See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/296694904

Patronagiul infractorilor şi alte măsuri de asistare: 1874-1936. Începuturile

probaţiunii în România [Offender Patronage and other Measures of
Assistance: 1874-1936. The Beginnings...

Article · September 2010

CITATIONS READS

0 151

1 author:

Anamaria Szabo
De Montfort University
11 PUBLICATIONS   6 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Service User Involvement Sexual Violence Domestic Violence services View project

Service User Involvement in SVDV View project

All content following this page was uploaded by Anamaria Szabo on 03 March 2016.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 Revista de Asisten]\ Social\, anul IX, nr. 3/2010, 7-20 7

Patronagiul infractorilor ºi alte mãsuri de

asistare: 1874-1936. Începuturile
probaþiunii în România
(Offender Patronage and other Measures
of Assistance: 1874-1936. The Beginnings
of Probation in Romania)
Anamaria Szabo*

Abstract. A short incursion into the beginnings of probation in Romania is made. The
period chosen for analysis is 1874-1936, during which time a new law on the prison
system was issued that paved the way for the establishment of the first and only Patronage
Society in Romania. The study of different historical documents revealed a cleavage
between the intentions written in laws and the actual reality. Though very eager to
make a contribution to the lives of inmates, parolees and young offenders or children
at risk, the Patronage Society struggled with financial problems and little support from
public institutions. Also, the change in the political regime after World War II brought
a closure to these small, but somewhat significant, measures of assistance and a delay
in the professionalisation of offender rehabilitation. It is only after the fall of the
communist regime, that some of the penal institutions were developed (e.g. sursis avec
mise à l’épreuve). Today, these early beginnings of probation can constitute roots to
which we can look back, understand the shortcomings and renew the tradition.

Keywords: offender patronage, measures of assistance, origins and beginnings of

probation in Romania

Introducere
Perioada cuprinsã între sfârºitul secolului al XIX-lea ºi începutul secolului XX a reprezentat
pentru þara noastrã, ca ºi pentru alte þãri europene, o nouã etapã pentru justiþia penalã. În
aceastã perioadã au fost adoptate o serie de noi reglementãri ºi au început sã ia formã o serie
de practici care pot fi considerate începuturi ale probaþiunii. Aºa cum reiese din discuþiile
purtate în cadrul unui congres european pe marginea patronagiului infractorilor, þinut la

* PhD, University of Bucharest, Faculty of Sociology and Social Work, 9 Schitu Mãgureanu
Street, Bucharest, Romania, phone: 0040 213140326, email: aszabo@sas.unibuc.ro.
8 A. Szabo / Patronagiul infractorilor ºi alte mãsuri de asistare: 1874-1936. Începuturile probaþiunii
în România

Anvers, Belgia, între 16 ºi 21 iulie 1911, principalele direcþii în care trebuia sã se îndrepte
munca de „reformare moralã a infractorilor” priveau asistenþa prin muncã a liberaþilor din
închisori, folosirea principiului liberãrii condiþionate, organizarea de stabilimente destinate
primirii, cu titlu provizoriu sau definitiv, a copiilor delincvenþi, cerºetori sau vagabonzi,
înfiinþarea de tribunale pentru copiii delincvenþi, precum ºi acþiuni de prevenþie a cerºetoriei
ºi vagabondajului ºi mãsuri de asistare a infractorilor cu probleme de sãnãtate mintalã
(RPDP, 1912). Toate aceste schimbãri de filosofie penalã sunt în fapt rezultatul unei conjuncturi
de factori. Pe de o parte, un aport semnificativ l-au avut miºcãrile sociale de la sfârºitul
secolului al XVIII-lea ºi începutul secolului al XIX-lea. Istoricul Ignatieff (1981, 158) considerã
cã între anii 1780 ºi 1850 s-ar putea vorbi de o adevãrat㠄revoluþie a pedepsei”, aceastã
perioadã fiind caracterizatã de declinul pedepselor corporale ºi al pedepselor executate în
public (vezi Beccaria ºi Revoluþia Francezã), înlocuirea durerii provocate intenþionat cu
durerea provocatã prin neglijenþã în închisori (vezi munca lui John Howard în Anglia),
precum ºi mãrirea distanþei sociale dintre instituþia închisorii ºi comunitate. Pe de altã parte,
spre sfârºitul secolului al XIX-lea, criminologia pozitivistã, aºa cum aratã Harris [1995](2005, 44),
a devenit un vector de influenþã în condamnarea infractorilor, dar ºi în propagarea informaþiilor
cu privire la experimentele de înlocuire a închisorii cu alte forme de pedepse necustodiale
care aveau loc în diferite þãri. Într-un astfel de context, s-au creat premisele dezvoltãrii
unor noi modalitãþi de sancþionare ºi asistare a infractorilor, care reprezintã astãzi puncte de
reper pentru începuturile probaþiunii pe continentul european, inclusiv în þara noastrã.

Delimitãri privind începuturile probaþiunii

în diferite sisteme de drept
Existã numeroase versiuni istorice care relateazã modul în care a luat naºtere probaþiunea.
Fiecare versiune conþine elemente de adevãr, dar, aºa cum aratã Raynor ºi Vanstone (2002, 14),
„probabil nu existã o singurã origine”. Tindem sã fim de acord cu afirmaþia celor doi
autori. Ceea ce au însã aceste versiuni în comun este faptul cã fac referire la þãri cu sistem
de drept anglo-saxon. Astfel, putem origina primele practici de sancþionare în comunitate
în sistemele de drept anglo-saxon la începutul secolului al XIX-lea. Cele mai utilizate
practici comunitare în sistemele anglo-saxone de la acea vreme erau angajamentul (în
englezã recognisance), care consta în lãsarea în libertate a infractorilor, fãrã a fi supra-
vegheaþi, însã trebuind sã promitã cã nu vor mai comite alte infracþiuni ºi încredinþarea pe
garanþie, care presupunea asumarea în mod voluntar a responsabilitãþii de a supraveghea
comportamentul infractorului de cãtre o persoanã (Harris, [1995]2005; Balahur, 2002).
Ceea ce diferenþiazã începuturile probaþiunii în statele cu sistem de drept romanic este
faptul cã aceastã instituþie nu s-a nãscut prin cutumã, ci prin introducerea în dreptul penal
a instituþiei suspendãrii executãrii pedepsei (în francezã sursis). La origini, suspendarea
executãrii pedepsei nu presupunea supravegherea infractorilor în comunitate, asemãnându-se
cu practica angajamentului. Harris (1997, 39) susþine cã la acea vreme „a adãuga supra-
veghere la sursis ar fi însemnat o gravã încãlcare a drepturilor omului” [subliniere
originalã], acest lucru reflectând „grija Franþei post-revoluþionare de a introduce un
principiu de strictã legalitate în Codul penal”. Fãcând referire la forma iniþialã a suspendãrii
executãrii pedepsei, Harris [1995](2005, 42) aratã ºi c㠄principiul central nu era, precum
în statele anglo-saxone, acordarea de sfaturi ºi îndrumare, ci chiar suspendarea”, astfel cã
ceea ce se subsuma conceptului de probaþiune în þãrile Europei continentale nu era supra-
vegherea infractorului în vederea îndreptãrii acestuia, ci suspendarea executãrii unei
sentinþe, adicã un fel de „iertare condiþionatã”. Aceastã formã de probaþiune a luat pentru
 Revista de Asisten]\ Social\ nr. 3/2010 9

prima oarã naºtere în legislaþia belgianã, prin Legea Lejeune, la data de 31 mai 1888
(Basler-Pierson ºi Screvens, 1980; Valck, 2000; Lauwers, 2008). Conform lui Vanstone
(2008, 739), Jules Lejeune, Ministrul de Justiþie al Belgiei la acea vreme ºi persoana care
a propus spre promulgare aceastã lege, considera cã infractorii nu au nevoie de supraveghere
(sau de patronaj, cum se spunea în francezã) pentru a se reforma, ci de o oportunitate, caz
în care reformarea are loc în mod natural.

