ANATOMIE ANUL I

Aparatul Respirator si
Urogenital la Pasari

|Prof. univ. Dr. Dr. h.c. Gabriel PREDOI

 Aparatul respirator la pasăre

Cuprinde în esență aceleași segmente ca și aparatul respirator de la mamifere, dar

prezintă și deosebiri importante, pe care le vom prezenta în continuare.
Narinele
Sunt plasate în apropierea bazei valvei superioare paramedian. Fiecare nară are formă de
fantă ovalară cu axul mare longitudinal. La palmipede, narina este circumscrisă de o formațiune
epidermică cu aspect cerat (ceroma).
Cavitățile nazale
Sunt separate în plan median printr-un sept nazal subțire, cartilaginos care la palmipede
este perforat de un orificiu la nivelul narinelor. Posterior, cavitățile nazale comunică cu cavitatea
buco-faringiană prin coane, reprezentate prin fisura anterioară de la nivelul tavanului cavității
bucale.
În fiecare cavitate nazală se găsesc trei corneți nazali: rostal, mijlociu și aboral. Între
cornetul rostral și cel mijlociu se observă orificiul de deschidere anterioară a canalului lacrimo-
nazal. Cornetul nazal caudal este structurat printr-o lamă osoasă fină desprinsă de pe etmoid.
Cavitatea lui comunică cu sinusul infraorbitar. Sinusurile infraorbitare (drept și stâng) sunt
singurele sinusuri paranazale prezente la pasăre. Iau naștere prin hernierea mucoasei ce
căptușește cornetul nazal caudal și sunt dispuse rostro-ventral față de orbită, ajungând până sub
piele.
Laringele
Apare ca o proeminență fisurată median, dispusă în partea caudală a planșeului cavității
buco-faringiene. Spre deosebire de mamifere, laringele nu are rol fonator la pasăre, lipsind
corzile vocale.
Scheletul laringelui este reprezentat prin cartilajele: cricoid, tiroid, procricoid și
aritenoide. Epiglota lipsește. Cricoidul este cel mai dezvoltat cartilaj al laringelui și circumscrie
cea mai mare parte a cavității laringiene. Prezintă o porțiune ventrală lățită caudal, care se
îngustează progresiv în sens cranial. Această porțiune ventrală se prelungește bilateral prin câte o
lamă care se efilează și se recurbează spre planul median dorsal. Cartilajul tiroid, relativ redus,
este sudat la extremitatea cranială a porțiunii ventrale a cartilajului cricoid. Procricoidul este un
cartilaj redus, dispus între extremitățile dorsale ale lamelor cricoidului, cu care se articulează prin
sindesmoză. Aritenoidele sunt dispuse anterior de cartilajele precedente și circumscriu intrarea în
cavitatea laringiană.
Musculatura laringelui este mai slab reprezentată decât la mamifere și cuprinde:
mușchiul dilatator al glotei, cu originea pe fața laterală a lamei cricoidului și inserția pe
porțiunea ventrală a aritenoidului,
mușchiul constrictor al glotei, cu originea pe fața medială a cartilajului cricoid și inserția
mobilă pe porțiunea ventrală a aritenoidului,
mușchiul laringo-hioidian, inserat cranial pe bazihioid, iar caudal pe cricoid, trage cranial
laringele, și
mușchiul sterno-laringian, inserat pe stern și pe cricoid, cu rol de coborâtor al laringelui.
Traheea
Este formată din inele traheale complete care au tendința de a se osifica în timp. În
cavitatea toracică, dorsal de baza cordului, traheea se bifurcă în bronhiile principale. Traheea în
porțiunea terminală și bronhiile la origine, prezintă pereții modificați și dau naștere la acest nivel
unei formațiuni specifice păsărilor, numită sirinx sau laringe fonator, unde se produc sunetele
specifice. La acest nivel, între fețele laterale ale traheei și fețele laterale ale bronhiilor principale,
scheletul cartilaginos este înlocuit prin câte o membrană timpaniformă externă.
La fața medială, fiecare bronhie principală prezintă în apropierea locului de covergență
cu bronhia simetrică, o membrană timpaniformă internă. La locul de convergență a celor două
bronhii principale se găsește o formațiune cartilaginoasă numită pesulus, care proemină sub
formă de creastă în lumenul traheei. Pe marginea liberă, pesulusul prezintă o membrană
semilunară bogată în fibre elastice, care se numește membrană vibratorie.
La rățoi, membranele timpanice lipsesc, iar în partea stângă a sirinxului se formează o
dilatație saciformă ovoidală, denumită tambur sau bulă timpaniformă ai cărei pereți se osifică în
timp.
Musculatura traheei este diferit dispusă față de mamifere și este reprezentată prin
următorii mușchi:
 mușchiul traheal lateral, dispus sub formă de bandă longitudinală, pe fața laterală a
traheei de la cartilajul cricoid la ultimele inele traheale, cu rol de a scurta traheea și a
coborî laringele,
mușchiul sterno-laringian, se inseră caudal în comun cu simetricul pe carena sternală,
trece inițial la fața ventrală a traheei, iar ulterior pe fața ei laterală și se inseră în final pe
lama cartilajului cricoid, având același rol ca mușchiul precedent și
mușchiul sterno-traheal, situat la baza gâtului, are inserția fixă pe procesul costal al
sternului, iar inserția mobilă pe fețele laterale ale traheei în treimea ei caudală. Scurtează
traheea când se contractă sinergic cu congenerul sau o deviază lateral când se contractă
singur.
Bronhiile principale
Iau naștere prin bifurcația terminală a traheei deasupra bazei cordului. Fiecare bronhie
principală abordează pulmonul corespunzător la nivelul hilului acestuia, dispus pe fața ventrală
la limita dintre treimea cranială și treimea mijlocie a pulmonului. Au în structură inele
cartilaginoase incomplete. Fiecare bronhie principală are în afară de porțiunea extrapulmonară, și
o redusă porțiune intrapulmonară care se va continua cu rețeaua bronhială din structura
pulmonului.
Pulmonii
Ocupă compartimentele laterale ale cavității toracice, sunt egali în volum, nu sunt lobați,
nu sunt acoperiți cu pleură și sunt mulați pe coaste și pe șanțurile costo-vertebrale. Au culoare
roz-roșcată și nu își modifică volumul în timpul respirației.
Pulmonul prezintă două fețe, două margini și două extremități. Fața dorsală sau costală
este convexă și prezintă șanțuri transversale care reprezintă amprentele adânci lăsate de coastele
dorsale. Această față aderă printr-un strat de țesut conjunctiv la peretele latero-dorsal al cavătății
toracice. Fața ventrală sau septală, ușor concavă, aderă la diafragmul fibros printr-un strat redus
de țesut conjunctiv. Pe această față se află hilul pulmonar, dar și orificii de origine ale sacilor
aerieni. Marginea dorsală (medială), este groasă și ocupă șanțul vertebro-costal inferior, iar
marginea laterală este subțire și convexă și ajunge deasupra inserției laterale a diafragmului
fibros. Extremitatea cranială ajunge la nivelul primei coaste, iar extremitatea caudală poate
depăși ultima coastă în sens caudal.
 Structura pulmonului include: rețeaua bronhică, țesut conjunctiv, vase și nervi. Rețeaua
bronhică realizează un sistem tubular foarte ramificat, cu originea în bronhia principală și
terminat prin parabronhii.
Bronhia principală reprezintă practic, porțiunea intrapulmonară a bronhiei rezultată prin
bifurcația traheală. Numită și mezobronhie, ea poate prezenta în apropierea originii o dilatație
numită vestibul bronhic, apoi străbate pulmonul în sens caudal, iar la extremitatea caudală a
acestuia este în continuitate cu sacul aerian abdominal corespunzător. Mezobronhia emite pe
traiect bronhii secundare care după traiect și orientare sunt sistematizate în bronhii secundare:
latero-dorsale, medio-dorsale, latero-ventrale și medio-ventrale. Unele bronhii cu orientare
ventrală sunt în legătură cu sacii aerieni.
Din bronhiile secundare se desprind bronhiile terțiare sau parabronhiile care fac legătura
între diferitele categorii de bronhii secundare. O parabronhie împreună cu țesutul conjunctiv care
o înconjoară formează un lobul pulmonar. Procesul de hematoză are loc la nivelul parabronhiilor.
Sacii aerieni
Sunt structuri specifice păsărilor care rezultă prin hernierea mucoasei bronhiilor în afara
pulmonilor. Această mucoasă este întărită la exterior printr-o lamă conjunctivo-elastică.
În esență, sacii aerieni sunt rezervoare pline cu aer care trimit diverticule între pereții
cavităților corporale și organe, printre organe sau în interiorul unor oase pe care le pneumatizeză.
Ei au funcții multiple: asigură ventilația pulmonară, contribuie la reglarea temperaturii generale a
corpului, scad greutatea specifică a corpului favorizând zborul și înotul, asigură temperatura
necesară spermatogenezei prin contactul cu testiculele, protejează măduva în canalul vertebral,
suplinind lipsa lichidului cefalo-rahidian.
Sacii aerieni sunt în număr de nouă: patru sunt perechi (cervicali, toracli craniali, toracali
caudali și abdominali) și unul este impar (sacul aerian interclavicular).
Sacii aerieni cervicali – fiecare are o porțiune ușor dilatată plasată în cavitatea toracică,
prelungită cranial prin canalele transverse ale vertebrelor cervicale până la vertebra a III-a
cervicală. Prezintă diverticule care ajung sub pielea gâtului, în vertebrele cervicale și toracale
cărora le conferă caracter pneumatic, și în canalul vertebral.
Sacul aerian interclavicular – impar, situat între ramurile claviculei, este voluminos și
prezintă diverticule intratoracice în jurul traheei, esofagului, cordului, sirinxului, precum și
diverticule extratoracice, reprezentate bilateral prin diverticululele axilar și humeral.
 Sacii toracali craniali – sunt dispuși simetric, în partea cranială a cavității toracice, sub
diafragmul orizontal.
Sacii toracici caudali (lipsesc la curcă) – sunt plasați în partea caudală a cavității
toracice și sunt despărțiți de sacii aerieni abdominali prin diafragmul muscular.
Sacii aerieni abdominali – sunt cei mai voluminoși și se întind dinapoia diafragmului
toraco-abdominal până la cloacă. Fiecare sac abdominal reprezintă o continuare a mucoasei
mezobronhiei, de la nivelul ostiumului abdominal al pulmonului corespunzător. Extremitatea
caudală a sacului abdominal vine în raport cu pereții cavității abdomino-pelvine, iar medial emite
diverticule printre diferitele viscere abdominale. În sens latero-ventral se detașează diverticulul
femural și diverticulele acetabulare dispuse cranial și caudal de articulația coxo-femurală.
De reținut faptul că la pasăre prin prezența sacilor aerieni, hematoza se realizează atât în
inspirație cât și în expirație.
Cavitatea toracică la pasăre
Este relativ redusă, lipsește pleura (implicit cavitatea pleurală) și sunt prezente două
diafragme. Diafragmul muscular (vertical sau toraco-abdominal) este dispus oblic în sens cranio-
ventral între cavitatea toracică și cavitatea abdominală. Are în structură fibre musculare reduse.
Diafragmul fibros (orizontal sau pulmonar) se inseră dorsal pe creasta vertebrală ventrală din
regiunea toracală, lateral pe fața internă a peretelui costal, iar caudal ajunge la diafragmul
muscular.
Datorită celor două diafragme, cavitatea toracică este împărțită în trei compartimente
dintre care unul median, dezvoltat în care este plasat cordul și esofagul, și două compartimente
laterale în care sunt plasați pulmonii.

Aparatul urinar la pasăre

Este alcătuit din doi rinichi și două uretere corespunzătoare, care se deschid caudal în
urodeum (compartimentul mijlociu al cloacei). Bazinetul, vezica urinară și uretra lipsesc la
pasăre.
Rinichii
Au formă alungită, culoare brun-roșcată și ocupă lojele renale delimitate de
anfractuozitățile de pe fața ventrală a osului iliac și a osului lombo-sacral. Fiecare rinichi este
împărțit în trei lobi (cranial, mijlociu și caudal) inegali, prin ramuri ale arterei iliace externe și
arterei ischiatice. Lobul cranial vine în raport cu glanda suprarenală și cu gonada masculină sau
feminină.
Nu există o capsulă renală propriu-zisă, iar parenchimul renal nu poate fi sistematizat în
zonă corticală și medulară. Numărul de nefroni este mai mare comparativ cu cel de la mamifere,
iar păsările sunt animale uricotelice. De la nivelul nefronilor, urina este drenată prin canale
colectoare care prin confluare devin din ce în ce mai mari și se deschid direct în ureter.
Ureterul își are originea în apropierea polului cranial al rinichiului și are inițial traiect
prin parenchimul renal, la marginea medială a rinichiului. Pe traiect, primește afluența canalelor
colectoare. În treimea caudală a rinichiului, ureterul are traiect extrarenal, la marginea medială a
lobului caudal, apoi se dirijează caudal pe tavanul cavității abdomino-pelvine (la mascul medial
de canalul deferent corespunzător). În final cele două uretere se deschid pe tavanul urodeumului
prin câte un orificiu circumscris de un pliu mucos.

