Atr - Curs 2021 - Partea 1 - Transilvania

UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM „ION MINCU” BUCUREŞTI
FACULTATEA DE ARHITECTURĂ
HORIA MOLDOVAN
ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA

(SECOLELE AL XI-LEA – AL XVIII-LEA)
CURS AN III, SEMESTRUL I

TEMATICĂ GENERALĂ
2020
AN UNIVERSITAR 2020-2021 – AN III / SEMESTRUL I – FACULTATEA DE ARHITECTURĂ
Horia MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA (SECOLELE AL XI-LEA – AL XVIII-LEA) – PARTEA I
CUPRINS
1. DEZVOLTAREA AŞEZĂRILOR ŞI EVOLUŢIA ARHITECTURII ÎN

TRANSILVANIA
1.1. Spaţiul intracarpatic în perioada medievală ................................................................................. 3
1.2. Geneza şi dezvoltarea aşezărilor urbane din Transilvania medievală ........................................ 4

 Ierarhia aşezărilor ............................................................................................................................... 4
 Terminologia ...................................................................................................................................... 4
 Determinanţi ai dezvoltării centrelor urbane ...................................................................................... 5
 Populaţia şi organizarea administrativă urbană (centrele urbane săseşti aflate pe teritorii regale) .... 7
 Trăsături morfologice caracteristice ................................................................................................... 7
1.3. Arhitectura medievală de apărare ................................................................................................ 10

 Consideraţii generale........................................................................................................................ 10
 Fortificații regale .............................................................................................................................. 10
 Fortificații nobiliare ......................................................................................................................... 11
 Fortificații clericale .......................................................................................................................... 12
 Fortificații colective (ale comunităţilor urbane sau rurale) .............................................................. 12
1.4. Arhitectura medievală religioasă .................................................................................................. 15

 Consideraţii generale........................................................................................................................ 15
 Organizarea funcţional-simbolică a spaţiului de cult medieval ....................................................... 16
 Evoluţia stilistică .............................................................................................................................. 17
 Monahismul urban. Prezenţa ordinelor mendicante în oraşele transilvănene .................................. 18
 Asimilări în arhitectura religioasă românească ................................................................................ 20
1.5. Manifestări ale renaşterii în Transilvania (sec. XV-XVII) ......................................................... 21

 Pătrunderea renaşterii în regatul maghiar......................................................................................... 21
 Renaşterea timpurie (c. 1500-1541) ................................................................................................. 22
 Răspândirea şi împământenirea arhitecturii renascentiste ( a doua jumătate a secolului al XVI-lea)
.......................................................................................................................................................... 22
 Renaşterea matură şi târzie (secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea) ..................... 23
1.6. Dezvoltarea urbană şi arhitectura în Transilvania şi Banat în secolul al XVIII-lea................ 24

 Contextul .......................................................................................................................................... 24
 Aşezările........................................................................................................................................... 25
 Arhitectura militară .......................................................................................................................... 26
 Arhitectura religioasă ....................................................................................................................... 30
 Reşedinţele nobiliare: palatul urban ................................................................................................. 32
 Locuinţa urbană................................................................................................................................ 34
 Arhitectura ansamblurilor rezidenţiale nobiliare extraurbane .......................................................... 34
1
PARTEA I
DEZVOLTAREA AŞEZĂRILOR ŞI EVOLUŢIA

ARHITECTURII ÎN TRANSILVANIA
2
1.1. SPAŢIUL INTRACARPATIC ÎN PERIOADA MEDIEVALĂ
Maghiarii s-au aşezat în Pannonia în secolul al IX-lea, forţând expansiunea spre vest. După eşecul de la
Lechfeld (955) maghiarii s-au sedentarizat, organizarea statului lor preluând modelul occidental. Înaintarea
maghiarilor în spaţiul intracarpatic (Transilvania – „ţara de dincolo de pădure”1) a urmat mai multe etape
cuprinse în intervalul dintre secolele al X-lea și al XII-lea, fiind condiţionată în mare măsură de situaţia poli-
tică internă a Ungariei, de rezistenţa formaţiunilor prestatale existente aici (formaţiunile conduse de Menu-
morut – în nord-vestul Transilvaniei, de Glad – în Banat şi de Gelu – în podişul Transilvaniei, toate menţio-
nate în cronica Gesta Hungarorum în secolul al X-lea şi cele conduse de Ahtum – în Banat şi sudul Crişanei
şi cel al lui Gyula – în podişul Transilvaniei, acestea două, cucerite de maghiari în secolul al XI-lea şi menţi-
onate în Legenda Sfântului Gerard, în secolul al XII-lea), de relaţiile acestora cu Imperiul Bizantin şi cu
primul ţarat româno-bulgar. Dată fiind populaţia scăzută a Transilvaniei şi, în consecinţă, dificultăţile de
apărare şi exploatare economică a teritoriului, de timpuriu, regalitatea maghiară a încurajat colonizarea unor
zone însemnate, stăpânite de aceasta (fundus regius sau pământul crăiesc), cu populaţie provenită din vestul
Europei, încurajată prin intermediul privilegiilor. În acelaşi proces de luare în posesie şi control al noilor
teritorii se înscriu şi aşezarea secuilor (în zona de curbură a Carpaţilor), a Teutonilor (aşezaţi pentru un inter-
val scurt, cuprins între 1211 şi 1225, în Ţara Bârsei), precum şi stabilirea unor relaţii de subordonare cu po-
pulaţia autohtonă (vlahă / valahă) din zonele țărilor Haţegului, Făgăraşului sau Maramureşului. Primele va-
luri de „oaspeţi” (hospites) – proveniţi din zona de vest a spaţiului german, din Ţările de Jos sau din Flandra
– au sosit în Transilvania la jumătatea secolului al XII-lea, în timpul domniei lui Géza II (1141-1162). Pentru
aceştia s-a împământenit numele de saxones (saşi), nume care nu a reprezentat neapărat un indiciu pentru
spaţiul geografic din care aceştia proveneau (respectiv Saxonia), ci mai degrabă o trimitere la un anume sta-
tut social2. Cele mai timpurii colonizări au fost cele din zonele Sibiului, Orăştiei şi a oraşului episcopal Alba
Iulia, urmate pe parcursul secolului al XIII-lea de Ţara Bârsei (unde au fost aşezaţi cavalerii teutoni (1221-
1225), ulterior expulzaţi pe motive de nesupunere), nord-estul Transilvaniei (zona Bistriţei) şi zona Târnave-
lor. Coloniştii s-au bucurat de o relativă autonomie administrativă şi ecleziastică, bazată pe modelul dreptului
german, aplicat în mod similar şi în alte zone de imigraţie din spaţiul central şi est-european (Silezia, Polonia
Mică etc.). După includerea în regat, Transilvania a fost organizată ca voievodat, păstrând o oarecare auto-
nomie şi fiind organizată în forme neomogene: comitate şi scaune în zonele ocupate de saşi şi maghiari, dis-
tricte (ţări) în zonele în care predominau românii, scaune în zonele secuieşti. În voievodatul Transilvaniei nu
au fost incluse Banatul, Maramureşul şi Crişana, acestea având o evoluţie politică diferită. Drepturile şi obli-
gaţiile coloniştilor saşi au fost consfinţite prin „Diploma andreană” emisă de cancelaria regelui maghiar An-
drei II (1205-1235) în 1224, acestora adăugându-li-se ulterior numeroase privilegii conferite de regalitate (în
special regii dinastiei de Anjou, care au domnit între 1308–1395), cu repercusiuni directe şi însemnate în
special în dezvoltarea comunităţilor urbane. Documentul emis de cancelaria regelui Andrei al II-lea era re-
confirmat în 1486 de regele Mathias Corvinus cel care recunoştea existenţa juridică a organizării autonome a
saşilor în așa-numita Universitas Saxonum (Universitatea săsească – cu referire la totalitatea saşilor din Tran-
silvania) – instituţie prin a cărei ratificare saşii îşi câştigau dreptul de reprezentare în Dieta maghiară, alături
de celelalte două naţiuni politice – maghiarii şi secuii.
3
1.2. GENEZA ŞI DEZVOLTAREA AŞEZĂRILOR URBANE DIN TRANSILVANIA MEDIEVALĂ
Unităţile administrative care s-au format în Transilvania între secolele XI-XIV au rămas în bună parte stabile
până în secolul al XIX-lea. Nici una dintre aceste unităţi administrative nu respectă limitele subunităţilor
geografice, iar forma lor pare arbitrară precum sunt şi denumirile lor: Ţara Ungurilor (aşa-numitul Pământ
nobiliar format din opt comitate), Ţara Saşilor (aşa-numitul Pământ crăiesc format din opt scaune) şi Ţara
Secuilor (formată din şapte scaune). Din punctul de vedere al dezvoltării reţelei de aşezări urbane, cea mai
importantă contrtibuţie au avut-o coloniştii saşi, aşezările întemeiate de aceştia fiind şi cele care au atins cel
mai înalt grad de urbanizare pe parcursul perioadei medievale în Transilvania.
 Ierarhia aşezărilor
Ierarhia şi implicit diferenţierile terminologice s-au construit în perioada medievală timpurie în special în
virtutea funcţiilor pe care le-au îndeplinit (economică – dreptul de organizare a târgurilor periodice, drep-
tul de depozit şi vămuire, juridică – sediu de scaun de judecată pentru populația locală şi cea din aşezările
apropiate subordonate, religioasă – sediu episcopal sau de prepozitură, sau militară – dreptul de fortificare
generală a aşezării) în baza privilegiilor de care au beneficiat din partea regalităţii. Nu întotdeauna aceste
funcţii au fost capabile să întreţină urbanizarea localităţilor în cauză (cum a fost funcţia predominantă
meşteşugărească), motiv pentru care multe dintre acestea şi-au oprit evoluţia rămânând sate sau, uneori,
chiar dispărând. Dată fiind structura administrativă complexă a Transilvaniei în perioada evului mediu,
aşezările urbane pot fi diferenţiate în centre comitatense (puncte administrative ale comitatelor), în centre
fondate pe teritoriile regale (fundus regius, beneficiind de o serie de libertăţi şi îndatoriri faţă de puterea
centrală) şi, în fine, centrele scăunale secuieşti. Aşezările care au atins cel mai înalt grad de dezvoltare au
fost acelea în care populaţia predominantă a fost reprezentată de coloniştii saşi (denumiţi hospites
Theutonici sau Saxones).
 Terminologia
Terminologia utilizată pentru desemnarea diverselor tipuri de aşezări a fost una inconsecventă, în special
în perioada timpurie, diferenţele terminologice începând să fie aplicate cu o mai mare rigoare abia din se-
colul al XIII-lea, variaţii continuând însă să apară până spre sfârşitul secolului al XIV-lea. Termenii îm-
pământeniţi pentru desemnarea aşezărilor cu statut de oraş în perioada care a urmat cuceririi maghiare în
Transilvania erau aceia de civitates (sau civitas) şi urbs, în timp ce locuitorii acestora erau desemnaţi tot
cu un cuvânt de proveniență latină – cives. Dacă latinescul civitas a generat termenii contemporani din
italiană (cittá), franceză (cité), engleză (city) etc., termenul românesc de oraş derivă din maghiară în care
cuvântul vár desemna cetatea, în timp ce város desemna aşezările urbane. Astfel au fost denumite de tim-
puriu oraşele cu importante funcţii religioase (sediile episcopale) – mai întâi Dăbâca şi Biharea şi, mai
târziu, Alba Iulia (atestată documentar ca civitas din 1241), Cenadul (atestat documentar cu statutul de ci-
vitas din 1343) şi Oradea. Cu acelaşi termen de civitas apăreau citate în documente şi acele localităţi im-
portante din punct de vedere economic: centre de exploatare a sării (atestarea Turdei ca civitas datează din
1297), centre de exploatare a metalelor preţioase (atestarea Rodnei ca civitas datează din 1292) etc. De
statutul de civitas (oraş) s-au bucurat aşezări din Transilvania independent de gradul de urbanizare. Statu-
tul reflecta în primul rând privilegiile (de natură economică3, juridică, militară sau ecleziastică) de care se
bucura aşezarea în cauză. În perioada secolului al XIII-lea, în Transilvania erau atestate o serie de aşezări
care primiseră statutul de civitas, gradul efectiv de urbanizare fiind însă unul încă incipient. Similar, pier-
derea unor privilegii conducea la decăderea aşezării la un statut inferior (cazul Sebeşului la sfârşitul seco-
lului al XIV-lea, vezi infra), fapt care atrăgea şi un evident regres, reflectat în încetinirea dezvoltării.
Termenii de forum sau oppidum au fost utilizaţi pentru desemnarea acelor localităţi (foarte diverse din
punct de tipologic) cu funcţie principală comercială, aşadar aşezările (aflate sub control regal sau nobiliar
laic sau ecleziastic) restrânse ca întindere şi populaţie care aveau drept de a găzdui târguri periodice (de
unde şi denumirea uzuală în limba română de târg). În ciuda acestei titulaturi, multe dintre acestea nu
4
atinseseră un grad avansat de dezvoltare urbană, fiind mai degrabă încadrabile în categoria aşezărilor ru-
rale. Existenţa funcţiei economice nu a reprezentat o condiţie suficientă pentru declanşarea şi susţinerea
unui proces de urbanizare propriu-zisă, multe dintre aceste aşezări rămânând în sfera ruralului. Dintre
acestea cele care au ajuns să se dezvolte considerabil au fost Bistriţa şi Rodna, în cazul acesteia din urmă
funcţia comercială fiind dublată şi de cea extractivă (exploatările de metale preţioase).
 Determinanţi ai dezvoltării centrelor urbane

În câteva situaţii o contribuţie importantă în dezvoltarea medievală a aşezărilor urbane a avut-o moşteni-
rea antică – pe de o parte aşezări antice care au reprezentat nuclee de urbanizare – Alba Iulia, posibil
Cluj şi Turda şi, pe de alta, căile de comunicaţie (drumurile comerciale de importanţă regională, care le-
gau Transilvania de regiunile de spaţiu extracarpatic sau de nordul şi centrul Europei), unele dintre aces-
tea din urmă utilizate până târziu în secolul al XIX-lea. Un alt factor a fost reprezentat de preexistenţa
unor centre fortificate de supraveghere a teritoriului, ulterior dezvoltate prin adăugarea de noi funcţii:
cazul Sighişoarei care a evoluat de la acel Castrum Sex (aşadar cel mai probabil o cetate regală) atestat în
anul 1320. Dezvoltarea urbană a fost favorizată şi de vecinătatea unor centre de exploatare a resurse-
lor naturale, Rodna şi mai apoi Bistriţa reprezentând două astfel de exemple. Dezvoltarea urbană a fost
favorizată de asemenea de schimburile comerciale (dreptul de organizare a târgurilor săptămânale, luna-
re, sezoniere etc., dreptul de depozit şi toate beneficiile care decurgeau de aici etc.), evoluţia aşezărilor
depinzând de poziţia pe care acestea o ocupau în rețeaua de consum: oraşele de reşedinţă regală, oraşele
amplasate în apropierea frontierelor (aşadar în drumul comercianţilor străini, dar şi în apropierea unor pie-
ţe prielnice de desfacere a mărfurilor) sau, după cum aminteam mai sus, acele oraşe care se învecinau cu
zonele de exploatare a metalelor preţioase. Constituirea statelor medievale din spaţiul românesc extracar-
patic (Ţara Românească şi Moldova) a creat pentru oraşele transilvănene aflate în preajma graniţelor (Si-
biu, Braşov şi Bistriţa) necesarul spaţiu economic complementar, care şi-a pus amprenta asupra ascensiu-
nii rapide a acestora în ultima parte a secolului al XIV-lea, precum şi în secolul al XV-lea.
Cluj, planul oraşului realizat de Giovanni Morando Visconti în intervalul 1699-1703

Dezvoltarea oraşului medieval se suprapune parţial peste o aşezare romană. Urmele sitului antic nu au condiţionat evo-
luţia urbanistică de mai târziu. Numele german de Klausenburg, precum şi cel latinesc de Claudiopolis, trimit simbolic la
împăratul roman Claudius, însă în afara unui substrat istoric. Atât în antichitate cât şi în perioada medievală timpurie
Clujul a ocupat o poziţie importantă în reţeaua de drumuri care traversa Transilvania legând-o de regiunile vecine. Nu-
cleul care a generat dezvoltarea urbană este cunoscut sub numele de Vetus Castrum (menţionat în documente şi sub
numele de Castrum Clus), primă zonă fortificată, acesteia fiindu-i atribuită de unii istorici funcţia de cetate regală în jurul
căreia s-a coagulat ulterior o aşezare. Cele două – cetatea şi aşezarea din vecinătate erau consemnate în documente
sub denumirea de villa (echivalent al unei aşezări rurale sau sat) Kwluswar. Vetus Castrum şi-a păstrat individualitate şi
pe parcursul etapelor ulterioare de dezvoltare ale oraşului, constituindu-se ca o unitate distinctă între cele 5 vecinătăţi
5
(vezi infra) ale oraşului. Coloniştii saşi au favorizat evoluţia aşezării care, începând cu secolul al XIII-lea începe să se
dezvolte planificat. Clujul apare pentru prima dată consemnat cu statutul de civitas în anul 13164, privilegiile acordate de
regalitate (dreptul la alegerea liberă a judecătorului şi preotului (pleban), comerţul scutit de vamă, dreptul la avere şi
moştenire, obligaţii financiare şi militare clar stabilite5) culminând cu ridicarea sa la rangul de „oraş regal liber” în anul
1405, în timpul domniei lui Sigismund de Luxemburg. În lipsa unei puţin numeroase populaţii săseşti în împrejurimi, Clujul
s-a maghiarizat treptat.
Bistriţa la 1666 (Gravură realiazată de H.J. Schollenberger)

