Constantin Andreea

Clasa a X a G
Eseu
Particularități de construcție a personajului principal în „Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război”

Camil Petrescu, scriitorul romanului, s-a născut pe născut pe 9/21 aprilie 1894 și a
decedat pe 14 mai 1957. A fost un reprezentant al literaturii române din perioada interbelică,
dar și un reprezentant al modernismului chiar dacă în opera sa se regăsesc elemente ale
realismului și chiar ale realismului bazacian. Romancier, dramaturg, poet, prozator, a scris
volume de poezii : „Versuri”, romane: „ Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”,
„Patul lui Procust”, „Un om între oameni”. Acesta este și creatorul dramei de idei în literatura
română: „Jocul ielelor”, „Act venețian”, „Suflete tari”, „Danton”.
Operele sale sunt structurate pe o pasiune sau un sentiment, ele fiind adevărate
„monografii ale unor idei”. Personajele sunt construite ca niște conștiințe problematizante;
utilizează introspecția prin intermediul căreia se realizează analiza psihologică. Scriitorul
înfățișează experiențe de cunoaștere asumate total.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman al experienţei
atât la nivel formal, prin structură şi tehnici narative, cât şi la nivelul conţinutului. Autorul
recurge la personajul – narator şi la perspectiva actorială, înlocuind naratorul omniscient şi
perspectiva auctorială. Abandonează cronologia liniară în favoarea memoriei care ordonează
relatarea faptelor. Inserează în a doua parte a romanului paginile din jurnalul de front ţinut de
autorul concret şi atribuit eroului fictiv. Primul roman camilpetrescian urmăreşte cele două
experienţa ale eroului, iubirea şi războiul, filtrate prin aceeaşi conştiinţă, care cunoaşte şi se
cunoaşte prin acest proces de analiză.
Personajul este o categorie fundamentală a tuturor operelor epice şi dramatice; el
ocupă locul principal în sistemul operei literare, alături de alte categorii, cum sunt istoria și
discursul, spațiul și timpul.
Protagonistul romanului, Ştefan Gheorghidiu, este în acelaşi timp narator
autodiegetic. Prin el Camil Petrescu introduce în literatura română un nou tip de personaj.  El
reprezintă tipul intelectualului “ca structură de caracter”, intransigent şi inadaptat. Într-o
călătorie de căutare a sinelui, personajul se transformă pe parcursul romanului și își notează
cu atenție traseul interior.
 Statutul social al lui Gheorgidiu suferă mai multe schimbări. Inițial este prezentat ca
student la filizofie sărac , dar apreciat în mediul universitar. Ca tânăr căsătorit, are o existență
modestă și fericită. După primirea moștenirii de la unchiul Tache,  este obligat să pătrundă în
high life-ul societății bucureștene și să se implice în afaceri. Refuză însă oportunismul
mercantil și se detașează de cercul Elei. Se înrolează , și în a doua parte a romanului are
statutul de sublocotenent în armata română ce răspunde de plutonul 9  ca vârf al avangardei.
În final, rănit, lăsat la vatră, divorțează și cedează o parte din bunurile sale  Elei.
Psihologic, Gheorghidiu este un personaj caracterizat de un puternic conflict
interior.  Orice aspect al existenței este pus sub lupa analizei și raportat la un sistem superior,
absolutist.  Atunci când idealurile îi sunt contrazise de realitate, încearcă să stăpânească
deziluzia prin luciditate, iar luciditatea îi alimentează drama. Se dovedește astfel o
natură dilematică,  ce încearcă să găsescă răspunsuri la întrebări legate de aspectele esențiale
ale existenței. Spiritual, ironic, hipersensibil, Gheorghidiu „este un psiholog al dragostei, şi
luciditatea şi preciziunea analizei lui se înrudesc cu ale marilor moralişti ai literaturi
franceze” (Perpessicius ).
Moral, personajul este un apărător al principiilor de viață și al adevărului .
Inadaptarea vine din respingerea falsității și a meschinăriei. Detașează valoarea de
nonvaloare, și are o ierarhie a lucrurilor pe care le respectă sau pe care le consideră
Constantin Andreea
Clasa a X a G
nesemnificative. Transformarea sa este, de asemenea,  de ordin moral. Descoperind darul
vieții în sine și a solidarității umane, renunță să mai lupte pentru o  relație pusă sub semnul  
frivolității care l-a putut duce în pragul crimei. Rămâne însă disponibil pentru  viitor,
maturizat de experiențele asumate.
Trăsătura dominantă a protagonistului este luciditatea; aceasta iese la iveală prin două
secvențe semnificative.
În viziunea lui Camil Petrescu, frontul reprezintă haos, învălmășeală, dezordine.