Aparatul genital mascul la pasăre

Are în componență două testicule, două epididime, două canale deferente care se deschid
caudal în proctodeum și organul copulator. La pasăre, lipsesc glandele genitale accesorii și
uretra.
Testiculele spre deosebire de mamifere nu migrează de la locul de origine, ci rămân pe
tavanul cavității abdominale unde sunt suspendate prin câte un mesorchium scurt. La pasăre,
testiculele sunt mult mai voluminoase comparativ cu cele de la mamifere, iar dimensiunile lor
cresc considerabil în perioada împerecherii. De exemplu, la cocoș în perioada de repaus,
testiculul are o lungime de 1,5 – 2,5 cm, iar în perioada de împerechere ajunge la 5 – 6 cm
lungime. La rățoi, este mai dezvoltat comparativ și poate ajunge la 7 – 8 cm lungime.
Testiculele au culoare alb-gălbuie și consistență moale. Albugineea testiculară este fină și
elastică, și trimite în parenchim septumuri fine care nu compartimentează testiculul în lobuli și
nu vor forma un mediastin testicular. Spermatogeneza se desfășoară mult mai rapid la nivelul
tubilor seminiferi decât la mamifere. În apropierea polului capitat al testiculului, tubii seminiferi
realizează o redusă rețea testiculară, din care pornesc câteva canalicule eferente care converg și
dau naștere canalului epididimar plasat în epididim.
 Epididimul este foarte redus, de formă conică, plasat la partea medială a testiculului între
foițele mezorchiului.
Canalul deferent apare ca un canal lung, îngust, cu peretele subțire și culoare alburie.
Este foarte sinuos pe lungimea lui și se interpune între epididim și proctodeum. În porțiunea
cranială, canalul deferent este plasat pe fața ventrală a rinichiului corespunzător. Ulterior, se
plasează lateral de ureter pe care îl urmărește pe tavanul cavității până la nivelul cloacei. La
extremitatea caudală, canalul deferent prezintă o dilatație ampulară redusă, cu rol de rezervor al
spermei. Porțiunea postampulară a canalului deferent, cu o lungime de circa un cm, constituie
porțiunea rectilinie a acestuia, care se va deschide în vârful unei papile proctodeale situată la
baza organului copulator.
Organul copulator
Este plasat pe podeaua proctideumului și are la bază corpurile vasculare. Acestea conțin
numeroase capilare arteriale, incluse în sinusuri limfatice, care sunt în comunicare cu sistemul
limfatic din structura organului copulator. Erecția este asiguratî prin aflux limfatic.
La cocoș, organul copulator este reprezentat printr-o papilă copulatoare cu lungimea de
1,5 – 2 cm. Are în structură trei corpi cavernoși redimentari, doi laterali și unul median. Acesta
din urmă fiind plasat sub nivelul celor laterali. Mucoasa care acoperă corpii cavernoși, va
delimita pe fața dorsală a organului copulator un șanț median prin care se scurge sperma în
momentul copulației.
La palmipede, penisul este foarte bine reprezentat, ajungând la rățoi în timpul erecției la 6
– 8 cm lungime, iar la gâscan până la 15 cm. Are în structură doi corpi cavernoși, răsuciți pe
lungimea lor, unul în jurul celuilat. Astfel, penisul are formă de tirbușon, iar șanțul spermatic are
traseu spiralat. El este delimitat de două cute mucoase erectile care în momentul copulației îți
apropie marginile libere, transformându-l într-un conduct prin care se scurge sperma. Mucoasa
care acoperă organul copulator prezintă papile conice cornificate dispuse în șiruri transversale.
Aceste papile au vârful orientat cranial. În repaus, penisul la palmipede este plasat pe podeaua
proctodeumului într-o cavitate cu aspect de deget de mănușă, din care iese prin întoarcerea
acestuia pe dos, în momentul copulației.
 Aparatul genital femel la pasăre

Este reprezentat la pasărea adultă prin ovarul și oviductul stâng. În primele faze ale
ontogenezei, până la stadiul de indiferență sexuală, cele două ovare se dezvoltă simeric. Ulterior,
ovarul drept regresează, iar cel stâng evoluează la stadiul de ovar funcțional.
Ovarul are aspect de ciorchine și este format din ovisaci în diferite faze de evoluție.
Fiecare ovisac este menținut printr-un mezou propriu derivat din seroasa peritoneală. Topografic,
ovarul este plasat pe tavanul cavității abdominale în raport cu lobii renali craniali. Dimensiunile
ovisacilor variază foarte mult în raport cu vârsta păsării și cu fazele ciclului de ouat.
Ovisacii aflați în primele stadii de evoluție sunt mici, de culoare alburie, iar cei maturi au
culoare alb gălbuie sau galben portocalie și diametrul de 3 – 5 cm. Fiecare ovisac conține un
ovocit acoperit de granuloasă (un strat de celule foliculare), peste care se suprapune membrana
foliculară. Aceasta din urmă este puternic vascularizată, cu excepția zonei ecuatoriale care este
avasculară și se numește stigmă. În momentul ovulației, membrana foliculară se rupe la nivelul
stigmei, iar ovocitul eliminat va fi coptat în pavilionul oviductului.
Oviductul
Este un organ tubular, lung și sinous, neuniform calibrat, interpus între ovar și cloacă.
Este menținut în topografia specifică, printr-un mezou dorsal care il suspendă la tavanul cavității
abdominale și care include vasele și nervii organului, și un mezou ventral care include fibre
musculare netede. Ca și în cazul ovarului, dimensiunile oviductului variază în funcție de vârsta
păsării și de starea funcțională, ajungând la găinile ouăoare până la 60 – 70 cm. În afara
perioadei de ouat sau în timpul clocitului, oviductul regresează, ajungând până la 18 cm.
Pe lungimea lui, oviductul prezintă cinci segmente cu structură diferită la nivelul
peretelui, fiecare segment având un anumit rol în procesul de formare a oului. Aceste segmente
în sens cranio-caudal sunt: infundibul (pavilion), magnum, istm, uterus și vagina.
Infundibulul are formă de pâlnie, cu marginea liberă ușor franjurată. Are rolul de a capta
ovocitul expulzat în urma dehiscenței foliculare. La acest nivel se produce și fecundația.
Magnum (porțiunea glandulară) este segmentul în care se elaborează albușul oului. Este
un segment lung (30 – 40 cm la găina ouătoare), sinuos, cu peretele gros, a cărui mucoasă
(bogată în glande albuminifere) formează pliuri dispuse în spirală. În magnum, ovulul înaintează
prin mișcări de răsucire, în timpul cărora va fi acoperit de straturi succesive de albumen (albuș),
iar la extremități se vor structura cele două șalaze (mase de albumen răsucite care vor fixa
gălbenușul în partea centrală a oului).
Istmul este un segment scurt (aproximativ un cm), în care se vor forma cochiliile
membranoase. Cele două cochilii membranoase vin în raport pe toată suprafața oului, cu excepția
porțiunii bombate unde se îndepărtează și delimitează între ele camera de aer.
Uterusul are o lungime de aproximativ 7 – 8 cm și reprezintă segmentul în care se
produce cochilia calcaroasă (coaja oului) și pigmenții acesteia.
Vagina este ultimul segment al oviductului și se deschide în partea latero-dorsală stângă
a proctodeului. La nivelul mucoasei vaginale există glande care produc cuticula ce acoperă coaja
oului. În vagină, oul complet format stagnează un timp scurt înainte de a fi eliminat la exterior
prin actul fiziologic numit pontă. Înainte de eliminarea primului ou, orificiul vaginal este închis
printr-o membrană vascularizată (similară himenului) care se rupe în momentul eliminării oului,
astfel că pe coaja primului ou apar pete de sânge.

Oul la pasăre

În limbajul curent, termenul de ou, desemnează produsul rezultat în oviductul păsărilor

care are în componență gălbenuș (ovulul), albuș (albumen), membranele cochiliene și cochilia
calcaroasă. În sens științific, oul la pasăre ca și la mamifere reprezintă zigotul (celulă diploidă
rezultată prin fecundarea ovulului de spermatozoid).
Pornind de la interior spre exterior, în structura oului se întâlnesc: gălbenușul, albușul,
membranele cochiliere și cochilia calcaroasă.
Gălbenușul reprezintă fie ovulul nefecundat, fie zigotul în cazul în care s-a produs
fecundarea ovulului. El este plasat în partea centrală a oului, are formă sferică și un diametru de
3 – 4 cm (la oul de găină). Culoarea gălbenușului variază de la galben pai la portocaliu, în funcție
de pigmenții din furaje. El conține vitelus nutritiv, nucleul înconjurat de o redusă masă
citoplasmatică și membrana celulară. Vitelusul nutritiv este reprezentat prin straturi concentrice,
dispuse alternativ de vitelus alb (deschis la culoare, bogat în proteine) și vitelus galben (bogat în
lipide). Nucleul este plasat la unul din polii gălbenușului și formează împreună cu masa
citoplasmatică ce îl înconjoară discul germinativ. Sub discul germinativ se găsește vitelus alb
care se prelungește până în centrul gălbenușului formând latebra. Membrana celulară, denumită
și oolemă sau membrană vitelină, este dublată la exterior de o membrană perivitelină. Ambele
membrane mențin forma și integritatea gălbenușului.
Albușul (albumenul) este produs în magmum și se dispune în jurul gălbenușului sub
formă de straturi fluide care alternează cu straturi dense. Lângă gălbenuș și la periferia
albumenului (sub membrana cochilieră internă) există întotdeauna un strat de albumen fluid. Pe
axul longitudinal al oului, albumenul formează prin condensare și răsucire șalazele. Acestea se
inseră printr-o extremitate pe membrana perivitelină din jurul gălbenușului, iar cu cealaltă
extremitate pe membrana cochilieră internă la fiecare pol al oului.
Membranele cochiliere (cochiliile membranoase) sunt straturi fibroase subțiri, dar
rezistente care iau naștere în istm. Există două membrane cochiliere (internă și externă)
suprapuse care se indepărtează la polul bombat al oului pentru a delimita între ele camera de aer.
Cochilia calcaroasă (coaja oului) se formează în uter și are în structură numeroase
cristale de calciu. Apare ca carcasă dură, poroasă și casantă. Suprafața cochiliei calcaroase este
acoperită de o membrană fină de natură proteică numită cuticulă care este produsă în porțiunea
anterioară a vaginei. Aceasta împiedică pătrunderea microorganismelor prin porii cojii.
 A B

Sirinxul la galinacee Sirinxul la rățoi

1-trahee; 2-inel tracheal complet; 3- 1-trahee; 2-bronhii principale; 3-bulă
bronhgie principal; 4-membrană timpaniformă
timpaniformă externă; 5-membrană
timpaniformă internă; 6-pessulus, 7-
mușchi tracheal.

Secțiune prin cavitatea toracică la pasăre

1-mușchi intercostal; 2-orificiul bronhiei principale; 3-orificiul mezobronhiei (originea sacului
aerian abdominal); 4-țesut conjunctiv; 5-diafragm fibros (orizontal); 6-esofag
 Schema bronhiilor și sacilor aerieni la pasăre
1-bronghie principală; 2-pulmon; 3-vestibulul bronhic; 4-dorso-bronhie; 5-ventro-bronhie; 6-parabronhii;
7-sac cervical; 8-sac interclavicular; 9-sac toracal caudal; 10-sac abdominal; 11-sac toracal cranial.

Sacii aerieni și diverticulele lor la

pasăre
1-saci cervicali; 2- sac
interclavicular; 3-diverticul
humeral; 4-diverticul axilar; 5-
diverticul costal; 6-diverticul
sternal; 7-saci toracali craniali; 8-
saci toracali caudali; 9-saci
abdominali
 Aparatul genital mascul la pasăre
1-epididim; 2-testicul; 3-rinichi; 4-ureter; 5-canal deferent; 6-rect; 7-coprodeum; 8-urodeum; 9-
proctodeum; 10-ampulă deferentă; 11-papilă copulatoare.
 A-penisul la rățoi; B-papila copulatoare la cocoș
1-corpi cavernoși; 2-șanț spermatic; 3-mucoasă cu pliuri transversale și papile conice cornificate; 4-șanț
spermatic; 5-corpi cavernoși.

