Secolul al XX-lea a fost numit „secolul extremelor” întrucât a reprezentat o perioadă istorică în

care s-au afirmat regimuri politice diverse, alternând între statul de drept şi statul totalitar. După 1918,
regimurile politice democratice erau dominante. Situaţia se schimbă după 1930, când regimurile de mână
forte, de extremă dreaptă, totalitare, erau în expansiune.
Secolul al XX-lea a fost numit şi „secolul dezastrelor” datorită celor două războaie mondiale
(1914-1918 şi 1939-1945) cât şi perioadei postbelice, numită „Războiul rece”.
In primul rand, după Primul Război Mondial, factori ai dinamicii societăţii româneşti care au
contribuit la afirmarea democraţiei au fost de natură geo-politică, demografică, legislativă, institiţională,
economico-socială, de schimbări de mentalităţi, în învăţământ şi cultură. Să ne amintim de integrarea
provinciilor unite, în 1918, la Vechiul Regat (Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi
Maramureş), de transformarea statului român într-o ţară medie europeană, din punct de vedere teritorial şi
demografic, de introducerea votului universal şi adoptarea Constituţie din 1923, de legile de unificare, de
legea rurală, de pluralismul politic, marcat de dispariţia unor partide (cele conservatoare), apariţia şi
fuziunea unor partide, chiar şi a celor extremiste, de transformarea Mitropoliei în Patriarhie, de
autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Complexitatea vieţii politice româneşti a fost dată de integrarea
partidelor politice din teritoriile unite în 1918, confruntările de idei şi multiplicările ofertelor politice, de
mutaţii în mantalitatea colectivă şi afirmarea spiritului civic, de eliminarea rotativei guvernametale şi
organizării periodice a alegerilor paralmentare, de diversificarea mijloacelor de informare.
In al doilea rand, societatea românească interbelică a fost tarată şi de carenţe ale democraţiei,
precum: subictivismul unor politicieni, abuzurile administraţiei în alegeri, dizolvarea Parlamentului
(regele a dizolvat de opt ori Parlamnetul prin decret regal, înainte de termenul legal de 4 ani), legea
primei electorale din 1926 (Partidul care obţinea minimum 40% din voturi primea 50% din totalul
mandatelor în Adunarea Deputaţilor (prima electorală), cealaltă jumătate se împărţea proporţional între
toate partidele, inclusiv cel câştigător) sistemul „răsturnat” de guvernare: prin care regele numea
guvernul, dizolva Parlamentul, se schimba administraţia care organiza alegerile, exagerările presei,
cenzura, demagogia, starea de asediu, amesteculregelui Carol al II-lea în actul de guvernare pentru a
introduce regimul de autoritate monarhică, ascensiunea organizaţiilor de extremă dreaptă, şantajul, crima-
asasinatul politic (prim-miniştrii I.G. Duca în 1933 şi Armand Călinescu în 1939 şi savantul Nicolae Iorga
în 1940. Ţărănismul a fost promovat de Partidul Ţărănesc, care s-a înfiinţat în 1918 şi reprezenta
interesele lumii satului.Prin fuziunea cu Partidul Naţional Român din Transilvania, la 10 octombrie 1928
s-a creat al doilea mare partid al ţării, Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ). Ca lideri politici, interesele PNŢ
au fost reprezentate de Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Alexandru Vaida-Voevod. Evoluţia politică a
naţionalismului s-a exprimat prin mişcarea de extremă dreaptă, a legionarilor. Organismele întemeiate în
perioada interbelică au fost: Liga Apărării Naţional-Creştine (înfiinţată în 1923 de A.C. Cuza), Legiunea
Arhanghelului Mihail (creată de Corneliu Zelea Codreanu, în 1927), Garda de Fier (secţie politică a
Legiunii Arhanghelului Mihail, activând între 1930-1933), „Totul pentru Ţară” (ce va activa între 1934-
1940 având ca lideri pe Ion I. Moţa, C. Papanace, gen. C-tin Cantacuzino Grăniceru) şi Partidul Naţional
Creştin, creat în 1935, prin fuziunea LANC cu Partidul Naţional Agrar (Oct. Goga). Comunismul a fost
ideologia extremei stânga, reprezentată prin Partidul Comunist Român (PCR). Urmărea instaurarea
dictaturii proletariatului, lichidarea proprietăţii private, considera România „stat multinaţional”şi instiga
la tulburări şi revolte antistatale. A fost interzis prin lege, în 1924, datorită ideilor antinaţionale. Între
1924-1944 a funcţionat în ilegalitate, având un impact redus asupra populaţiei de la oraşe şi sate.
Funcţionând ca o secţie a Internaţionalei a III-a Comuniste (condusă de Moscova), PCR a avut un singur
lider român: Gheorghe Cristescu. Din 1931 a pus bazele ziarului „Scânteia”.
In concluzie, regimul autoritarist şi, apoi, totalitar, instaurat în România a condus la schimarea
regimului statului de drept, de tip monarhic. Regimul comunist era impus de puterea de la Răsărit. În
perioada regimului de autoritate monarhică impus de regele Carol al II-lea, România a suferit grave
pierderi teritoriale (Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţei, nord-vestul Transilvaniei). În perioada
regimurilor comuniste, dirijate de Moscova şi realizate de Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceuşescu, impactul
negativ a constat în lichidarea elitei politice şi culturale şi înlocuirea cu nomenclatura comunistă,
lichidarea proprietăţii private şi trecerea la naţionalizarea întreprinderilor, etatizarea băncilor şi
colectivizarea agriculturii. Prin revenirea la democraţie după 1989, se demonstra astfel că regimurile
totalitare sunt depăşite şi se deschidea calea spre un nou stadiu istoric