Regimul închisorilor la 1874 în þara noastrã

Prima reglementare cu însemnãtate pentru începuturile asistãrii infractorilor în þara noastrã
este Legea asupra regimului închisorilor de la 1874, care prevedea instituirea „societãþilor
de patronagiu”, a „comisiunilor de priveghere” ºi a „liberãrii înainte de termen din casele
de educaþiune corecþionale a nevârstnicilor”. Pentru multe dintre þãrile Europei occidentale,
aceste trei instituþii au pus bazele dezvoltãrii probaþiunii moderne.
Legea asupra regimului închisorilor de la 1874 prevedea înfiinþarea societãþilor de
patronagiu ºi a comisiilor de supraveghere în urmãtoarea formã:

Pe lêngã fie-care închisóre se vor înfiinþa comisiunË de priveghiare ºi se vor putea admite
orË ce societãþË de patronare libere, ce s’ar presenta spre a lucra la reformarea morale a
condamnaþilor.
Ministru de interne va judeca timpul oportun când asemenea instituþiunË vor putea fi
înfiinþate.
Atribuþiunile comisiunilor de priveghere ºi admiterea societãþilor de patronagi˜ se vor
regula printr’un regulament de administraþiune publicã.
Pot fi drept membri unor asemenea comisiunË: preºedintele ºi procurorele general al
curþeË de casaþiune ºi primarele capitaleË, pentru închisorile din capitalã. Pentru închisorile
aºedate prin districte: preºedinþiË curþilor de apel, procurorele tribunaluluË, duoË membri
din consiliul general al judeþuluË ºi primarul oraºului.
În judeþele carË nu sunt reºedinþa curþilor de apel, vor fi de drept membri comisiunilor de
priveghere, preºedinþiË tribunalelor de judeþe. (Art. 5 din Legea nr. 169 din 26 ianuarie
1874 asupra regimului închisorilor, publicatã în Monitorul Oficial nr. 26 din 1(13) fe-
bruarie 1874)

În ceea ce priveºte instituþia liberãrii condiþionate a minorilor din casele de corecþie,

aceasta era prevãzutã de aceeaºi lege dupã cum urmeazã:

Dupã un óre-care timp de ºedere în stabiliment, copii carË se vor fi purtat bine, vor putea
fi aºedaþË la înveþãturã pe lêngã cultivatorË sa˜ meseriaºË, oferind tóte condiþiunile de
moralitate dorite, pãstrând ºi administraþia dreptul de a priveghia pe aceºtË copiË, de a’Ë
retrage ºi de a hotãrî reaºedarea lor în casa de corecþiune, déca purtarea lor sa˜ a
patronilor lor o va motiva. (Art. 26 din Legea nr. 169 din 26 ianuarie 1874 asupra
regimului închisorilor, publicatã în Monitorul Oficial nr. 26 din 1(13) februarie 1874)

Deºi aceste prevederi au existat ca literã de lege, ele au întârziat sã fie ºi aplicate. Prima
ºi singura societate de patronagiu din þara noastrã s-a înfiinþat abia la finele anului 1907 ºi
a avut o activitate redusã, aºa cum vom vedea în continuare. Cât priveºte prevederile
privind comisiile de supraveghere ºi instituþia liberãrii condiþionate a minorilor, acestea nu
au fost aplicate deloc, deºi necesitatea lor a fost formulatã de autorii vremii (Niculescu,
1912, Constantinescu-Mion, 1912). Spre exemplu, despre pregãtirea pentru liberare a
10 A. Szabo / Patronagiul infractorilor ºi alte mãsuri de asistare: 1874-1936. Începuturile probaþiunii
în România

minorului care a executat pedeapsa carceralã ºi despre liberarea condiþionatã a acestuia,

Constantinescu-Mion relateazã:

la noi, nici nu se poate vorbi de o preparare pentru liberare (...) când se împlineºte
termenul de pedeapsã ori de deþinere a vre unui minor, se cheamã în cancelarie, i se face
socoteala cum stã cu capitalul – dacã are ceva – ºi se trimite îmbrãcat, ori cu hainele
vãrgate de puºcãriaº corecþional, pânã la destinaþie, în judeþul unde a fost condamnat, de
acolo acasã dacã are familie, dacã nu... în lume ! ªi ne mirãm cã recidiva creºte !
(Constantinescu-Mion, 1914a, 357-358).
în starea în care s’a gãsit ºi se gãseºte casa noastrã de educaþie corecþionalã pentru minori,
nu s’a putut ºi n’a trebuit sã se aplice aceastã dispoziþie bunã [n.n. face referire la art. 26 din
Legea asupra regimului închisorilor de la 1874], care la noi ar fi dat rezultate rele, – cãci
deþinutul nu ar fi fost nici preparat pentru aceastã libertate, nici mai bun decât a intrat, ci
dacã i se dãdea drumul, sigur cã ar fi vãtãmat societatea chiar în timpul când era pedepsit
(...) o singurã parte bunã ar fi avut liberarea condiþionalã: aceia cã împiedica continuarea
unei corupþiuni mai desãvârºite. (Constantinescu-Mion, 359-360) [subliniere originalã]

Motivele neaplicãrii prevederilor de la 1874 privind liberarea condiþionatã a minorilor,

a pregãtirii acestora pentru liberare ºi a instituirii comisiilor de supraveghere au fost
identificate de Constantinescu-Mion (1914b) ca fiind lipsa de interes din partea Ministerului
de Interne ºi a Ministerului de Finanþe. Bugetul caselor corecþionale era limitat ºi nu
permitea amenajarea stabilimentelor conform prevederilor existente (de exemplu, lipsa
clasificãrii copiilor la intrarea în instituþie, nesepararea copiilor dupã vârstã, lipsa bibliote-
cilor etc.). Acelaºi autor mai aratã cã în 35 de ani 1 au fost schimbaþi 33 de directori de la
conducerea Serviciului Închisorilor.

Patronagiul infractorilor ºi alte mãsuri de asistare dupã 1907

De la intenþie la realitate
Grigore I. Dianu (1900), fost director al Serviciului Închisorilor, într-un discurs þinut cu
ocazia unei conferinþe la Ateneul Român, a promovat înfiinþarea societãþilor de patronagiu
în þara noastrã, arãtând cã ele existau în Europa încã de la sfârºitul secolului al XIX-lea.
Dianu vorbeºte chiar de o Uniune internaþionalã de patronagiu, care cuprindea la acea datã
toate societãþile înfiinþate în þãrile Europei. Scopul acestor societãþi era:

Sã ajuþi pe ceË slabË, sã îngrijeºtË pe ceË pãrãsiþË, sã împedicË pe ceË ce sunt gata sã
sãvîrºascã fapte rele ºi pedepsite de lege, sã contribueºtË la amendarea celor rãË ºi sã-Ë
opreºtË de a cãdea în recidivã! (Dianu, 1900, 6)

Dianu mai arãta cã majoritatea societãþilor de patronagiu din Europa colaborau cu

instanþele de judecatã, având rezultate pozitive în reabilitarea infractorilor. Acesta considera
cã societãþile de patronagiu înfiinþate în Belgia au reprezentat modelul dupã care s-au
dezvoltat astfel de instituþii ºi în alte þãri europene. În discursul sãu se atestã existenþa a
aproape 70 astfel de societãþi în Anglia, care colaborau cu alte 680 de organizaþii caritabile.
În Franþa, numãrul acestora era de aproximativ 80, în timp ce în Germania, Olanda, Italia,
Elveþia ºi alte state europene numãrul lor era în creºtere.
La 10 noiembrie 1907, ia fiinþã ºi în þara noastrã Societatea Generalã de Patronagiu,
„în urma stãruinþei depusã de fostul Subdirector al închisorilor, d-l C. Rãdulescu2 ”
 Revista de Asisten]\ Social\ nr. 3/2010 11