Astfel, în cea de-a doua carte, este surprinsă incompetența armatei române. Este slab
pregătită, nefiind odată cu ceea ce trebuie și,mai mult, este pusă în situații absurde. Jurnalul
pune în lumină nu doar de cădere a ființei umane în zona instinctelor de supraviețuire atunci
când se află față în față cu moartea; participând la război descoperă valori umane: „ prietenia
definitivă”, „sentimentul responsabilității”, „solidaritatea necondiționată”.
Revelațiile eroului despre sine în contextul războiului evidențiază această permanentă
tendința lui Gheorghidiu de a se observa lucid și analitic. Pentru el războiul reprezintă un
prilej de permanentă verificare sufletească, prilej de a-și verifica un continuu ale eului și de a
constata că are o altă cunoaștere a lumii.
Unul dintre cele două episoade semnificative este capitolul „Ne-a acoperit pământul
lui Dumnezeu”. Titlul acestuia face referință la replica repetată ca un blestem a soldatului
Marin Tuchei. Disperarea personajului atinge cote maxime pe front în timpul
bombardamentului de la Săsăuș. Exploziile de obuze au înfundat pe bărbați în pământ,
făcându-i să treacă prin experiențe traumatice. Metafora „pământul lui Dumnezeu” trimite
către moarte, riscul suprem al războiului. Este descrisă o imagine apocaliptică, pământul are
dublă valență: simbol al morții ca pedeapsă de Creator, dar poate reprezenta și adăpost, un
scut pentru soldați; elementul este și o matrice în care omul se întoarce prin moarte. Căderea
în haosul primordial reprezintă posibilitatea unei renașteri. Pe front puterea divină este privită
ca forța distrugerii ceea ce evidențiază condiția omului redus la stadiul de animal ce își caută
resursele pentru supraviețuire. Este locul unde sunt îngropate iluziile, speranțele, visurile
cavalerești ale combatantul lui care narează. Scriitorul recurge la metafore, simboluri ale
morții pentru a descrie în acest capitol „ un spectacol straniu, apocaliptic de un trage grotesc”
(G. Călinescu). Prin cuvânt acesta ilustrează psihologia groazei, a panicii, dar și a puterii
omului superior de a se ridica deasupra trăirilor instinctuale ca un eu conștiință. Infernul pe
care îl descrie Gheorghidiu este receptat prin percepții senzoriale care sunt apoi aduse în
orizontul conștiinței ca percepții intelectuale. Alternanta singular cu plural diferențiază cele
două niveluri ale percepției ca și cum naratorul personaj trăiește această experiență.
Cea de-a doua secvență importantă este reprezentată de ultimul capitol „Comunicat
Apocrif”. Confruntat cu experienţa-limită a războiului care redimensionează orice relaţie
umană, Ştefan Gheorghidiu îşi analizează retrospectiv şi critic întreaga existenţă. Drama
erotică este reevaluată din perspectiva experienţei războiului care, în viziunea romancierului,
„a fost drama personalităţii, nu a grupei umane”. Războiul îl schimbă astfel încât, rănit fiind,
face să vadă realitatea superioară inconsistentă; privește totul cu resemnare și regret. Decizia
finală în legătură cu căsnicia sa este influențată de oboseală și indiferență. Romanul începe și
se termină cu aceeași incertitudine. Experiența frontului schimbă definitiv viziunea asupra
lumii, iar drama personală legată de femeia pentru care era în stare să-și dea viața intră într-
un con de umbră în raport cu drama unei lumi intregi pe timp de război.
Notele infrapaginale ce confer autenticitate discursului din cel dintâi episode
semnificativ. Sunt o mărturie a faptului că Gheorghidiu înțelege că războiul e o stare de criză
a umanității și o tragedie a individului ce se simte dezumanizat.
Conflictul principal interior dintre rațiune și pasiune conduce la o criză de valori
care își află rezolvarea când sentimentul iubirii își pierde rangul sfârșind in oboseală și
indiferență.
Constantin Andreea
Clasa a X a G
Personajul trăiește și un conflict exterior de ordin moral cu familia, cu societatea, cu
lumea. Acesta este un spirit absolutizam și idealist care aplică un tipar de idealitate iubirii,
realității oamenilor din jur, familiei, dar tiparul acesta nu se potrivește cu realitatea de unde
rezultă adevărate drame ale incompatibilității între el și Ela, între el și familie, între el și
societatea mondenă, între el și realitatea tragică a frontului.
Ca majoritatea personajelor lui Camil Petrescu dominate de ideea absolutului, Ştefan
Gheorghidiu sfârşeşte prin a fi învins de propria conştiinţă. El nu se adaptează şi refuză să
devină banal. De aceea, personajul renunţă la trecutul cu Ela, într-un gest simbolic,
confirmând opinia exprimată în una dintre primele scene ale romanului – „cei care se iubesc
au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. Când iubirea nu mai este totul,
personajul o refuză în totalitate ca sentiment, acceptându-şi eşecul în acest plan al cunoaşterii
şi detaşându-se net de umanitatea care evoluează derizoriu, privită necruţător din perspectiva
unei conştiinţe ironice şi lucide.