Aparatul genital mascul la pasăre

1-ovar stâng; 2-infundibul; 3-magnum; 4-istm; 5-uterus; 6-coprodeum; 7-urodeum; 8-proctodeum; 9-
bursa lui Fabricius; 10-mezou dorsal; 11-mezou ventral; 13- vagina.
 ANATOMIE ANUL I

Aparatul digestiv la pasare

Prof. univ. Dr. Dr. h.c. Gabriel PREDOI

 Aparatul digestiv la pasăre

Prezintă în general aceleași segmente ca și aparatul digestiv de la

mamifere, dar se deosebește de acesta printr-o serie de particularități.
Cavitatea bucală
Este lipsită de buze și de dinți, și se continuă fără limită de
demarcație cu faringele cu care delimitează cavitatea buco-faringiană.
Buzele și dinții sunt înlocuite prin două formațiuni numite valve:
superioară și inferioară. Cele două valve, reunite prin cele două comisuri
constituie ciocul. Fiecare valvă, prezintă ca porțiune vizibilă, o teacă
fibroasă numită ramfotecă, suprapusă peste un schelet osos, reprezentat de
maxilă la valva superioară și de manbidulă la valva inferioară. Forma
ciocului variază în funcție de specie.
La galinacee, ciocul este scurt, puternic, de formă conică. Valva
superioară, mai dezvoltată decât cea inferioară pe care o acoperă la nivelul
marginii libere, are extremitatea liberă ascuțită și recurbată ventral. La pui,
înainte de ecloziune valva superioară prezintă pe fața dorsală, în apropierea
vârfului, o formațiune cornoasă, dură, de formă conică, numită diamant. Cu
ajutorul său, puiul sparge coaja oului în vederea eclozării și dispare în
primele zile după ecloziune. La porumbel, la baza valvei superioare,
ramfoteca, prezintă o formațiune de culoare albă, de dimensiuni diferite în
funcție de rasă numită cera. În apropierea bazei, valva superioară prezintă
atât la galinacee, cât și la palmipede cele două narine.
La palmipede, ciocul este relativ lung, lățit și aplatizat dorso-ventral,
cu vârful rotunjit. Valva superioară prezintă la vârf o proeminență recurbată
ventral, formată dintr-un corn mai dur numită unghie. Cu excepția acestei
porțiuni, ciocul este acoperit cu o formațiune epidermică moale, cerată, de
culoare galbenă numită ceromă.
Pe fața internă, marginile valvelor prezintă lamele transversale,
formate dintr-un corn mai dur, cu marginea tăioasă, care sunt oarecum
similare dinților de la mamifere.
La pasăre, datorită lipsei vălului palatin, nu există o delimitare între
cavitatea bucală și cea faringiană, astfel încât, vorbim despre o cavitate
comună buco-faringiană. Orificiul bucal, circumscris de marginile celor
două valve, este foarte larg când ciocul este deschis.
Plafonul cavității buco-faringiene are ca bază anatomică palatul dur,
acoperit de mucoasa palatină, mai mult sau mai puțin cheratinizată. În plan
median, prezintă o fantă alungită (1,5 – 2 cm) care reprezintă deschiderea
coanelor. În profunzimea acestei fante, se observă marginea ventrală a
vomerului. Imediat înapoia coanelor, există o altă fantă mult mai scurtă (2
– 3 mm) care reprezintă deschiderea în comun a trompelor faringo-
timpanice. La nivelul plafonului cavității buco-faringiene în special la
galinacee, există numeroase papile conice cornifocate cu vârful dirijat
aboral. Aceste papile sunt dispuse sub formă de șiruri transversale, cu
precădere de o parte și de alta a coanelor. Ultimul șir dipsus la distanță de
celelalte, marchează trecerea spre esofag.
Planșeul cavității bucale este redus și ocupat aproape în totalitate de
limbă. Limba are forma valvei inferioare și este străbătută pe aproape toată
lungimea de entoglos. Este puțin mobilă, putând executa doar mișcări de
propulsie și retropulsie. Musculatura limbii este redusă, iar mucoasa
prezintă un epiteliu prevăzut cu numeroase papile filiforme, care la
galinacee sunt puternic cheratinizate spre vârful limbii.
La palmipede, limba prezintă pe fața dorsală în treimea caudală, o
proeminență (torus lingual), iar vârful limbii este rotunjit și moale la
palpare. Toată fața dorsală a limbii este străbătută de un șanț median, iar pe
marginile limbii, sunt dispuse în șiruri longitudinale papile mari, conice,
cornificate. Acestea împreună cu lamele cornoase de pe marginile valvelor
servesc la filtrarea apei în scopul hrănirii.
La baza limbii, atât la galinacee cât și la palmipede, există un șir
transversal de papile conice cornificate, care marchează limita caudală a
organului. Înapoia bazei limbii, există proeminența laringiană în centrul
căreia există orificiul laringian, cu aspect de fantă longitudinală. Caudal de
intrarea în laringe, există papile conice cornificate cu vârful aboral, dispuse
transversal pe un singur rând la galinacee sau pe 4 – 5 rânduri la palmipede.
Aceste papile marchează intrarea în esofag.
Glandele salivare
Sunt mult mai reduse comparativ cu cele de la mamifere. Glanda
parotidă, numită și glanda angulară a gurii, este plasată sub arcada
zigomatică și își deschide canalul înapoia comisurii ciocului. Glanda
sublinguală este plasată în spațiul intermandibular, iar glanda mandibulară
este plasată înapoia acesteia. Glandele maxilare apar ca două mase
glandulare ovoide, reduse, situate pe plafonul cavității buco-faringiene, la
limita dintre treimea cranială și mijlocie a acestuia.
În afară de aceste glande distincte, există numeroși acini salivari
diseminați pe toată suprafața mucoasei buco-faringiene. Ei produc o salivă
bogată în mucus care facilitează deglutiția.
Esofagul
Apare ca un conduct musculo-mucos lung și extensibil, cu originea
plasată dorso-caudal de laringe și care se continuă caudal cu stomacul
glandular. Ca și la mamifere, prezintă porțiune cervicală și porțiune
toracală. La origine, esofagul este plasat dorsal de trahee, apoi trece în
partea dreaptă a acesteia pe lungimea segmentului cervical.
Esofagul la pasăre prezintă ca particularitate prezența gușii
(ingluvium). Aceasta la galinacee este o dilatație cu aspect saciform, situată
la intrarea în cavitatea toracică, anterior claviculei, acoperită de mușchiul
pielos cervical. La porumbel, gușa prezintă două compartimente laterale
simetrice, care se măresc în timpul perioadei de clocit, atât la mascul cât și
la femelă. În ultima fază a perioadei de clocit și în primele două săptămâni
după ecloziunea puilor, mucoasa gușii suferă transformări histologice
importante, producând un lichid foarte bogat în substanțe nutritive numit
„lapte ingluvial” (lapte de porumbel), cu care este hrănit puiul în primele
zile după ecloziune. La palmipede, gușa are aspect fusiform și se întinde pe
aproape tot segmentul cervical.
Stomacul
La păsările domestice, stomacul este format din două porțiuni
distincte: stomacul glandular și stomacul muscular.
Stomacul glandular sau proventriculul, are aspect fusiform și este
dispus longitudinal, dorsal de cord, între cei doi lobi ai ficatului. Caudal, se
continuă cu stomacul muscular. Limita dintre stomacul glandular și cel
muscular, este marcată printr-o zonă strangulată, numită zona intermediară.
Structural, stomacul glandular prezintă la exterior seroasa
(peritoneul), apoi stratul muscular care continuă caudal stratul muscular al
esofagului, iar la interior mucoasa, bogată în glande gestrice. Pe suprafața
mucoasei se întâlnesc numeroși tuberculi perforați în vârf, care reprezintă
locul de deschidere al canalelor acestor glande. La nivelul zonei
intermediare, mucoasa este netedă, iar glandele lipsesc.
Stomacul muscular (ventriculul), denumit popular pipotă, are aspect
de lentilă biconvexă, este dispus înapoia ficatului și a stomacului glandular
în jumătatea stângă a cavității abdominale, cu circumferința mare plasată
vertical. Prin fața stângă (parietală) este în raport cu peretele stâng al
cavității abdominale, iar pe fața dreaptă, în apropierea zonei intermediare,
există orificiul pilor, unde își are originea duodenul.
La interior, între orificiul pilor și stomacul glandular, există un șanț
scurt (jgheab gastric) similar jgheabului esofagian de la rumegătoare, care
permite o comunicare directă între proventricul și duoden, care facilitează
trecerea alimentelor lichide.
Privit în totalitate, stomacul muscular prezintă: două extremități
(cranială și caudală) cu aspect saciform, două margini (dorsală și ventrală)
convexe și rotunjite transversal și două fețe (stângă și dreaptă), prevăzute
cu câte o aponevroză sidefie puternică.
În structura peretelui stomacului muscular intră de la exterior spre
interior: seroasa, musculoasa și mucoasa. Musculoasa este groasă,
puternică, reprezentată prin patru mușchi: doi mușchi intermediari, unul
cranial, dispus în continuarea stomacului glandular și unul caudal, opus
acestuia, și doi mușchi laterali, mai puternici și de culoare roșie, dintre care
unul dorsal și altul ventral, situați pe marginile corespunzătoare. Fibrele
acestor mușchi se inseră pe fețele stomacului la nivelul celor două
aponevroze. Mucoasa este foarte aderentă la stratul muscular. Are culoare
albicioasă, este ușor cutată și este protejată de o pătură cornoasă groasă,
cutată și rezistentă numită cuticulă. Aceasta este elaborată de glandele
gastrice și are rol important în triturarea alimentelor. Cuticula este aderentă
la mucoasă și se îndepărtează în vederea pregătirii pipotei pentru consum.
Intestinul subțire
Cuprinde aceleași segmente ca și la mamifere (duoden, jejun și
ileon).
Duodenul are forma unei anse în „U”, cu deschiderea cranială care
cuprinde între ramurile sale (descententă și ascendentă), pancreasul.
Originea duodenului este la nivelul orificiului piloric, de unde se continuă
cu porțiunea (ramura) descendentă care se dirijează caudal, iar înapoia
extremității caudale a stomacului muscular se continuă de la nivelul
curburii duodenale cu porțiunea (ramura) ascendentă. Aceasta se orientează
cranial, iar de la nivelul flexurii duodeno-jejunale se continuă cu jejunul. În
porțiunea terminală a duodenului, se deschid canalele care drenează bila de
la nivelul ficatului, precum și canalele pancreatice. Duodenul este
suspendat de tavanul cavității abdominale prin ligamentul duodenal propriu
(mezoul duodenal) și este conectat la ficat, prin ligamentul hepato-
duodenal.
Jejunul este cel mai lung segment al intestinului și ocupă cea mai
mare parte a cavității abdominale. Formează pe lungimea lui numeroase
anse suprapuse la palmipede sau sub formă de ghirlandă la galinacee.
Aproximativ la jumătatea lungimii, jejunul prezintă pe marea curbură
diverticulul vitelin sau tuberculul Meckel, reminiscență a sacului vitelin din
perioada embrionară. Mucoasa diverticulului este foarte bogată în țesut
limforeticular. Jejunul este suspendat de tavanul cavității abdominale prin
marele mezenter.
Ileonul este plasat între cele două cecumuri, are aspect rectiliniu și
este conectat la cecumuri prin cele două ligamente ileo-cecale.
Intestinul gros
Este reprezentat la pasăre prin două cecumuri, colon și rect. Acesta
din urmă se deschide în cloacă, la nivelul coprodeumului.
Cecumurile încadrează ileonul, au formă și dimensiuni variabile în
raport cu specia, dar în general sunt bine reprezentate, cu excepția
porumbelului. Cecumurile au lungimea medie de 10 – 15 cm și baza
dispusă la joncțiunea ileo-ceco-colică. De la nivelul bazei, cecumurile se
orientează cranial (flancând ileonul), iar în partea terminală, se recurbează
în sens caudal și se termină prin câte un vârf rotunjit și dilatat la galinacee
sau ascuțit la palmipede. La nivelul joncțiunii ileo-ceco-colice, mucoasa
este foarte bogată în țesut limfoid. La porumbel, cecumurile sunt
rudimentare, având dimensiuni și conformație asemănătoare cu bobul de
grâu și culoare albicioasă.
Colonul este foarte scurt (circa 1 cm) și nu este sistematizat ca la
mamifere în ascendent, transvers și descendent.
Rectul are o lungime medie de 6 – 8 cm și este plasat orizontal în
prelungirea caudală a colonului. Este suspendat în partea dorsală prin
mezorect și se deschide caudal în coprodeum (primul compartiment al
cloacei).
Cloaca este un organ cavitar, incomplet segmentat, comun aparatului
digestiv, urinar și genital. Cavitatea interioară este împărțită prin cute
musculo-mucoase inelare, în trei compartimente care dinainte înapoi sunt
reprezentate prin: coprodeum, urodeum și proctodeum. Coprodeumul apare
ca o dilatație ampulară, în prelungirea directă a rectului. La acest nivel, se
acumulează temporar fecalele, înainte de a fi elimitate. Urodeumul este cel
mai redus compartiment și prezintă pe tavan orificiile ureterale, fiecare
înconjurat de un pliu mucos redus. Proctodeumul reprezintă ultimul
segment cloacal și comunică cu exteriorul prin orificiul cloacal
corespunzător anusului de la mamifere.
La masculi, pe podeaua proctodeumului se găseșe organul copulator.
La femelă, pe peretele stâng al proctodeumului se află orificiul de
deschidere a vaginei (ultimul segment al oviductului).
Pe tavanul proctodeumului, se află orificiul bursei Fabricius (bursa
cloacală). Aceasta este un organ limfoid specific păsărilor tinere, situat în
peretele dorsal al proctodeumului. La puii în vârstă de 7 – 8 săptămâni, are
un aspect sferoidal sau ovalar cu diametrul de 1,5 – 2 cm. La instalarea
pubertății, bursa cloacală începe să involueze treptat până la dispariție.
Orificiul cloacal prezintă axul mare dispus transversal. Este delimitat de
două buze (dorsală și ventrală), reunite lateral prin cele două comisuri. La
nivelul orificiului cloacal, există un sfincter puternic.
Ficatul
La păsări, ficatul este proporțional mai dezvoltat decât la mamifere și
prezintă doi lobi principali (drept și stâng), reuniți printr-o punte
parenchimatoasă interlobară. Lobul drept, mai voluminos decât cel stâng,
prezintă la fața profundă vezica biliară (excepție porumbelul). La speciile la
care este prezentă vezica biliară, bila este drenată în duoden prin două
canale: canalul cistico-enteric, prin care se drenează bila acumulată în
vezica biliară de la cea mai mare parte a lobului drept, și canalul hepato-
enteric, prin care este drenată bila de la lobul stâng și de la o parte a lobului
drept. Ambele canale se deschid în porțiunea terminală a duodenului.
La porumbel, bila este drenată prin două canale hepato-enterice
(drept și stâng). Cel drept se deschide în porțiunea ascendentă a
duodenului, iar cel stâng la nivelul ramurii descendente.
Pancreasul
Este plasat între cele două ramuri ale duodenului și prezintă doi lobi
(dorsal și ventral) alungiți. Canalele pancreatice principale, se desprind de
la nivelul extremităților craniale ale lobilor (câte unul pentru fiecare lob) și
se deschid în porțiunea terminală a duodenului. Uneori pot exista unu –
două canale pancreatice secundare fine.
 A B C

