarea este un text în care se prezintă detaliat un eveniment la care a participat cel care
îl povestește.
Orice text are trei părți: introducere, cuprins și încheiere.
În introducere se precizează despre ce va fi vorba, formulându-se tema care va fi
abordată.
În cuprins sunt detaliate ideile, se oferă explicații care duc la dezvoltarea temei.
În încheiere se formulează o idee generală despre tema prezentată.
Cele trei părți au pondere diferită: cuprinsul ocupă cea mai mare parte a textului, în
timp ce introducerea și încheierea sunt reduse ca dimensiune.

Paragraful este un fragment dintr-un text, despărțit de restul textului prin alineat
nou. În cadrul unui paragraf se dezvoltă o singură idee.
Textul narativ
 Textul narativ prezintă o succesiune de întâmplări petrecute în ordine logică și
temporală. Textul narativ literar prezintă întâmplări imaginare, la care participă personaje.

Timp, spațiu și acțiune

Acțiunea dintr-un text narativ constă în evenimentele despre care se povestește și care se
desfășoară într-un anumit timp și spațiu. Uneori, coordonatele de timp și spațiu sunt numite în
text, alteori acestea pot fi deduse de către cititor pe baza informațiilor oferite de text sau pe baza
cunoștințelor proprii despre o epocă, un loc etc. Indicii de timp pot face trimitere la epoca, anul,
ziua, momentul zilei în care se petrece acțiunea ori la durata acțiunii. Indicii de spațiu pot oferi
informații referitoare la continentul, țara, regiunea, orașul, satul, strada, casa în care se
desfășoară acțiunea.

Moduri de expunere

 Narațiunea (mod de expunere prin care se povestesc întâmplările dintr-un text);

 Descrierea (mod de expunere prin care se descrie un peisaj sau se caracterizează un
personaj);
 Dialogul (mod de expunere prin care se prezintă relațiile dintre personaje sau se
caracterizează personajele prin limbaj).
 Monologul (mod de expunere prin care un personaj se adresează fie lui însuși sau
unei mulțimi / grup / spectatori fără ca aceștia să-i răspundă).
Monologul are două forme:
 interior (când se adresează în gând propriului eu interior, propriei persoane);
 exterior (când personajul își ține „discursul” cu voce tare în fața cititorilor)

Planul dezvoltat de idei

Ideile secundare prezintă amănunte legate de ideea principală, completând-o. Planul

dezvoltat de idei cuprinde ideile principale și ideile secundare corespunzătoare acestora, în
ordinea în care apar în text.
 Instanțele comunicării narative:

Autorul =  persoana care concepe și care scrie o opera literară;

Naratorul = vocea autorului într-un text narativ delegat să relateze faptele / întâmplarile
universului fictional / imaginar. Autorul abstract este cel care a creat universul epic, iar naratorul,
instanța intemediară între autor și cititor, este cel care comunică istorisirea narată cititorului
fictiv. Atât naratorul, cât și personajul, sunt mânuite de autor în scopul dorit de acesta și în
conformitate cu propria viziune asupra veridicității relatării. Se poate pune semnul egalității între
autor, narator și personaj doar in cazul jurnalului, memoriilor sau al autobiografiei.

Tipuri de narator:

 Obiectiv (relatează întâmplările la persoana a III-a, fără a se implica în narațiune: ex:

„Tezeu și Minotaurul”, „Zâna munților”, „Vizită…”);
 Subiectiv (relatează faptele la persoana I, find implicat în acțiune ca personaj – caz
în care se numește narator-personaj – sau martor; ex: „Amintiri din copilărie”,
„Prietenul meu”)

Personajul = construcție imaginară ce există doar în lumea ficțiunii; principalul element

al unei opere epice sau dramatice (niciodata lirice), care determină acțiunea, se află în centrul
evenimentelor și întamplărilor, de obicei personalitate umană.

Personajele

Personajul este o ființă umană, un animal sau un obiect însuflețit care participă la
acțiunile dintr-un text narativ literar. El este rodul imaginației unui autor și există doar în paginile
textului, nu și în realitate.