(Constantinescu-Mion, 1912, 86-87). Societatea Generalã de Patronagiu a primit personali-

tate juridicã prin Legea nr. 809 din data de 24 martie 1908. Conform statutului Societãþii,
activitãþile erau orientate cãtre asistarea ºi reformarea moralã a celor care au comis infracþiuni
sau se aflã în riscul de a comite infracþiuni. Astfel, statutul Societãþii prevedea urmãtorul scop:

A infiltrà în sufletul copiilor abandonaþi moralmente noþiunea binelui, a cinstei ºi a iubirii

de muncã.
A îndulci vieaþa acelor pe cari natura sau întâmplarea i-a fãcut improprii muncii.
A readuce la obiceiurile unei vieþi morale pe cei cãzuþi sub rigoarea legilor penale, ºi
pentru cari nu se poate considerà ca pierdutã orice speranþã de îndreptare.
A da concursul ºi mijloacele necesare oricãrei fiinþe în suferinþã. (Art. 2 din Statutul
Societãþii Generale de Patronagiu, votat la 10 noiembrie 1907, anexat Legii nr. 809 din 24
martie 1908, publicat în Monitorul Oficial nr. 287 din 28 martie 1908)

Conform aceluiaºi statut din anul 1907, Societatea Generalã de Patronagiu îºi propunea
sã se împartã în cinci secþiuni:
1. Secþiunea pentru copiii moralmente abandonaþi;
2. Secþiunea pentru arestaþii din penitenciare;
3. Secþiunea pentru liberaþii din închisori;
4. Secþiunea pentru alienaþi, vagabonzi ºi cerºetori;
5. Secþiunea pentru binefacere.

Ulterior, în anul 1913, prin modificarea statutului Societãþii, s-a renunþat la secþiunea
binefacerilor, extinzându-se regulamentul pentru celelalte patru secþiuni. Un recensãmânt
asupra instituþiilor de asistenþã socialã ºi ocrotire din România, realizat de Institutul Central
de Statisticã în anul 1936, atestã existenþa unei filiale a Societãþii Generale de Patronagiu,
înfiinþatã în anul 1908, în judeþul Brãila. Filiala avea în administrare un azil pentru ocrotirea
copiilor orfani cu 40 de locuri ºi a unui azil pentru adãpostirea bãtrânilor infirmi ºi
nepuntincioºi cu 45 de locuri (Institutul Central de Statisticã, 1938). Aceastã filialã este
atestatã ºi de o emisiune de timbru fiscal datatã de Cojocar (2006, 274) în anul 1920.
Necesitatea dezvoltãrii de filiale în fiecare judeþ a fost subliniatã de Constantinescu-Mion
(1912) într-o prezentare succintã a activitãþii ºi scopului societãþilor de patronagiu din
Europa ºi din þara noastrã. Acesta arãta cã prin construirea unei reþele de societãþi se poate
„cu mai multã izbândã rãspunde scopului pentru care au fost create” (1912, 91). Însã, aºa
cum vom vedea în continuare, Societatea Generalã de Patronagiu nu a mai înfiinþat alte filiale
ºi a trebuit sã îºi restrângã cu timpul activitatea. Despre aceastã problemã relateazã Starse
în anul 1914, la aproape ºapte ani dupã înfiinþarea Societãþii Generale de Patronagiu:

Mi-aduc aminte cu cât entuziasm ºi cu ce elan s’au pus bazele înfiinþãrei societãþilor de
patronaj dela noi. Era o însufleþire indescriptibilã ºi toþi oamenii de bine, conºtienþi de
rolul acestor societãþi de prezervare socialã, s’au grãbit într’un suflet sã-ºi dea obolul
încurajând ºi cu vorba ºi cu fapta iniþiativa luatã. ~n curând însã încurajarea acordatã cu
atâta bunãvoinþã acestor societãþi a început sã scadã ºi azi activitatea lor este foarte
anemiatã; aproape cã nu se mai aude nimic despre activitatea ce desfãºoarã, deºi
inaugurarea lor s’au fãcut sub auspicii aºa de frumoase (Starse, 1914, 141-142)

Aºa cum vom vedea în continuare, buna funcþionare a secþiunilor propuse de Societatea
Generalã de Patronagiu a fost afectatã de o serie de probleme, creându-se astfel o distanþã
destul de mare între intenþiile iniþiale ºi realitate.
12 A. Szabo / Patronagiul infractorilor ºi alte mãsuri de asistare: 1874-1936. Începuturile probaþiunii
în România

Asistarea copiilor moralmente abandonaþi

Prima secþiune propusã de Societatea Generalã de Patronagiu – secþiunea copiilor moralmente
abandonaþi – ºi-a început activitatea în Bucureºti, imediat dupã înfiinþarea Societãþii, cu un
centru în care se puteau interna pânã la 40 de bãieþi, cu vârste cuprinse între 7 ºi 14 ani
(Institutul Central de Statisticã, 1938). Conform art. 34 din Regulamentul Societãþii, publicat
în anul 1913, pentru „copiii moralmente abandonaþi”3 , adicã pentru „aceia cari, din cauza
infirmitãþii, neglijenþei, sau viþiului pãrinþilor lor, sau din orice altã cauzã, se gãsesc
pãrãsiþi la voia soartei sau lipsiþi de orice educaþiune”, Societatea îºi lua sarcina „de a-i
creºte, întreþine, învãþà carte ºi meserie, cãpãtuindu-i în locul pãrinþilor lor” (Societatea
Generalã de Patronagiu, 1913, 23).
Fãcând referire la asistarea acestor copii, Constantinescu-Mion (1912, 89) spunea cã
prevenirea infracþionalitãþii era preferabilã tratãrii prin pedeaps㠖 „e mai bine sã cheltuiascã
câteva sute de mii de lei anual cu reformarea, decât sã cheltuiascã înzecit cu pedepsirea
acelora pe care-i putea abate din calea rãului” – principiu care a rãmas valabil pânã în zilele
noastre. Cei mai mulþi dintre copiii care ajungeau în închisori îºi începeau cariera infracþionalã
pe stradã, cerºind ºi vagabondând, astfel cã prevenirea unei asemenea vieþi pãrea logicã. ~n
discursul sãu þinut la Ateneul Român, Dianu (1900, 19) sublinia c㠄cea mai mare parte a
fãcãtorilor de rele se recruteazã dintre copiiË vagabonzË ºi cerºetorË; ºi lucrul este foarte
firesc, cãcË cînd un copil îºË face o viaþã din cerºetorie ºi vagabondagi˜ se înþelege foarte
lesne ce se maË poate aºtepta de la dînsul, dacã se va lãsa s㒺i urmeze aceastã viaþã ºi nu
se va lua mãsurË de protecþiune pentru el”.
Conform art. 35 al Regulamentului Societãþii, principalele mãsuri imaginate pentru a
preveni infracþionalitatea în rândul copiilor moralmente abandonaþi erau (Societatea Generalã
de Patronagiu, 1913, 23-24):
• „Întreþinerea în aziluri speciale” (regimul din aceste stabilimente presupunea învãþarea
religiei ºi a moralei, urmarea a patru clase primare ºi învãþarea unei meserii);
• „Angajarea la patroni particulari” (dupã împlinirea vârstei de 18 ani ºi trecerea unui
examen înaintea unei bresle care sã ateste cunoaºterea unei meserii; în cazul neînvãþãrii
meseriei ºi continuãrii comportamentelor antisociale, ºederea acestora în azil se putea
prelungi dupã vârsta de 18 ani);
• „Înrolarea în armatã”;
• „Încredinþarea spre infiere la familii” (se preferau familiile din mediul rural, încre-
dinþarea fiind fãcutã doar dupã realizarea unei anchete sociale prealabile care sã indice
gradul de moralitate ºi condiþiile materiale ale familiei).