Fig. 1 A-plafonul cavității bucale la găină; B-planșeul cavității bucale la găină; C-planșeul cavității bucale la rață.
 Fig. 2 Tractusul digestiv și glandele anexe la pasăre (până la ileon)
1-esofag; 2-ingluviu; 3-stomac glandular (proventricul); 4-splina; 5-stomac muscular (ventricul); 6-mușchi intermediar cranial; 7-mușchi
intermediar caudal; 8-mușchi lateral ventral; 9-mușchi lateral dorsal; 10-aponevroză; 11-zona intermediară; 12-segmentul descendent al
duodenului; 12’-segmentul ascendent al duodenuluiu; 13-lobul dorsal al pancreasului; 14-lobul ventral al pancreasului; 15-lobul stâng al
ficatului; 16-lobul drept al ficatului; 17-vezica biliară; 18- canale pancreatice; 19-canal hepatico-enteric; 20-canal cistico-enteric; 21- jejun; 22-
diverticul vitelin.
 Fig. 3 Porțiunea terminală a tractusului digestiv la pasăre
1-jejun; 2-cecumuri; 3-ligamente ileocecal; 4-ileon; 5-colon; 6-coprodeum; 7-urodeum; 8-proctodeum; 9-bursa cloacală; 10-oviduct
stâng; 11-uretere.
 ANATOMIE ANUL I

Aparatul genital femel

Prof. univ. Dr. Dr. h.c. Gabriel PREDOI

 Aparatul genital femel

Are în componență organele care asigură formarea ovulelor, fecundația, nidația, gestația
și parturiția. Aceste organe sunt reprezentate prin ovare (glandele esențiale) și căi genitale, care
în sens cranio-caudal sunt: oviductele, uterul, vaginul și vestibulul vaginal care se continuă cu
vulva, porțiune externă a căilor genitale femele.
Aparatul genital femel, dispus în cavitatea abdominală și pelvină, este suspendat pe cea
mai mare întindere, prin intermediul unor cute ale seroasei peritoneale numite ligamente largi sau
late cu dispoziție transversală. Acestea, acoperă organele ca foiță viscerală și le suspendă în
regiunea sublombară și de peretele lateral al cavității pelvine.
La extremitatea cranială, ligamentul larg se dedublează formând două cute seroase
distincte: cea medială se numește mezovar, iar cea laterală reprezintă mezosalpinxul. Între cele
două cute se delimitează bursa ovariană, în care este adăpostit ovarul.

Ovarele

Sunt organe pare, dispuse în regiunea sublombară, între rinichi și vârful cornului uterin.
Sunt glande cu secreție mixtă, care au ca funcție exocrină producerea de gameți (ovule), iar
endocrin produc hormonii estrogeni și progesteron.
Suspendarea și fixarea ovarului se realizează prin intermediul mezovarului, care
reprezintă foița medială rezultată prin dedublarea cranială a ligamentului larg. Acesta se fixează
în regiunea sublombară, iar la nivelul ovarului se inseră pe marginea dorsală a acestuia. Ulterior,
se continuă pe suprafața ovarului pentru a-l acoperi aproape în totalitate la iapă, sau numai pe o
zonă redusă în apropierea hilului la celelalte specii.
Acest mezou, cuprinde între foițele sale aglomerări de fibre conjunctivo-elastice și
musculare netede care vor constitui două ligamente și anume: ligamentul suspensor al ovarului,
dispus aproape vertical la marginea anterioară a mezovarului și ligamenul utero-ovarian
(ligament propriu al ovarului) dispus între polul caudal al ovarului și vârful cornului uerin.
În partea laterală, bursa ovariană este delimitată de mezosalpinx care include între foițele
sale salpinxul (oviductul). La partea cranială a mezosalpinxului se diferențiază ligamentul
tuboovarian, care acompaniază unul din franjurile pavilionului și se fixează pe extremitatea
cranială a ovarului.
Conformația ovarului
Este prezentată luând ca model general ovarul de iapă, care este cel mai voluminos din
serie. Acesta prezintă o margine dorsală (mezovarică) care oferă în plan central o depresiune
numită hil prin care ovarul este abordat de formațiunile vasculo-nervoase, o margine ventrală
(liberă) opusă precedentei, două fețe (laterală și medială) care la femela adultă, apar de obicei
neregulate datorită foliculilor ovarieni sau corpilor galbeni, un pol cranial (tubar) orientat către
pavilionul trompei uterine și un pol caudal (uterin), orientat către vârful cornului uterin.
Structura ovarului
La exterior, ovarul prezintă un epiteliu germinativ monostratificat cu celule cubice. Acest
epiteliu, acoperă ovarul în totalitate (în general), cu excepția iepei unde este prezent doar în zona
corespunzătoare fosei de ovulație. El se continuă cu mezoteliul peritoneal.
Albugineea este situată sub epiteliu germinativ, apare ca o membrană fibroasă periferică
mult mai fină decât albugineea testiculară. Țesutul propriu al ovarului este sistematizat într-o
zonă corticală (parenchimatoasă) și o zonă vasculară (medulară). Zona corticală consistentă la
palpare, conține foliculi ovarieni în diferite faze evolutive, deosebindu-se foliculi: primordiali,
primari, secundari și terțiari. Foliculii terțiari, numiți și foliculi de Graf, se dezvoltă ciclic numai
la femelele pubere. Macroscopic, foliculii apar ca vezicule sferice de 1 – 2 cm diametru la
speciile mari sau 2 – 4 mm la celelalte specii și proemină pe suprafața ovarului în zona acoperită
cu epiteliu germinativ.
În interiorul foliculului ovarian, se dezvoltă ovocitul, iar celulele foliculare din teaca
internă a foliculului produc hormonii estrogeni. Consecutiv dehiscenței (ovulației) în cavitatea
foliculului se formează corpul galben, care secretă progesteron, hormon cu rol esențial în
menținerea gestației. Corpii galbeni (luteali) proemină pe suprafața ovarului, au consistență
elastică spre dură la palpare și pot fi gestativi sau ciclici. Corpul galben gestativ apare în cazul în
care ovulul a fost fecundat și are activitate secretorie intensă în prima perioadă a gestației. Corpul
galben ciclic, este prezent în afara gestației și involuează după o perioadă de timp variabilă în
funcție de specie, transformându-se în corp alb.
Zona medulară (vasculară) este formată din țesut conjunctiv lax în care sunt înglobate
ramificații vasculo-nervoase. Această zonă este plasată la interiorul ovarului la toate speciile, cu
excepția iepei, unde este dispus la periferie și înconjoară aproape în totalitate zona
parenchimatoasă.

Oviductul (salpinx sau trompa uterină)

Constituie porțiunea inițială a căilor genitale femele și se dezvoltă în perioada embrionară

pe seama canalelor Müller, ca și uterul și vaginul. Oviductul este organ par, cu aspect de conduct
fin și flexuos, interpus între ovar și vârful cornului uterin. Are rolul de a capta ovulul, de a
favoriza ascensiunea spermatozoizilor în vederea fecundării ovulului și permite migrația
zigotului spre cavitatea uterină. Este plasat în grosimea mezosalpinxului.
Pe lungimea lui, oviductul prezintă trei porțiuni: infundibulul, corpul oviductului și
extremitatea uterină.
Infundibulul (pavilion trompei uterine) reprezintă extremitatea ovariană a oviductului
care apare dilatată sub formă de pâlnie cu baza către ovar. Marginea pavilionului apare de obicei
franjurată, iar la acest nivel, seroasa care acoperă pavilionul la exterior se va continua cu
mucoasa de la fața internă a acestuia. Mucoasa pavilionului, prezintă numeroase cute
longitudinale (fimbriile trompei uterine), care converg către orificiul abdominal al oviductului.
Una din aceste cute (fimbria ovariană), este mai voluminoasă, are în structură fibre elastice și
musculare netede și se aplică pe polul cranial al ovarului, constituind ligamentul tubo-ovarian.
La nivelul pavilionului, există orificiul abdominal al oviductului, astfel că spre deosebire
de mascul, unde cavitatea peritoneală este complet închisă, la femelă, ea comunică cu exteriorul
prin intermediul căilor genitale.
Corpul oviductului este cea mai lungă porțiune a salpinxului și are un aspect sinuos.
Extremitatea uterină este reprezentată adesea printr-o zonă ușor strangulată, numită
istm. De la acest nivel, oviductul se va continua cu vârful cornului uterin corespunzător.
Comunicarea cu cavitatea uterină se realizează prin orificul uterin al oviductului, care este foarte
strâmt și se observă în vârful cornului uterin.
 Structura trompei uterine, de la exterior la interior include: seroasa, musculoasa și
mucoasa. Seroasa acoperă organul în totalitate și se continuă cu foițele mezesalpinxului.
Musculoasa prezintă fibre cu structură netedă dispuse într-un strat longitudinal extern și unul
circular intern. Mucoasa prezintă la nivelul epiteliului, celule ciliate și selule secretoare care
favorizează deplasarea și hrănirea spermatozoizilor.