Personajul apare doar în textul narativ literar, nu și în cel nonliterar, unde acțiunea este
realizată de o persoană concretă, care există în realitate.

Un personaj poate participa într-o măsură mai mare sau mai mică la acțiunea prezentată
într-o operă literară.

După rolul pe care îl are într-o operă literară, personajul poate fi:

 principal, când ocupă locul central în acțiune;

 secundar, când are un rol mai puțin important în acțiune;
 episodic, când apare într-un singur episod sau în numai câteva episoade.
 După faptele pe care le săvârșesc, personajele pot fi:

 pozitive: (fac fapte bune): zâne, feciori de împărat, fete de împărat, Făt-Frumos etc.
 negative: zmei, balauri, căpcăuni, vrăjitoare, monștri etc.

Personajele supranaturale sunt cele cu puteri supraomenești: zâne, vrăjitoare, monștri,

supereroi, mutanți.

În funcție de numărul indivizilor care alcătuiesc personajul, personajele pot fi:

 personajele individuale sunt cele reprezentate de o persoană: Hercule, Superman, Făt-

Fumos, Tezeu, fiul de împărat etc.
 personajele colective sunt cele reprezentate de un colectiv, un grup: clasa, școala,
familia, rudele, armata, poporul etc.

Trăsăturile unui personaj pot fi numite în text sau pot fi deduse din felul în care se
comportă sau vorbește personajul ori din ceea ce spun celelalte personaje despre el.
Portretul fizic se referă la trăsăturile sau însușirile fizice (aspectul fizic, înălțime,
greutate, vârsta, vestimentația = cum se îmbracă.)
Portretul moral se referă trăsăturile morale sau de caracter: curaj sau frică, lașitate,
bunătate sau rautate, dărnicie, generozitate sau zgârcenie, lăcomie, inteligență sau prostie etc.

MODALITĂȚI DE CARACTERIZARE A PERSONAJULUI

 Caracterizare directă – referirea asupra personajului este exprimată în mod direct de
către:
a. narator;
b. celelalte personaje din operă;
c. personajul însusi (autocaracterizarea)

 Caracterizarea indirectă:
a. prin faptele și comportamentul personajului (gândurile, atitudini, reacții);
b. prin limbaj;
c. mediu social;
d. onomastica (numele personajelor);
e. relația cu celelalte personaje;
f. vestimentația (cum se îmbracă)
 Momentele subiectului

Subiectul, în opera literară epică, este construit în jurul a cinci momente (părți) ce

alcătuiesc un tipar narativ specific.
Așadar, subiectul unei opere literare epice este alcătuit din momentele subiectului:
  expozițiunea (situația inițială) precizează contextul situational (spațiu, timp,
personaje); 
 intriga sau cauza acțiunii reprezintă momentul în care se declanșează conflictul între
personaje; 
 desfășurarea acțiunii ilustrează succesiunea evenimentelor; 
 punctul culminant exprimă maxima intensitate a conflictului, momentul cel mai
tensionant din acțiune; 
 deznodământul (încheierea sau situația finală) este momentul rezolvării conflictului și
desăvârșește evoluția personajelor.

Textul descriptiv literar

Textul descriptiv prezintă un obiect, o ființă, un cadru din natură sau un fenomen al
naturii, evidențiind părțile sale componente și trăsăturile particulare.

Textul descriptiv literar prezintă impresii și percepții subiective despre un obiect, o

ființă, un fenomen al naturii. Este construit prin folosirea creativă a limbajului, astfel încât
obiectul descris să fie prezentat cât mai sugestiv.

În textul descriptive în versuri, vocea/reprezentantul autorului în poezie / text liric

prin intermediul căruia își exprimă propriile idei, sentimente și opinii se numește eul liric.
Mărcile eului liric sunt: pronume la persoanele I și a II-a (eu, tu, noi, voi, mine, mă, m, îmi,
mie, tine, te, ție, îți, ți, nouă, ne, vouă, vă, vi, v), verbe la persoana a II-a, substantive în
cazul vocative, care exprimă o adresare.
 Imaginile artistice sunt o reprezentare a realității prin intermediul simțurilor, o
reflectare artistică prin cuvinte cu valoare estetică, care se regăsesc în texte literare.