Exploatarea resurselor naturale (sare, aur, argint) a reprezentat de timpuriu una dintre importantele surse de venit pentru
aşezările din Transilvania. Spre exemplu, apropierea Bistriţei de minele de argint de la Rodna a reprezentat principala
sursă de înavuţire a patriciatului din oraşul care, prin hotărârea regalităţii maghiare (Matthias Corvinus, 1475), devenea
centrul administrativ al regiunii care îngloba târgul şi valea Rodnei, acolo unde se găseau exploatările de argint. Dezvol-
tarea Bistriţei a fost favorizată încă din secolul al XIV-lea când aşezarea devenea prin decretul regelui Carol Robert de
Anjou, posesiunea soţiei sale, regina Elisabeta (1330). Două decenii mai târziu, regele Ludovic cel Mare acorda oraşului
dreptul de târg anual în condiţii similare celor de care se bucura capitala Buda. Din 1366 drepturile de care se bucura
oraşul erau aceleaşi cu ale Sibiului.6
Prima menţiune documentară a Braşovului (sub numele de Corona) datează din anul 1235, fiind legată de existenţa aici
a ordinului religios catolic premonstratens, menționat în Catalogus Ninivensis. După invazia mongolă din 1241 Braşovul
devenea cel mai important centru din Ţara Bârsei, menţionată în 1252, ca terra Saxonum de Barasu. În 1288, documen-
tele menţionează organizarea teritoriului în care se găsea Braşovul cu numele de comitatul de Burcia și,începând cu
1355, este atestat districtul Brașov, din care făceau parte, pe lângă orașul de reședință – civitas sacrae Corona, sedes
Brassoviensis (1377), patru târguri și nouă comune libere regale7. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea dezvoltarea
Braşovului căpăta un ritm rapid, aşezării fiindu-i confirmate o serie de privilegii importante – cele mai importante dintre
acestea fiind dreptul de a ţine târg anual (1364) și cel de depozit pentru mărfurile din centrul Europei (1369). De aseme-
nea organizarea internă atingea maturitatea, pe parcursul secolului al XV-lea în oraş fiind atestate 9 bresle reunind mai
multe meserii, numărul acestor organizaţii profesionale ajungând să se dubleze în veacul următor8. În afara nucleului
central, închis de ziduri de fortificaţie, s-au coagulat trei suburbii – una locuită de români, una de maghiarii şi una de
ţărani saşi (șcheiul (Belgerei, Bolgárszeg), Blumăna (Blumenau, Bolonya) și Brașovul vechi (Altstadt, Óbrassó)), până
spre jumătatea secolului al XV-lea aşezarea ajungând la o populaţie de c. 2000 de locuitori. Dacă iniţial aşezarea a fost
protejată de valuri de pământ, șanțuri inundabile şi palisade de lemn, punctul de refugiu fiind fortificaţia Brassovia de pe
Tâmpa, în timpul lui Ludovic cel Mare (1342-1382), Braşovului îi era acordat privilegiul prin care putea demara construi-
rea fortificaţiei generale, privilegiu reconfirmat de regele Sigismund de Luxemburg. Într-o primă etapă, în secolul al XIV-
lea, fortificaţia compusă din zid prevăzut cu turnuri de plan rectangular a fost adaptată la nevoile conflictelor cu armament
6
uşor, ulterior lucrările de amplificare, modernizare şi adaptare la tehnica de luptă continuând până la jumătatea secolului
al XVII-lea (c. 1646). Ca şi în alte situaţii, fortificaţia a fost pusă în administrarea breslelor, membrii acestora jucând un rol
activ în apărarea oraşului.
 Populaţia şi organizarea administrativă urbană (centrele urbane săseşti aflate pe teritorii regale)
Comitatele existente în partea de sud a Transilvaniei au stat la baza formării „Scaunelor” (scaune de jude-
cată) de mai târziu. În fruntea fiecărui scaun se afla un jude regal (iudex regius) numit de rege din rândul
greavilor (din germanul gräf) – cei care au ocupat poziţii de conducere în cadrul ierarhiei sociale a colo-
niştilor saşi, atât în zona rurală, cât şi în cea urbană. Pe lângă acesta exista şi un jude scăunal (care făcea
parte de asemenea din rândul greavilor), ales de către membrii cu drepturi depline ai comunităţii (cives
sau Bürger) şi controlat de aceştia. Judele oraşului (iudex civitatis) conducea sfatul – cunoscut sub denu-
mirea de magistrat, compus din 12 membri (iurati), aleşi pentru un mandat anual de comunitatea de cetă-
ţeni (communitas civium) – devenit exponent al comunităţii urbane libere. Magistratul îşi asuma un rol
executiv, revenindu-i sarcinile fiscale, administrative şi juridice ale oraşului, precum şi reprezentarea în
relaţiile de orice fel cu exteriorul. De la jumătatea secolului al XV-lea, forurile de conducere urbană se
lărgeau prin apariţia consiliului celor 100 – centum viri (organism atesta pentru prima dată la Cluj, ulteri-
or documentat şi la Sibiu, Braşov etc.). Nucleele constitutive ale aşezărilor săseşti au fost vecinătăţile
(Nachbarschaft) 9 care cuprindeau locuitorii proprietari (cetăţenii) şi chiriaşii acestora, organizaţi pe străzi
şi conduşi de vilici. Originile acestor forme de organizare socială – cu roluri multiple în domeniul religi-
os, economic, administrativ, public, defensiv, dar şi edilitar – sunt plasabile în perioada medievală timpu-
rie, modelul fiind probabil importat de colonişti din zonele de provenienţă. Membrii vecinătăţilor aveau o
serie de îndatoriri (consemnate de statute) de pe urma cărora decurgeau beneficii comune. Un rol de pri-
mă importanţă în evoluţia economiei urbane, dar şi în apărare şi administrare a fost jucat de bresle – cor-
poraţii de meşteşugari, conduşi de un staroste, secondat de un sfat.
 Trăsături morfologice caracteristice

Forma şi imaginea oraşului medieval transilvănean se înrudesc cu cele ale oraşului central european.
Dezvoltat spontan în jurul pieţei civice (căreia, în unele cazuri i se adaugă piața comercială, destinată
găzduirii târgurilor periodice, şi spaţiul liber din jurul bisericii parohiale) oraşul medieval transilvănean
ajungea să îşi definească structura (tramă, parcelar, fond construit etc.) odată cu finalizarea construirii
centurilor de fortificaţii (compuse din curtine prevăzute cu drumuri de strajă, metereze şi guri de aruncare,
turnuri şi porţi întărite). Ţesutul urban se caracterizează printr-o utilizare intensivă a terenului din interio-
rul limitelor întărite, având o tramă stradală condiţionată adesea de traseul fortificaţiilor, cu parcelele dez-
voltate în adâncime şi fondul construit grupat în partea anterioară a acestora, generând fronturi închise.
Spaţiile libere, plantate, apar minimal, în majoritatea exemplelor, cele care se păstrează până astăzi fiind
rezultatul intervenţiilor de deschidere a centrelor medievale spre periferii în perioada de sfârșit a secolului
al XIX-lea. Siluetele urbane, apropiate de cele ale oraşelor medievale din centru şi vestul Europei, sunt
dominate de turnul bisericii parohiale (simbol al puterii eclesiastice) şi, în unele cazuri, de cel al sfatului
orăşenesc (simbol al puterii cetăţenilor), completate adesea de accentele verticale ale bisericilor filiale sau
ale bisericilor mănăstireşti. Imaginea tindea să se modifice începând din secolul al XVIII-lea când în ora-
şele transilvănene construcţiile de cult se înmulţeau, consecinţă a presiunilor contrareformei catolice, pre-
cum şi a decretelor imperiale care au dus la diminuarea sau dizolvarea exclusivismului săsesc. Pe lângă
edificiile cu funcţie religioasă (şi ansamblurile acestora, în cazul aşezămintelor ordinelor călugăreşti) şi
arhitectura rezidenţială predominantă, din perioada medievală, începeau să apară construcţii adaptate sau
dedicate de la bun început unor funcţiuni / dotări urbane diverse: primăria, spitalul, băile publice, casele
de bresle etc., beneficiind de rezolvări specifice şi de sublinieri intenţionate ale statutului şi caracterului
reprezentativ.
7
Johannes Tröster, Das Alt- und Neu-Teutsche Dacia (Vechea şi noua Dacie germană ), Nürnberg, 1666: vedere generală a Sibiului
dinspre nord
Giovanni Morando Visconti, planul Sibiului la sfârşitul secolului al XVII-lea în Mappa della Transilvania, 1699
Sibiu / Hermannstadt. Sibiul a fost menţionat în documentele timpurii sub denumirile Cibinium, Villa Hermanni sau
Hermannsdorf10, după atingerea gradului de dezvoltare urbană şi a acordării statutului de oraş (civitas), în prima jumătate
a secolului al XIV-lea, fiind documentat cu numele Hermannstadt11. O primă aşezare era fondată în etapa timpurie a
colonizării săseşti desfăşurată pe aşa-numitul Pământ crăiesc pus la dispoziţie coloniştilor de regele maghiar Géza II
(1141-1162) în sudul Transilvaniei. Prima menţiune documentară a Sibiului datează de la sfârşitul acestui veac, din anul
1191, când papa Celestin al III-lea confirma printr-o diplomă trimisă arhiepiscopului de Esztergom, fondarea prepoziturii
libere Sf. Ladislau (sau Praepositura Cibiniensis), structură ecleziastică menţinută până la 1424 când era desfiinţată de
regale Sigismund de Luxemburg, posesiunile sale fiind transferate Sibiului. În 1302, era consemnat începutul organizării
zonelor colonizate de saşi în scaune (cu referire la sediile puterii judecătoreşti) – primul scaun menţionat fiind acela al
Sibiul. Statutul de reşedinţă a scaunului a fost păstrat de Sibiu până la reîmpărţirea administrativă a Transilvaniei în anul
1784. Trei decenii mai târziu, în 1335, apărea în documente menţionată provincia Sibiului cu cele şapte scaune. Aşeza-
rea era puternic afectată în timpul invaziei mongole din anul 1241, în urma căreia a fost aproape în întregime distrusă,
dintre locuitorii doar în jur de 100 reuşind să se salveze. Creşterea importanţei statutului Sibiului începuse să se facă
simţită abia după 1224, când aşezării îi era acordat de către regalitatea maghiară dreptul de autoadministrare – drept
care echivala cu statutul de oraş (civitas) în sens juridic. La începutul secolului al XIV-lea aşezarea primea şi dreptul de a
organiza şi găzdui târg (atestat documentar în 1328), acest privilegiu corespunzând statutului de oraş, în sens economic,
deşi aşezarea fusese deja ridicată la rangul de civitas în 1326, sau câţiva ani înainte.
Trama stradală a nucleului medieval al Sibiului a evoluat spontan în jurul polului funcţional şi semnificativ constituit iniţial
de biserica parohială Sf. Maria, cimitirul comunităţii şi fortificaţiile acestora (realizate iniţial într-o formă relativ rudimenta-
ră, probabil din val de pământ şi palisade de lemn). Conform rezultatelor cercetărilor arheologice, într-o primă etapă,
zona ocupată de construcţii s-a întins pe cornişa văii Cibinului, coborând înspre „Oraşul de Jos”, ulterior, de-a lungul
traseelor de circulaţie care legau Sibiul de aşezările vecine, constituindu-se şi trama majoră a „Oraşului de Sus”. Tiparul
medieval al compoziţiei organice, liber organizate, a tramei stradale din oraşul fortificat s-a păstrat cu puţine modificări
până în prezent. Evoluţia tramei a fost condiţionată pe de o parte de traseele / culoarele de circulaţie majore preexistente
care se intersectau aici şi, pe de altă parte, de relieful denivelat, mărginit de spre vest de un areal mlăştinos, asanat şi
inclus progresiv în interiorul zidurilor de apărare. Centrul de greutate al oraşului medieval cristalizat format din sistemul
celor trei pieţe (Piaţa Mare, Piaţa Huet şi Piaţa Mică) prelua rolul ordonator al tramei stradale din oraşul de sus, generând
şi ierarhia în cadrul fondului construit din zona istorică. Dacă arhitectura oraşului asimilează şi ilustrează (cu un decalaj
temporal adesea considerabil) ecouri ale etapelor majore de evoluţie a stilurilor din Europa Occidentală, trama stradală şi
constrângerile pe care aceasta le-a impus asupra parcelarului şi implicit a fondului construit, conservă în mare măsură
spontaneitatea unei dezvoltări neplanificate sau planificate local, în etape. Abia în secolul al XVIII-lea erau întreprinse
primele operaţiuni de urbanizare controlată, însă acestea priveau zone din perimetrul extra muros (spre exemplu începu-
turile cartierul Iozefin a cărui trasare era începută în 1773 în faţa Porţii Cisnădiei).
Arhitectura fondului construit din interiorul sistemului defensiv al Sibiului s-a bucurat de o atenţie deosebită în studiile de
specialitate12. Fondul construit care evoluase până în secolul al XVI-lea acoperea în mare parte necesităţile funcţionale
ale oraşului. Rolul defensiv îndeplinit de sistemul complex de fortificaţii (vezi mai jos), funcţia religioasă adăpostită atât de
8
biserica parohială, dar şi de bisericile de mănăstire (ale ordinelor mendicante) amplasate intra muros, clădirile breslelor,
spitalul, turnul sfatului, toate acestea fiind grupate în centru de greutate al aşezării marcat de sistemul format din cele trei
pieţe. Acest nucleu central era înconjurat de ţesutul urban a cărui componentă construită beneficia de un număr însem-
nat de edificii ridicate din zidărie începând deja din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Cu toate acestea, numeroase
imobile erau în continuare realizate din lemn, situaţie care a favorizat fără îndoială numeroasele incendii care au afectat
oraşul13. Odată cu ridicarea treptată a patriciatului urban (compusă în genere din cetăţeni cu o stare materială foarte
bună însă lipsiţi de titluri nobiliare), începând cu secolul al XVI-lea, cadrul construit suferea modificări însemnate (în spe-
cial cel destinat funcţiei rezidenţiale). Chiar dacă patriciatul transilvănean prelua conducerea oraşelor încă din secolul al
XV-lea, acesta nu deţinea resursele materiale necesare pentru susţinerea unui program rezidenţial similar cu cel care
începuse să se dezvolte în spaţiul central sau sud-european. Locuinţa patricială sibiană derivă fie din tipuri de construcţii
existente anterior prin modificări şi extinderi, fie este rezultatul ridicării integrale din această perioadă, constrânsă fiind de
caracteristicile contextului urban medieval. Condiţionările care au influenţat conturarea unui anumit tip de construcţie
rezidenţială urbană au fost loturile dezvoltate în adâncime şi front îngust spre stradă, precum şi suprafaţa limitată a par-
celelor cauzată de limitarea spaţiului din interiorul sistemului defensiv. Lipsa de teren construibil intra muros conducea în
numeroase situaţii la fărâmiţarea parcelarului existent. Cercetările de specialitate, precum şi dovezile păstrate in situ,
atestă în genere preponderenţa locuinţelor cu pivniţe, parter şi un etaj. Situaţiile în care casele depăşeau acest regim de
înălţime nu sunt numeroase. Casele erau construite pe două sau trei travee (foarte rar mai multe). Una dintre aceste
travee, acolo unde lotul o permitea, era ocupată la parter de un acces carosabil. În cazul loturilor adânci, unele locuinţe
se prelungeau în adâncime cu camere înşirate în simplu tract, fiind astfel generată o organizare generală în plan în formă
de „L” şi, mai rar în formă de „U”. Locuinţele secolului al XVI-lea au fost în marea lor majoritate adaptări ale unor con-
strucţii anterioare, rezultatul final reprezentând o sinteză de trăsături gotice, renascentiste.
9
1.3. ARHITECTURA MEDIEVALĂ DE APĂRARE
 Consideraţii generale
14
Arhitectura de apărare transilvăneană (atât cea a maghiarilor, secuilor şi saşilor, dar şi cea din zonele în
care a predominat populaţia românească) s-a manifestă în forme diverse, oglindind nivelul dezvoltării
tehnicii de luptă, particularităţile necesităţilor specifice şi independente de orientări stilistice, clasificările
şi terminologia specifică (în bună măsură preluată din Occident) rămânând încă un subiect deschis. După
includerea Transilvaniei în regatul maghiar, construirea de fortificaţii, fie acestea regale, nobiliare, cleri-
cale sau ale comunităţilor urbane sau rurale, devenea una dintre prerogativele exclusive ale regelui. Spre
exemplu, cavalerilor teutoni, aşezaţi în Ţara Bârsei în 121115, li se acordase doar dreptul de construire de
cetăţi din lemn. Cu toate acestea lor le este atribuită ridicare a cinci cetăţi de piatră16, amplasate în poziţii
strategice (dintre acestea se păstrează în prezent ruinele îndoielnic restaurate ale cetăţii de la Feldioara /
Marienburg). Tendinţele teutone de desprindere de sub controlul coroanei maghiare au condus la alunga-
rea cavalerilor din sud-estul Transilvaniei în 1225. Pe de o parte şocul produs de invazia tătarilor (1241-
42) şi pe de alta tendinţele de descentralizare ale nobilimii transilvănene au determinat interdicţia regală
de construire de fortificaţii fără consimţământul regal (spre exemplu „Bula de Aur”, emisă de regele An-
drei al III-lea în 1297). Treptat însă, din cauza pericolului tătărăsc şi, mai apoi, otoman, acordul regalităţii
maghiare pentru construirea de fortificaţii devenea unul formal (mai ales în cea de-a doua jumătate a se-
colului al XIV-lea şi pe parcursul secolului al XV-lea). Pe de altă parte, dreptul de fortificare integrală al
unor aşezări fusese acordat şi ca o consecinţă a rolului pe care acestea îl jucau în apărarea graniţei sudice
a voievodatului Transilvaniei (Sebeş, Sibiu, Orăştie, Braşov, Alba Iulia etc.). Implicarea regalităţii ma-
ghiare în construirea de fortificaţii a fost exclusă complet în 1516 când Ludovic al II-lea (1516-1526)
acorda oraşelor şi nobilimii dreptul de a-şi construi întărituri când socoteau de cuviinţă şi fără încuviinţa-
rea regelui17.
O variantă de clasificare, care permite atât urmărirea evoluţiei în timp a construcţiilor defensive, cât şi va-
rietatea rezolvărilor, se bazează pe criteriul funcțional pus în legătură cu posesorul sau posesorii construc-
ţiilor în cauză. Din această perspectivă pot fi identificate patru categorii principale de tipuri de fortificaţii:
regale (sau voievodale), nobiliare, clericale și, în fine, colective – realizate de comunităţi urbane sau din
spaţiul rural.
 Fortificații regale
Includ fortificaţiile al căror stăpân era regele, acestea fiind conduse fie de către un reprezentant de rang
înalt local (voievod, comite etc.), fie de un subordonat direct al regelui (castelan). Categoria fortificaţiilor
regale include reşedinţe, reprezentând centre ale unor domenii, fortificaţii din teritoriu, centre administra-
tive ale comitatelor sau districtelor şi, în fine, fortificaţiile de graniță (dotate în general cu punct vamal,
spaţii destinate garnizoanelor însărcinate cu controlul unei linii de frontieră). Un astfel de exemplu – care
la origine a reprezentat o posesiune regală şi care pe parcurs a devenit proprietate voievodală şi, în final, o
fortificaţie utilizată şi administrată de comunitatea rurală din vecinătate (de unde şi titulatura de „cetate
țărănească”) – este cetatea de la Rupea (începută în secolul al XIV-lea şi finalizată cu extinderile succesi-
ve în secolul al XVIII-lea).
Cetatea Rupea
Prima menţiune documentară a cetăţii cu vechiul nume Kuholm datează din prima jumătate a secolului al XIV-lea, din
1324, când membrii comunităţii săseşti conduse de greavul Henning se retrăgeau între zidurile fortificaţiei în timpul con-
flictului cu armatele regale maghiare ale lui Carol Robert de Anjou, conduse de voievodul transilvănean Toma
Szécheny18. Numele românesc Rupea sau cel german Reps provin din latinescul Rupe (stâncă). Aşezarea de la poalele
dealului era menţionată în documente cu rangul de târg (oppidum) în 1433. Dată fiind însemnătatea strategică a cetăţii,
precum şi subordonarea acesteia regelui19, de la începutul secolului al XV-lea începea să fie administrată de castelani
(secondaţi de vicecastelani) de etnii diverse, numiţi direct de suveran din rândul credincioşilor romano-catolici ai nobilimii
10
mici şi mijlocii. Întreţinerea cetăţii rămânea însă, în mare măsură, în mâna comunităţii din Rupea, în caz de pericol popu-
laţia având dreptul să se refugieze aici.
Cetatea de la Rupea a fost încadrată de unii istorici în categoria fortificaţiilor regale de graniţă, dat fiind amplasamentul în
apropierea hotarului de sud-est al regatului, pe unul dintre culoarele de circulaţie importante pentru zonă. Pe la Rupea –
aşezare căreia îi era asociat şi un punct vamal – trecea drumul care făcea legătura cu Braşovul şi mai departe cu Vala-
hia, tot pe aici făcându-se legătura spre nord-vest cu Sighişoara. Fortificaţiile, aşa cum ni se păstrau până de curând,
înaintea intervenţiilor discutabile de restaurare, reprezintă rezultatul unui şir de etape de edificare – modernizare, extin-
dere, adaptare – înşiruite pe perioada mai multor secole, începând din prima jumătate a veacului al XIV-lea. Cetatea a
fost ridicată pe un relief accidentat, o parte din stânci devenind parte a zidurilor de apărare. Cazul de la Rupea nu este
unul singular, la Bran, Ciceu, Colţeşti etc., constructorii folosind similar condiţiile de relief. Păstrarea stâncilor şi în interio-
rul zidurilor a fost pusă pe seama utilizării lor drept rezervă de muniţie pentru aruncare20. Nucleul şi cea mai veche com-
ponentă a ansamblului în jurul căruia gravitează complexul de curtine şi turnuri, este incinta de formă neregulată din
vârful stâncii de bazalt. De-a lungul timpului, aici şi-au avut locul de retragere în siguranţă conducătorii scaunului săsesc
de Rupea, membrii clerului local şi, mai târziu, din secolul al XVIII-lea, comandanţii militari ai cetăţii. Accesul în incintă se
făcea pe latura estică, trecerea fiind protejată printr-un turn ridicat deasupra unui culoar în pantă, aflat la o cotă mai joasă
decât nivelul din interiorul zidurilor, încadrat prin dublarea zidului perimetral. După primele incursiuni ale otomanilor în
Transilvania, „cetatea de sus” era extinsă cu o a doua centură fortificată, ridicată la o cotă inferioară faţă de prima incintă,
părţi din aceasta fiind incluse în incinta medie, aşa cum a ajuns în forma finală. Asupra acestei zone a cetăţii s-a interve-
nit ulterior, perimetrul definitiv fiind dat de lucrările desfăşurate în 1643. A doua incintă este cea mai amplă ca suprafaţă,
accesul fiind asigurat pe latura de nord printr-o poartă flancată iniţial de două turnuri. Aceasta din urmă devenea ulterior
legătura cu cea de-a treia incintă, dezvoltată spre nord, la cota cea mai joasă. Între construcţiile celei de-a doua incinte
se numără şi aşa-numitul turn al „scribilor” (sau „scriitorilor”), locul în care era păstrată arhiva scaunului săsesc Rupea.
Incinta se deschidea şi direct spre exterior, pe latura de est fiind amplasată o poartă protejată de „turnul cercetaşilor”. În
incintă au fost identificate o serie de spaţii care amintesc prin denumirile lor de vechile utilizări: camera judelui regal şi
camera judelui scăunal. Tot aici, într-unul dintre corpurile alipite zidului era amplasată şi capela cetăţii. În secolul al XVII-
lea, în perioada în care jude regal era David Weyrauch, a fost ridicată şi incinta din partea inferioară a colinei, zidurile –
prevăzute cu crenelaţii la coronament – ajungând la înălţimi de 5 m. Ca şi în cazul celorlalte două incinte, şi aici accesul
se făcea printr-o poartă amplasată spre nord, apărată de un turn şi, din câte se pare, de un pod ridicător. Turnurile care
punctează desfăşurarea zidurilor au fost utilizate pentru destinaţii diverse. Bunăoară, între acestea se numără „turnul
slăninii” sau „turnul servitorilor”. Tot aici, în 1623 se găsea o fântână cu o adâncime impresionantă, de cca 41 de metri,
de altfel singura instalaţie de asigurare a apei atestată în cetatea de la Rupea. După oprirea definitivă a incursiunilor
otomane în Transilvania, cetatea a continuat să fie întreţinută, o furtună puternică din 1790 distrugând în bună măsură
încăperile şi diversele lucrări de întreţinere anterioare. Acestea sunt momentul şi pretextul pentru începuturile unei înde-
lungate perioade de declin, care au dus treptat la ruinarea ansamblului.
 Fortificații nobiliare
Fortificaţiile nobiliare, deţinute de reprezentanţi ai elitei laice sau ecleziastice, includeau reședințe tempo-
rare sau permanente aflate în afara sau în interiorul aşezărilor precum şi cetăţi propriu-zise. Categoria in-
clude exemple de rezolvări foarte diverse – de la fortificaţiile de secol XV ale nobilimii române din Ţara
Haţegului, supuse coroanei maghiare, care își construia fortificaţii de dimensiuni reduse (val de pământ şi
mai apoi zid de piatră pe plan circular, rectangular sau dictat de forma accidentată a ternului, incluzând în
interior o locuinţă turn / donjon), la fortificaţiile nobiliare săseşti (incintă ovoidală cu donjon în interior şi
anexe), ulterior luate în posesie de comunităţile rurale şi transformate în „cetăţi ţărăneşti” (exemplul cetă-
ţii de la Câlnic, atestată în 1269, cumpărată, extinsă şi modernizată de saşii din satul vecin în 1430) sau la
fortificaţiile aflate în posesia unei elite militare şi politice, răsplătită de regalitate pentru meritele dovedite
(castelul de la Hunedoara, iniţial cetate primită – împreună cu un amplu domeniu – de Voicu şi fraţii săi
drept răsplată pentru meritele militare, ulterior transformată în castel de urmaşii familiei – Iancu de Hune-
doara şi, în fine, Matei, devenit în 1450 rege al Ungariei). În aceeaşi categorie pot fi incluse şi acele con-
strucţii de locuit urbane (reşedinţe ale elitelor) care, între componentele lor includeau şi locuri de retrage-
re, prevăzute cu dispozitive defensive, de tipul locuinţelor turn (donjoane). Unul dintre foarte puţinele
exemple păstrate, rezultat în forma actuală în urma intervenţiilor de reconstituire şi restaurare din secolul
11
al XX-lea, este donjonul din cadrul casei Altemberger-Pempflinger din Sibiu (a cărei construcţie este da-
tată în secolul al XV-lea).
 Fortificații clericale
Categoria include fortificațiile construite legătură directă cu episcopiile catolice (compuse din reşedinţele
propriu-zise şi construcţiile de apărare din imediata vecinătate, cum era spre exemplu ansamblul fortificat
de la Oradea – astăzi dispărut – ansamblu care includea catedrala şi palatul episcopal şi fortificaţiile adia-
cente), fortificaţii subordonate episcopiilor (spre exemplu episcopiile de la Alba Iulia şi Oradea deţineau
fortificaţi la Gilău, la Floreşti, la Tăşnad etc.), fortificații ale ordinelor călugărești militare (în cazul tran-
silvănean cu referire la cetăţile teutone, dintre care, după cum afirmam anterior se mai păstrează alterată
de intervenţii contemporane cetatea de la Feldioara), fortificații mănăstirești (aparţinând ordinelor roma-
no-catolice – în fapt ansambluri monahale extraurbane aparţinând ordinelor călugăreşti romano-catolice
care, prin rolul pe care în jucau în teritoriu, deveneau puncte vulnerabile, un exemplu ilustrativ fiind mă-
năstirea benedictină construită în apropiere de Cluj la Mănăştur) şi, în fine, fortificaţii bisericești dezvol-
tate în jurul construcţiilor de cult în interiorul unor aşezări cu o întindere în exteriorul acestora (un exem-
plu în acest sens fiind aşa-numitul „castel” de la Mediaş constituit de ansamblul construit fortificat dez-
voltat în jurul bisericii parohiale cu hramul Sf. Margareta).
 Fortificații colective (ale comunităţilor urbane sau rurale)