Uterul

Este un organ cavitar cu pereții musculo-membranoși, interpus între trompele uterine și

vagin. Are rolul de a asigura adăpostirea și dezvoltarea produsului de concepție pe perioada
gestației și de a elimina fătul prin actul parturiției (fătării). Ontogenetic, uterul rezultă în perioada
embrionară, prin contopirea parțială în plan median a celor două canale Müller.
După modul și nivelul la care s-a produs fuzionarea vom deosebi la mamiferele
domestice următoarele tipuri de utere: uter dublu (la iepuroaică) caracterizat prin lipsa corpului
uterin, uter simplu bicorn non-septat (la iapă) și uter simplu bicorn subseptat (la rumegătoare,
suine și carnivore) caracterizat prin prezența unui sept incomplet ce proemină în cavitatea
corpului uterin, la locul de convergență al coarnelor uterine.
Aspectul uterului diferă în funcție de specie, dar prezintă în general în sens cranio-caudal
două coarne, un corp și un gât.
Coarnele uterine sunt dipuse în cavitatea abdominală și au o lungime variabilă corelată
cu numărul de fetuși pe care îi adăpostesc în perioada gestației. Fiecărui corn uterin i se descriu:
două fețe (laterală și medială), o margine liberă (marea curbură) cu aspect convex, o margine
mezometrică (mica curbură) concavă, pe care se inseră ligamentul larg, o extremitate liberă
(vârful cornului uterin) și o extremitate caudală sau baza cornului uterin.
Corpul uterului are aspect cilindric, ușor turtit dorso-ventral, este plasat în plan median
în cavitatea pelvină sau în cavitatea abdominală la intrarea în cavitatea pelvină. Prin fața dorsală
este în raport cu rectul, fața ventrală vine în raport cu vezica urinară. Marginile laterale, convexe,
oferă loc de inserție pentru ligamentele largi.
Gâtul uterului (cervixul sau colul uterin) continuă în sens caudal corpul uterului și
stabilește legătura cu vaginul. În general, mai îngust decât corpul, are peretele mult mai gros și
mai consistent. La speciile la care cervixul proemină în partea anterioară a cavității vaginale i se
descriu o porțiune prevaginală (corpul cervixului) și o porțiune intravaginală. Aceasta din urmă
are aspect cilindric sau tronconic și prezintă central orificiiul extern al uterului. La nivelul acestui
orificiu mucoasa poate realiza pliuri cu dispoziție radiară ce constituie floarea involtă.
În interiorul uterului, se află cavitatea uterină, care prezintă două porțiuni cornuale (la
nivelul coarnelor uterine), o porțiune centrală (la nivelul corpului) și o porțiune cervicală (la
nivelul gâtului uterin). Porțiunea cervicală a cavității uterine este foarte îngustă și se numește
canal cervical. El comunică cu cavitatea corpului uterin prin orificiul uterin intern, iar cu
cavitatea vaginală prin orificiul uterin extern. Uterul este suspendat în poziție naturală prin
ligamentele largi și prin continuitatea sa caudală cu vaginul și vestibulul vaginal.
Ligamentele largi (mesometrium) în număr de două, câte unul de fiecare parte, au formă
de trapez, cu baza mare inserată pe corpul și coarnele uterine. Lateral, ligamentul larg se fixează
de regiunea sublombară și la pereții laterali ai cavității pelvine.
Pe fața ventrală, ligamentul larg prezintă la unele specii (iapă și cățea) o duplicătură
secundară ce constituie ligamentul rotund al uterului. Acesta este o reminiscență a ligamentului
director al testiculului, care la cățea pătrunde în traiectul inghinal determinând formarea unui
proces vaginal. În grosimea ligamentelor largi se găsesc formațiuni vasculo-nervoase care
deservesc uterul.
Structura uterului
La toate speciile animalelor domestice, peretele uterului este format din: seroasă, țesut
conjunctiv subseros, musculoasă și mucoasă.
Seroasa (perimetrium) acoperă uterul în totalitate și se continuă lateral cu ligamentele
largi. Țesutul conjunctiv subseros (parametriul) înconjoară la exterior tunica musculară și este
mai abundent în zona de inserție a ligamentelor largi.
Tunica musculară (myometrium) este bine reprezentată, constituită din fibre musculare
netede dispuse pe trei straturi slab diferențiate între ele. Stratul extern are fibre dispuse
longitudinal, stratul mijlociu sau vascular are un aspect plexiform și conține numeroase artere și
vene mari. Media acestor vase se confundă cu fibrele musculare proprii. Stratul intern prezintă la
rândul său fibre longitudinale (profunde) la exteriorul mucoasei și fibre circulare în porțiunea
superficială. La nivelul gâtului uterin, fibrele musculare sunt întrețesute cu numeroase fibre
colagene și elastice, care conferă gâtului o consistență fermă la palpare.
 Mucoasa (endometrium) delimitează cavitatea uterină și prezintă pliuri orientate cu
precădere longitudinal. La nivelul cervixului, pliurile sunt înalte și contribuie la obliterarea
canalului cervical. În stare de repaus, mucoasa este relativ subțire, dar devine groasă și
modificată în faza estrală a ciclului sexual.
Epiteliul mucoasei este de tip prismatic simplu cu celule secretoase și ciliate suprapus pe
un corin bogat în elemente celulare. Prin înfundarea epiteliului în corion, iau naștere glandele
uterine de tip tubular, simple sau ramificate. În funcție de modul de distribuție al glandelor,
placenta poate fi de tip difuz (la iapă) sau de tip zonal (la carnivore și suine). La rumegătoare,
mucoasa prezintă proeminențe numite carunculi uterini la nivelul corpului și coarnelor uterine.
La nivelul cervicului, mucoasa prezintă celule caliciforme care secretă un mucus
caracteristic. Acesta se deshidratează în perioada gestației formând așa numitul dop cervical care
închide complet cavitatea uterină.

Vaginul

Reprezintă porțiunea terminală a căilor genitale propriu-zise și contribuie alături de

vestibulul vaginal și vulvă la formarea segmentului copulator femel. La mamiferele domestice,
se formează prin fuzionarea completă (în perioada embrionară) a porțiunilor caudale a celor două
canale Müller. Apare ca un organ cilindroid ușor aplatizat dorso-ventral interpus între uter și
vestibulul vaginal.
Topografic, este plasat în cavitatea pelvină și este în raport dorsal cu rectul, iar ventral cu
vezica urinară și uretra. Peretele vaginului are o grosime variabilă în funcție de specie și este
foarte dilatabil. Cavitatea din interiorul vaginului (cavitatea vaginală) are un calibru uniform și
prezintă la speciile cu porțiune intravaginală a cervixului un fund de sac circular (formix vaginal)
în jurul acestei porțiuni.
Limita caudală a vaginului este marcată de meatul urinar, care se deschide pe podeaua
segmentului copulator la limita dintre vagin și vestibulul vaginal. La femelele tinere, limita
caudală a vaginului poate fi marcată la unele specii printr-un rudiment al himenului din perioada
fetală, sub forma unei cute reduse dispuse circular, imediat cranial de meatul urinar. Prezența
himenului în perioada fetală, marchează originea embrionară diferită a vaginului (din canalele
Müller) față de vestibulul vaginal (dezvoltat din sinusul uro-genital).
 Structura peretelui vaginal este asemănătoare cu cea a peretelui uterin, cu unele diferențe.
Seroasa acoperă vaginul parțial și prin răsfrângerea pe pereții cavității pelvine și pe organele
învecinate (rect, vezică urinară) va da naștere fundurilor de sac peritoneale recto-vaginale
(Douglas) situat dorsal de vagin și vagino-vezical situat între vagin și vezica urinară. Caudal de
aceste funduri de sac, vaginul este acoperit de țesutul conjunctiv retroperironeal.
Musculoasa, mai subțire decât la nivelul uterului este dispusă tot pe trei straturi. La
femelele la care ovulația este condiționată de actul copulator, stratul mijlociu (plexiform) este
foarte dezvoltat.
Mucoasa prezintă pliuri fine, dispuse longitudinal și transversal. Are culoare diferită în
funcție de fazele ciclului sexual: roză în repaus, roșie în estru și palidă în timpul gestației.
La vacă, scoafă și iepuroaică, în submucoasa de pe podeaua vaginului se află canalele
epoforice longitudinale (Gӓrtner). Acestea reprezintă vestigii ale extremității caudale a canalelor
Wolff și corespund canalelor deferente de la mascul. Ele au extremitatea cranială înfundată și
rotunjită situată în apropierea cervixului, iar caudal fiecare canal se deschide printr-un orificiu
îngust, plasat lateral de meatul urinar, care apare astfel flancat de cele două orificii.

Vestibulul vaginal

Este situat în prelungirea posterioară a vaginului și reprezintă un conduct mixt urogenital,

dezvoltat embriologic din sinusul urogenital. Este plasat în jumătatea caudală a cavității pelvine,
acoperit de țesut conjunctiv retroperitoneal. Cranial se continuă cu vaginul de la nivelul meatului
urinar, iar caudal comunică cu exteriorul prin fanta vulvară. Lungimea vestibulului vaginal, este
apreciabilă la femelele mamiferelor domestice și atinge aproximativ jumătate din lungimea
vaginului.
În ansamblu, vestibulul vaginal este aplatizat transversal, astfel încât mucoasa pereților
laterali vine în raport la nivelul planului median. Vestibulul vaginal este în raport cu rectul în
partea dorsală și cu podeaua cavității pelvine în partea ventrală.
Privit la interior, vestibulul vaginal prezintă pe podea un orificiu larg, prevăzut în partea
dorsală cu o cută mucoasăă orientată caudal. Acesta este meatul urinar, care marchează limita
dintre vagin și vestibulul vaginal. La vacă și scroafă, imediat caudal de meatul urinar, există
diverticulul suburetral care apare ca o înfunfătură sacifromă a mucoasei vestibulare. Tot pe
podeaua vestibulului vaginal, caudal de meatul urinar, se găsesc la toate speciile, mici tuberculi
perforați în vârf care reprezintă locul de deschidere al glandelor vestibulare mici. Aceste orificii
sunt dispuse pe două rânduri care converg spre comissura ventrală a vulvei. Glandele vestibulare
mici sunt omoloage prostatei de la mascul.
Pe pereții laterali ai vestibulului vaginal, la iapă, vacă (inconstant la oaie), precum și la
pisică și iepuroaică, se găsesc orificiile glandelor vestibulare mari. La iapă fiecare glandă se
deschide prin 7 – 8 orificii, iar la celelalte specii fiecare glandă prezintă câte un singur orificiu.
Glandele vestibulare mari sunt omoloage glandelor bulbo-uretrale de la mascul. Prin secreția lor,
glandele vestibulare asigură lubrefierea segmentului copulator.
Structura vestibulului vaginal
La exterior, peretele este înconjurat de un strat de țesut conjunctiv care constituie
adevnticea. El se continuă cu țesutul conjunctiv din loja retroperitoneală.
Musculoasa este reprezentată în plan profund prin fibre musculare netede, întrețesute cu
fibre conjunctivo-elastice, iar în plan superficial prin mușchiul constrictor vestibular. Acesta este
mușchi striat, omolog mușchiului uretral de la mascul. El se continuă caudal cu mușchiul
constrictor vulvar, iar în sens cranial, detașează fibre la nivelul uretrei unde vor constitui
mușchiul sfincter extern.
Submucoasa este reprezentată printr-un strat de țesut conjunctiv și include glandele
vestibulare mari și mici, și bulbii vestibulari. Bulbii vestibulari sunt stricturi erectile cu aspect
piriform, bine reprezentați la iapă și cățea, cu porțiunea bombată dispusă anterior, în zona
pereților laterali. Porțiunile efilate ale bulbilor ajung la nivelul clitorisului, unde se continuă cu
glandul clitoridian. Bulbii vestibulari împreună cu mușchiul constrictor vestibular și clitorisul
permit o mai bună coaptare a penisului în căile genitale femele.
Mucoasa este asemănătoare cu cea de la nivelul vaginului.