Starse (1914) susþine cã secþiunea copiilor moralmente abandonaþi funcþiona din fonduri
alocate de Ministerul de Interne ºi Primãria Bucureºti ºi cã activitatea centrului era destul
de redusã. De asemenea, numãrul de locuri era insuficient pentru a face faþã numãrului
crescând de copii vagabonzi care „inundã toate strãzile Capitalei, dedându-se la tot felul de
rele” (Starse, 1914, 142). O informare fãcutã de Societatea Generalã de Patronagiu asupra
activitãþii sale pe parcursul anului 1914 arãta c㠄a redat societãþei pe 4 tineri, culeºi depe
strãzile oraºului vagabondând” ºi c㠄s’a hotãrât facerea unei loterii pentru a se mãri
fondurile societãþei” (RPDP, 1914).
Pe lângã acest centru al Societãþii Generale de Patronagiu, recensãmântul Institutului
Central de Statisticã (1938) atestã existenþa a încã 9 instituþii care ofereau asistare ºi
ocrotire copiilor aflaþi în risc de a comite acte de naturã penalã 4 , distribuite dupã cum
urmeazã (în statisticã este inclus ºi centrul Societãþii Generale de Patronagiu):
 Revista de Asisten]\ Social\ nr. 3/2010 13

Criteriu Statisticã
Dupã regiune 5 în Muntenia, 2 în Moldova ºi câte 1 în Bucovina, Transilvania ºi
Criºana-Maramureº
Dupã administrare 5 de stat ºi 5 private
Dupã finanþare 600 locuri Ministerul Sãnãtãþii ºi Ocrotirii Sociale ºi 149 locuri private
Sursã: Institutul Central de Statisticã (1938), Instituþiunile de asistenþã socialã ºi de ocrotire.
Rezultatele recensãmântului Instituþiunilor de asistenþã socialã ºi de ocrotire din 1 ianuarie 1936.
Bucureºti: Editura Institutului Central de Statisticã, 74.

Câteva exemple dintre aceste 9 instituþii menþionate de ICS (1938) sunt:

• ªcoala de Corecþie Giuleºti din Bucureºti (toate categoriile de copii cu probleme);
• Cãminul pentru Ocrotirea Minorelor din Bucureºti (înfiinþat în 1922, 90 de locuri pentru
minore cu vârsta mai mare de 10 ani care cerºesc, vagabondeazã ºi se prostitueazã);
• Refugiul pentru reeducarea minorelor al Asociaþiei „Amicele tinerelor fete” din Gara de
Nord, Bucureºti (înfiinþat în 1931, 14 locuri pentru minore care se prostitueazã);
• ªcoala de îndreptare de la Copou a Societãþii „Ocrotirea Copiilor” din Iaºi (înfiinþat în
1932, pentru bãieþi cu vârsta pânã în 14 ani care au comportamente antisociale);
• Aºezãmântul de ocrotire ºi educaþie „Principele Nicolae” din Bucureºti (înfiinþat în
1932, 410 locuri pentru bãieþi cu vârsta pânã în 15 ani care vagabondeazã, cerºesc,
mint, furã);
• Cãminul Societãþii de Cruce Roºie din Arad (înfiinþat în 1934, 35 de locuri rezervate
copiilor care vagabondeazã ºi cerºesc).

În anul 1913, Societatea Generalã de Patronagiu îºi propusese sã înfiinþeze în cadrul secþiei
pentru copiii moralmente abandonaþi o sub-secþie pentru copiii din aresturi. Conform
recensãmântului Institutului Central de Statisticã (1938), aceastã sub-secþie nu a mai fost
înfiinþatã ca urmare a problemelor de naturã financiarã. În schimb, Institutul atestã funcþionarea
mai multor stabilimente publice ºi private al cãror obiect de activitate era asistarea minorilor
delincvenþi, atât în capitalã, cât ºi în restul teritoriilor româneºti, câteva exemple fiind:
• Biroul pentru asistenþa delincvenþilor minori ºi Adãpostul temporar cu 4 locuri pentru
minorele fãrã domiciliu din Bucureºti (înfiinþate în anul 1934 la iniþiativa ªcolii Supe-
rioare de Asistenþã Social㠄Principesa Ileana”);
• Serviciul de asistenþã a delincvenþilor minori din Penitenciarul Vãcãreºti ºi Serviciul de
asistenþã a minorilor delincvenþi de pe lângã Tribunalul Ilfov (primul înfiinþat în 1934,
iar al doilea în 1935, la iniþiativa Asociaþiei pentru Progresul Asistenþei Sociale);
• Institutul preventiv de minori de la Gherla (înfiinþat în anul 1913);
• Institutul de reeducare pentru delincvenþii minori (înfiinþat la Cluj).

Necesitatea acestor servicii de asistare era evidentã dacã ne uitãm la procentul ridicat de
minori ºi tineri care executau la sfârºitul secolului al XIX-lea diferite sentinþe în închisorile
centrale ºi aresturile preventive din þara noastrã (a se vedea tabelul urmãtor).
Conform acestor date statistice, în perioada 1893-1897, în cele 16 închisori centrale din
România, un procent de 13,39% din totalul populaþiei carcerale era reprezentat de minori
ºi tineri cu vârste între 15 ºi 20 de ani, iar în cele 28 de aresturi preventive aceºtia
reprezentau 11,51% din totalul populaþiei carcerale5 . Mai mult, Dianu (1900, 10) a adãugat
în timpul discursului sãu susþinut la Ateneul Român cã, în perioada cât a fost directorul
general al serviciului închisorilor, a întâlnit în închisoarea Vãcãreºti „un numãr de minorË
în vîrsta cea maË fragedã, uniË din eË abia de 12 anË, carË îºË fac aproape viaþa în închisoare,
fiind condamnaþË pentru furturË de buzunare ºi alte diferite delicte”.
14 A. Szabo / Patronagiul infractorilor ºi alte mãsuri de asistare: 1874-1936. Începuturile probaþiunii
în România

Populaþia carceralã, pe grupe de vârstã ºi tipuri de închisori, perioada 1893-1897

16 închisori centrale 28 aresturi preventive

Grupe de vârstã
Cifrã absolutã Procent Cifrã absolutã Procent
15-20 de ani 5.389 13,39 8.136 11,51
20-30 de ani 12.772 31,73 22.792 32,24
30-40 de ani 12.774 31,74 23.548 33,31
Peste 40 de ani 9.241 22,96 16.226 22,95
Nespecificat 73 0,18 – –
Total 40.249 100% 70.702 100%
Sursã: Dianu, Grigore I. (1901), Istoria închisorilor din România. Studiu comparativ. Legi ºi
obiceiuri. Cu 18 planºe ºi 2 tabele statistice. Ed. a III-a. Bucure[ti: Tipografia Curþii Regale, F. Göbl
FiË, 112 ºi 117.

În ceea ce priveºte situaþia asistãrii „copiilor moralmente abandonaþi” la nivel european,

Constantinescu-Mion (1912, 88-89) aratã cã existau astfel de „ºcoli de îndreptare pentru copii”
încã din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, dând ca exemple Belgia – „Casele de binefacere”
(instituþii de stat care urmãreau refacerea moralã a copiilor delincvenþi), Anglia, Franþa ºi
Germania – „Casele de prezervare ºi educaþiune corecþional㔠(cele mai numeroase la numãr)
ºi Italia – „Reformatoarele morale” (instituþii care primeau finanþare atât din partea statului,
cât ºi din partea organizaþiilor private pentru îndreptarea ºi moralizarea copiilor delincvenþi).