Perioada de apogeu a dezvoltării fortificaţiilor colective, fie acestea fortificaţii generale ale aşezărilor
(construite în virtutea privilegiilor regale cu implicarea comunităţilor urbane şi a unor resurse considera-
bile, exemple ilustrative fiind cele de la Sebeş – cele mai timpurii începute, dar rămase nefinalizate – de la
Sibiu, Cluj, Braşov, Sighişoara etc.), a cetăţilor ţărăneşti (realizarea acestora de către comunităţile rurale
independente fiind contestată de unii istorici; exemple cum sunt cele de la Rupea, Slimnic, Vurpăr sau
Saschiz, fiind presupuse posesiuni iniţial regale, voievodale sau nobiliare, trecute într-o fază ulterioară în
posesia comunităţilor ţărăneşti) sau a bisericilor fortificate (ansambluri cu funcţii complexe, compuse
din incinte în interiorul cărora se găseau edificiile de cult, la rândul lor prevăzute cu elemente de apărare,
aflate în posesia comunităților rurale) s-a desfăşurat pe parcursul secolului al XV-lea şi în prima jumătate
a secolului al XVI-lea, culminând cu înfrângerea maghiarilor de către otomani la Mohács (1526) şi trans-
formarea unei părţi importante a Ungariei istorice în paşalâc (provincie otomană, guvernată de un paşă –
reprezentant al sultanului). Intervalul coincide cu înmulţirea incursiunilor otomane în Transilvania, stopa-
te pentru scurt timp de campania condusă de Iancu de Hunedoara. În cadrul arhitecturii de apărare, mai
vechile cetăţi izolate în teritoriu fie au fost abandonate, fie au fost adaptate noilor necesităţi funcţionale şi
principii de apărare, fiind transformate în castele sau castele-cetate (spre exemplu Hunedoara, Bran, Deva,
Făgăraş etc.). Similar este şi cazul cetăţilor nobiliare, la rândul lor extinse şi adaptate (spre exemplu forti-
ficaţia de la Câlnic).
Fortificaţia Sebeşului. Cel mai vechi document oficial care priveşte construirea de fortificaţii urbane din piatră este privi-
legiul acordat de Sigismund de Luxemburg (1387-1437) cetăţenilor din Sebeş în data de 23 noiembrie 1387. Fortificaţia,
a cărui şantier debuta probabil imediat după emiterea documentului regal, nu a suferit modificări consistente, fiind consi-
derată un exemplu arhaic de arhitectură militară transilvăneană. Lucrările s-au desfăşurat în paralel cu cele de recon-
strucţie ale bisericii parohiale, pe fondul pierderii de către oraş a unor însemnate drepturi după ce regele Sigismund de
Luxemburg dăruia fraţilor Mihai şi Solomon de Sighişoara Sebeşul, ca răsplată pentru modul în care aceştia conduseseră
oştile sale în lupta de la Nicopole (1396). Semnele decăderii oraşului se vădeau destul de repede: Sebeşul pierdea statu-
tul de civitas, fiind numit în documentele de la începutul secolului al XV-lea oppidum Sebes (1402) sau oppidum
Mukenbach (1423)21. Astfel, în anul 1438 oraşul vulnerabil din punct de vedere defensiv, fortificaţia nefiind terminată, era
cucerit de otomani, şocul de pe urma căruia aşezarea nu şi-a mai revenit niciodată. Lipsa intervenţiilor de modernizare
ale construcţiilor defensive expunea din nou oraşul în faţa turcilor în 1661 când aceşti îl cucereau şi devastau din nou.22
12
Schiţă generală a evoluţiei fortificaţiilor generale ale nucleului istoric al Sibiului. O primă incintă fortificată era
ridicată spre sfârşitul veacului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea, pe terasa superioară a Cibinului, în jurul bisericii
iniţiale şi a primului cimitir al oraşului (urmărind în linii generale conturul pieţei Huet de astăzi, unele dintre construcţiile
existente astăzi înglobând fragmente din zidul de piatră reconstruit pe traseul primelor fortificaţii, realizate probabil – aşa
cum indică cercetările arheologice – din pământ şi lemn). După emiterea de către regele maghiar Andrei al II-lea, în
1224, a „Diplomei” care confirma privilegiile coloniştilor saşi, statutul consolidat al aşezării Sibiu a susţinut o dezvoltare
urbanistică rapidă. În această etapă era amplificată spre est, într-o formă neregulată, centura iniţială de fortificaţii, în
incinta întărită fiind inclus şi spaţiul actualei Pieţe Mici. În partea de sud a nucleului fortificat (zonă deschisă – şi implicit
vulnerabilă – spre câmpia din vecinătatea aşezării) zidurile de apărare au fost dublate, generând o zonă tampon
(Zwinger) cu lăţimea aproximată la c. 11 metri. Acestei etape (datată cu aproximaţie, pe baza inventarului monetar des-
coperit în timpul săpăturilor arheologice, în intervalul secolului al XIII-lea) îi aparţin şi fragmente din două turnuri de apă-
rare păstrate până în prezent: Turnul Scării Aurarilor şi Turnul Sfatului. Abia după domnia ultimului rege arpadian (Andrei
al III-lea), în timpul dinastiei angevine şi mai ales în timpul lui Ludovic cel Mare de Anjou (1342-1382) aşezările importan-
te din Transilvania primeau dreptul de a se apăra cu ziduri realizate din materiale durabile. Acesta a fost intervalul în care
zona protejată de fortificaţii a Sibiului a fost extinsă, înglobând Oraşul de Sus (1357-1366). Concomitent au fost începute
şi lucrările de realizare a centurii care urma să protejeze Oraşul de Jos. Rolul pe care fortificaţiile le-au jucat în istoria
medievală a oraşului a fost demonstrat de numeroasele momente de criză când oraşul atacat a rezistat, nefiind ocupat.
În 1457 a fost finalizată centura de fortificaţii care apăra Oraşul de Jos, fiecare dintre porţile de acces în cetate fiind re-
partizată unei bresle pentru întreţinere şi apărare (Poarta Cisnădiei a fost preluată de breasla măcelarilor, Poarta Turnu-
lui intra în responsabilitatea breslei croitorilor, Poarta Ocnei revenea breslei cizmarilor, în timp ce de Poarta Elisabeta
urma să se ocupe breasla cojocarilor).
Reprezentări schematice ale planului oraşului Sibiu (la momentul respectiv Hermannsdorf) în jurul anilor 1220, în jurul
anului 1240, în jurul anului 1300 şi în jurul anului 1380. Începerea fortificaţiilor care urmau să delimiteze Oraşul de Jos s-
a făcut abia după secarea heleşteului Kempel care se întindea în zona de vest a oraşului (după Hermann Fabini)
Reprezentări schematice ale planului oraşului Sibiu în jurul anilor 1480 (stânga) şi 1630 (dreapta) (după Hermann Fabini)
13
Dată fiind evoluţia tehnicii de luptă şi a armamentului, fortificaţiile au făcut obiectul a numeroase intervenţii de moderniza-
re şi adaptare la noile cerinţe. Din prima jumătate a secolului al XVI-lea – aşadar din etapa care, din punct de vedere
stilistic, se suprapune pătrunderii şi asimilării renaşterii – zidurile de apărare ale oraşului au primit elemente noi adaptate
artileriei: patru bastioane, cinci rondele şi curtinele care dublau zidurile existente. În 1553-1558 a fost construit bastionul
Haller (după proiectul din 1551 al italianului Alessandro Clippa din însărcinarea lui Castaldo23), iar bastioanele Porţii Cis-
nădiei (reconstruit în 1702) şi cel al Porţii Ocnei au fost începute în anul 1552. Bastionul din faţa Porţii Turnului era finali-
zat însă abia în 1570, în timp ce bastionul Porţii Ocnei a fost încheiat la începutul secolului al XVII-lea în 1604. Bastionul
Soldisch (sau Bastionul Mercenarilor) a fost adăugat fortificaţiei din partea vestică a oraşului în 1622-2724. Finalizarea
fortificaţiilor oraşului în 1627 cu construirea bastionului Soldisch a marcat finalizarea delimitării defensive a Sibiului (curtinele
din piatră (cele vechi) şi cărămidă (cele noi), 39 de turnuri, cinci bastioane, două rondele şi patru porţi fortificate). Latura de
vest, la fel ca cea sudică, a beneficiat de o centură dublă de apărare (Zwinger), centură finalizată de asemenea în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea. În cadrul aceleiaşi etape majore de modernizare a fortificaţiilor oraşului, au fost create
două lacuri noi în zona inundată extra muros (astfel de lacuri existau şi în afara zidurilor Braşovului şi Clujului – acesta
din urmă fortificat mai târziu decât Sibiu, Braşovul şi Alba Iulia).
Complexitatea şi eficienţa fortificaţiilor generale ale oraşului era dovedită la începutul secolului al XVII-lea când, după
asasinarea voievodului valah Mihai Viteazul, armatele imperiale conduse de generalul Basta şi aliaţii lor secui, au asediat
oraşele transilvănene, devastând o bună parte dintre acestea. Sibiul a reuşit să reziste unui asediu care a durat 10 luni.
Frământările nu sau oprit aici, acestea continuând din plin în timpul domniei lui Gabriel Báthory (1608-1613), cel care
cerea Dietei să proclame Sibiul (ocupat de el în 1610 cu o armată de cca. 20.000 de soldaţi) oraş de reşedinţă al urmaşi-
lor săi la tronul principatului. Gabriel Bethlen, în primii săi ani de domnie, reda Sibiul (în care mai rămăseseră doar 53 de
proprietari25) cetăţenilor de drept, după retragerea ocupaţiei armatelor lui Báthory.
Fortificarea construcţiilor religioase (bisericile fortificate sau „cetăţile bisericeşti”) a reprezentat o