Vulva

Reprezintă partea externă a aparatului genital femel. La toate speciile domestice, este
plasată ventral de anus, de care este despărțită prin centrul tendinos al perineului. Este constituită
din două labii laterale reunite prin două comisuri (dorsală și ventrală). Comisura dorsală este
rotunjită, iar cea ventrală ascuțită. La iapă și pisică situația este inversă.
 Orificiul circumscris între labii și comisuri se numește orificiu vulvar. El are formă de
fantă verticală și reprezintă deschiderea la exterior a căilor genitale femele. La nivelul comisurii
ventrale espe plasat clitorisul. Acesta este un organ erectil, rudiment al penisului de care se
deosebește prin lipsa uretrei. Are ca și penisul, două rădăcini cavernoase, un corp și un gland.
Rădăcinile, inserate pe arcada ischiatică în apropierea planului median, sunt acoperite de mușchii
ischio-cavernoși rudimentari. Porțiunea liberă a clitorisului, mai proeminență, reprezintă glandul
clitoridian și este adăpostit într-o depresiune numită fosa clitoridiană. La iapă, în special, fosa
clitoridiană, este limitată cranial de un pliu al mucoasei numit prepuț clitoridian.
Structura vulvei și a clitorisului
Pielea vulvară se aseamănă în general cu pielea scrotală de la masculii speciei
corespunzătoare. Este fină, onctuoasă, aderentă la mușchiul sfincter cutanat al labiilor vulvei.
Poate fi pigemntată sau nu, și este acoperită cu păr abundent la pisică și iepuroaică, peri rari la
rumegătoare, scroafă și cățea sau lipsită de păr la iapă. În afara fazei estrale pielea apare cu
aspect încrețit ( de obicei), iar în faza estrală a ciclului sexual cutele dispar, labiile devenind
trugescente.
La nivelul fantei vulvare, pielea se continuă cu mucoasa care reprezintă continuarea la
acest nivel a mucoasei vestibulului vaginal. La iepuroaică, mucoasa se cutează, constituind
labiile mici.
Mușchii vulvei și clitorisului
Mușchiul constrictor vulvar este dispus sub formă de sfincter în jurul orificiului vulvar.
Se continuă dorsal cu fibrele mușchiului sfincter extern al anusului, iar cranial cu mușchiul
constrictor vestibular.
Mușchii retractori ai clitorisului, similari mușchilor retractori ai penisului. Sunt două
benzi reduse de fibre musculare netede, inserate dorsal pe ultima vertebră sacrală și prima
vertebră coccigienă. Ulterior înconjoară anusul (mușchiul suspensor al anuslui), apoi vulva
(mușchiul susensor vulvar), iar în final se inseră la baza corpului cavernos. Uneori fibrele se
pierd în masa mușchiului constrictor.
Mușchii ischiocavernoși sunt rudimentari și acoperă rădăcinile corpului cavernos.
Mușchiul longitudinal cutanat al perimeului este un mușchi striat, redus, dispus vertical
între anus și vulvă.
 Mușchiul sfincter cutanat al buzelor vulvei este plasat imediat sub pielea vulvară,
preungind caudal mușchiul constrictor vulvar.
Corpul cavernos al clitorisului imită în miniatură conformația și structura corpului
cavernos al penisului, dar nu prezintă șanț uretral. Țesutul spongios al clitorisului este mai bine
reprezentat la iapă și cățea, și constituie glandul clitoridian.

Diferențe la mamiferele domestice

Iapă
Ovarele sunt cele mai voluminoase din serie. Au aspect reniform și pot ajunge la 7 – 8
cm lungime și 3 – 4 cmlățime. Sunt plasate în regiunea sublombară, cel drept aproximativ în
dreptul vertebrei lombare IV, iar cel stâng ușor caudal de cel drept, aproximativ la nivelul
vertebrei lombare V și sunt suspendate prin mezouri lungi (8 – 10 cm). Ovarele prezintă fețele
netede, convexe și consistente la palpare. Marginea mezoovarică prezintă central hilul ovarian
sub forma unei depresiuni superficiale, iar pe merginea liberă apare o depresiune mai adâncă
numită fosă de ovulație. Dehiscența foliculară și eliberarea ovocitului se realizează ,la iapă, doar
la nivelul fosei de ovulație care este singura zonă prevăzută cu epiteliu germinativ, la femela
matură. Reamintim că la iapă zona parenchimatoasă a ovarului este dispusă central, iar cea
vasculară la periferie aspect diferit față de situația de la celelalte mamifere.
Oviductul situat în grosimea mezosalpinxului, are corpul foarte flexuos și relativ îngust.
Pavilionul atinge la deschidere 2 – 3 cm diametru, prezintă numeroase franjuri ale mucoasei, iar
ligamentul tuboovarian se inseră pe polul cranial al ovarului, anterior fosei de ovulație. Orificiul
intern al oviductului, este foarte strâmt și plasat pe o proeminență a mucoasei de la vârful
cornului uterin numită papilă uterină.
Uterul este voluminos și plasat în cea mai mare parte în cavitatea abdominală. Coarnele
uterine, au formă cilindroidă, ușor aplatizate transversal și au extremitatea cranială rotunjită și
lățită, astfel încât continuitatea cu trompa uterină se face în mod tranșant. Fiecare corn uterin
măsoară în medie 20 – 25 cm. Privite în ansamblu, coarnele uterine, sunt orientate divergent în
sens cranio-dorsal, cu marginea dorsală concavă fixată prin mezometru (ligamentul larg) la
peretele abdominal. Corpul uterin, mult mai lung decât la restul speciilor, măsoară în medie 15 –
20 cm. Este plasat preponderent în cavitatea abdominală, în poziție orizontală, ușor aplatizat
dorso-ventral. Cavitatea uterină este larg, iar la locul de convergență a coarnelor uterine nu există
un sept median astfel că iapa are uter simplu, bicorn neseptat. Gâtul uterin (cervixul) este plasat
în cavitatea pelvină, are o lungime de 6 – 7 cm și o consistență mai fermă. Prezintă o porțiune
intravaginală bine reprezentată, în centrul căreia se observă orificiul vaginal al cervixului. La
acest nivel, mucoasa herniază spre vagin și formează numeroase cute, dispuse pe un singur rând
constituind o floare involtă simplă. Mucoasa uterului, formează pliuri longitudinale care sunt mai
înalte la nivelul canalului cervical.
Ligamentul larg, prezintă pe fața ventrală, un pliu seros cu extremitatea cranială rotunjită.
Acesta este ligamentul rotund al uterului care se termină caudal, deasupra inelului inghinal
profund.
Vaginul este plasat în cavitatea pelvină și vine în raport cu rectul (dorsal) și cu vezica
urinară (ventral). Este acoperit în jumătatea anterioară de seroasă (peritoneu), iar caudal de țesut
conjunctiv retroperitoneal. Are lungimea de aproximativ 20 – 25 cm, pereții relativ subțiri și
foarte dilatabili, iar cavitatea vaginală este foarte largă. Aceasta se termină cranial la nivelul
fornixului vaginal (partea cavității vaginale care circumscrie porțiunea intravaginală a
cervixului). Mucoasa este plisată longitudinal și aderă intim la stratul muscular. Acesta conține
fibre musculare netede întrețesute cu numeroase fibre elastice.
Vestibulul vaginal este foarte bine reprezentat având aproximativ două treimi din
lungimea vaginului (12 – 15 cm). Este plasat în totalitate în loja conjunctivă retroperitoneală și
este aplatizat transversal. Pe podeaua vestibulului vaginal, la extremitatea cranială a acestuia se
află meatul urinar, care marchează limita cu vaginul. Acesta, apare ca un orificiu larg, alungit
transversal și delimitat cranial de o cută mucoasă evidentă cu marginea liberă orientată caudal.
Înapoia meatului urinar, se observă orificiile fine de deschidere ale glandelor vestibulare
mici, dispuse pe două șiruri ce converg spre baza clitorisului. Pereții laterali, oferă 8 – 10 orificii
care reprezintă deschiderea canalelor glandelor vestibulare mari. În submucoasa din treimea
caudală a vestibulului vaginal sunt prezenți bulbii vestibulari, de aspect piriform și foarte
voluminoși (6 – 8 cm lungime)
Vulva prezintă labiile groase, proeminente, comisura dorsală ascuțită, iar cea ventrală
rotunjită. Pielea vulvară este pigmentată, lipsită de păr, fină, bogată în glande sebacee și
sudoripare.
 Clitorisul are o lungime de 5 – 6 cm, prezintă un gland voluminos și relativ sferic,
adăpostit într-o fosă clitoridiană largă, la nivelul comisurii inferioare a vulvei. La acest nivel,
mucoasa formează o cută evidentă în partea cranială a fosei, constituid un veritabil prepuț
clitoridian care maschează parțail clitorisul în partea cranio-dorsală.

Vacă
Ovarele sunt mici, comparativ cu cele de la iapă. Au contur ovalar și sunt aplatizate. Au
lungimea medie de 3 – 4 cm, lățime de 2 – 2,5 cm și grosime de 1 – 2 cm. La femelele mature,
suprafața ovarului este accidentată datorită foliculilor de Graaf sau corpilor galbeni. La femelele
tinere, ovarele sunt plasate la intrarea în cavitatea pelvină, lateral de unghiul de bifurcație al
coarnelor uterine. La multipare, ovarele sunt deplasate anterior și pot fi palpate transversal în
planul unghiului extern al iliumului.
Oviductul este mai lung, mai gros și mai puțin flexuos decât la iapă. Se continuă în mod
insensibil cu vârful cornului uterin care apare efilat. Pavilionul trompei uterine are marginea
puțin franjurată și este relativ distanțat de ovar.
Uterul, la femelele tinere, este plasat în întregime în cavitatea pelvină, iar la multipare
depășește în sens cranial pragul pubian. Coarnele uterine au formă cilindrică, sunt efilate la vârf
și largi la bază. Ele sunt orientate divergent în sens cranio-ventro-latero-dorsal, având în general
configurația coarnelor de berbec, dar orientare inversă. La bază, coarnele uterine sunt contopite
pe un segment de aproximativ 10 cm lungime, limita de separație fiind marcată pe fața dorsală
printr-un șanț superficial, iar la interior printr-un septum incomplet care proemină în cavitatea
corpului uterin (uter bicorn subseptat). În unghiul de bifurcație, coarnele uterine sunt conectate
prin ligamentul intercornual care prezintă o lamă dorsală și una ventrală. Corpul uterului este
foarte scurt (4 – 5 cm lungime), iar cavitatea uterină este mult mai strâmtă decât la iapă.
Gâtul uterului are o lungime de 6 – 8 cm, cu peretele gros și consistent. Porțiunea
intravaginală, oferă la nivelul orificiului uterin extern o floare involtă dublă sau triplă (cute ale
mucoasei dispuse circular pe două-trei rânduri). Mucoasa uterului, prezintă la nivelul corpului și
al coarnelor uterine, proeminențe, cu suprafața convexă numite carunculi uterini. Aceștia sunt în
număr de 80 – 120 și sunt dispuși la nivelul coarnelor uterine sub forma a patru șiruri care
converg către vârful cornului. Ei își măresc volumul foarte mult în timpul gestației, când iau un
aspect pediculat. La nivelul cervixului, mucoasa formează în afară de cutele longitudinale și cute
transversale, care fac dificil accesul spre cavitatea uterină.
Ligamentele largi, au în grosimea lor o cavitate mare de fibre musculare netede.
Vaginul are o lungime medie de 25 – 30 cm. Pereții sunt groși, iar cavitatea vaginală mai
puțin spațioasă decât la iapă, are porțiunea cranială corespunzătoare fornixului vaginal mai bine
reprezentat în partea dorsală a porțiunii intravaginale a cervixului.
În submucoasa de pe podeaua vaginului sunt dispuse paramedian cele două canale
Gaertner (epooforice longitudinale). Ele își au originea în fundul de sac, în apropierea cervixului
ți se deschid caudal de o parte și de alta a meatului urinar. La femelele tinere, imediat înaintea
meatului urinar poae exista o redusă cută mucoasă transversală care reprezintă un himen
rudimentar.
Vestibulul vaginal are lungimea de aproximativ 10 – 12 cm, peretele gros cu mușchiul
constrictor vestibular puternic. Prezintă pe podea, la limita cu vaginul, meatul urinar, mai strâmt
decât la iapă și cu axul mare longitudinal. Imediat caudal orificiului uretral extern, mucoasa
apare înfundată, formând diverticulul suburetral, a cărui adâncime este de 2 – 3 cm. În
submucoasa pereților laterali, aproximativ la jumătatea lungimii vestibulului se găsesc constant
glandele vestibulare mari. Acestea au forma și volumul unei mingale (3 cm lungime și 2 cm
lățime) și se deschid prin câte un orificiu propriu cu diametrul de 2 – 3 mm. Ele secretă un lichid
transparent, vâscos, cu rol lubrifiant.
Vulva este mult alungită vertical, cu pielea ușor cutată, acoperită cu peri mari. Comisura
dorsală este rotunjită, iar cea ventrală ascuțită, proeminentă și prevăzută cu un smoc de peri
lungi.
Clitorisul este adăpostit într-o fosă clitoridiană strâmtă și adâncă, ușor diverticulată.
Corpul clitorisului este ușor flexuos, iar extremitatea liberă este ascuțită și lipsită de gland.