Asistarea arestaþilor din penitenciare

Pe lângã asistarea copiilor delincvenþi, Societatea Generalã de Patronagiu îºi propusese înfiinþarea
unei secþii pentru arestaþii în penitenciare. Conform art. 51 din Regulamentul publicat în anul
1913, activitãþile întreprinse de Societate în închisori ºi aresturi ar fi trebuit sã constea în
„conferinþe morale”, „educaþiune culturalã”, „asistenþa în justiþie”, „desvoltarea lucrului” ºi
„ameliorarea regimului penitenciar” (Societatea Generalã de Patrobagiu, 1913). Chiar ºi aºa,
ceea ce îºi propunea Societatea era suficient pentru a îmbunãtãþi calitatea vieþii în detenþie 6 , din
moment ce singurele metode folosite la acea vreme pentru reformarea moralã a deþinuþilor erau
„învãþãtura de carte, instrucþiunea moralã ºi religioasã, [ºi] lucrul în ateliere” (Dianu, 1900, 29).
În multe dintre þãrile Europei occidentale, organizaþiile de binefacere asistau deþinuþii
încã de la începutul secolului al XIX-lea. Inclusiv Dianu (1900, 30) aminteºte de munca depusã
de John Howard în Anglia ºi aratã cã societãþile de patronagiu „fac vizite prin închisorË,
într’un mod metodic ºi potrivit împrejurãrilor în carË se aflã fie-care categorie de deþinuþË,
ºi fie-care deþinut în parte, dîndu-le sfaturË, consolîndu-Ë, încuraj`ndu-Ë interesîndu-se de
soarta lor ºi ascultîndu-le toate intimitãþile ºi durerile”. În privinþa rolului societãþii noastre
de patronagiu în închisori ºi aresturi, Constantinescu-Mion (1912, 89) spunea cã acesta „e
mãrginit, din cauza izolãrii ºi marelui numãr de închisori” ºi propunea preluarea activitãþii
de reeducare a deþinuþilor de cãtre comisiile de supraveghere pe care le prevedea Legea
asupra regimului închisorilor de la 1874, dar care nu au mai fost înfiinþate.

Asistarea liberaþilor din închisori

Faþã de nivelul activitãþii în închisori ºi aresturi preventive, Societatea Generalã de Patronagiu
a avut rezultate mai bune în domeniul asistãrii liberaþilor. Regulamentul publicat în anul
1913 propunea adãpostirea liberaþilor în azilul-refugiu înfiinþat de Societate, acordarea unui
ajutor în bani pentru îmbrãcãminte ºi asistenþa în vederea identificãrii unui loc de muncã
 Revista de Asisten]\ Social\ nr. 3/2010 15

sau, în cazul în care nu gãsesc, folosirea lor într-un atelier al Societãþii pentru a putea
acoperi cheltuielile de ºedere în azil (Societatea Generalã de Patronagiu, 1913). Conform
unei informãri (RPDP, 1914, 460) fãcute de Societate asupra activitãþii sale pe parcursul
anului 1914, aceasta a acordat ajutoare liberaþilor în valoare de 3.000 lei.
În anul 1912, Constantinescu-Mion arãta cã Societatea Generalã de Patronagiu nu putea
rãspunde tuturor solicitãrilor de asistare din partea liberaþilor. Mulþi dintre aceºtia ajungeau
sã recidiveze ca urmare a faptului cã integrarea lor în comunitate este prea puþin facilitatã
de stat ºi de organizaþiile de caritate. Pe perioada cât a fost director al Serviciului
Închisorilor, Dianu (1900, 34) a remarcat faptul cã situaþia liberaþilor din închisoare era
destul de vitregã: cei care aveau casã ºi familie erau trimiºi în judeþul de domiciliu, în timp
ce aceia care nu aveau casã sau familie erau lãsaþi „fãrã nicË un cãpãtîi˜”. Unii dintre ei îºi
pierdeau locuinþa ºi pãmântul pe perioada cât se aflau în detenþie, erau pãrãsiþi de familie
ºi nu erau angajaþi de nimeni pentru cã fãcuserã închisoare. De asemenea, erau urmãriþi de
„siguranþa – aºa zic eË agenþilor secreþË aË poliþie˔ (Dianu, 1900, 35) sau erau persecutaþi
de consãteni ºi alungaþi din comunitate. Unii dintre ei se întorceau la închisoare pentru a
cere ajutor, în timp ce alþii se întorceau ca deþinuþi recidiviºti dupã comiterea unor diferite
infracþiuni. Pentru îmbunãtãþirea acestei situaþii, Constantinescu-Mion (1912, 90) recomanda
„suprimarea punerii sub privigherea poliþiei, ajutorarea familiilor, ridicarea prin muncã”,
pe lângã înfiinþarea de aziluri, precum cel propus de Societatea Generalã de Patronagiu.
În alte þãri europene, problematica reintegrãrii sociale a liberaþilor din închisoare era
tratatã cu mai mult interes, existând înfiinþate o paletã mai largã de instituþii cu un astfel de
scop. Astfel, arãta Dianu (1900, 37), „sunt azile permanente, sunt stabilimente anume, unde
eË sunt adãpostiþË ºi puºË la lucru”. De asemenea, societãþile de patronagiu erau cele „care
se intereseazã de soarta condamnaþilor liberaþË, îi urmãresc de îndatã ce sunt liberaþË din
închisoare, intervin pentru eË, cautã sã fie internaþË în aceste azile, stabilimente sa˜ coloniË,
se informeazã de purtarea lor, ºi sfîrºesc prin a le gãsi de lucru, dîndu-le recomandaþiunË pe
la diferite fabricË, pe la diferiþË industriaºË ºi persoane particulare” (Dianu, 1900, 37-38).
La noi în þarã, Societatea Generalã de Patronagiu a prevãzut toate acestea în regulamentul
de organizare ºi funcþionare a secþiei pentru liberaþii din penitenciare, însã, aºa cum am
arãtat anterior, lipsa filialelor a dus la restrângerea activitãþii în zona capitalei.

Asistarea vagabonzilor, cerºetorilor ºi alienaþilor

În ceea ce priveºte al patrulea domeniu de activitate propus în Statutul ºi Regulamentul Societãþii
Generale de Patronagiu – asistarea vagabonzilor, cerºetorilor ºi alienaþilor – trebuie menþionate
câteva aspecte despre politica statutului privind aceste persoane în secolele al XVIII-lea ºi
al XIX-lea. O serie de porunci ºi acte domneºti de la sfârºitul secolului al XVIII-lea interziceau
vagabondajul, asociindu-l cu infracþionalitatea. Spre exemplu, conform consemnãrilor
fãcute de Livadã-Cadeschi (2005, 155-158) într-o istorie a instituþiilor de asistare a sãracilor,
o poruncã din 1779 a domnului Þãrii Româneºti privind paza judeþelor împotriva infractorilor
include printre suspecþi ºi vagabonzii, în timp ce în anul 1803 se porunceºte înscrierea într-un
catastih a tuturor strãinilor din capitalã. În Moldova, un act domnesc de la 1783 interzicea
vagabondajul în rândul þãranilor, iar în 1812 s-a trecut la mãsura expulzãrii vagabonzilor.
Astfel de mãsuri continuã pânã la jumãtatea secolului al XIX-lea, în încercarea statului de a
menþine sub control miºcarea populaþiei. Livadã-Cadeschi asociazã interzicerea vagabondajului
ºi includerea acestuia în sfera infracþionalitãþii cu dorinþa boierimii de menþinere a puterii
fiscale asupra þãrãnimii:

vagabondajul era incompatibil cu sistemul relaþiilor sociale ºi fiscale din þãrile române.
Obligaþiile satelor faþã de boieri, ca ºi responsabilitatea fiscalã colectivã a comunitãþilor
þãrãneºti fãceau ca ambii termeni ai relaþiilor agrare sã fie interesaþi în combaterea
16 A. Szabo / Patronagiul infractorilor ºi alte mãsuri de asistare: 1874-1936. Începuturile probaþiunii
în România

vagabondajului. Mai mult, el era adesea asociat tâlhãriei (...) mãsuri împotriva tâlhãriei
întâlnim, aproape fãrã excepþie, în timpul tuturor domnilor fanarioþi; ele vizau poate, în
egalã mãsurã, pe vagabonzi. (Livadã-Cadeschi, 2005, 156-157)

