Professional Documents
Culture Documents
C4 ÎNVĂȚAREA ȘCOLARĂ. Orientări Contemporane În Teoria Și Practica Învățării Școlare
C4 ÎNVĂȚAREA ȘCOLARĂ. Orientări Contemporane În Teoria Și Practica Învățării Școlare
Învățarea școlară.
Abordări contemporane în teoria și practica învățării școlare
Delimitări conceptuale
În sensul cel mai larg, învățarea este considerată procesul de dobândire a experienței individuale
ce presupune fie dobândirea unor comportamente noi, fie modificarea, restructurarea sau schimbarea
celor deja existente în scopul unei adaptări cât mai bune a individului la noile situații și la dinamica
accentuată a vieții.
Învățarea nu se corelează cu toată gama de schimbări comportamentale ci doar cu acele
restructurări eficiente și stabile care implică participarea întregului psihic uman la realizarea lor și care
nu sunt rezultatul unei maturizări organice sau al evoluției neurofuncționale.
Kimble (apud Bonchiș, 2002, p. 13) definește învățarea în termeni de schimbare relativ
permanentă a potențialității de răspuns ce apare ca rezultat al practicii întărite.
Informații suplimentare
Definiția propusă de Kimble cuprinde patru elemente considerate esențiale pentru înțelegera procesului
învățării:
Schimbare relativ permanentă exclude schimbările de moment declanșate de oboseală,
situație, obișnuință etc
Potențialitate de răspuns face distincția între învățare și performanță, învățarea este un
eveniment recunoscut în urma măsurării schimbărilor de performanță
Întărirea este elementul forte introdus de behavioriști, fără întărire se va manifesta
extincția, dar utilizând întărirea vor apărea acele schimbări ale potențialității de răspuns
Practica se referă la faptul că dacă învățarea are loc, mai repede sau mai târziu
comportamnetul va fi emis și apoi repetat, manifestările întărite, vor îmbunătăți
învățarea
Învățarea este privită, în abordările mai recente (Beltren, 1996 apud Bocoș, 2013, p.85) ca un
proces cognitiv, constructiv, semnificativ, mediat și autoreglat.
Tipuri de învățare
Lăzărescu, Tudor și Stan (2014, pp.12-13) realizează următoarea clasificare a stilurilor
de învățare:
A. După conținut (ce învățăm?)
- învățare perceptivă – conținutul este vizual și/sau auditiv (ex. litere, cifre, figuri
geometrice, sunete, structuri muzicale etc)
- învățare verbală – conținutul este format din structurile semantice și logico-
gramaticale ale unei limbi (limba maternă sau o limbă străină)
- învățare motorie – conținutul este format din mișcări simple sau grupe de
mișcări (ex. scrisul, mersul pe bicicletă etc)
- învățarea cognitivă – procesul de formare a sistemului de noțiuni
- învățare operațională – conținutul este format din structurile operatorii ale
proceselor cognitive (gândirea, memoria, imaginația)
- învățare afectivă – procesul prin care învățăm să trăimși gestionăm anumite stări
afective (emoții, sentimente, pasiuni)
- învățare morală – conținutul este format din norme și reguli morale
https://www.youtube.com/watch?v=FnrNzB0M7Ng
2). O clasificare bine cunoscută a stilurilor de învățare este oferită de Honey și Mumford (1982
apud Bocoș, 2013 p. 90):
a. stilul activ – elevul învață prin acțiune efectivă și grație operațiilor gândirii. Activii au o
atitudine deschisă, se implică deplin în experienţe noi, se remarcă prin prudenţă şi
detestă activităţile plictisitoare.
b. stilul reflexiv – elevul învață apelând la reflecția personală și exersându-și operațiile gândirii.