Oaie și capră
Ovarele sunt mici comparativ cu cele de la vacă și mai aplatizate. Oviductele, au
lungimea medie de 10 – 15 cm și sunt mai flexuoase decât cele de la vacă.
În grosimea ligamentului larg la aceste specii, există a formațiune specifică, reprezentată
prin câteva canalicule fine și foarte flexuoase care converg către un canal central orientat spre
ovar. Acestă formațiune numită organul Rosenmüller (epophoron), reprezintă un vestigiu al
porțiunii anterioare a canalelor Wolff (omolog canalului epididimar de la mascul)
Uterul prezintă în general conformația celui de la vacă, cu deosebirea că are coarnele
uterine mai lungi comparativ, mai conice și mai apropiate între ele. Ligamentul intercornal este
simplu. Carunculii uterini apar în perioada finală a gestației de dimensiuniea unor castane, și au
suprafața dorsală (fața liberă) concavă luând aspect general de cupă. La capră, carunculii au
suprafața plată. La oaie, mucoasa uterină poate fi impregrată cu o cantitate variabilă de pigment
care îi imprimă o culoare închisă.
Cervixul are lungimea medie de 3,5 cm, prezintă o porțiune intravaginală scurtă, iar
floarea involtă simplă, apare cel mai adesea reprezentată prin două cute mucoase (dorsală și
ventrală).
Vaginul are lungimea medie de 7 – 8 cm și nu prezintă canale Gaertner (epofoorice
longitudinale).
Vestibulul vaginal măsoară aproximativ jumătate din lugimea vaginului. Glandele
vestibulare mari lipsesc la capră și sunt inconstante (prezente în aproximativ 20% din cazuri) la
oaie. Diverticulul suburetral lipsește sau este rar întâlnit la capră. Vulva prezintă buzele puțin
proeminente, acoperite cu păr rar. Comisura ventrală este ascuțită și proeminentă. Clitorisul este
subțire și ușor flexuos.

Scroafă
Ovarele au aspect muriform datorită foliculilor de Graaf care ajung la maturitate în
același timp, sau numeroșilor corpi galbeni care proemină pe suprafața ovarului. Ovarele sunt
suspendate prin ligamente lungi și sunt mai apropiate între ele decât la restul speciilor. Ele sunt
plasate la nivelul unui plan transversal, ce trece prin unghiul extern al iliumului și penultima
mamelă.
Oviductele sunt lungi (20 – 30 cm), relativ groase și puțin flexuoase cu pavilionul larg și
orificiul abdominal bine reprezentat. Bursa ovariană înconjoară în totalitate ovarul.
Uterul este dispus în totalitate în cavitatea abdominală. Coarnele uterine sunt foarte lungi
și flexuoase, cu aspect intestiniform. Extremitatea cranială a cornului uterin este efilată și se
continuă fără limită de demarcație cu oviductul. Coarnele uterine se deosebesc de ansele jejunale
prin pereții mai groși, consistență erectilă și prin prezența pe suprafață a unor striatiuni
longitudinale vizibile date de fibrele musculare din stratul longitudinal extern. Corpul uterului
este scurt (5 – 6 cm) și subseptat. Gâtul uterului este foarte lung (8 – 10 cm) cu peretele gros, dar
lipsit de porțiune intravaginală. Nu există floare involtă.
Mucoasa cervicului prezintă papile cervicale (cu aspect de tuberculi alungiți), dispuse pe
două sau trei rânduri și angrenate între ele după modelul fermoarului, astfel încât canalul cervical
are traiect sinuos. Limita dintre cervix și vagin, este marcată prin dispariția acestor papile.
Vaginul are lungimea medie de 10 – 12 cm și prezintă peretele mai gros în jumătatea
cranială. Mucoasa este cutată longitudinal, iar în submucoasa de pe podeaua vaginului sunt
prezente canalele epofoorice longitudinale a căror deschidere caudală flanchează meatul urinar.
Vestibulul vaginal, lung de 5 – 6 cm este demarcat de vagin prin meatul urinar. Imediat
caudal de meatul urinar, se află diverticulul suburetral, asemănător celui de la vacă. Uneori, la
femelele tinere limita caudală a vaginului poate fi marcată și printr-o cută himenală rudimentară
cu aspect circular.
Vulva prezintă labiile groase și proeminente a căror piele este încrețită în afara fazei
estrale. În faza estrală a ciclului sexual, când femela este în călduri, labiile sunt turgestente,
congestionate, iar pliurile cutanate se șterg. Comisura ventrală a vulvei este ascuțită,
proeminentă, cu aspect de apendice cutanat conoid.
Clitorisul este adăpostit într-o fosa clitoridiană strâmtă și are extremitatea liberă ușor
flexuoasă.

Cățea
Ovarele au aspect elipsoidal, culoare gri-roșcată și plasate mult cranial (în planul
vertebrelor L3 – L4), înglobate în țesutul gras perirenal de la polul caudal al rinichiului.
Ligamentul suspensor al ovarului este scurt, iar ovarele sunt închise complet în bursa ovariană.
Orificiul de comunicare al bursei ovariene cu cavitatea peritoneală este strâmt și mascat de țesut
gras.
Oviductul este puțin sinuos, se deschide cranial în interiorul bursei ovariene, iar
continuarea cu vârful cornului uterin se face în mod tranșant.
Uterul este de tip subseptat, are forma generală de literă „Y” și este plasat în totalitate în
cavitatea abdominală. Coarnele uterine sunt rectilinii și divergente în sens cranial, au un calibru
uniform, iar extremitățile tubare apar rotunjite. Pe suprafață prezintă striații longitudinale
corespunzătoare fibrelor musculare din stratul extern. În unghiul de bifurcare există un scurt
ligament intercornual. Corpul uterului este scurt ( 4 – 5 cm).
Cervixul este cilindric și foarte scurt (1 – 1,5 cm). Prezintă o redusă porțiune
intravaginală, dar floarea involtă lipsește.
Ligamentul larg, cuprinde între foițele sale, o cantitate variabilă de țesut gras. Ligamentul
rotund al uterului, este foarte bine dezvoltat, începe în apropierea vârfului cornului uterin și se
prelungește caudo-ventral în canalul inghinal. El determină angajarea fibro-seroasei abdominale
în canalul inghinal, transformând inelul inghinal profund în inel vaginal (ca și la mascul). În
procesul vaginal rezultat, se pot angaja patologic anse intestinale, sau cornul uterin gestant.
Vaginul este lung raportat la talie (între 5 și 10 cm) și depășește în sens cranial pragul
pubian. Peretele vaginului este foarte dilatabil, iar cavitatea vaginală are un calibru ce crește
progresiv în sens caudal. Mucoasa formează pliuri longitudinale care sunt mai înalte pe peretele
dorsal în apropierea cervixului. Formixul vaginal este mai adânc în partea dorsală. Limita
caudală a vaginului poate fi marcată printr-o plică himenală redusă.
Vestibulul vaginal este relativ scurt (aproximativ o treime din lungimea vaginului). Are
formă conică, cu baza posterior. Lipsesc glandele vestibulare mari, iar glandele vestibulare mici
se deschid prin orificii multiple dispuse pe două rânduri. Bulbii vestibulari sunt bine reprezentați.
Meatul urinar este plasat pe o proeminență a mucoasei vestibulare.
Vulva este proeminentă, de formă triunghiulară și plasată la distanță față de anus, făcând
ca perineul superior să apară lung. Labiile vulvare sunt groase, pielea de obicei pigmentată,
acoperită cu peri rari, care în zona comisurii ventrale (ascuțită și proeminetă) se aglomerează.
Clitorisul, bine dezvoltat, prezintă în structura corpului o redusă porțiune cartilaginoasă
similară osului penian de la mascul. Extremitatea liberă, prezintă un gland veritabil. Fosa
clitoridiană este adâncă și se prelungește cranial cu aproximativ 1 – 2 cm, sub un pliu mucos care
reprezintă prepuțul clitoridian.

Pisică
Ovarele se aseamănă cu cele de la cățea, dar sunt mai mici comparativ. Sunt închise
complet în bursa ovariană, al cărui orificiu de comunicare cu cavitatea peritoneală este mai larg,
iar ligamentul suspensor al ovarului este mai lung comparativ cu cel de la cățea. Oviductul este
conformat la fel ca la cățea și are 3 – 5 cm lungime.
 Uterul se aseamănă în general cu cel de la cățea, dar cornul uterin se termină efilat, astfel
încât continuarea cu oviductul se face în mod insensibil (progresiv). Ligamentul rotund al
uterului este mai redus și nu depășește inelul inghinal profund.
Vaginul este mai scurt proporțional cu cel de la cățea (în medie 2 cm lungime).
Vestibulul vaginal prezintă în pereții laterali glandele vestibulare mari, iar bulbii vestibulari sunt
înlocuiți cu țesut erectil difuz. Vulva prezintă comisura ventrală rotunjită, iar cea dorsală ascuțită
(ca la iapă). Pielea vulvară este acoperită cu păr abundent.

Iepuroaică
Ovarele sunt alungite cu formă aproximativ cilindrică și extremitățile efilate. Suprafața
este ușor accidentată și spre deosebire de restul speciilor studiate, la iepuroaică, ovarele sunt
plasate în afara bursei ovariene. Oviductele sunt lungi (de aproximativ 10 cm), flexuoase și cu
pavilion larg.
La iepuroaică există tipul de uter dublu, caracterizat prin lipsa corpului uterin. Coarnele
uterine sunt mai lungi comparativ cu cele de la carnivore, mai flexuoase, dispuse divergent (sub
formă de „V”) și terminate cranial efilat. Caudal, fiecare corn uterin se termină printr-un cervix
propriu. Cele două cervixuri sunt foarte apropiate în plan median și dispuse paralel. Cele două
cervixuri proemină în patea fundică a cavității vaginale, unde se deschid fiecare printr-un orificiu
propriu. La nivelul acestui orificiu (orificiu uterin extern), mucoasa formează o cută circulară
care nu structurează o floare involtă.
Vaginul este foarte lung (6 – 8 cm), cu perețele subțire, iar cavitatea vaginală este
deosebit de largă. În submucoasa podelei, există canalele epofoorice longitudinale. Vestibulul
vaginal are o lungime meide de 3 – 4 cm și prezintă glandele vestibulare mari.
Vulva prezintă la iepuroaică două perechi de labii. Labiile mari (externe) sunt acoperite
cu piele prevăzută cu peri abundenți, iar labiile mici (interne) sunt cute ale mucoasei, cuprinse
între comisura dorsală a vulvei și extremitatea liberă a clitorisului.
Clitorisul este foarte bine reprezentat putând ajunge la 3 – 4 cm. Are extremitatea liberă
ușor turtită dorso-ventral cu un contur triunghiular. Datorită dimensiunilor mari ale clitorisului,
el poate fi confundat cu penisul, motiv pentru care în timpul examinării se urmărește existența
sau nu a meatului urinar (acesta lipsește la clitoris).
 Mamelele