Clasificarea imaginilor artistice:

 Imagini vizuale (câmpul înflorit, apa cristalină, pădure înverzită);

 Imagini auditive (ciripitul păsărilor, orăcăitul broaștelor, zumzetul albinelor);
 Imagini dinamice/motorii – prezintă o reprezentare dinamică, însoțită de verbe
de mișcare(goana unui cal, niște copii care aleargă, mișcarea ierbii în bătaia
vântului, freamătul copacilor pe timp de furtună, mersul cârdului de cerbi);
 Imagini olfactive – sunt legate de simțul mirosului (mireasma florilor, aroma
plăcintelor, parfumul teilor);
 Imagini tactile – presupun o senzație tactilă, ceva pe care îl poți atinge (atingerea
delicată a mâinilor, ciupitul unei corzi de chitară etc.);
 Imagini gustative – doresc să reproducă gustul dulce, acru, sărat, amar (pere
dulci, mere acre, brânză sărată etc.)

Figura de stil este un procedeu utilizat pentru a spori expresivitatea unei

comunicări.

Cele mai reprezentative figure de stil sunt:

 Epitetul (figura de stil care exprimă o însușire deosebită, fiind de obicei un adj. sau
adv.). Ex: frunze arămii, codru verde, frunte gânditoare, voce cristalină etc.;
 Personificarea (figura de stil prin care se atribuie însușiri omenești animalelor,
plantelor, obiectelor, fenomenelor naturii.) Ex: izvoarele suspină, codrul tace, soarele
zâmbește, sălciile plâng etc.;
 Enumerația (figura de stil prin care se înșiruie niște elemente). Ex: Din vârful
muntelui priveam văile, colinele, luncile și apele curgătoare.;
 Repetiția (figura de stil prin care se reia un cuvânt / grup de cuvinte pentru a arăta
importanța acestuia.) Ex: Care vine, vine, vine.;
 Comparația (figura de stil cu ajutorul căreia se exprimă un raport de asemănare între
două persoane, obiecte sau acțiuni cu scopul de a evidenția unul dintre termini; între
termenii comparației apar cuvinte sau grupuri de cuvinte care îi leagă: ca, precum,
cât, asemenea, aidoma, la fel ca, asemănător cu, întocmai ca) Ex: mândru ca soarele,
înalt cât bradul, prost ca noaptea, curajos ca un leu;
 Inversiunea (figură de stil care constă în modificarea ordinii cuvintelor în propoziție)
Ex: albastra mare, N-au venit copiii, ale turnurilor umbre.
Elemente de versificație

 Strofa (parte a poeziei, alcătuită din mai multe versuri .

Strofa alcătuită din două versuri se numește distih, din trei versuri terțină sau terțet,
din patru catren etc.
 Versul (parte a strofei, fiecare rând dintr-o poezie).
Versurile libere sunt versurile lipsite de rimă, fără structură ritmică regulată. (Blaga)
 Măsura (numărul de silabe ale versurilor dintr-o poezie). Pentru a stabili măsura
poeziei, este necesar să observăm câte silabe au primele două sau trei versuri. Dacă
măsura diferă, vom scrie 11-12 silabe, 8-9 silabe.
 Rima (potrivire silabelor finale de la sfârșitul versurilor).
Există mai multe tipuri de rimă:
 împerecheată (rimează versul 1 cu versul 2 și 3 cu 4);
 încrucișată (1 cu 3 și 2 cu 4);
 îmbrățișată (1 cu 4 și 2 cu 3);
 monorimă (toate versurile rimează);
 amestecată (când intr-o poezie sau chiar strofă se combină mai multe tipuri de
rimă).

Textul descriptiv nonliterar

Textul descriptiv nonliterar prezintă în detaliu un obiect, o ființă, un peisaj din natură sau
un fenomen al naturii, evidențiind părțile sale componente și trăsăturile specifice acestuia. Spre
deosebire de textul descriptiv literar, care prezintă impresii, percepții subiective sau chiar
descrieri bazate pe imaginație, în textul descriptiv nonliterar sunt prezentate informații, date
concrete și reale privitoare la obiectul descris.Tonul folosit este unul neutru, iar limbajul este
precis, cu multe cuvinte aparținând câmpului lexical în care se încadrează tema descrierii.