cutumă întâlnită în întreaga Europă medievală. Cu toate acestea, bisericile fortificate săseşti din sudul
Transilvaniei (iniţial în jur de 300 de ansambluri din care astăzi se mai păstrează un număr de c. 150) se
remarcă printr-o mare varietate de rezolvări, multe dintre acestea originale. Ansamblurile se compun în
genere din sistemul de fortificaţii perimetral (format dintr-unul sau mai multe ziduri, spaţii tampon de tip
zwinger şi incinte de protecţie a acceselor de tip barbacană, prevăzute cu turnuri pentru supraveghere a
zidurilor şi „foc încrucişat”, drum de strajă, metereze, guri de aruncare (machicouli) etc., toate beneficiind
de cele mai multe ori de rezolvări ingenioase, determinate şi adaptate particularităţilor modului de desfă-
şurare a apărării şi tipului de armament folosit), delimitând o curte în centrul căreia se găseşte biserica.
Biserica reprezenta singurul edificiu de dimensiuni suficient de mari pentru a adăposti întreaga populaţie
a aşezării rurale. În consecinţă edificiul de cult a fost modificat pentru a putea funcţiona ca ultimă redută
în cazul unui atac (construcţia cu funcţie religioasă prevăzută cu elemente defensive purtând denumirea
de „biserică reduit”). În plus, în raport cu modul în care se desfăşurau incursiunile de jaf ale turcilor, bise-
rica prezenta avantajul suplimentar de a fi rapid accesibilă oricui, într-un interval de timp redus. La fel ca
în cazul sistemului de apărare perimetral, construcţia bisericii era prevăzută cu turnuri de observaţie dea-
supra zonei de acces dinspre vest şi deasupra sanctuarului spre est (cele două fiind adesea puse în relaţie
prin circulaţii incluse în podul de deasupra navei, cu guri de aruncare şi uneori drum de strajă perimetral
sub şarpantă, la rândul lui prevăzut cu puncte de supraveghere a bazei zidului bisericii, metereze etc.).
Centre de greutate ale aşezărilor săseşti, bisericile fortificate au ajuns să devină polii funcţionali principali
ai comunităţilor, pe lângă funcţiile principale – cea defensivă şi cea religioasă – aceste ansambluri înglo-
bând numeroase alte utilizări de interes comun: funcţia funerară, comemorativă, socio-administrativă,
şcoala, locuire temporară, depozitare permanentă a bunurilor membrilor comunităţii, uneori funcţii de
producţie etc.
14
1.4. ARHITECTURA MEDIEVALĂ RELIGIOASĂ
 Consideraţii generale
Întreg clerul diecezan (din dieceza Transilvania) s-a subordonat direct sau indirect (prin intermediul
capitlurilor locale) episcopului de Alba Iulia, la rândul său subordonat arhiepiscopatului de Kalocsa (Un-
garia), excepţie făcând prepoziturile săseşti subordonate direct arhiepiscopatelor maghiare. Chiar dacă
aşezarea populaţiei maghiare şi a coloniştilor intra într-o fază de maturizare încă din timpul celei de-a do-
ua jumătăţi a secolului al XII-lea, informaţiile privitoare la arhitectura religioasă a locuitorilor zonei sunt
rare şi insuficiente. Unele cercetări au avansat ideea conform căreia, timp de o generaţie sau două, colo-
niştii şi-au asigurat doar strictul necesar în ceea ce priveşte locul de desfăşurare a cultului, urmând ca,
abia într-o etapă ulterioară, să se fi trecut la construirea unor edificii din materiale şi folosind tehnici du-
rabile. Înregistrând decalaje considerabile, arhitectura de cult din Transilvania s-a raliat evoluţiilor stilisti-
ce din centrul sau vestul Europei. Cele mai vechi monumente, de factură romanică, se situează pe valea
râurilor Secaş, Cibin, Hârtibaci şi Olt, acesta din urmă constituind limita sudică, monumentele din Ţara
Bârsei fiind de dată mai recentă. Cele mai multe monumente romanice (bunăoară biserica din cetatea de la
Cisnădioara, atestată documentar în 1223 şi înrudită prin decorul vestic cu repertoriul romanic francez;
bisericile presupuselor mănăstiri de la Acâş, datată cu aproximaţie la jumătatea secolului al XIII-lea sau
Herina, datată, de asemenea cu aproximaţie în intervalul 1250-60; biserica parohială de la Cisnădie, ale
cărei începuturi sunt plasate tot în secolul al XIII-lea etc.) se regăsesc în mediul rural, majoritatea fiind al-
terate prin intervenţii succesive.
În mediul urban, consolidarea puterii şi extinderea oraşelor a susţinut creşterea numărului de edificii reli-
gioase. De asemenea, acele aşezări care prezentau de timpuriu potenţialul unei dezvoltări rapide, au fost
atractive pentru stabilirea ordinele călugăreşti mendicante (ordine cerșetoare: franciscanii (sau
ţii26), dominicanii (sau predicatorii27), augustinienii etc.) care s-au instalat aici, fondând conventuri şi mă-
năstiri.
Pe lângă biserica parohială (plebanie), în care comunitatea ecleziastică era condusă de preotul paroh
(plebanus), au început să apară bisericile filiale ai căror preoţi purtau denumirea de vicari sau capelani.
Diferenţele dintre bisericile parohiale şi cele filiale constau în privilegiile însemnate de care beneficiau
primele. De asemenea, în perioada medievală (în special în intervalul dintre secolele al XIV-lea şi al XVI-
lea) numărul capelelor din mediul urban a crescut considerabil. Capelele au fost construite fie autonom (în
vecinătatea construcţiilor de cult principale sau în cimitire, în acest caz având destinaţie funerară), fie ca
părţi componente ale unor ansambluri cu funcţii complexe (castele, reşedinţe nobiliare, mănăstiri, catedra-
le etc.). Acestea erau utilizate fie ca spaţii alternative de desfăşurare a liturghiei, fie, mai adesea, pentru ri-
tualuri religioase închinate unor sfinţi protectori ai unor familii (aşadar capele private), comunităţi, corpo-
raţii profesionale (bresle) sau asociaţii religioase (confraternități).
Biserica (fostă Sf. Mihail) din Cisnădioara (Michelsberg), jud. Sibiu
Biserica romanică Sf. Mihail – ridicată pe dealul din vecinătatea aşezării la o dată incertă, posibil la sfârşitul secolului al XII-
lea, sau imediat după 1200 – a fost închisă într-o incintă de zid, construită probabil la jumătatea secolului al XIII-lea. Fortifica-
ţia a fost prevăzută cu trei turnuri, dintre care cel de pe latura de est a fost ridicat la o distanţă de 5 metri faţă de curtină. Zidul
perimetral a fost prevăzut cu 8 deschideri (ulterior obturate), folosite pentru aruncarea de pietre pe versanţii abrupţi ai dealului.
Biserica se încadrează în tipul spaţial al bazilicii scurte, cu trei nave acoperite cu şarpantă aparentă, urmate spre est de corul,
absida altarului şi absidiole laterale, toate boltite. Sanctuarul bisericii era separat în dreptul corului de un parapet, la partea
superioară, deasupra tirantului de lemn care încă se mai păstrează, fiind plasat un crucifix, de o parte şi de alta a acestuia
fiind reprezentaţi Maria şi Sf. Ioan Botezătorul. Dimensiunile în plan ale zidurilor de vest trădează intenţia iniţială de construire
a două turnuri – formulă atipică pentru bisericile săseşti din Transilvania – argumentând presupunerea preluării unui model
străin (probabil de proveniență renană). Atestarea documentară din 1223 (când Cisnădioara era cedată de clericul Magister
Gocelinus abaţiei cisterciene de la Cârţa) o confirmă ca fiind cea mai veche biserică romanică păstrată în spaţiul transilvă-
nean (anterioară invaziei mongole din 1241-42). Maniera de tratare a decoraţiei sculptate în piatră a condus la ipoteza con-
form căreia unii dintre meşterii implicaţi în lucrările de la Cisnădioara ar fi fost de origine franceză. Asupra bisericii s-a interve-
nit în cadrul campaniei de cercetare arheologică (Radu Heitel) şi restaurare (Mariana Anghelescu), în intervalul dintre anii
1960-1964.
15
 Organizarea funcţional-simbolică a spaţiului de cult medieval

Organizarea funcţional-simbolică a bisericilor de rit latin din spaţiul intracarpatic a fost determinată şi
condiţionată de modul specific de desfăşurare a ritualului religios dar şi de numărul (adesea impresionant)
de acte liturgice cu caracter special care se desfăşurau zilnic. În ciuda intenţiilor de unificare a manierei
de desfăşurare a ritualului, biserica romano-catolică şi-a păstrat diversitatea, fiecare construcţie de cult fi-
ind modelată de propria „matrice liturgică”28. Dacă sensul liturgic iniţial era acela de oficiere a euharistiei
în altar, începând din perioada carolingiană (sub influenţa dezvoltării cultelor sfinţilor, al relicvelor şi al
morţilor) şi până în perioada medievală târzie, în marile edificii de cult s-a ajuns la înmulţirea spectacu-
loasă a ritualurilor, uneori la zeci de oficii euharistice zilnice, acestora adăugându-li-se alte numeroase
slujbe, unele dintre ele private, cu scopuri diverse. Bunăoară în biserica parohială Sf. Maria din Sibiu, în
prima jumătate a secolului al XVI-lea erau consemnate un număr de 24 de altare cu preoţi29. Similar, în
catedrala episcopală Sf. Ladislau din Oradea, tot în secolul al XVI-lea se ajunsese la un număr de 60 de
altare, toate acestea jucând un rol esenţial în configuraţia funcţională particulară şi arhitecturală a edificiu-
lui30. Fiecare dintre aceste altare trebuiau să conţină relicve sfinte, să fie pus sub protecţia unui sfânt şi să
fie consacrat de episcop. Mai mult decât atât, fiecare altar avea propriul personal eclesiastic (preot, altarist
sau capelan) cu propriile îndatoriri şi venituri. Aşadar, în ciuda unificării vizuale a interiorului bisericii,
unificare operată de evoluţiile arhitecturale din perioada gotică, din punct de vedere funcţional şi simbolic
spaţiul religios era unul eterogen. Abia în secolul al XVI-lea, după răspândirea reformelor religioase, inte-
riorul multor biserici ajungea să fie purificat şi unificat in adevăratul sens al cuvântului.
Bisericile se compuneau din două zone distincte: nava (sau navele), destinată laicilor care luau parte la li-
turghie, şi corul încheiat spre răsărit cu absida altarului (schola cantorum), destinate preoţilor sau călugă-
rilor (în cazul conventurilor sau mănăstirilor). În cazul bisericilor urbane ample, cu un număr mare de slu-
jitori clerici, între cele două zone, determinând forma crucii în plan, se interpunea pe direcţie transversală
transeptul. În unele cazuri în extremitatea vestică era prevăzut un spaţiu distinct, jucând rolul de loc de
desfăşurare a adunărilor comunităţii sau loc de înmormântare al notabilităților acesteia, purtând denumi-
rea de ferulă (exemplul bisericii parohiale Sf. Maria din Sibiu). Între secolele al XIII-lea şi al XV-lea, în
unele situaţii cu caracter obligatoriu, spaţiul destinat clericilor era separat de transept sau de spaţiul desti-
nat credincioşilor printr-o tribună din zidărie dispusă pe direcţie transversală denumită letner (din terme-
nul german Lettner) sau jubé (după termenul folosit în limba franceză). Această componentă arhitecturală
avea rolul de a separa „biserica internă” (spaţiul în care clericii săvârşeau serviciul divin feriţi de ochii
publicului) de „biserica externă”. În spatele letner-ului, în cor, clericii stăteau pe margine, dispuşi după ie-
rarhie, în stranele de lemn dispuse perimetral, cu faţa spre altarul principal. Letner-ul era prevăzut cu o
uşă amplasată central, de o parte şi de alta fiind amplasate altare secundare unde se oficia liturghia, slujbe
de botez sau căsătorie pentru credincioşii laici. La etajul letner-ului, accesibil din spaţiul corului sau din
sacristie (anexă construită în lateralul corului, destinată păstrării inventarului liturgic), preotul citea evan-
ghelia sau ţinea predica pentru cei aflaţi în navă.
Biserica parohială (fostă Sf. Maria) din Sibiu