Spre sfârºitul secolului însã, conform însemnãrilor fãcute de Dianu (1900), deºi vagabon-
dajul era prevãzut de lege, în realitate acesta nu se mai pedepsea penal. Vagabonzii strãini
erau þinuþi în aresturi ºi apoi expatriaþi, iar vagabonzii români erau transportaþi dintr-un
oraº în altul „pe cale administrativ㔠(Livadã-Cadeschi, 2005, 25).
În ceea ce priveºte cerºetoria, aceasta nu era pedepsitã de lege, dar se fãcea distincþia
între cerºetoria de meserie ºi cea realã, adicã între cei care practicau cerºetoria, deºi erau
capabili sã munceascã, ºi cei care datoritã vârstei sau infirmitãþii trãiau din mila publicului.
Astfel, arãta Dianu (1900, 21), „nu trebue sã fie combãtutã de cît numaË cerºetoria de
meserie, adecã cerºetoria aceea care rezultã din dorinþa de a trãi comod fãrã a munci,
dorinþã care face pe om sã cadã în trándãvie, aceastã mamã a tuturor viciilor”. Principalele
mãsuri luate pentru stoparea cerºetoriei de meserie erau tot de naturã administrativã.
Dupã înfiinþarea sa în anul 1907, Societatea Generalã de Patronagiu ºi-a luat sarcina de
a asista adulþii vagabonzi ºi cerºetori, precum ºi pe cei care sufereau de diferite probleme
mintale. Aºa cum am arãtat anterior, filiala deschisã în judeþul Brãila avea un azil în care
puteau fi internaþi ºi asistaþi pânã la 45 de persoane cu vârste înaintate ºi inapþi pentru
muncã (Institutul Central de Statisticã, 1938). În privinþa celor care puteau sã munceascã,
conform Regulamentului publicat în anul 1913, Societatea incrimina cerºetoria de meserie
ºi îºi propunea urmãtoarele (Societatea Generalã de Patronagiu, 1913):

Societatea va mijlocì pentru internarea celor declaraþi vagabonzi într’un loc ce se va

determinà anume pentru aceasta de autoritãþile publice ºi, în special, se va intervenì pe
lângã Ministerul de Interne ºi de Culte spre a cedà în vre-un district al þãrei, una sau mai
multe mânãstiri, cu un perimetru de câteva hectare, cari se vor transformà în colonii
agricole înzestrate ºi cu ateliere, ºi destinate a adãpostì nu numai pe vagabonzi þi cerþetori,
dar þi pe alienaþii cronici ºi incurabili cari nu prezintã accese furioase sau impulsive.
Alienaþii, vagabonzii ºi cerºetorii vor fi ajutaþi de Societate, în prima linie, prin între-
buinþarea lor la lucru ºi numai în care de absolutã neputinþã de a lucrà, se vor dà mijloacele
necesare de existenþã, fie într’un azil, fie la domiciliu, cum ºi ajutorul medical necesar.
Lucrul de care se vor gãsì capabili aceste categorii de infirmi se va cãutà pe cât mai mult
posibil a fi în raport cu felul infirmitãþei individului, cu vârsta ºi sexul sãu ºi cu meseria
lui.” (Art. 65 din Regulamentul Societãþii Generale de Patronagiu publicat în 1913,
împreunã cu Statutul modificat în Adunarea Generalã din 16 decembrie 1912)

Informarea fãcutã de Societate (RPDP, 1914) despre activitatea prestatã atestã faptul cã
aceasta avea în administrare douã ateliere – unul „de cismãrie” ºi altul „de hãinãrie” –
ambele producând în acel an bunuri în valoare de peste 19.000 de lei. Pe lângã aceste
ateliere, recensãmântul realizat de Institutul Central de Statisticã (1938) mai atestã alte 18 instituþii
pentru asistenþa cerºetorilor ºi vagabonzilor cu 1.549 de locuri. Distribuþia acestor instituþii
în funcþie de apartenenþa administrativã aratã cã 6 se aflau în grija comunelor (cu 310 locuri),
4 erau particulare (cu 319 locuri), iar 8 erau de stat (cu 920 de locuri). Activitatea acestor
instituþii era destul de diversã. Unele erau specializate în „depistarea vagabonzilor”, în timp
ce altele se ocupau cu „trierea vagabonzilor”. O parte dintre acestea erau azile de noapte,
însã cele mai multe erau instituþii de reeducare cu internare pe termen lung, aºa-numitele
„colonii de muncã”, care, deºi erau destinate adulþilor, primeau ºi minori ca urmare a
 Revista de Asisten]\ Social\ nr. 3/2010 17

locurilor insuficiente din instituþiile pentru copiii moralmente abandonaþi. Aceste 18 instituþii
atestate de Institutul Central de Statisticã (1938) sunt:
• Adãpostul pentru trecãtorii sãraci din Mãrculeºti (5 locuri, înfiinþat de Societatea „Ezras
Aniim” în anul 1906, în jud. Soroca);
• Aºezãmântul pentru asistenþa defectivilor din ªipote (colonie de muncã pentru copii ºi
adulþi cu 40 de locuri, înfiinþatã de stat în anul 1920, în jud. Iaºi);
• Azilul comunal de noapte Tighina (adãpostirea oamenilor sãraci);
• Azilul de noapte Cetatea-Albã (37 de locuri pentru adãpostirea oamenilor sãraci, înfiinþat
comunal în anul 1918);
• Azilul de noapte Hotin (5 locuri pentru adãpostirea sãracilor strãini, înfiinþatã de parohie
în anul 1877);
• Azilul de noapte al Municipiului Timiºoara (120 de locuri pentru adãpostirea sãracilor
pe timp de iarnã, înfiinþat comunal în anul 1931);
• Azilul de noapte Cernãuþi (300 de locuri pentru adãpostirea provizorie a persoanelor
nevoiaºe ºi lipsite de adãpost, fãrã restricþii privind vârsta sau confesiunea, înfiinþat de
Societatea „Azilul” în anul 1924);
• Biroul de triaj Iaºi (8 locuri pentru adunarea vagabonzilor ºi cerºetorilor bãtrâni, infirmi
ºi copiii pentru internare în colonii, înfiinþat comunal în anul 1922);
• Colonia de muncã Berzoaia (60 de locuri pentru reeducarea prin muncã a contra-
venienþilor la legea pentru înfrânarea vagabondajului ºi cerºitului, înfiinþatã de stat în
anul 1926, în jud. Caraº);
• Colonia de alienaþi ºi de muncã Baloteºti (100 de locuri pentru asistarea bolnavilor
alienaþi, înfiinþatã de stat în anul 1934, în jud. Ilfov);
• Colonia de muncã Bobeºti-Bãlãceanca (180 de locuri pentru adãpostirea bãtrânilor,
înfiinþatã de stat în anul 1899, în jud. Ilfov);
• Colonia de muncã Plevna (100 de locuri pentru reeducarea prin muncã a vagabonzilor
ºi cerºetorilor, înfiinþatã de stat în anul 1924, în jud. Ialomiþa);
• Colonia de muncã Galata (180 de locuri pentru înfrânarea vagabondajului ºi cerºetoriei,
înfiinþatã de stat în anul 1855, în jud. Iaºi);
• Colonia de muncã Rãchitoasa (140 de locuri pentru adãpostirea bãtrânilor ºi a infirmilor
fãrã sprijin familiar, înfiinþatã de stat în anul 1885, în jud. Tecuci);
• Colonia de muncã Taraclia (120 de locuri pentru reeducarea prin muncã ºi adãpostirea
bãtrânilor infirmi, înfiinþatã de stat în anul 1922, în jud. Tighina);
• Colonia de reeducare Tarcia (80 de locuri pentru ocrotirea bãtrânilor sãraci ºi reeducarea
vagabonzilor, înfiinþatã comunal în anul 1863, în judeþul Cluj);
• Societatea filantropic㠄Azilul de noapte” din Iaºi (9 locuri pentru adãpostirea nevoiaºilor,
înfiinþatã în anul 1927);
• Triajul de vagabonzi Bucureºti (65 de locuri pentru depistarea ºi trierea vagabonzilor,
înfiinþatã comunal în anul 1921).