Descrierea unui obiect

Textul descriptiv prezintă în mod detaliat un obiect, un loc sau o ființă.

Un text descriptiv este alcătuit din trei părți:

 introducere, în care este precizată tema descrierii; se pot adăuga aici justificări privind
motivul pentru care a fost ales pentru descriere obiectul respectiv ori scopul pentru care
este realizată descrierea;
 cuprins, în care sunt descrise în detaliu diferite aspecte ale obiectului ales;
 încheiere, în care este formulată o concluzie, un punct de vedere personal privitor la
obiectul descris.
 Textul multimodal. Banda desenată

Textul multimodal combină două sau mai multe modalități de comunicare pentru
transmiterea informației: cuvinte, imagini, sunete, gesturi, lumini etc.

Banda desenată este un tip de text multimodal în care se narează cu ajutorul imaginilor
și al cuvintelor.

O bandă desenată are:

 viniete, care sunt imaginile delimitate, de obicei, de un cadru;

 bule, care sunt spațiile rezervate replicilor personajelor;
 recitative, care sunt comentariile naratorului, plasate într-un cadru.

Când în bule există doar semne de punctuație, acestea exprimă sentimentele unui personaj.
Literele repetate sugerează sunete sau zgomote.

Descrierea unei persoane. Autoportretul

Descrierea unei persoane sau portretul se realizează prin stabilirea elementelor (fizice și
morale) care vor fi descrise și indicarea trăsăturilor care particularizează ființa descrisă.
Autoportretul este un portret pe care un artist (scriitor sau pictor) ori un om obișnuit
și-l face lui însuși. Într-un autoportret scris sunt evidențiate trăsături fizice și morale care
definesc persoana reprezentată.

Basmul

Basmele înfățișează o lume ireală, în care se petrec întâmplări supranaturale și în care

trăiesc creaturi fabuloase, ființe umane cu puteri supranaturale sau animale cu însușiri
omenești. Există o convenție între povestitor și ascultători/cititori, conform căreia în basme se
poate petrece orice eveniment, oricât de surprinzător. Într-un basm, situația inițială de echilibru
este modificată de un eveniment sau de o împrejurare. Urmează o acțiune de restabilire a
echilibrului, care, de obicei, înseamnă trecerea unor probe. Situația finală restabilește
echilibrul și aduce răsplătirea eroului prin victoria binelui. Basmul transmite încrederea în
existența unei lumi bune și frumoase.

Timpul și spațiul

Cadrul întâmplărilor dintr-un basm este vag, imprecis. Evenimentele sunt imposibil
de situat în timp și spațiu, fapt semnalat și de formula cu care începe textul.
 Personajele

Personajele din basme pot fi atât ființe umane având calități supranaturale (puteri
excepționale, capacitatea de a se transforma în altceva etc.), cât și ființe fabuloase (zâne, zmei,
căpcăuni, animale năzdrăvane etc.). Eroul din basme este un personaj care se află în slujba
binelui și a dreptății (erou pozitiv). El are un scop: să îndeplinească o misiune, să înfrângă
personajele care se află în slujba răului (personaje negative), să-și găsească dragostea sau
norocul. Pentru a reuși, eroul trebuie să treacă niște probe.

Textul narativ nonliterar

Trăsături ale textului narativ nonliterar

Textul narativ nonliterar prezintă, la fel ca textul narativ literar, o succesiune de
întâmplări petrecute în ordine logică și temporală. Spre deosebire de ce se petrece în textele
narative literare, întâmplările prezentate în textele narative nonliterare s-au întâmplat în realitate,
într-un anumit timp și spațiu. În textul narativ nonliterar, acțiunea este realizată de o persoană
concretă, care există în realitate. Persoanele care iau parte la acțiune se numesc participanți și nu
trebuie confundate cu personajele literare. Din categoria textelor nonliterare fac parte:
reportajele, articolele, anunțurile publicitare, interviurile, scrisorile, jurnalul, textele
științifice, rapoartele etc.