Sunt organe glandulare de origine ectodermică specifice mamiferelor, care au rolul de a

elabora laptele, ce reprezintă hrana exclusivă a noilor născuți până la o anumită vârstă.
Morfologic și funcțional, mamelele evoluează în strânsă corelație cu dezvoltarea organelor
genitale femele, astfel încât, ele se dezvoltă complet numai în perioada pubertății. Odată cu
instalarea primei gestații, mamelele cresc rapid și ating dezvoltarea maximă după fătare.
În stadiile dintre perioadele de lactație, glandele mamare involuează, iar la femelele
bătrâne, țesutul glandular se atrofiază și este înlocuit în bună parte cu țesut fibro-adipos.
Topografic, mamelele sunt dispuse pe fața ventrală a trunchiului și după locul pe care-l
ocupă, ele sunt sistematizate în: inghinale, abdominale și pectorale.
Din punct de vedere anatomic, mamela prezintă un corp, prelungit distal cu mamelonul.
Corpul mamelei, are formă hemisferică sau conică și un volum variabil în funcție de specie, rasă
și individ. Corpul mamar prezintă: o față dorsală sau baza, fixată la față ventrală a trunchiului, și
o față ventrală (inferioară), convexă, acoperită cu piele, care se continuă din punctul cel mai
decliv cu mamelonul.
Mamelonul reprezintă o prelungire conoidă sau cilindrică a corpului mamelei. Este o
formațiune extensibilă și retractilă, care prezintă în vârf unul sau mai multe orificii prin care
sistemul excretor al glandei comunică cu exteriorul.
Structură
În componența mamelei intră: pielea, capsula mamară, țesutul glandular, vase și nervi.
Pielea este subțire, fină, elastică, bogată în glande sebacee și sudoripare, acoperită la nivelul
corpului cu peri fini. La nivelul mamelonului, pielea este mai groasă și lipsită de peri. Capsula
mamară, situată imediat sub piele, derivă din tunica galbenă a abdomenului, ca și dartosul la
mascul. Ea aderă la țesutul glandular, are structură fibro-elastică și trimite de la fața internă
septumuri în parenchimul glandei, subdivizându-l în lobi și lobuli. Totalitatea acestor lame
fibroase, alcătuiesc stroma conjunctivă a mamelei, în care se depune de obicei țesut gras și prin
care trec vasele, nervii și canalele galactofore.
În cazul ugerului, capsula mamară iradiază lateral pe suprafață aponevrozei femurale,
caudal se continuă în regiunea perineală, iar în plan median detașează un septum puternic ce se
inseră pe linia albă și care constituie porțiunea mediană a ligamentului suspensor al ugerului.
 Țesutul glandular
Glanda mamară este o glandă sebacee modificată organizată după modelul tubulo-
alveolar de tip apocrin. Țesutul glandular, formează masa principală a corpului glandei, are
nuanță gălbuie și prezintă ca unitate morfo-funcțională acinul mamar. Acești acini se asociază în
lobuli, care la rândul lor se grupează în lobi.
Sistemul de excreție al laptelui, își are originea la nivelul acinilor, în canale scurte (Boll),
care prin convergență dau naștere canalelor intralobulare. Acestea converg către un trunchi
comun mai larg numit canal interlobular. Din convergența mai multor canale interlobulare,
rezultă canalele galactofore care se deschid în ultimă instanță în sinusul sau cisterna galactoforă,
care are o capacitate variabilă.
Cisterna galactoforă prezintă o porțiune superioară sau glandulară la nivelul corpului
mamelei și o porțiune inferioară (papilară) la nivelul mamelonului.
Sinusul galactofor, se continuă la vârful mamelonului printr-un canal papilar care se
deschide la exterior printr-un orificiu papilar. În jurul canalului papilar, sunt dispuse circular,
fibre elastice și musculare netede cu rol de sfincter, care permit evacuarea laptelui, doar cînd
rezistența sa este învinsă de forța de aspirație și presiune, creată în timpul suptului sau al
mulsului.
Canalele galactofore, cisterna galactoforă și canalul papilar propriu alcătuiesc un sistem
galactofor. Numărul de sisteme galactofore de la nivelul mamelei corespunde așadar cu numărul
de orificii papilare de la vârful mamelonului.

Mamelele la maiferele domestice

Iapa prezintă două mamele relativ reduse dispuse în regiunea inghinală. Ele sunt alipite
în plan median, formând un uger relativ mic, cu aspect hemisferic, prevăzut în plan median cu un
șanț intermamar superficial. Pielea ugerului este pigmentată, fină, elastică, onctuoasă, cu peri fini
pe suprafață. Mameloanele, lungi de 4 – 5 cm, au aspect conoid, sunt ușor aplatizate transversal,
fiecare având la vârf două orificii papilare (cranial și caudal).
Vaca prezintă ugerul constituit din 4 mamele (sferturi), două craniale șidouă caudale mai
voluminoase. Este masiv, dispus în regiunea inghinală, dar se prelungește cranial până în
apropierea cicatricei ombilicale, iar caudal, până în apropierea comisurii inferioare a vulvei. În
plan median există un șanț superficial care împarte ugerul în două jumătăți simetrice (strângă și
dreaptă), fiecare având în componență un sfert anterior și unul posterior.
Mameloanele în număr de patru (câte unul pentru fiecare mamelă sau sfert al ugerului),
au formă cilindroidă și sunt direcționate în sens cranial în starea de plenitudine a ugerului. Ele au
lungimea medie de 6 – 8 cm, au vârful rotunjit și prevăzut cu un singur orificiu papilar. Pielea
mamelei este subțire, cu peri rari și fini la nivelul corpului și absenți la nivelul mamelonului. Pe
fața caudală a ugerului, formează cute verticale de dimensiuni variabile cunoscute ca „oglinda
laptelui”.
Capsula mamară, fibro-elastică, dependentă de tunica abdominală formează doi saci
separați printr-un perete median comun. Fiecare sac înglobează jumătatea corespunzătoare a
ugerului.
Ugerul este bine fixat pe linia albă prin porțiunea mediană a ligamentului suspensor al
ugerului. În afară de acesta, de la fața externă a capsulei se detașează câte o lamă fibro-elastică
rezistentă care are inserție de traiect lateral de inelul inghinal superficial (acoperind vasele și
neervii ugerului) pentru ca în final să se fixeze pe aponevroza femurală.
Fiecare sfert (mamelă) al ugerului, prezintă câte un singur sistem galactofor, care
cuprinde un număr de 10 – 20 canale galactofore. Acestea se deschid într-un sinus galactofor
voluminos cu lungimea de 8 – 12 cm și lățimea de 2 – 4 cm.
Canalele galactofore și cisterna galactoforă au pereții neregulați, acoperiți cu o mucoasă
plisată ce prezintă epiteliu prismatic bistratificat. Canalul papilar poate atinge lungimea de un
centimetru, iar epiteliul mucoasei devine pavimentos stratificat la acest nivel.
Oaia are ugerul relativ mic, format din două mamele. Mameloanele sunt scurte (2 – 3
cm), de formă conică cu câte un singur orificiu papilar.
Capra prezintă ugerul dezvoltat, alungit, cu mameloane voluminoase orientate cranio-
lateral. Fiecare mamelon este prevăzut cu un singut canal papilar. Corpul ugerului este acoperit
cu păr scurt și des care devine foarte rar și fin pe mameloane.
Scroafa prezintă de obicei 7 perechi de mamele: două perechi pectorale, patru perechi
abdominale și o pereche inghinală. Ele sunt dispuse paramedian, pe două rânduri paralele.
Corpul mamelei este conoid sau hemisferic, iar mamelonul este scurt și cilindroid, prevăzut cu
două – trei orificii papilare.
 Cățeaua prezintă cel mai adesea 5 perechi de mamele (uneori 4 sau 6 perechi) dispuse în
regiunea pectorală (două perechi), abdominală (două perechi) și inghinală (o pereche). Corpul
mamelei este acoperit cu peri rari și fini, iar mamelonul, scurt și conic prezintă 8 – 12 orificii
papilare.
La pisică se întâlnesc de obicei 4 perechi de mamele (uneori 3 sau 5 perechi), dispuse
asemănător cu cele de la cățea. Corpul mamelei, hemisferic, este acoperit cu peri deși care dispar
la nivelul mamelonului. Fiecare mamelă prezintă 4 – 6 sisteme galactofore (4 – 6 orificii
papilare).
La iepuroaică există 3 – 5 perechi de mamele cu dispoziție și conformație asemănătoare
cu cea de la pisică.
 Fig. 1 Structura ovarului la A-iapă și B-vacă
1-artera și vena ovariană; 2-zona periferică vasculară a ovarului de iapă; 3- zona centrală
vasculară a ovarului de vacă; 4-zona parenchimatoasă a ovarului la iapă -centrală; 5-zona
parenchimatoasă a ovarului la vacă -periferică; 6-epiteliu germinativ.

Fig. 2 Schema bursei ovariane la iapă

1-ovarul stâng; 2-vârful cornului uterin stâng; 3- pavilionul trompei uterine; 4-tavanul
cavității abdominale; 5-extremitatea cranială a ligamentulului larg; 6-mezosalpinxul; 7-
ligamentul suspensor al ovarului; 8-ligamentul propriu al ovarului (utero-ovarian); 9-papila
uterină; 10-salpinx; 11-fimbria ovariană (ligament tubo-ovarian); 12-locul de detașare al
mezosalpinxului de pe partea laterală a mezoovarului; 13-ostiumul abdominal al salpinxului; 14-
mezosalpinx.
 Fig. 3 Schema conformației salpinxului (oviduct sau trompa uterină)
1-ovarul; 2-ligamentul suspensor al ovarului; 3- infundibulul cu ostiumul abdominal al
oviductului; 4-fimbria ovarică; 5-ampula salpinxului; 6-istm; 7-salpinx; 8-ostiumul uterin al
salpinxului; 9-vârful cornului uterin.
 Fig. 4 Schema aparatului genital femel la iapă – vedere dorsală
1-ovarul stâng; 2-pavilionul trompei uterine; 3- mezosalpinxul; 4-papila uterină; 5-corn
uterin; 6-floarea involtă; 7-corpul uterin; 8-cervix; 9-vezica urinară; 10-meat urinar; 11-plica
himenală; 12-ligamente largi; 13-deschiderile glandelor vestibulare mici; 14-bulbii vestibulului;
15-clitorisul în fosa clitoridiană.

Fig. 5 Schema colului uterin (cervix) - secțiune sagitală

1-cavitatea uterului; 2-ostiumul intern al uterului; 3- ostiumul extern al uterului; 4-cervix;
5-canal cervical; 6-pliuri circulare ce vor forma floarea involtă; 7-fornixul dorsal și ventral al
vaginului; 8-cavitatea vaginului.
 Fig. 6 Schema mușchilor vulvei
1-rectum; 2-vagin; 3- vezica urinară; 4-uretră; 5-clitoris; 6-mușchiul constrictor
vestibular; 7-mușchi constrictor vulvar; 8-mușchiul ischiocavernos; 9-mușchiul retractor al
clitorisului.
 Fig. 7 Schema aparatului genital femel la vaca – vedere dorsală
1-ovar; 2-pavilionul trompei uterine; 3- salpinxul; 4-ligament intercornual; 5-carunculi
uterini; 6-corn uterin; 7-corpul uterin; 8-cervix; 9-ligamente largi; 10-vagin; 11-meat urinar; 12-
canale epooforice; 13-vestibul vaginal; 14-vezica urinară; 15-plica himenală; 16- deschiderile
glandelor vestibulare mici; 17-deschiderile glandelor vestibulare mari; 18-vulva; 19-clitorisul;
20-floare involtă dublă

Fig. 8 Schema carunculului

uterin de (A) vacă, (B)-oaie și (C)
capră.
 Fig. 9 Schema aparatului genital femel la vaca – vedere laterală
1-ovar; 2-corn uterin; 3- vezica urinară; 4-ligament intercornual; 5-cervix; 6-vagin; 7-
vestibul vaginal; 8-vulvă; 9-diverticuil suburetral.
 Fig. 10 Schema aparatului genital femel la scroafă – vedere dorsală
1-ovar; 2-salpinx; 3- corn uterin cu aspect de ansă intestinală; 4-ligament larg; 5-cervix
cu cuzineți; 6-vezică urinară; 7-meat urinar; 8-plica himenală; 9-vagin; 10-vestibul vaginal; 11-
glande vestibulare mici; 12-vulvă; 13-clitoris.
 Fig. 11 Schema aparatului genital femel la cățea – vedere dorsală
1-ovar în bursa ovariană; 2-ovar cu bursa ovariană deschisă; 3- salpinx; 4-ligament
propriu al ovarului; 5-corn uterin; 6-corp uterin; 7-cervix; 8-vezică urinară; 9-pliuri mucoase
longitudinale; 10-meat urinar; 11-glande vestibulare mici; 12-vulvă; 13-ligament larg; 14-vagin;
15-vestibul vaginal. La pisică sunt prezente glandele vestibulare mari.
 Fig. 12 Schema aparatului genital femel la iepuroaică – vedere dorsală
1-ovar; 2-pavilionul trompei uterine; 3- salpinx; 4-coarne uterine; 5-ligament larg; 6-
vezica urinară; 7-cervix dublu; 8-meat urinar; 9-glande vestibulare mari; 10-deschiderea
glandelor vestibulare mari; 11-vagin; 12-vestibul vaginal; 13-labii externe; 14-labii interne.
 Fig. 13 Schema structurii glandei mamare – secțiune transversală la vacă prin
sferturile posterioare
1-tendon prepubian; 2-limfonoduri retromamare și ramuri din artera si vena subcutanată
abdominală; 3- piele; 4-lama laterală a aparatului suspensor al mamelei; 5- lama medială a a
aparatului suspensor al mamelei; 6-alveolă glandulară; 7-conduct alveolar; 8-conducte
intralobulare și interlobulare; 9-conducte lactifere; 10-porțiunea glandulară a sinusului lactifer;
11- porțiunea papilară a sinusului lactifer; 12-mușchiul sfincter al papilei (al mamelonului); 13-
deschiderea conductului papilar.
 Fig. 14 Secțiune prin glanda mamară la cățea (A) și iapă (B)
1-conducte lactifere; 2-sinusuri lactifere; 3-deschiderile conductelor papilare; 4-
parenchim glandular;