Actuala biserică parohială evanghelică se ridică pe locul unei bazilici de secol XII, identificată pe baza cercetărilor arheo-
logice sub pavimentul construcţiei actuale. Hramul Sf. Maria se datorează perioadei anterioare Reformei religioase din
secolul al XVI-lea, altarul principal fiind închinat Fecioarei. Biserica sibiană – unica biserică parohială din oraş – a fost
prima construcţie de cult urbană transilvăneană începută integral în stil gotic (după conferirea rangului de civitas aşeză-
rii). În intervalul scurs până în prima jumătate a secolului al XVI-lea construcţia bisericii a fost amplificată, reconfigurarea
funcţional-simbolică a interiorului fiind făcută în repetate rânduri. Biserica parohială din Sibiu a fost o instituţie complexă,
ei subordonându-i-se capitlul (decanatul), prepozitura Sf. Ladislau (întemeiată la 1191 sub denumirea Eclessia
Theutonicum Ultrasilvanorum şi desfiinţată în 1424), biserica spitalului sau capela Sf. Ioan Botezătorul. Plebanul (preotul
paroh) sibian a deţinut atribute cvasi episcopale, lui subordonându-i-se întreaga ierarhie clericală. Plebanul oficia slujba
principală zilnică (summa missa), în timp ce clericii subordonaţi lui aveau în grijă altarele secundare şi slujbele speciale31.
Biserica parohială din Sibiu exemplifică felul în care, prin intervenţii de amplificare desfăşurate în etape diferite, edificiul
de cult medieval ajungea să fie, din punct de vedere spaţial, un amplu experiment a cărui formă finală, unică în arhitectu-
16
ra religioasă transilvăneană, era încheiată spre 1520. Şantierul debuta înaintea jumătăţii secolului al XIV-lea, în anul
1351, în Statutele capitlului din Sibiu fiind consemnată funcţionarea părţii de est a bisericii (a sanctuarului compus din cor
şi altar) în legătură cu navele şi turnul vestic al edificiului de cult anterior existent (de presupus o bazilică trinavată de
factură romanică). Într-o etapă ulterioară, desfăşurată cu aproximaţie între 1424 şi 1432, era construit corpul bazilical
nou, cu transept, cuprins între cor şi turnul dinspre vest (componentă care conservă probabil o parte din zidăria turnului
bisericii anterioare în partea inferioară). În 1457 era adăugat porticul de acces din faţa portalului sudic (portal destinat
credincioşilor), în timp ce corespondentul nordic (destinat clericilor care îşi duceau traiul în comun în casa plebanului
situată în imediata vecinătate) era finalizat în 1509. În anul 1448 era menţionat în documente şantierul pentru construirea
capelei închinată Sf. Maria, a cărei planificare a fost presupusă în jurul absidei altarului bisericii actuale. În fapt această
extensie pare să fi aparţinut mai degrabă unui amplu cor hală, început probabil sub influenţa amplelor şantiere aflate în
desfăşurare la bisericile parohiale de la Sebeş sau de la Braşov, dar şi cu posibile legături cu modelul bisericii parohiale
de la Pesta, din prima jumătate a secolului al XV-lea. Amplificarea bisericii a fost abandonată, demolarea zidurilor ridicate
începând spre 1530-3132. După 1460 începea extinderea spre vest, dincolo de turn, a navei principale, constituindu-se
nucleul actualei ferule33. Din 1474 zidurile exterioare ale navelor erau prelungite, ferula fiind astfel extinsă pe întreaga
lăţime a corpului bazilical iniţial, turnul (înălţat cu trei niveluri în 149434 cu implicarea meşterului pietrar Bernhard care
lucrase şi la fortificaţia oraşului) fiind cuprins în interiorul volumului bisericii. Comunicarea dintre cele două segmente de
navă – asigurată la partea inferioară a turnului – era definitiv întreruptă prin consolidarea întreprinsă în timpul restaurării
bisericii din anii 1853-55. Pe latura nordică a sanctuarului fusese construită sacristia, spaţiul acesteia fiind extins în 1471.
Probabil de la început, deasupra sacristiei a funcţionat biblioteca în care erau păstrate cărţile liturgice şi cele dogmatice
(c. 138 de titluri). În ultima parte a secolului al XV-lea era începută şi construirea tribunei (empora) de deasupra colatera-
lei sudice, fapt care a condus la transformarea unei jumătăţi a bisericii (cea sudică) într-un spaţiu de tip hală, cealaltă
jumătate (cea nordică) păstrând caracterul spaţial iniţial, bazilical. Deşi nu este în nici un fel atestat de surse, proiectul de
transformare a bazilicii într-o biserică hală este probabil să fi inclus şi deja amintita dezvoltare amplă a corului înspre est.
Intervenţia a determinat un tratament aparte al elevaţiei sudice cu succesiunea de pinioane (câte unul pentru fiecare
două travee) care atenuează prezenţa în elevaţie a volumului transeptului. Soluţia nu este o noutate, aceasta întâlnindu-
se la biserici hală construite în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea în zona de nord a Germaniei. Abordarea acesteia la Sibiu
a fost pusă pe seama meşterilor austrieci, probabil a unora proveniţi din loja vieneză. Tot pietrarilor austrieci, de această
dată a celor din Steyr, le este atribuită influenţa asupra rezolvării reţelei de nervuri ale boltirii din colaterala sudică, de
deasupra tribunei, realizată ca intervenţie separată, de unde şi numeroasele nesincronizări ale racordurilor la suprafeţele
verticale sau raportarea la golurile ferestrelor. Reţeaua continuă, lipsită de arcele care marcau limitele transversale ale
traveelor, marchează centrul fiecărei bolţi printr-un pătrat împărățit în patru zone printr-o cruce, racordarea la punctele de
descărcare făcându-se prin nervuri care delimitează sectoare romboidale35. Pe lângă evidenta mărire a spaţiului util din
interiorul bisericii, scopul şi modul de utilizare a galeriei din colaterala sudică rămâne incert. În genere astfel de spaţii
erau destinate notabilităţilor oraşului care contribuiseră la lucrările de construcţie sau care deţineau altare private în edifi-
ciul de cult. De asemenea este frecventă utilizarea galeriilor pentru pelerini. Cercetări recente au avansat ipoteza utilizării
galeriei din biserica sibiană în directă legătură cu capela amplasată în spaţiul de deasupra porticului de acces sudic36.
 Evoluţia stilistică
Marile biserici parohiale urbane, construite în stil gotic (reunind adesea caracteristici care ţin de etape di-
ferite de evoluţie ale acestui stil), au înlocuit în numeroase cazuri mai vechi construcţii ridicate în perioa-
da romanică, deduse sau atestate de cercetările arheologice întreprinse. Singura biserică urbană care mai
conservă încă părţi importante din faza romanică este catedrala episcopală Sf. Mihail din Alba Iulia.
Şantierul romanic de Alba Iulia s-a desfăşurat în paralel cu primul şantier gotic transilvănean care era
deschis la Cârţa, în sudul Transilvaniei, în „ţara Făgăraşului”, la mijlocul secolului al XIII-lea. Mănăstirea
cisterciană37 de la Cârţa, distrusă în timpul invaziei tătarilor din 1241-42 (la fel ca şi bazilica anterior exis-
tentă pe locul actualei catedrale episcopale de la Alba Iulia), fusese fondată cu voia regelui maghiar de că-
tre călugării veniţi din centrul monahal aparţinând ordinului întemeiat anterior la Igriş (jud. Timiş). Trăsă-
turile specifice bisericilor cisterciene erau: sobrietate evidentă dată de utilizarea reţinută a formelor com-
plicate şi a ornamentelor, tipul spaţial bazilical, planul trinavat cu transept şi sanctuar de formă rectangu-
lară şi travee de formă pătrată, pilele fasciculate, capitelurile cu croşete, boltirea în cruce, ferestrele circu-
lare cu trafor polilob sau rozasele pe faţadele de vest. Începând din secolul al XIII-lea, odată cu maturiza-
17
rea repertoriului gotic, cistercienii introduceau absidele poligonale şi bolţile sixpartite. Şantierul mănăsti-
rii de la Cârţa a exercitat o influenţă notabilă în sudul Transilvaniei, în special în zonele dinspre est, în Ţa-
ra Bârsei, acolo unde posesiunile cisterciene erau cele mai însemnate (în urma daniilor regelui maghiar
Bela al IV-lea din anul 1240). Istoriografia de specialitate a pus în lumină în repetate rânduri similitudini-
le generale sau particulare ale arhitecturii de la Cârţa şi cele ale bisericilor din sud-estul Transilvaniei de
la Bartolomeu (Braşov), Prejmer, Hărman, Feldioara, Ghimbav, Cristian şi Hălmeag (pe Olt) sau cele din
partea de nord de la Sic, Unguraş sau Rodna. Sub influenţa acestui şantier, dar şi a unor alte echipe de
meşteri veniţi de pe şantierele din zona central europeană sub patronajul unor personalităţi puternice sau
al unor grupuri direct interesate, goticul pătrundea în arhitectura religioasă a centrelor urbane, grefându-
se, într-o primă etapă, pe reminiscenţele romanice şi, ulterior, evoluând independent. Tipul spaţial bazili-
cal, cu o largă răspândire în arhitectura religioasă timpurie, începea din secolul al XIV-lea să facă loc spa-
ţiilor elansate şi unificate vizual realizate prin construirea primelor hale. Tipul spaţial hală începea să se
răspândească în spaţiul central european la sfârşitul secolului al XIII-lea. În Transilvania, acesta apărea la
biserica parohială din Sebeş în a doua jumătate a secolului al XIV-lea; corul bisericii, primă exemplificare
a acestui tip spaţial în zona intracarpatică, fiind finalizat în 1382. Tipul spaţial Emporenhalle (tip spaţial
hală cu galerii / tribune în colaterale) începea să se răspândească în spaţiul din sudul şi centrul german în
perioada goticului târziu. În Transilvania un prim experiment de transformare a unei bazilici în biserică
hală cu galerie deasupra colateralei este cel de la biserica parohială Sf. Maria din Sibiu (a doua jumătate a
secolului al XV-lea), urmat de lucrările de construcţie ale navei centrale şi colateralei sudice a bisericii
parohiale Sf. Margareta de la Mediaş (finalizată în 1482) şi de cele mai târzii, de la biserica parohială Sf.
Nicolae din Bistriţa (1560-1563), aceasta din urmă fiind singura ilustrare coerentă şi integrală a acestei
maniere de rezolvare a spaţiului interior din Transilvania medievală. Exemplele de la biserica parohială
Sf. Mihail din Cluj (începută la 1341 şi finalizată spre 1450) sau la biserica „Neagră” din Braşov (începu-
tă înainte de 1385 şi finalizată spre 1477) au fost începute ca spaţii trinavate de tip hală, în ciuda diverse-
lor schimbări care au survenit pe perioada de desfăşurare a şantierelor, precum şi a abordării unui reperto-
riu decorativ aparţinând unor etape diferite de evoluţie ale goticului, concepţia arhitecturală de ansamblu
a acestora păstrându-şi coerenţa de ansamblu.
 Monahismul urban. Prezenţa ordinelor mendicante în oraşele transilvănene

Ordinele călugăreşti mendicante (cerşetoare) – franciscanii (sau minoriţii38), dominicanii (sau predicato-
rii39), carmeliţii sau augustinienii au început să se evolueze în Europa evului mediu târziu după instituirea
lor în prima jumătate a secolului al XIII-lea. Spre deosebire de ordinele călugăreşti romano-catolice tradi-
ţionale (printre care benedictinii şi cistercienii) aşezaţi de obicei în afara oraşelor, ducând o viaţă contem-
plativă şi izolată pe ample domenii pe care le aveau în proprietate, mendicanţii, promotori ai întoarcerii la
valorile timpurii ale creştinismului, ai sărăciei şi renunţării la bunurile materiale (cel puţin în prima lor pe-
rioadă de existenţă) urmând să trăiască din mila publică, s-au aşezat de obicei în centrele urbane, în mijlo-
cul comunităţilor de ale cărei păcate se ocupau. Subordonaţi direct papalităţii, în zonele de nord şi de est
ale Europei, mendicanţii au avut rolul de combatere a ereziei, de răspândire şi consolidare a influenţei ca-
tolice şi implicit a scaunului apostolic. Atât franciscanii cât şi dominicanii au fondat conventuri în care
comunităţile de fraţi, conduse de un superior, îşi duceau viaţa în comun, slujind în biserici publice (bise-
rici mănăstireşti deschise şi laicilor). Arhitectura bisericilor precum şi cea a componentelor ansamblurilor
era reglementată prin restricţii clare cuprinse în texte adoptate de timpuriu. Acestea interziceau elemente
arhitecturale inutile, decoraţia opulentă sau inventarul liturgic fastuos, scenografiile spaţiilor de cult fiind
impuse ca mediocres et humiles40.
În ciuda unei slabe dezvoltări a centrelor urbane, înaintea franciscanilor, dominicanii pătrundeau în Tran-
silvania anterior invaziei mongole din 1241/42 – primul convent atestat, de altfel distrus în timpul invazi-
ei, fiind cel de la Sibiu – Heiligenkreutz – ecclesiae Sanctae Crucis41. Până la sfârşitul secolului al XV-lea
ordinele cerşetoare ajunseseră să deţină aşezăminte în majoritatea oraşelor şi târgurilor din Transilvania,
în cazul aşezărilor importante existând comunităţi atât dominicane cât şi franciscane (Sibiu, Cluj sau Bis-
18
triţa). Pe lângă sprijinul regalităţii maghiare mendicanţii s-au bucurat de la bun început de sprijinul epis-
copatului de Alba Iulia (aici nucleul dominican fiind atestat în 1289 – ecclesiae Beatae Virginis). În con-
dițiile unei densităţi reduse a aşezărilor cu caracteristici urbane din Transilvania, atât dominicanii cât şi
franciscanii s-au orientat în special spre acele aşezări care prezentau un potenţial ridicat de dezvoltare
economică (centre de comerţ) şi care erau amplasate pe căile de comunicaţie importante, fapt care asigura
un trafic intens. Spre exemplu, principalele centre dominicane stabilite în Transilvania – în afara celor de-
ja menţionate de la Sibiu şi Alba Iulia – au fost cele fondate la Sighişoara (atestat în 1298, al treilea în or-
dine cronologică), Vinţu de Jos (atestat în 1300), Târgu Secuiesc (atestat în 1303), Bistriţa (atestat în
1309), Cluj (fondat probabil între 1321-1340 şi atestat documentar în 1397), Sebeş (fondat probabil în
1322), Brașov (fondare decisă în 1323) şi Odorhei (atestat documentar abia în 1496)42. Până la sfârşitul
secolului al XV-lea acestor conventuri li s-au adăugat încă cinci mănăstiri de călugăriţe. Aşezăminte fran-
ciscane cu edificii de cult mari au fost fondate la Sibiu (secolul al XIII-lea), Bistriţa (secolul al XIII-lea),
Târgu Mureş (secolul al XIV-lea), Mediaş (secolul al XV-lea) şi Cluj (secolul al XV-lea), acestora
adăugându-li-se ansambluri cu biserici cu o arhitectură modestă, în aşezări rurale sau târguri: Coşeiu, Te-
iuş, Albeşti, Sălard etc.43.
Mare parte a ansamblurilor construite de călugării cerşetori au dispărut după pătrunderea Reformei în
Transilvania, construcţiile păstrate – în genere bisericile – suferind transformări însemnate, în special pe
parcursul secolului al XVIII-lea. Cu toate acestea, planurile şi volumetriile bisericilor păstrate au conser-
vat trăsături care trădează apartenenţa la etapa gotică, în ciuda numeroaselor intervenţii târzii, în spiritul
plasticii baroce. Din cercetările de sinteză44 rezultă faptul că în cazul ambelor ordine au fost preferate (nu
în exclusivitate) spaţiile sală, cu un cor dezvoltat în lungime, încheiat cu absida altarului. Dacă în cazul
bisericilor dominicane accentele verticale (turnurile) lipsesc, în cazul edificiilor de cult franciscane, înce-
pând cu secolul al XV-lea45, turnurile sunt o prezenţă constantă (excepţie făcând biserica franciscanilor de
la Bistriţa) în ciuda restricţiei adoptate în anul 1260.
Conventul dominican Sf. Maria din Sighişoara: reconstituirea axonometrică şi a planului parterului ansamblului în
forma existentă înainte de demolarea de la sfârşitul secolului al XIX-lea (reproducere după Kurt Leonhardt, Waltraut
Eberle, Gabriele Frank, Schäßburg. Bauaufnahme einer mittelalterlichen Stadt, Sibiu, 2009)
19
Alegerea Sighişoarei pentru fondarea unui convent dominican susţine presupunerea conform căreia, deja din a doua
jumătate a secolului al XIII-lea, aşezarea deţinea o poziţie importantă în contextul reţelei de aşezări din Transilvania.
Ansamblul mănăstirii dominicane a fost amplasat în jumătatea de nord a incintei fortificate, în extremitatea estică a plato-
ului cetății, în imediata vecinătate a zidului de apărare, învecinându-se spre sud cu accesul de sub Turnul cu Ceas. Bise-
rica mănăstirii, cu aspectul ei gotic auster lipsit de decoraţie sculptată, reprezintă o clădire diferită de cea amintită pentru
prima dată în izvoarele de la sfârşitul secolului al XIII-lea (1298)46. Construcţia de cult a făcut parte din mai amplul an-
samblu al mănăstirii, reconstruit de dominicani în intervalul 1484 şi 1515 (cu intervenţii ulterioare sporadice). După adera-
rea masivă şi rapidă a comunităţilor săseşti transilvănene la Reforma lutherană şi mai ales după 1529 – an în care ideile
reformiste începeau să pătrundă şi la Sighişoara – rolul şi influenţa dominicanilor începeau să decadă brusc. Fără să se
cunoască exact, dizolvarea comunităţii dominicane sighişorene a avut loc cândva, imediat după 1550. Clădirile care au
făcut parte din ansamblul mănăstiresc treceau în posesia municipalităţii, biserica mănăstirii devenind principalul lăcaş de
cult evanghelic din oraş. Clădirile mănăstireşti au rămas în folosinţa administraţiei oraşului în 1555 aici fiind amenajată
primăria până atunci locată în Turnul cu Ceas din vecinătate. În apropierea bisericii conventului se găsea şi biserica
maicilor dominicane, aceasta împreună cu restul componentelor ansamblului fiind demolate la 1886 pentru a face loc
construirii Palatului Comitatului Târnava Mare (1886-1888), actuala Primăria municipiului Sighişoara. Din construcţiile
mănăstireşti în prezent se mai păstrează doar o parte a coridorului sudic al claustrului, înglobat sub învelitoarea actuală a
bisericii47. Ansamblul mănăstiresc conţinea două curţi: claustrul, imediat la nord de biserică şi, spre est, încă o curte în
care se găseau anexele gospodăreşti. Construcţiile care închideau spre est claustrul mănăstirii erau rezolvate pe două
niveluri. La nivelul parterului se găsea sala capitulară rezolvată pe un plan pătrat, cu stâlp central şi boltire simetrică
(operă a fratelui Benedict, finalizată spre 151048), continuată cu anexele destinate vieţii comune a călugărilor din convent.
La etaj, o descriere din secolul al XIX-lea, consemna existenţa a 19 chilii dispuse în dublu tract, fiecare fiind prevăzută
cu o fereastră şi uşă cu vizor, aici călugării petrecându-şi o bună parte din timpul destinat studiului individual. Chiliile ar fi
rezultat prin împărţirea unui amplu dormitor colectiv care ar fi trebuit conceput în baza unei prescripţii adoptate în secolul
al XIII-lea de capitlurile generale prin care se interzicea separarea paturilor altfel decât prin elemente uşoare care să nu
atingă tavanul49.
 Asimilări în arhitectura religioasă românească

Românii din Transilvania au fost cei mai numeroşi dintre supuşii coroanei maghiare, în majoritate orto-
docşi şi fără un statut oficial recunoscut. Apariţia bisericilor de rit răsăritean din interiorul arcului carpatic
s-a datorat fie ctitorilor feudali ortodocşi (aşadar cu o utilizare predominant privată, acestea fiind aşa-
numitele capele sau „biserici de curte”, deşi în unele cazuri relaţia cu curtea este slabă sau inexistentă), fie
implicării unor nobili catolici pentru folosinţa ţăranilor ortodocși de pe domeniile lor. Biserici de piatră
(lipsite de adaptări speciale dictate de contextul utilizării lor – biserici mănăstireşti, biserici parohiale sau
capele private) au fost ridicate în acele zone în care au existat elite capabile să susţină desfăşurarea şantie-
relor. Ponderea cea mai ridicată a construcţiilor de cult ortodoxe de piatră se întâlneşte în zonele Haţegu-
lui (biserica Sf. Gheorghe din Strei Sângiorgiu, edificată în câteva etape 1130-1140 / 1313-14 / 1408-
09, biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei, construită la sfârşitul secolului al XIII-lea şi înce-
putul secolului al XIV-lea, biserica Sf. Nicolae din Densuş, datată cu aproximaţie în secolele al XIII-lea
şi al XIV-lea, cu intervenţii de extindere ulterioare), Maramureşului (biserica curţii cneziale de la Cuhea
(astăzi Bogdan-Vodă), construită în prima jumătate a secolului al XIV-lea) şi în Banat, bisericii din mate-
riale durabile fiind construite, cu o frecvenţă mai scăzută şi, spre exemplu, în Zarand sau în Făgăraş.
Această constatare contrazice o potenţial sistematică interdicţie a folosirii zidăriei de piatră pentru biseri-
cile ortodoxe. O privire de ansamblu asupra caracteristicilor bisericilor populaţiei româneşti nu susţine
ideea existenţei unei arhitecturi specifice a acestora. Trăsăturile lor trădează mai degrabă o afiliere la evo-
luţiile arhitecturale din epocă din teritoriul restrâns în care se găseau, cu rare trimiteri la arhitectura altor
spaţii geopolitice sau ecleziastice.
20
1.5. MANIFESTĂRI ALE RENAŞTERII ÎN TRANSILVANIA (SEC. XV-XVII)
Influenţele Renaşterii pătrundeau în spaţiul central şi est-european favorizate de legăturile pe care lumea
răsăriteană le-a întreţinut sub diverse forme cu zona italiană, dar şi prin practica directă a artiştilor din
peninsulă. Astfel, semne timpurii ale Renaşterii (maniera all’antica) – datorate meşterilor italieni, dar şi
celor locali – erau asimilate în arhitectură concomitent în Ungaria lui Matthia Corvinus50 (1458-1490) –
personalitate cu o solidă formaţie de factură clasică, aflat în legătură cu principalii patroni ai umanismului
italian – şi în Rusia ţarului Ivan al III-lea (1462-1505). Chiar dacă iniţial importurile stilistice apăreau în
edificiile patronate de suverani, spre sfârșitul veacului al XV-lea, acestea începeau să depăşească ambian-
ţa curţilor de la Buda şi Moscova, răspândindu-se şi în cadrul unora dintre creaţiile patronate de membri
ai elitei laice sau clericale. În regatul maghiar (incluzând până la 1541 şi Transilvania, ulterior, până la
1699, devenită principat autonom sub suzeranitate otomană) asimilarea și evoluțiile arhitecturii renascen-
tiste au parcurs o serie de etape51.
 Pătrunderea renaşterii în regatul maghiar