Reflexivii sunt meditativi şi precauţi. Preferă să adune cât mai multe informaţii, să
analizeze înainte de a lua o decizie
c. stilul teoretic – elevul învață efectuând acțiuni în plan teoretic, abordând problemele metodic,
logic, explicând, interpretând, comparând, inferând, raționalizând ș.a Teoreticienii
abordează orice problemă în mod logic, pas cu pas, îşi adaptează şi integrează
observaţiile în teorii complexe, dar coerente. Resping subiectivismul, incertitudinea şi
superficialitatea.
d. stilul pragmatic – elevul învață efectuând acțiuni în plan practic în cadrul cărora aplică și
valorifică achizițiile teoretice. Pragmaticii acceptă ideile noi doar cu condiţia să
reuşească punerea lor în aplicare. Sunt încrezatori în acţiunile novatoare, sunt convinşi
că întotdeauna există metode mai bune de a realiza ceva.
3). David Kolb a construit un sistem de clasificare similară cu Honey & Mumford,
clasificând stilurile de învăţare astfel: acomodator, asimilator, divergent şi convergent.
Kolb a realizat o clasificare a stilurilor de învățare în raport cu mediul extern, stiluri care
reprezintă cea mai bună adaptare a individului la lumea din jurul lui și astfel aceste stiluri
reprezintă forma de rezolvare a tensiuni între modalitățile de adaptare și soluțiile găsite. Astfel
acest model este împărțit în patru stiluri sau cicluri derulate în 4 etape. Ele se derulează în sensul
acelor de ceasornic și individul începe acest ciclu în funcție de modul dominant de învățare:
1) Experiența concretă sau ceea ce întâmpină persoana în viața de zi cu zi;
2) Reflecția sau analiza despre/asupra experienței observate. Se colectează diverse
informații și se auto-adresează variate întrebări;
3) Conceptualizarea experienței, sau încercarea de explicare, de analiză a
acesteia, oferirea răspunsurilor și lansarea ipotezelor;
4) Experimentarea sau aplicare răspunsurilor, ipotezelor, soluțiilor găsite.
Cei care învață prin acomodare combină experiența activă cu experiența concretă. Sunt
orientați înspre ceilalți și practică rezolvarea problemelor prin încercare și eroare
Cei care învață prin divergență îmbină experiența concretă cu observarea și reflecția.
Au tendința de a utiliza informațiile care le provin prin intermediul simțurilor.
Cei care învață prin asimilare combină observarea și reflecția cu observarea și
generalizarea. Îi caracterizează gândirea de tip abstract și orientarea teoretică.
Cei care învață prin convergență combină abstractizarea și generalizarea cu
experimentarea activă. Au o bună înțelegere a laturii practice a ideilor și sesizează
aplicabilitatea acestora.
Sarcini de lucru.
Notați din suportul de curs:
- definițiile date învățării
- principalele abordări asupra învățării,
- definiția stilului de învățare și cel cel puțin o clasificare realizată asupra acestora
Desprindeți implicațiile în practica educativă ale diferitelor abordări asupra învățării
Notați, din clasificarea fiecărui stil de învățare, care este stilul care vă caracterizează.
Reflectați asupra următorului citat și acordați semnificații noi conceptului de învățare
Învățarea de tip școlar este deci o schimbare relativ permanentă a cunoștințelor și comportamentelor
rezultate în urma experienței școlare (Bonchiș, 2002, p.14).
În opinia lui Gibbs (1992) învăţarea centrată elev “îi oferă o mai mare autonomie şi
un control sporit cu privire la disciplinele de studiu, la metodele de învăţare şi la ritmul de
studiu” (pag. 23). Această perspectivă subliniază caracteristicile fundamentale ale învăţării
centrate pe elev, promovând ideea că elevilor trebuie să li se ofere un control sporit asupra
învăţării prin asumarea responsabilităţii cu privire la: ceea ce se învaţă, modul cum se învaţă şi
de ce, momentul când se învaţă.
Oprea, (2009) enumeră principiile care stau la baza construirii strategiilor didactice
interactive:
1. Elevii își construiesc propriile înțelesuri și interpretări ale instruirii;
2. Scopurile instruirii sunt discutate, negociate, nu impuse;
3. Sunt promovate alternativele metodologice de predare-învățare-evaluare;
4. Sarcinile de învățare vor solicita informații transdisciplinare și analize
multidimensionale ale realițății;
5. Evaluarea va fi mai puțin criterială și mai mult reflexivă, integrând metode
complementare de evaluare;
6. Sunt promovate învățarea prin descoperire și rezolvarea de probleme.