Pe lângã aceste instituþii, Dianu (1900) menþioneazã încã 2 azile pentru cerºetori infirmi
ºi bãtrâni: unul în Brîncoveni, judeþul Romanaþi, administrat de Direcþia Generalã a
Serviciului Sanitar, ºi un altul în Craiova, administrat de Biserica Madona Dudu.
Despre ajutorul acordat de aceste instituþii cerºetorilor ºi vagabonzilor care nu pot munci, Dianu
(1900, 23) aprecia c㠄abia alinã timporal mizeria, ºi lipsa ºi suferinþa încep din no˜”. Aceastã
apreciere, fãcutã în primul an al secolului XX, pare veridicã din moment ce majoritatea institu-
þiilor atestate de Institutul Central de Statisticã au fost înfiinþate ulterior discursului þinut de Dianu
la Ateneul Român. Chiar ºi aºa, numãrul de locuri asigurat de aceste instituþii dupã anul 1930 –
puþin peste 1.500 – era insuficient pentru o populaþie a României recenzatã de Institutul Central
de Statisticã la acea datã la peste 14 milioane (Institutul Naþional de Statisticã, 2007).
18 A. Szabo / Patronagiul infractorilor ºi alte mãsuri de asistare: 1874-1936. Începuturile probaþiunii
în România

La nivel european, asistarea vagabonzilor, a cerºetorilor ºi a persoanelor cu probleme de

sãnãtate mintalã a început înainte de secolul XX. Spre exemplu, conform consemnãrilor
fãcute de Dianu (1900), legea belgianã de la 1891 care incrimina cerºetoria ºi vagabondajul
dãdea posibilitatea neaplicãrii unei pedepse dacã aceste persoane acceptau sã fie internate în
diferite stabilimente, precum „Depozitul pentru cerºetor˔ sau „Casa de refugiu pentru vaga-
bond˔ – „aci sunt supuºË la lucru, învãþînd cu modul acesta o meserie ºi agonisindu’ºË ºi
un capital” (Dianu, 1900, 22). În Germania fuseserã deja înfiinþate colonii de munc㠖
Arbeiter-colonien – „unde lucreazã ºi’ºË cîºtigã existenþa ºi oameniË liberË, carË n’a˜ de
lucru” (Dianu, 1900, 37). De asemenea, societãþile de patronagiu aveau o activitate intensã:
identificau persoanele aflate în risc, interveneau pentru internarea acestora în diferite
stabilimente, le motivau sã munceascã ºi le ofereau recomandãri în vederea integrãrii în
muncã. Prin intermediul acestor activitãþi, societãþile de patronagiu îºi aduceau contribuþia
la prevenirea infracþionalitãþii.

Schimbãrile în materie penalã dupã anul 1936. Câteva concluzii

Acestea au fost principalele domenii de activitate ale Societãþii Generale de Patronagiu din þara
noastrã în perioada 1907-1936: asistarea minorilor infractori sau aflaþi în riscul de a comite o
infracþiune, a adulþilor din penitenciare, a liberaþilor din închisoare, precum ºi a vagabonzilor,
cerºetorilor ºi celor cu probleme mintale. Dupã cum am putut vedea, aceste activitãþi se înscriau
în curentul de gândire european ºi, deºi exista o bazã legislativã (Legea asupra regimului
închisorilor de la 1874, Legea nr. 809 din data de 24 martie 1908 privind înfiinþarea Societãþii
Generale de Patronagiu, Statutul ºi Regulamentul Societãþii modificat în 1913), slaba finanþare
ºi sprijinul redus din partea ministerului de resort ºi a administraþiilor locale au împiedicat
extinderea mãsurilor de asistare acordate de Societate pe întregul teritoriu românesc.
De asemenea, intrarea în vigoare a Codului penal Carol al II-lea în anul 1936 a însemnat
noi reforme pentru sistemul penal din þara noastrã (Ministerul Justiþiei, 1938). Atribuþiile
privind executarea pedepselor au fost transferate de la Ministerul de Interne în subordinea
Ministerului Justiþiei. De asemenea, au fost introduse noi instituþii penale, precum liberarea
condiþionatã ºi mãsura de siguranþã a libertãþii supravegheate, în sfera cãrora avea atribuþii
ºi Societatea Generalã de Patronagiu. Astfel, art. 50 din noul Cod penal prevedea ca:
Pe lângã fiecare tribunal va funcþiona o societate de patronaj, sub supravegherea ministrului
justiþiei, ajutat de consiliul central, în vederea reclasãrii sociale a condamnaþilor liberaþi ºi
pentru îndeplinirea atribuþiunilor legale referitoare la minori. Aceste societãþi vor fi
conduse de magistraþii instanþelor din localitate. (Art. 50 din Codul penal Carol al II-lea
republicat în anul 1938, ediþie oficialã)

Dupã liberare, fiecare condamnat avea obligaþia de a gãsi un loc de muncã, putând fi
asistaþi în acest sens de o societate de patronaj. Supravegherea liberaþilor în comunitate era
asiguratã de primãrie sau de poliþia localitãþii. Cât priveºte minorii în vârstã de pânã la
12 ani ºi pe cei între 12 ºi 15 ani fãrã discernãmânt, potrivit art. 140 din acest Cod penal,
instanþa îi putea încredinþa unei societãþi de patronaj în vederea reeducãrii. De asemenea,
faþã de minorii cu vârsta între 12 ºi 15 ani care au avut discernãmânt la comiterea faptei,
precum ºi a celor cu vârsta peste 15 ani, instanþa putea lua mãsura libertãþii supravegheate
ºi putea încredinþa monitorizarea executãrii în sarcina unei societãþi de patronaj. Aceste
prevederi legislative au fost caracterizate de Murgeanu, Rachieru ºi Cheschebec (2005),
într-o istorie a asistenþei sociale din þara noastrã, ca fiind de naturã liberalã, instituind
principiul mãsurii mai favorabile, adicã de folosire cu prioritate a mãsurilor de supraveghere
ºi asistare în comunitate, lãsând ca o ultimã alternativã internarea minorului în închisorile
corecþionale.
 Revista de Asisten]\ Social\ nr. 3/2010 19

Acestea sunt ultimele menþiuni în legislaþia penalã din þara noastrã privind societãþile de
patronagiu7 . Urmãtorul Cod penal, intrat în vigoare în anul 1968 ºi care este încã în vigoare,
nu face nici o precizare privind astfel de instituþii. Mãsurile de asistare a infractorilor se
diminueazã în perioada regimului comunist, ca de altfel majoritatea mãsurilor de asistare
socialã. Pe perioada liberãrii condiþionate, supravegherea condamnaþilor era realizatã de
cãtre poliþie (sau miliþie, pentru a folosi termenul de la acea datã). În ceea ce priveºte
minorii, o mãsurã legislativã cu însemnãtate pentru asistarea infractorilor este Decretul
nr. 218 din 1977 prin care pedeapsa cu închisoarea de pânã la 5 ani putea fi înlocuitã cu
munca, iar minorii între 14 ºi 18 ani erau încredinþaþi „colectivelor în care aceºtia muncesc
sau învaþ㔠(art. 2). Abia dupã cãderea regimului comunist, în anul 1992, a fost introdusã
în Codul penal, prin Legea nr. 104, instituþia suspendãrii executãrii pedepsei sub supraveghere,
aºa numitul sursis avec mise à l’épreuve, ºi care reprezintã forma juridicã de bazã pentru
instituþia probaþiunii în România ºi în cele mai multe state europene. În prezent, aceste
începuturi ale probaþiunii în þara noastrã constituie rãdãcini pe care le putem privi ca puncte
de reper, le putem înþelege neajunsurilor ºi putem reînnoi o tradiþie.