O primă etapă de asimilare a influenţelor renascentiste în regatul maghiar acoperă ultimul sfert al secolu-
lui al XV-lea, parte a domniei a lui Matthia Corvinus (după 1476), perioada mariajului acestuia cu Beatri-
ce de Aragon. În acest interval, manifestările renascentiste rămâneau în esenţă circumscrise principalelor
şantiere patronate direct de rege (castelul de la Buda - afectat în timpul lungii ocupaţii otomane şi distrus
în timpul asediului pentru recâştigarea oraşului în 1686, reşedinţa estivală de la Viségrad sau intervenţiile
asupra reşedinţei familiei paterne de la Hunedoara). Spre sfârşitul veacului al XV-lea şi începutul secolu-
lui al XVI-lea, elemente de plastică decorativă renascentiste iradiau din ambianţa curţii regale în arhitec-
tura unor construcţii care aparţineau încă goticului târziu; în Transilvania un astfel de exemplu fiind cape-
la Lázói, ridicată pe latura de nord a catedralei romano-catolice Sf. Mihail din Alba Iulia în 1512.
Capela Lazói, ridicată pe latura de nord a catedralei romano-catolice Sf. Mihail din Alba Iulia în 1512
Vedere actuală de ansamblu dinspre nord-est (stânga), detaliu de decoraţie de la partea superioară a ancadramentului
accesului (centru) şi vedere a portalului care face legătura între capelă şi colaterala bisericii (dreapta)
Capela Lazói, Alba Iulia. La câţiva ani după moartea regelui, în 1512, catedralei romano-catolice de la Alba Iulia îi era
adăugată pe latura nordică o capelă construită la cererea şi cu susţinerea arhidiaconului János Lászai/Lazói (sau, în
formula latinizată după moda umanistă, Johannes Lazoinus), la rândul său poet şi umanist cu o largă deschidere cultura-
lă. Construită de meşteri locali sub coordonarea unui maestru provenit probabil de la Buda, capela a avut drept model
capela Bakócz de la Esztergom (1506-1507), la rândul ei concepută pe baza modelului timpuriu al vechii sacristii a lui
21
Brunelleschi de la San Lorenzo din Florenţa. Prin alăturarea bolţilor cu nervuri gotice portalului inspirat de limbajul clasic,
exemplu ilustrează lenta tranziţie de la arhitectura medievală târzie spre cea nouă, renascentistă.
 Renaşterea timpurie (c. 1500-1541)

În 1526, la Mohács, regatul maghiar condus de Ludovic al II-lea era înfrânt de armatele otomane ale lui
Suleiman al II-lea. Eşecul maghiar ducea la o creştere a independenţei Transilvaniei faţă de coroana ma-
ghiară, procesul culminând cu declararea acesteia principat autonom sub suzeranitate otomană (1541-
1688). În noul context politic, Transilvania a fost nevoită să practice în cele mai multe situaţii o politică
duplicitară, împărţită între habsburgi52 şi otomani, situaţie care a atras după sine presiuni şi atacuri din
ambele partea ambelor puteri. Pe fondul politico-militar frământat, în aceeaşi perioadă, pătrundeau în
Transilvania primele idei religioase reformiste, atrăgând concomitent şi influenţele umanismului occiden-
tal, care găseau aici un teren fertil. Această a doua etapă ar corespunde răspândirii – sub influenţa patro-
najului înaltului cler – în principal a motivelor decorative renascentiste atât în arhitectura urbană, cât şi în
cea din mediul rural. Prezenţa acestor elemente de decor pe fondul unei arhitecturi în esenţă încă medie-
vală târzie, atestă o treptată schimbare a gusturilor comanditarilor care proveneau în special din rândurile
elitei clericale transilvănene (în special clerici din mediile episcopale de la Oradea şi Alba Iulia).
Casa Wolphard-Kakas, Piaţa Unirii, Cluj,

a fost construită în mai multe etape distincte documentate de inscripţiile de pe elementele sculptate de piatră, blazoane
sau surse scrise. Locuinţa – deşi afectată drastic de intervenţii târzii, reprezintă unul dintre cele mai valoroase exemple
din perioada Renaşterii, furnizând date despre felul în care arătau reşedinţele înstărite clujene în secolul al XVI-lea, pre-
cum şi despre felul în care a evoluat prestaţia meşterilor pietrari pe parcursul a mai bine de două treimi de veac. În prima
etapă încadrată între anii c. 1534-1544, în care casa a aparţinut lui Adrianus Wolphard (d. februarie 1544) – personaj cu
pregătire umanistă, instruit la Viena şi Bologna, paroh al Clujului, vicar episcopal şi sfetnic al reginei Isabela, refugiat în
Transilvania după dezastrul de la Mohács – era realizat un prim corp al locuinţei spre piaţă, cu parter şi etaj, folosind
fundaţii şi beciuri deja existente53 şi, în esenţă, urmând caracteristici arhitecturale gotice în special în ceea ce priveşte
acoperirea cu bolţi a spaţiilor interioare. Pentru pietrărie se cunoaşte faptul că Wolphard apelase la serviciile unor meşteri
italieni (probabil toscani) dar şi autohtoni, în prezent din această etapă păstrându-se trei ancadramente de la ferestrele
etajului şi unul de la sala de mese de la parter. O a doua etapă de edificare – desfăşurată între 1576-1582 – se datorea-
ză nepotului lui Wolphard, Ştefan (d. 1596), matematician şi astrolog cu studii la Viena şi Wittenberg, devenit jude al
Clujului. În acest interval erau construite încăperile din aripa dinspre curte cu parter şi etaj, acoperite preponderent cu
bolţi semicilindrice cu penetraţii54. Lucrările de pietrărie comandate acum se datorează unor meşteri locali, printre care şi
János Seres. O ultimă etapă care interesează în contextul prezentului studiu este cea desfăşurată între 1590-1600, in-
terval în care casa s-a aflat în proprietatea comerciantului Ştefan Kakas, la rândul său pregătit în străinătate, în universi-
tăţile de la Bologna şi Padova55. Aşa cum se păstrează astăzi construcţia mai conservă din perioada renascentistă doar
faţada parterului dinspre curtea interioară. Construcţia a suferit o serie de demolări la sfârşitul secolului al XIX-lea (1894)
când piese sculptate care decorau ancadramentele erau reîncastrate în zidurile edificiului radical refăcut, în timp ce altele
erau conservate în lapidariumul ulterior expus la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei sau în zidurile vilei arhitectului
Pákei, autor la 1893 al releveului situaţiei originare56.
 Răspândirea şi împământenirea arhitecturii renascentiste ( a doua jumătate a secolului al XVI-lea)

O a treia etapă de evoluţie, căreia îi corespund primele realizări arhitecturale încadrabile efectiv în stilisti-
ca renascentistă, se desfăşoară pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea, pe de o parte
prin medierea populaţiei germane din Transilvania (în special a clerului) şi, pe de alta, sub influenţa pa-
tronajului lui Ştefan (István) Báthory, principe al Transilvaniei (1571-1575) şi, mai apoi, rege al Poloniei
(1575-1586). Realizările echipei de meşteri conduse de Petrus Italus din Lugano imediat după jumătatea
secolului al XVI-lea la Bistriţa (intervenţiile asupra bisericii parohiale iniţial purtând hramul Sf. Nico-
lae – unul dintre foarte puţinele exemple de arhitectură religioasă care suferă contaminări de factură re-
nascentistă; aşa-numita „locuinţă a argintarului” etc.) sau cele care apar în cazul unor exemple de arhi-
tectură rezidenţială din unele dintre cele mai importante centre urbane ale Transilvaniei (spre exemplu ca-
22
sa lui Petrus Haller din Piaţa Mare din Sibiu) sunt martorele acestei iradieri a limbajului all’antica în ar-
hitectura patriciatului urban. În aceeaşi perioadă de la jumătatea secolului al XVI-lea, date fiind coordona-
tele contextului politic din zonă, în arhitectura de apărare pătrundeau inovaţii care răspundeau evoluţiei
rapide a tehnicii de luptă (introducerea pe scară largă a utilizării artileriei grele şi, în consecinţă, introdu-
cerea unor construcţii de apărare care să răspundă necesităţilor defensive – bastioane (platforme de trage-
re cu tunul), rondele, curtine de cărămidă etc.). Consecinţele modernizării armamentului se materializau
în construirea unor cetăţi de graniţă în regatul maghiar (cazul cetăţii bastionare de la Satu Mare) sau a
unor fortificaţii moderne în centrele urbane strategice ale Transilvaniei: cetatea bastionară de la Oradea
sau modernizarea cu zwinger, curtină din cărămidă şi bastioane „cu urechi” a fortificaţiilor existente la
Sibiu.
 Renaşterea matură şi târzie (secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea)

În fine, o ultimă etapă includea maturizarea stilistică renascentistă în timpul domniilor lui Gabriel (Gábor)
Bethlen (1613-29), Gheorghe (György) Rákóczi I (1630-48) sau Gheorghe (György) Rákóczi II (1648-
60), prelungindu-şi manifestările până în primele două decenii ale veacului al XVIII-lea. Câmpul cel mai
fecund al experimentelor stilistice renascentiste din această etapă a fost reprezentat de programul arhitec-
tural al castelului transilvănean din zonele extraurbane. Chiar dacă exemplele păstrate sau cele despre ca-
re s-au păstrat suficiente dovezi (materiale sau imateriale) dau seama despre o mare varietate de rezolvări
de ansamblu sau de detaliu, grupul comanditarilor era însă unul restrâns – membrii familiilor nobiliare din
anturajul apropiat al principilor transilvăneni. Primele experimente arhitecturale prin care s-a încercat pre-
luarea şi adaptarea planurilor de provenienţă italiană (ale căror surse se regăsesc cu câteva decenii în urmă
în primele tratate de arhitectură care încercau popularizarea prin imagine a limbajului arhitectural
all’antica. Între acestea un loc important este ocupat de tratatul lui Sebastiano Serlio), regulate din punct
de vedere geometric şi având în colţuri turnuri cu secţiuni care amintesc de forma bastioanelor, au fost
identificate în spaţiul transilvănean începând cu ultima parte a secolului al XVI-lea (exemplul care s-a bu-
curat de o largă notorietate fiind cel al castelului de la Făgăraş, databil înaintea anului 1594). În cadrul
programului arhitectural al castelului renascentist transilvănean au fost identificate o serie de categorii:
castele-cetăţi (funcţia defensivă puternic accentuată, acestea fiind capabile să reziste unor asedii de lungă
durată: exemplul castelului de la Făgăraş (secolul al XVI-lea), castelul Sükösd-Bethlen (început în secolul
al XVI-lea şi finalizat spre 1625) de la Racoş, castelul Lónyai de la Medieşul Aurit (c. 1620-1657) etc.);
castele-locuinţă (în cazul cărora dispozitivele defensive sunt reduse, turnurile de colţ, încă prezente, sunt
atrofiate şi transformate în spaţii de locuit, interiorul este pus în relaţie cu exteriorul prin logii, funcţia de
reprezentare fiind subliniată prin ornamente: exemplele castelelor Bethlen-Haller de la Cetatea de Baltă
(c. 1615-24), Bethlen de la Sânmiclăuş (construit după proiectul lui Miklós Bethlen între 1667-83) etc.).
Concluzionând, manifestările efectiv renascentiste din arhitectura transilvăneană acoperă o perioadă de

aproape două secole, evoluţia stilistică având propriul traseu (nu de sorginte italienească), diferit de cursul
fenomenului în Italia sau în Europa centrală şi imposibil de încadrat în faze de stil care ar corespunde cri-
teriilor clasice ale renaşterii mature şi târzii.
23
1.6. DEZVOLTAREA URBANĂ ŞI ARHITECTURA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA
 Contextul
Victoria armatelor coaliţiei austro-polone împotriva turcilor în 1683 la Viena, a deschis habsburgilor şi
celor din „Liga Sfântă” calea unei reconquista: pe rând erau recucerite Esztergom, Buda, Mohács, mai
apoi, în 1687 turcii erau siliţi să cedeze toate poziţiile fortificate pe care le ocupaseră pe teritoriul fostului
regat maghiar etc. Deşi îşi păstrase autonomia şi în repetate rânduri se opusese tendinţelor expansioniste
ale austriecilor, Transilvania condusă de Mihail Apafi (Apafi Mihály, principe între 1661-90) îşi reconsi-
dera orientarea pro austriacă. Evitându-se cucerirea Transilvaniei pe cale militară, într-o primă fază s-a
încercat anexarea acesteia prin mijloace diplomatice care nu au dat însă rezultate. În 1686, sub pretextul
apărării principatului împotriva incursiunilor turceşti şi tătărăşti, armatele austriece conduse de generalul
Scherffenberg ocupau Clujul şi Dejul. În urma acestor evenimente şi în schimbul unor condiţii impuse,
reprezentanţii principatului erau siliţi să semneze o înţelegere prin care se convenea ca Transilvania să
treacă sub protecţia împăratului. In 1688 generalul Caraffa reuşea să-i determine pe reprezentanţii stărilor
din Transilvania să renunţe la suzeranitatea turcească în schimbul protecţiei împăratului. Stăpânirea habs-
burgică din Transilvania era pe de o parte consfinţită prin recunoaşterea „Diplomei Leopoldine” (Diploma
Leopoldium Prius, 1691) care devenea lege fundamentală a principatului până la mijlocul secolului al
XIX-lea şi, pe altă parte, prin condiţiile tratatului de pace de la Karlowitz, încheiat între habsburgi şi oto-
mani (1699), în urma victoriei decisive obținute de Eugeniu de Savoia la Zenta (1697). Ofensiva antioto-
mană a continuat, Banatul Timişoarei (transformat în paşalâc (provincie) turcesc în 1552) fiind eliberat de
habsburgi în 1716, fapt consfinţit prin pacea de la Passarowitz (Pojarevac, Serbia) din 1718.
Extinderea teritorială a Imperiului Habsburgic între secolele al XVI-lea şi al XIX-lea
Sediul puterii habsburgice în Transilvania a fost iniţial stabilit la Alba Iulia, ulterior la Sibiu (unde se afla
şi sediul Comandamentului general al Transilvaniei) şi, în fine, la Cluj, unde a fost păstrat până la 1848.
În ciuda încercărilor austriecilor de schimbare şi mai apoi de reformare a instituţiilor politice, în Transil-
vania au fost păstrate şi perpetuate vechile forme de organizare (comitatele, districtele, scaunele), cores-
punzătoare privilegiilor pe care naţiunile recunoscute (maghiari, saşi şi secui) le dobândiseră încă din pe-
rioada medievală timpurie. Spre exemplu Universitatea săsească (din latină, Universitas Saxonum, semni-
ficând „totalitatea saşilor”), condusă de „comitele naţiunii saşilor”, şi-a păstrat organizarea şi influenţa în
extinsele zone ocupate de saşi (Pământul crăiesc / Fundus Regius). Prin reformele promovate mai întâi de
24
împărăteasa Maria Theresia (1740-80) şi mai apoi de fiul şi urmaşul ei la tron, Joseph al II-lea (1780-90),
s-a încercat excluderea oricăror diferenţe regionale şi crearea unui stat centralizat, subordonat integral Vi-
enei. Cele c. 6000 de decrete (unele care se anulau reciproc sau contradictorii) emise de împărat în nouă
ani de domnie au fost în cea mai mare parte anulate patul de moarte (cu excepția edictului de toleranţă şi a
celui prin care era desființată iobăgia). Cu toate acestea legislaţia iozefină a redat într-o oarecare măsură
nobilimii locale drepturile şi influenţa de altădată, fără însă ca Transilvania să-şi recapete autonomia. Re-
formele „luminate” promovate de Joseph al II-lea au avut repercusiuni asupra tuturor domeniilor vieţii so-
ciale, politice şi culturale, cântărind diferit în ţările care au făcut parte din imperiu.
Un capitol important din istoria românilor din Transilvania era deschis prin unirea bisericii ortodoxe cu
Roma, gest prin care românii sperau primirea sprijinului din partea autorităţilor centrale în conflictele cu
aristocraţia şi conducerea locale. Cu toate acestea românii au continuat să nu aibă nici un fel de drepturi
politice, avantajele alianţei cu biserica romană fiind resimţite la nivel economic de cler şi, fără îndoială, în
lungul şi complexul proces de emancipare socială şi culturală. Repetatele tentative ale românilor de a-şi
câştiga drepturile şi de a depăşi statutul de naţiune tolerată au rămas fără rezultate, şirul demersurilor fă-
cute pe lângă curtea de la Viena culminând cu Supplex Libellus Valachorum (1791) – care relua în bună
măsură ideile deja lansate de episcopul unit (greco-catolic) Inochenţie Micu-Clain (1728-51) – lungă ple-
doarie în favoarea recunoașterii drepturilor fireşti ale grupului etnic majoritar din Transilvania pentru care
se cerea egalitate cu cele trei naţiuni regnicolore (saşii, maghiarii şi secuii). Respingerea memorandumu-
lui a prelungit şi perpetuat în secolul următor situaţia din ce în ce mai dificilă a populaţiei româneşti.
Pe lângă covârşitoarele consecinţe politice, anul 1683 a însemnat şi un moment crucial (o dată simbolică)
pentru cursul artelor şi arhitecturii din centrul şi estul Europei sub influenţa curţii de la Viena. Învingerea
definitivă a otomanilor şi, apoi contraofensiva agresivă a habsburgilor a evoluat în paralel cu o activitate
susţinută în construcţii, tonul fiind dat de curtea imperială, înalta nobilime şi ordinele religioase. Barocul
începea să pătrundă în arhitectura din Transilvania la începutul secolului al XVIII-lea și în Banat după
1716, după eliberarea de sub otomani și transformarea în provincie imperială dependentă direct de Viena,
principala sursă a manifestărilor stilului fiind cea austriacă. Până după jumătatea veacului formele barocu-
lui au coexistat cu ecouri arhitecturale tardive ale renașterii, chiar și ale evului mediu, datorate precarității
situației economice și inerției culturale. Formele barocului s-au datorat proiectelor și implicării directe în
lucrările de construcție a arhitecților, inginerilor și meșterilor veniți din imperiul Habsburgic și, mai târ-
ziu, după jumătatea secolului, a celor locali, pregătiți sub influența sau pe șantierele maeștrilor străini sau,
în unele cazuri, formaţi în instituţii dedicate (Serviciul de construcţii din Timişoara sau Colegiul piarist
din Cluj).
 Aşezările
În Transilvania oraşele au continuat să se dezvolte în interiorului fortificaţiilor, în limitele impuse de or-
ganicitatea ţesutului medieval. Noua provincie a imperiului Habsburgic a continuat să rămână o zonă
eminamente rurală, la începutul veacului al XVIII-lea stratificaţia socială fiind dominată covârşitor de ţă-
rănimea care reprezenta 93% (din care 73% erau iobagi), în timp ce restul de 7% era împărţit de nobilime
(c. 4%, precumpănitor maghiară) şi orăşeni (c. 3%)57. Din informaţiile furnizate de statisticile austriece
reiese faptul că între 1721 şi 1787 populaţia provinciilor Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş a
crescut de la 2.000.000 la 2.500.000 de locuitori, numărul locuitorilor atingând la cumpăna dintre secolele
al XVIII-lea şi al XIX-lea c. 3.000.000. Dintre aceştia dominanţi numeric au fost românii care trăiau sepa-
rat în suburbiile oraşelor sau, cel mai adesea în mediul rural (românii ajungeau la c. 63%, maghiarii şi se-
cuii la 24%, saşii la 12% în timp ce evreii şi ţiganii nu reprezentau decât 1 %)58.
Singurul oraş nou fondat în Transilvania în veacul al XVIII-lea pe baza unui plan prestabilit a fost Gherla
(Armenopolis), întemeiat de comunitatea armenească. La Gherla exista deja un nucleu locuit restrâns
(atestat documentar încă din 1291), un salt semnificativ fiind marcat de construirea cetăţii în prima jumă-
tate a secolului al XVI-lea, sub conducerea inginerului militar italian Domenico da Bologna, angajat de
25
episcopul catolic Giorgio Martinuzzi. Zona nouă, constituită la sud faţă de nucleul medieval, s-a bazat pe
o tramă regulată, frecvent utilizată în epocă. Deşi cercetări recente nu au putut aduce nici un argument
concret, tradiţia locală a reţinut faptul că planul care a stat la baza dezvoltării noii aşezări ar fi fost realizat
de un arhitect roman şi adus din oraşul papal de episcopul armean.
În Banat, odată cu pătrunderea habsburgilor, a fost început un complex proces de colonizare însoţit de re-
structurarea şi extinderea aşezărilor existente sau întemeierea unora noi. Coloniştii au avut provenienţe
diverse, cei mai numeroşi fiind suabi (şvabi). Repopularea Banatului după regresul însemnat din timpul
ocupaţiei otomane, s-a făcut în etape, acestora corespunzându-le atitudini diferite în ceea ce priveşte ma-
niera de rezolvare urbanistică a aşezărilor. Până în perioada domniei Mariei Theresia a predominat dez-
voltarea spontană, administrația habsburgică concentrându-se asupra rolului militar al zonei (până la
1751) şi asupra exploatării bogăţiilor naturale. Din anii ʼ60 statul a impus un control strict al dezvoltării
aşezărilor, planificarea fiind detaliată până la nivelul regulilor de organizare internă a gospodăriilor. Noile
sate de colonişti au beneficiat de planuri clare, organizate în baza unor trame ortogonale, cu dimensiuni
omogene pentru gospodării, în zona centrală fiind grupate clădirile importante. În marea majoritate a ca-
zurilor planurile nu au urmărit forme geometrice clare, excepţiile fiind constituite de cele câteva planuri
pătrate şi, într-o singură situaţie, la Charlottenburg, de un plan de formă circulată.
Charlottenburg (Şarlota), jud. Timiş