Note
1. Probabil între 1875 ºi 1910.
2. C. Rãdulescu a fost Secretarul General al Societãþii Generale de Patronagiu pânã în anul 1913.
3. Institutul Central de Statisticã (1938, 74) foloseºte în locul sintagmei „copii abandonaþi
moralmente” pe cea a „copilului cu probleme”, fiind vorba de acel copil care „prezintã o problemã
oarecare din punctul de vedere al conduitei: copilul care minte, furã, vagabondeazã, distruge,
copilul psihopat, prostituatele minore etc.”. ICS face diferenþa între aceºtia ºi „copiii care au
ajuns în faþa tribunalelor”, pe care îi numeºte „minori delincvenþi”. Statutul Societãþii Generale
de Patronagiu face referire la minorii delincvenþi prin sintagma „copii aflaþi în aresturi”.
4. Pentru o istorie a mãsurilor de asistenþã socialã, se recomandã Murgeanu, Rachieru ºi
Cheschebec (2005).
5. În zilele noastre, conform unei statistici furnizate de Administraþia Naþionalã a Penitenciarelor
la 3 iunie 2008, minorii reprezentau un procent de 1,64% din totalul populaþiei carcerale
(penitenciare, spitale penitenciar, penitenciare pentru minori ºi tineri ºi centre de reeducare).
6. Pentru o incursiune ineditã asupra vieþii carcerale (doine din lumea detenþiei) se recomandã
Munteanu (2007).
7. Nu au fost identificate surse care sã ateste momentul exact în care s-a stins activitatea Societãþii
Generale de Patronagiu în þara noastrã.

Referinþe
Administraþia Naþionalã a Penitenciarelor (2008) Situaþia privind capacitatea de cazare a unitãþilor ºi
efectivele acestora la data de 03.06.2008. Disponibil on line la adresa: http://www.anp-just.ro.
Accesat la data de 20 iunie 2008.
Balahur, D. (2002) Pluralismul socio-juridic ºi reglementarea probaþiunii: standarde legislative
universale ºi europene. În Durnescu, I. (coord) Manualul consilierului de reintegrare socialã
ºi supraveghere. Craiova: Editura Themis, 15-55.
Basler-Pierson, M.-C. [i Screvens, R. (1980) La probation en Belgique. Premier bilan quinquennal.
Bruxelles: Centre National de Criminologie. Publication no. 10.
Cojocar, M. (2006) Catalogul timbrelor fiscale ºi vignetelor româneºti. 1856-2006. 150 de ani de
timbru fiscal românesc. [f.l.] [f.e.].
Constantinescu-Mion, I. (1912) Societãþile de patronare. În Revista penitenciarã ºi de drept
penal. I (2, martie-aprilie), 86-91.
Constantinescu-Mion, I. (1914a) Regimul educativ în închisorile de Minori. În Revista penitenciarã
ºi de drept penal. III (10, octombrie), 346-360.
 20 A. Szabo / Patronagiul infractorilor ºi alte mãsuri de asistare: 1874-1936. Începuturile probaþiunii
în România

Constantinescu-Mion, I. (1914b) Regimul educativ în Închisorile de Minori (urmare). În Revista

penitenciarã ºi de drept penal. III (12, decembrie), 430-436.
Decretul nr. 218 din 12 iulie 1977 privind unele mãsuri tranzitorii referitoare la sancþionarea ºi
reeducarea prin muncã a unor persoane care au sãvârºit fapte prevãzute de legea penalã,
publicat în Buletinul Oficial nr. 71 din 17 iulie 1977.
Dianu, G. I. (1900) Societãþile de patronagiu. Bucure[ti: Institutul de Arte Grafice Carol Göbl.
Dianu, G. I. (1901) Istoria închisorilor din România. Studiu comparativ. Legi ºi obiceiuri. Cu 18 planºe
ºi 2 tabele statistice. Ed. a III-a. Bucure[ti: Tipografia Curþii Regale, F. Göbl FiË.
Harris, R. (1997) Developments in probation: an international perspective. În Villé, Renaud,
Zvekic, Ugljesa ºi Klaus, Jon F. (eds). Promoting probation internationally. Rome: United
Nations Interregional Crime and Justice Research Institute. Publication no. 58. UN Publications
Sales No. E.98.III.N.1, 38-43.
Harris, R. [1995](2005) Probation round the world. Origins and development. În Hamai, Koichi,
Harris, Robert, Villé, Renaud, Hough, Mike ºi Zveikc, Ugljisa. (eds). Probation round the
world: a comparative study. Londra: Routledge, 25-66.
Ignatieff, M. (1981) State, Civil Society, and Total Institutions: A Critique of Recent Social
Histories of Punishment. În Crime and Justice, 3, 153-192.
Institutul Central de Statisticã (1938) Instituþiunile de asistenþã socialã ºi de ocrotire. Rezultatele
recensãmântului Instituþiunilor de asistenþã socialã ºi de ocrotire din 1 ianuarie 1936.
Bucureºti: Editura Institutului Central de Statisticã.
Institutul Naþional de Statisticã (2007) Bazã de date TEMPO online. Bucureºti: INS. Disponibil
on line la http://statistici.insse.ro. Accesat la data de 23 octombrie 2008.
Lauwers, C. (2008) Belgium. În Kalmthout, Anton M. van ºi Durnescu, Ioan. (eds). Probation
in Europe. Nijmegen: Wolf Legal Publishers, 75-108.
Legea nr. 104 din 22 septembrie 1992 pentru modificarea ºi completarea Codului penal, a
Codului de procedur\ penalã ºi a altor legi, precum ºi pentru abrogarea Legii nr. 59/1968 ºi
a Decretului nr. 218/1977, publicatã în Monitorul Oficial nr. 244 din 1 octombrie 1992.
Legea nr. 169 din 26 ianuarie 1874 asupra regimului închisorilor, publicatã în Monitorul Oficial
nr. 26 din 1(13) februarie 1874.
Livadã-Cadeschi, L. (2001) De la milã la filantropie: instituþii de asistare a sãracilor din Þara
Româneascã ºi Moldova în secolul al XVIII-lea. Bucureºti: Editura Nemira.
Ministerul Justiþiei (1938) Codul penal Carol al II-lea, ediþie oficialã. Bucureºti: Atelierele de
tipografie ºi cartonat Penit. „Vãcãreºti”.
Munteanu, M. (2007) Folclorul detenþiei. Formele privãrii de libertate în literatura poporanã.
Studiu, tipologie, antologie de texte ºi glosar. Bucureºti: Editura Valahia.
Murgescu, M.-L., Rachieru, S. ºi Cheschebec, R.L. (2005) Final Report of the Romanian
Research Team for the „History of Social Work in Eastern Europe. 1900-1960” Project. Disponibil
on line la adresa http://www.sweep.uni-siegen.de/content/Results/Final_Reports_PDFs/
Romania_Finalreport.pdf. Accesat la data de 15 noiembrie 2008.
Niculescu, Sim. E. (1912) Liberarea condiþionalã. În Revista penitenciarã ºi de drept penal. I
(3, mai-iunie), 195-200.
Raynor, P. [i Vanstone, M. (2002), Understanding community penalties: probation, policy and
social change. Buckingham: Open University Press.
RPDP (1912) Informaþiuni. Congresul de Patronaj de la Anvers. În Revista penitenciarã ºi de
drept penal. I (1, ianuarie-februarie), 42-43.
RPDP (1914) De la societatea de patronaj. În Revista penitenciarã ºi de drept penal, III, 12, 459-460.
Societatea Generalã de Patronagiu (1913) Statutele modificate în Adunarea Generalã din
16 Decembrie 1912 ºi aprobate prin Jurnalul Consiliului de Miniºtri No. 901 din 6 aprilie
1913 ºi Regulamentul Societãþii. Bucureºti: Tipografia Profesionalã Dimitrie C. Ionescu.
Starse (1914) Vagabondajul. În Revista penitenciarã ºi de drept penal. III (4, aprilie). 140-145.
Valck, Sabine de (2000) „Belgium”. În Kalmthout, A.M. van and Derks, Jack T.M. (eds) Probation
and Probation Services. A European Perspective. Nijmegen: Wolf Legal Publishers, 61-91.
Vanstone, M. (2008) The International Origins and Initial Development of Probation. An Early
Example of Policy Transfer. În The British Journal of Criminology, 48, 735-755.

View publication stats