Planul idealizat, realizat de Francesco Griselini la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi vedere a situaţiei actuale
Satul a fost menţionat pentru prima dată la 1717, sub numele de Pariza.. Aşezarea, redesenată între 1770-71 pe un plan
datorat inginerului austriac Neumann, fusese planificată pentru familiile de colonişti tirolezi. O descriere mai amănunţită a
aşezării se păstrează în scrierile cosmopolitului şi aventurierului Johann Kaspar Steube: „(...) acest sat este singurul sub
formă circulară. În mijlocul satului se găsește o fântâna acoperită, cu apă foarte bună. În jurul fântânii se găsește o plan-
tație de duzi în spatele căreia se găsesc casele, acestea având în curte grajdul şi şura. Apoi urmează grădina unde se
găsește plantată viţă de vie. Nici o casă nu este nici cu un deget mai înaltă ca alta şi nici cu un picior mai distanțată una
faţă de alta, având un stil foarte frumos simetric; la fel şi cele patru intrări în sat – au aceeaşi distanţă una faţă de alta.”59
Chiar dacă planul satului nu este unul perfect circular, iar traseele nu descriu cele două direcţii date de punctele cardina-
le, exemplul rămâne unul excepţional în istoria formelor urbane locale, ilustrând unul dintre cele mai rar puse în aplicare
tipuri de plan.
 Arhitectura militară
Arhitectura militară a reprezentat unul dintre factorii determinanţi ai dezvoltării urbane în epoca barocă.
Schimbările, adaptările şi, adesea, regândirea integrală a fortificaţiilor a reprezentat răspunsul dat dezvol-
tării armamentului şi tehnicii de luptă. Fortificaţiile bastionare, destinate conflictelor în care era folosită
artileria, au apărut şi s-au răspândit într-o primă etapă în Italia renascentistă, rezolvările fiind astfel con-
cepute astfel încât să elimine neajunsurile fortificaţiilor punctate de turnuri (mai ales cele cu plan circular)
şi, totodată să răspundă nevoii de protecţie împotriva şocurilor puternice provocate de ghiulele metalice.
26
Aşadar bastionul juca atât rolul de platformă de tragere astfel desenată încât să facă posibilă protecţia zi-
durilor, cât şi acela de element de amortizare a efectelor proiectilelor metalice. Într-o primă etapă bastioa-
nele de dimensiuni mici, au urmat o formă romboidală (bastioane „pană”), apărarea făcându-se din caze-
matele amplasate în flancuri şi de pe platforma superioară. Îmbunătăţirile aduse de inginerii militari fran-
cezi, germani şi olandezi au dus la răspândirea ulterioară a bastioanelor „cu urechi” („sistemul nou”), mult
mai eficiente în protecţia punctelor de tragere din flancuri.
Arhitectura militară din Transilvania şi Banat a fost, din punct de vedere cronologic, primul program de
arhitectură care a asimilat influențe ale formelor barocului apusean. Dată fiind importanța reprezentativi-
tăţii acestei arhitecturi, construcțiile militare depășeau caracterul strict utilitar, exemplele putând fi consi-
derate manifestări ale arhitecturii oficiale. Prima fortificație urbană transilvăneană care anunța sincroniza-
rea cu evoluțiile apusene pare să fi fost cea construită la Carei spre 1666. La cererea curţii de la Viena,
după întocmirea măsurătorilor amănunţite a 11 sisteme de fortificaţii din noua provincie habsburgică60,
inginerul militar Giovanni Morando Visconti – în 1691 definitiv detaşat în Transilvania unde se stabilea
la Sibiu61 – iniţia un amplu şi ambiţios program de modernizare a arhitecturii militare după principiile
moderne introduse de construcţiile de apărare de inginerul militar francez Sébastien Le Prestre, marchiz
de Vauban (1633-1707).
Exemplificare schematică a elementelor componente ale fortificaţiilor perfecţionate prin realizările lui Vauban
Vauban a dezvoltat conceptul apărării în profunzime prin multiplicarea dispozitivelor şi obstacolelor care precedau şi
protejau limita oraşului. Principalele elemente care se succedau erau glacisul (rampă cu pantă uşoară care creştea spre
zidul de fortificaţie), „drumul acoperit” (amenajare de pământ prevăzută spre exterior cu palisadă de lemn, desfăşurat pe
întreg perimetrul zonei de apărare; numit astfel datorită faptului că acoperea parţial zidul), „places des armes” (largouri
amenajate în unghiurile intrânde ale drumului acoperit, de aici organizându-se ieşirile în afara fortificaţiei), semilunile
izolate de curtine, bastioanele pentagonale cu flancurile drepte sau concave ataşate zidului sau bastioanele detaşate şi,
în cazul fortificaţiilor de înălţime care riscau să fie atacate de pe înălţimile vecine, curtinele cu turnuri bastionare prevăzu-
te cu baterii cazematate. Toate aceste elemente se regăsesc în sisteme de apărare complexe care ajung să formeze
până la patru linii distincte de protecţie separate între ele prin şanţuri seci sau inundabile care puteau ajunge la o lăţime
de 40 m. Dat fiind faptul că în mare majoritate elementele de fortificare erau realizate din pământ întărit cu structuri de
lemn sau zidărie de cărămidă, plantaţiile jucau un rol important în stabilizare dar şi în disimularea zonelor care erau afec-
tate în timpul conflictelor. Sistemele imaginate de Vauban au fost permanent îmbunătăţite, performanţele fiind evidente.
Din sursele istorice reiese că timpul de asediere a oraşelor protejate cu fortificaţii construite de inginerul francez se du-
27
blase faţă de perioadele anterioare (spre exemplu asediul condus de Eugeniu de Savoia împotriva oraşului Namur, în
1702 a durat 90 de zile). Urmând recomandările lui Vauban suveranii europeni şi-au dotat armatele cu corpuri de ingineri
militari, stăpâni pe cunoştinţele de arhitectură dar şi de strategie şi tehnică de luptă, capabili să ridice planuri şi hărţi, să
contribuie cu informaţii la planificarea defensivei sau ofensivei şi să imagineze proiecte de fortificaţii. În genere, pe timp
de pace aceştia luau parte la lucrările de sistematizare teritorială, construirea de canale, poduri, drumuri etc.
Evoluţia sistemelor de fortificare imaginate de Marchizului de Vauban până la sfârşitul secolului al XVII-lea
Seria proiectelor timpurii întocmite de Giovanni Morando Visconti a debutat cu Lipova, continuând cu Caransebeş, Lugoj,
Orşova etc. Realizările importante ale lui Visconti au fost cele de mai târziu din Transilvania: proiectul (început dar nefi-
nalizat) pentru modernizarea şi extensia fortificaţiilor Sibiului, Cetăţuia de la Cluj şi ampla cetate de la Alba Iulia, după
moartea inginerului ticinez în 1717, coordonarea proiectelor şi şantierelor fiind preluată de profesionişti aduşi din zonele
vestice ale imperiului: arhitectul ticinez Giuseppe di Quadri sau arhitectul şi inginerul militar Johann Konrad von Weiss.
Anonim italian, planul oraşului Alba Iulia spre sfârşitul secolului al XVII-lea
Giovanni Morando Visconti, planul oraşului Alba Iulia la sfârşitul secolului al XVII-lea în Mappa della Transilvania publica-
tă în 1699
La Alba Iulia (Alba Carolina sau Karlsburg – denumiri folosite exclusiv de populaţia germană, în cinstea împăratului
Carol VI) exista o fortificaţie medievală, de formă pătrată (c. 395 m / latură), închizând o suprafaţă de 18 ha. Acesteia îi
fuseseră adăugate în timpul domniei lui Gabriel Bethlen, în intervalul 1620-28, un şanţ sec parţial şi două bastioane re-
zolvate în „sistem italian nou” (sau bastioane „cu urechi”), conducerea lucrărilor fiind atribuită italienilor Giovanni Landi şi
Giacomo Resti. De asemenea, în această etapă de modernizare erau construite şi două barbacane pentru protejarea
porţilor de est şi de vest ale cetăţii. Traseul zidurilor, forma şi poziţia vechilor bastioane, ne sunt cunoscute atât din planul
anonim întocmit spre sfârşitul secolului al XVII-lea (după A. A. Rusu la 1687), cât şi din releveul lui G. M. Visconti, datat
în 1711, întocmit la cererea Consiliului de război de la Viena. Ceea ce atrage atenţia este forma pătrată a incintei, supra-
pusă vechii amprente a castrului antic roman al Legiunii a XIII-a Gemina (sec. II-III, d. Hr.). În ciuda lucrărilor de moder-
nizare întreprinse în prima jumătate a secolului al XVII-lea, de altfel nefinalizate, Alba Iulia a rămas o aşezare vulnerabilă.
Chiar dacă aici fusese stabilită reşedinţa principală a principilor transilvani, din cauza distrugerilor suferite de cetate în
timpul atacurilor din 1658 şi 1662, Apafi (1661-90) a locuit mai mult în Făgăraş, întăriturile de la Alba Iulia degradându-se
treptat. Din 1687, după pătrunderea în zonă a armatelor habsburgice, statutul de capitală al oraşului era desfiinţat, Alba
Iulia rămânând totuși una dintre cele mai importante poziții militare transilvănene. Consiliul vienez decidea abia în 1713
28
construirea noilor fortificaţii care aveau să devină cele mai complexe din Transilvania, pentru şantier fiind solicitată Dietei
aprobarea sumei de 54.000 de florini. Proiectul, încredinţat aceluiaşi Morando Visconti, se baza pe caracteristicile celui
de-al doilea sistem pus la punct de Vauban. Planurile erau finalizat în aprilie 1714, fiind aprobate de Eugeniu de Savoia.
Şantierul era deschis printr-o ceremonie solemnă în toamna anului 1715, odată cu punerea pietrei de temelie pentru
bastionul „Sf. Carlo Boromeo”. În aceeaşi perioadă autorităţile habsburgice începeau demersurile mutarea populaţiei din
cetate într-un amplasament nou, situat la c. 500 spre est, într-o zonă mlăştinoasă şi inundabilă, a cărei sistematizare
fusese planificată în proiectul aceluiaşi G. M. Visconti. Demolările din interiorul zidurilor de apărare au cruţat monumente
importante dar au şi sacrificat edificii semnificative – spre exemplu centrul ortodoxiei româneşti cu biserica ctitorită de
Mihai Viteazul.
Cetatea proiectată – completată ulterior prin proiectul lui Weiss – a fost planificată cu 7 bastioane cu urechi (aşadar după
acelaşi sistem italienesc nou), inegale, din zidărie de cărămidă pe soclu de piatră profilată, 3 dintre acestea în unghi
drept şi restul evazate. Atât bastioanele cât şi curtinele care le leagă au înălţimi cuprinse între 10 şi 12 m. Atât zidăria
bastioanelor cât şi cea a curtinelor are grosimea aproximativă de 2,50 m la bază şi 1,20 m la coronament, unghiul de
înclinaţie spre interior fiind de c. 80°. Bastioanele realizate în secolul al XVII-lea au fost păstrate şi înglobate în noile
construcţii de apărare cu rol de cavalieri (în interiorul bastionului „Trinitarienilor” şi al celui denumit Eugeniu de Savoia”).
În exterior fortificaţia era prevăzută cu cleşti şi raveline (semilune) pentru protejarea curtinelor dintre bastioane, toate
acestea fiind apărate de valul de pământ sprijinit de zid. Accesul în cetate era prevăzut prin două porţi situate pe laturile
de est şi de vest, acestora adăugându-li-se poarta principală, închinată împăratului Carol al VI-lea, a cărui statuie ecves-
tră este plasată în ax, în punctul cel mai înalt. Deşi cetatea a reprezentat cel mai complex exemplu de fortificaţie
bastionară realizată în Transilvania, nu a jucat un rol activ în apărarea graniţelor răsăritene ale imperiului, lucrările înce-
pute de Visconti şi continuate în deceniile următoare morţii acestuia, fiind dictate mai degrabă de ambiţiile politice şi
simbolice ale habsburgilor.
Cetatea de la Alba Iulia: proiectul inginerului italian Giovanni Morando Visconti (stânga) şi cel al inginerului austriac Jo-
hann Konrad von Weiss din 1731 ( dreapta)
Cetatea de la Alba Iulia: poarta III (stânga) şi poarta I (dreapta) (cărţi poştale din perioada interbelică)
29
Lucrările s-au prelungit mult după moartea lui Morando Visconti, principalele motive fiind conflictele austro-turce, epide-
miile de holeră şi, nu în ultimul rând, lipsa banilor. Pentru un deceniu şantierul era condus de arhitectul Giuseppe di
Quadri (m. 1727), acesta respectând proiectul iniţial. Cea mai importantă contribuţie a sa au fost cele şase porţi monu-
mentale ale cetăţii (trei spre noua zonă a oraşului şi trei către câmpul de instrucţie), realizate cel mai probabil la sugestia
lui Eugeniu de Savoia. Construirea şi decorarea porţilor cetăţii (dar şi a unor zone ale coronamentelor bastioanelor) au
dezvoltat unul dintre cele mai importante nuclee de sculptură barocă transilvăneană. În 1731 erau elaborate planuri noi
de către arhitectul Johann Konrad von Weiss (la momentul respectiv director al fortificaţiilor imperiale din Transilvania)
cel care a condus lucrările până spre 1740, acestea fiind ulterior preluate de generalul Bohn, în 1747, la rândul său autor
al unui proiect care privea elementele periferice ale fortificaţiei.
 Arhitectura religioasă
Catolicismul transilvănean intra într-o nouă etapă după includerea Transilvaniei şi mai apoi a Banatului în
imperiul Habsburgic. Deşi prin Diploma Leopoldină nu erau stipulate în nici un fel schimbări în raporturi-
le dintre confesiuni, în realitate catolicismul a fost privilegiat, extinzându-şi influenţele cu susţinerea cur-
ţii imperiale şi a iezuiţilor. Cel mai timpuriu şantier baroc care a privit programul arhitecturii religioase,
influenţat de realizările central-europene, a fost cel al bisericii iezuiţilor clujeni, începută în 1718 şi fina-
lizată în 1724, ca parte a ansamblului monastic al ordinului. Biserici romano-catolice au fost ridicate în
majoritatea centrelor urbane importante ale Transilvaniei, amplasate în locuri reprezentative şi adesea în-
vecinate cu şcoli administrate de iezuiţi. Urmând organizări funcţional-simbolice specifice, din punct de
vedere spaţial bisericile se compuneau dintr-o singură navă cu capele secundare înşiruite în lateralele sale,
uneori transept, urmat de sanctuarul compus din cor şi spaţiul altarului (la rândul său încadrat de capele
destinate unor altare secundare sau private). Spre vest cele mai numeroase exemple aveau un singur turn
dispus central, construcţiile cu două turnuri care încadrau intrarea începând să fie mai rare în special după
jumătatea secolului al XVIII-lea. Deşi în numeroase cazuri volumetriile sunt reţinute, libertatea barocului
făcându-se simţită în exuberanţa ornamentală, totuşi nu au încetat să fie gustate formele unduitoare.
Catedrala romano-catolică („biserica principală”) din Timişoara înfăţişată în releveul făcut de Carl Joseph Römmer (ingi-
ner provincial), în jur de 1760.
Desenele includ şi o serie de completări propuse în plus faţă de situaţia existentă in situ (baldachinul de deasupra acce-
sului principal (notată cu litera D), zona superioară a turnului nordic (notată cu litera B) sau sculptura decorativă de dea-
supra timpanului navei (notată cu litera C) (reproducere după M. Opriş, Timişoara. Monografie urbanistică: Descoperiri
recente care au impus corectarea istoriei urbanistice a Timişoarei, Timişoara, 2007, pp. 76-78)
30
Catedrala romano-catolică din Timișoara. Hotărârea mutării sediului episcopiei romano-catolice de la Cenad la Timi-
șoara a avut ca urmare imediată începerea proiectului pentru construirea unei biserici destinate noului scaun bănăţean.
Planurile au fost elaborate de Biroul aulic de construcții din Viena (Hofbauamt), la momentul respectiv coordonat de către
Johann Emanuel Fischer von Erlach, implicarea directă a acestuia în concepția clădirii religioase fiind probabilă însă
nedocumentată. Proiectul catedralei timișorene era adaptat și pus în aplicare de Caspar Dissel, lucrările desfășurându-se
în intervalul 1736-1774, cu concursul unora dintre cei mai importanți meșteri ai momentului. Printre aceștia s-au numărat
în diferite etape Johann și Wenzel Lechner, Carl Alexander Steinlein sau Johann Theodor Kostka. Deşi elevaţia principa-
lă cu două turnuri şi timpan în axul principal ar traduce existenţa unui spaţiu trinavat, biserica urmează formula unei am-
ple săli cu capele dispuse în laterale, continuată cu transept cor amplu şi absidă semicirculară pentru altar. Extremitatea
răsăriteană a bisericii este încadrată între cele două anexe destinate depozitării inventarului liturgic. Atât în exterior cât şi
în interior articularea suprafeţelor de închidere şi delimitare este puternică, elementele de vocabular clasic, prelucrate
(distorsionate) sau nu în spiritul decorativ al barocului jucând un rol esenţial în crearea contrastelor de lumină şi umbră,
cele care imprimă dinamism şi vibraţie plasticii arhitecturale.
Primii paşi în demersul unirii bisericii ortodoxe transilvănene cu Roma erau făcuţi de episcopul român de
Alba Iulia, Teofil, urmat de Atanasie Anghel Popa, înălţat în 1701 – an al naşterii oficiale a bisericii
greco-catolice a românilor transilvăneni – la rangul de episcop „unit”. Influenţele baroce în arhitectura
religioasă a comunităţilor greco-catolice s-au datorat în primul rând contactului direct între clericii uniţi,
artiştii austrieci cu angajamente în Transilvania şi atmosfera culturală a curţii vieneze. Un exemplu timpu-
riu este biserica unită din Blaj62 (1738-49) – în forma actuală, înrudit formal cu cel al bisericii iezuiţilor
clujeni – proiectul iniţial al acesteia fiind semnat de arhitectul vienez Johannes Martinelli (1701-54)63, ca
parte a ansamblului mănăstirii închinate Sfintei Treimi (construită în intervalul 1741-65). Greco-catolicii
sibieni primeau dreptul de a-şi construi biserică abia în anul 1778, în vecinătatea Cibinului: biserica cu
hramul Sf. Petru şi Pavel. Cunoscută şi sub denumirea de „Biserica dintre brazi”, lăcaşul a fost construit
în intervalul 1778-84, în afara incintei fortificate, pe malul stâng al Cibinului, pe un teren care aparţinea
comunităţii româneşti încă din anul 1734.
Arhitectura religioasă a comunităților ortodoxe (româneşti, sârbești etc.) nu a rămas nici ea indiferentă
în faţa evoluţiilor barocului, de la jumătatea veacului al XVIII-lea, atât în Transilvania cât şi în Banat,
adesea cu concursul unor arhitecţi sau meşteri austrieci, fiind înălţate edificii monumentale inspirate de
recentele realizări ale catolicilor. Spaţiul de tip „sală” cu un turn vestic plasat în ax, predomină (Beiuş
(1784-90) sau Oradea (1784-90)). Şi în Banat, la Timișoara, în 1748 era construită catedrala ortodoxă a
comunității sârbești. Saşii sibieni nu au tolerat alte etnii în interiorul cetăţii până la impunerea reformelor
împăratului Iosif al II-lea. Acestui motiv i se datorează şi menţinerea sediului episcopal ortodox la Răşi-
nari. Bucurându-se de oarecare privilegii, membrii „companiei greceşti” din Sibiu primeau dreptul de a-şi
ridica o capelă în centrul oraşului, ascunsă însă spatele altor construcţii. Edificiul, cu numeroase referinţe
de factură barocă, a fost realizat în intervalul 1790-99, ulterior, pe locul acesteia fiind ridicată actuala ca-
tedrală mitropolitană. Lovindu-se de aceeaşi rezistenţă a comunităţii orăşeneşti, la Cluj românii ortodocşi
şi-au construit biserica în exteriorul zidurilor („Biserica din deal”) în intervalul 1795-96, în ciuda stângă-
ciilor compoziției volumetrice şi a modestiei tratării ornamentale, construcţia făcând numeroase aluzii la
retorica barocului.
Biserica Cuvioasa Paraschiva, Răşinari (jud. Sibiu). În prima jumătate a secolului al XVIII-lea Rășinarul devenea unul
dintre cele mai importante centre culturale şi artistice româneşti din Transilvania, cu numeroase şi solide legături cu Ţara
Românească. Biserica cu hramul Sf. Cuv. Paraschiva, construită în intervalul 1755-5864, înlocuia un mai vechi edificiu de
cult atestat încă din veacul al XIV-lea şi demolat în 1753. Decorată cu pictură interioară datorată zugravilor olteni Grigore
şi Ioan Ranite şi exterioară (doar parţială) semnată de pictorii răşinăreni popa Ivan Zugravul şi Nistor Dascălul, ctitoria
era sfinţită de episcopul blăjean Petru Pavel Aron, în epocă Răşinarul fiind protopopiat subordonat scaunului de Blaj65.
Construită pe un plan drept, alungit, compus din succesiunea uzuală de spaţii liturgice ortodoxe, biserica din Răşinari
înglobează o serie întreagă de influenţe ale arhitecturii religioase de la sud de Carpaţi, fără însă să se constituie într-o
reluare fidelă a unui model anume. Impunătorul turn clopotniţă ridicat pe latura vestică a lăcaşului de cult include trimiteri
evidente la volumetriile şi plastica baroce contemporane.
31
Biserica Cuvioasa Paraschiva, Răşinari (jud. Sibiu) 1755-58 (vedere actuală, plan şi secţiune)
 Reşedinţele nobiliare: palatul urban

Numărul construcţiilor laice ridicate în principalele aşezări urbane transilvănene în prima jumătate a seco-
lului al XVIII-lea este scăzut, activitatea constructivă crescând abia în a doua jumătate a veacului şi
prelungindu-se în primele decenii de după 1800. În ciuda fastului şi opulenţei afişate, arhitectura palatelor
urbane transilvănene din perioada barocă a fost determinată cel mai adesea de caracteristicile restrictive
ale ţesuturilor urbane formate în perioada medievală (palatul lui Samuel von Brukenthal66 din Sibiu
(1778-1788), palatul familiei Bánffy din Cluj (1773-1785) etc.). Acestui fapt i se datorează frecventa
inserare a palatelor urbane în masa densă a fondului construit existent. Reședințele reprezentative ridicate
în orașe (dar şi cele de pe domeniile extraurbane) au ilustrat aspirațiile nobilimii tradiționale transilvănene
sau ale acelor familii de patricieni înnobilați de curtea vieneză. Arhitectura rezidențială a aristocrației, pe
lângă confort, răspundea în egală măsură funcției de reprezentare care nu se mai rezuma doar la dimensi-
unile, compoziția sau decorul elevației principale (spre spațiul public), ci îşi făcea simţite efectele în pro-
funzime, prin rezolvarea complexă a organizării aparatului de acces, a scărilor şi cur şi spațiilor care asi-
gurau tranziția de la public la privat: Durchgang (pasaj de acces, acoperit cu specificele bolți „boeme” sau
a vella, care marca și axul de simetrie al corpului principal), curtea de onoare care devine element central
în scenografia reşedinţei şi scara / scările care făceau legătura cu piano nobile. Chiar dacă organizarea
elevaţiei principale era ordonată şi simetrică, în spatele acesteia, adesea spațiile interioare se serveau de
compoziţii rigide care susțineau nevoile funcționale. Curtea interioară depășea rolul strict utilitar,
transformându-se în curte de onoare, beneficiind în consecinţă de tratamente arhitecturale și scenografice
adecvate. Așadar faţada principală îşi diminua caracterul de barieră opacă între public şi privat, soluțiile
de rezolvare a accesului sugerând comunicarea directă între ceea ce se află în fața și în spatele fațadei prin
crearea profunzimii. Spre exemplu, în cazul reședințelor baroce sibiene, jocul volumetric propus pentru
zona intrării folosea balcoanele pe sprijine punctuale (pile, coloane, cariatide etc.), acestea creând înca-
drarea și efectele de profunzime ale zonei de intrare67. Tratarea elevației principale şi a celor secundare
(orientate spre curtea de onoare) sunt diferenţiate. Fațada principală beneficiază de maximum de atenție,
centrul de greutate al acesteia fiind marcat de axul compoziției care înglobează în registrul inferior acce-
sul subliniat printr-un al doilea plan vertical, paralel cu cel al faţadei, plan care sugerează avansarea spaţi-
ului privat în interiorul spaţiului public.
32
Palatul Bánffy din Cluj este considerat ca fiind cel mai important exemplu de reşedinţă barocă din Cluj. Edificiul a fost
ridicat pe o parcelă rezultată din comasarea unor proprietăţi a căror achiziţionare de către membrii familiei Bánffy, fusese
începută încă din timpul secolului al XVII-lea. Din documentele de epocă reiese faptul că la 1773 proiectul pentru reşe-
dinţă fusese încredinţat arhitectului Johann Eberhardt Blaumann (originar din Böblingern, Württenberg), stabilit în 1765 la
Sibiu și devenit din 1770 responsabil al construcţiilor din oraș. În această postură arhitectul îl cunoştea pe Bánffy cu care
încheia contractul pentru construirea palatului clujean în 1774. Pentru doi ani de zile, până în 1776 Blaumann s-a ocupat
atât de îndatoririle pe care le avea la Sibiu cât şi de şantierul deschis în centrul Clujului. Ulterior acesta s-a concentrat
asupra reşedinţei familiei Bánffy. Șantierul clujean a concentrat un număr însemnat de meșteri zidari, pietrari și sculptori
importanți în epocă. În textele de specialitate care privesc istoria construcției sunt amintite numele pietrarilor Gottfried
Hartmann, Joseph Edlinger, Joseph Hoffmayer sau cel al sculptorului A. Schuschbauer. Lucrările s-au prelungit până în
1785, când construcţia era finalizată, trecându-se la amenajarea interioarelor.
Cluj: palatul Bánffy

Faţada principală (sus stânga) şi faţada posterioară (sus dreapta)
Vedere din curtea interioară de onoare (jos stânga), planurile parterului şi etajului (jos dreapta)
Reşedinţa este dezvoltată pe un plan care închide în interior o curte de onoare de formă dreptunghiulară spre care se
deschid cursivele (loggiile) cu coloane ionice romane în registrul superior şi porticele cu succesiunea de arcaturi în plin
cintru din registrul inferior. Iniţial palatul beneficia şi de o a doua curte (de servici), spre aceasta fiind ridicată o faţadă
care relua, în forme simplificate compoziţia elevaţiei principale. Ampla fațadă dinspre piața centrală a oraşului este rezol-
vată în 16 axe marcate prin lezene compozite suprapuse, rezalitul central format din 3 travee adăpostind aparatul de
33
acces. Deasupra zonei de intrare este ridicată o impozantă loggie al cărei antablament neornamentat sprijină pe coloane
care interpretează ordinul compozit. Fațada se încheie cu un registru decorat nonfigurativ, surmontat de „galeria” de
sculptură care alternează statui ale zeităților antice (Marte, Minerva, Apollo, Diana, Hercule și Perseu) cu urne inspirate
de sculptura, în axul central, deasupra logiei fiind amplasat blazonul familiei. Acoperișul în pantă ruptă – trăsătură carac-
teristică barocului transilvănean – este străpuns de lucarne. Având zona centrală marcată printr-un rezalit mai puţin sub-
liniat volumetric decât cel de pe latura principală a clădirii, elevaţia posterioară are marcat axul de simetrie printr-un bal-
con sprijinit pe trei grifoni plasați deasupra intrării, traveele fiind delimitate de lezene cu capiteluri ionice romane, similare
cu cele întâlnite în curtea interioară.
Concepţia şi elementele de ornament ale palatului Bánffy a influenţat şantiere contemporane, mai modestele reşedinţe
Teleki (1790-95), Mikes (c. 1790) – ambele datorate arhitectului clujean Joseph (József ) Leder, presupus ajutor al lui
Blaumann în șantierul reședinței Bánffy – sau casele Karacsay, Toldalagi-Korda (1803-09) datorat arhitectului Carlo
Justi, preluând în special caracteristici ale compoziţiei.
 Locuinţa urbană
Exemplele de arhitectură rezidențială urbană comună realizate la începutul secolului al XVIII-lea nu in-
troduc schimbări notabile în raport cu perioada precedentă, organizarea în plan a construcţiilor şi maniera
de ocupare a parcelei păstrând în general caracteristicile moștenite din perioada evului mediu târziu. De
altfel, adesea, intervenții baroce se suprapun unor construcții configurate anterior. Locuinţele comune,
construite frecvent din materiale ieftine, puţin rezistente, constituiau de fapt partea cea mai consistentă a
fondului construit urban. În oraşele importante ale Transilvaniei secolului al XVIII-lea starea clădirilor de
locuit era cel mai frecvent una precară. În cazul Sibiului – centru al organizării administrative a saşilor
transilvăneni (Universitatea săsească) şi gazdă a unora dintre cele mai importante instituţii imperiale – la
1751 încă, din totalul de 461 de case de locuit din „Oraşul se sus” (zona privilegiată a Sibiului, amplasată
pe terasa superioară a luncii Cibinului) 61 erau din lemn. Abia în 1768, în virtutea creşterii simţitoare a
ritmului dezvoltării activităţii în construcţii, administraţia oraşului (magistratul) interzicea printr-o hotărâ-
re construirea caselor de lemn şi folosirea şindrilei pentru acoperire, obligând totodată ca hornurile din
scândură să fie, la rândul lor, înlocuite anual.68 Dezvoltarea construcţiilor era atestată de conscripţia din
1785 care consemna în zona intra muros un număr de 10.818 de locuitori care ocupau 1145 case, în timp
ce în afara zidurilor populaţia se ridica la 3452 locuitori şi 492 de case.69
Din punct de vedere al rezolvării planului şi al organizării acestuia pe parcelă, locuinţele perioadei baroce
utilizează des răspândita schemă în formă de „L” (generatoare a unui front stradal închis), de altfel cea
mai uşor de adaptat unor parcele care moşteneau limitările dimensionale din perioada medievală. Forţând
adesea simetria compoziţiilor, planurile în formă de „U” – aşadar delimitând o curte care trimite la spaţiile
de primire ale reşedinţelor cu funcţie de reprezentare – sunt la rândul lor folosite, în ciuda deschiderilor
puţin generoase ale parcelelor. Pe lângă aceste două scheme de rezolvare, locuinţele cu plan compact,
având accesul în ax, direct dinspre spaţiul public al străzii sau din curtea dispusă în lungul construcţiei în
laterală, au reprezentat și ele o alternativă.
 Arhitectura ansamblurilor rezidenţiale nobiliare extraurbane

Reşedinţele extraurbane – cel mai adesea ansambluri alcătuite din construcţiile cu caracter de reprezenta-
re, clădiri de recreere, anexe etc. atent aranjate într-o scenografie peisajeră – au funcţionat adesea ca locu-
inţe secundare ale familiilor nobiliare transilvănene, reprezentând un câmp fecund pentru experimentele
baroce. Aceste châteaux de plaisance70 – aşa cum erau numite în consemnările unui anonim care călăto-
rea în Transilvania anului 178871– unele rod al concepţiei comanditarului, altele ridicate de arhitecţi sau
meşteri cu experienţă angajaţi de înalta nobilime – ilustrează cel mai bine felul în care a fost asimilat şi
gustat barocul la periferia culturii occidentale.

Una dintre componentele esenţiale pentru înţelegerea acestor ansambluri edificate în perioada barocă este
grădina amenajată ca spaţiu de recreere. Interesul pentru amenajarea grădinilor este atestat documentar în
Transilvania din secolul al XVI-lea, mărturiile sumare (cel mai adesea scrise) nepermiţând însă creionarea
34
unor trăsături specifice. Spre sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, la comandă
habsburgică, ingineri militari străini (italieni) întocmeau primele planuri amănunţite ale unora dintre cele
mai importante aşezări transilvănene, reprezentările surprinzând detalii interesante despre amenajările zo-
nelor plantate. Un exemplu aparte este cel cuprins în planul cetăţii Sibiului şi al împrejurimilor, ridicat în
1699 la cererea Consiliului imperial de război de către inginerul militar Giovanni Morando Visconti72. În
faţa bastionului porţii Cisnădiei (Heltau) – aşadar spre sud faţă de incinta fortificată, aproximativ pe zona
cuprinsă astăzi între străzile Radu Stanca şi Constantin Noica – se găsea o amplă grădină cu o rezolvare
geometrică strict controlată, cu aleile convergând spre o zonă centrală, circulară, despre care putem doar
presupune că ar fi fost ocupată de un reper construit (fântână sau pavilion de grădină). În vecinătatea gră-
dinii, pe două parcele clar delimitate sunt consemnate şi un grup de clădiri – cea principală spre sud, pozi-
ţionată în centrul terenului, cel mai probabil cu caracter reprezentativ şi încă două, amplasate spre nord,
grupând anexele.73 În reprezentările cartografice ulterioare ansamblul nu mai apare, fiind probabil afectat
de intervenţiile de modernizate ale fortificaţiilor. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea aici fiind ri-
dicată una dintre reşedinţele extraurbane „de vară” ale lui Samuel von Brukenthal (1771-72). Proprietatea
fusese moştenită de la socrul său Daniel von Klocknern (m. 1754), din mărturiile păstrate reieşind faptul
că amenajările erau deosebite. Moşia restrânsă de la porţile Sibiului fusese transformată într-o mică fermă
plină de exotisme, Brukenthal cultivând în serele de aici portocali şi ananaşi.74
Grădina din vecinătatea porţii Cisnădiei, aflată pe locul unde ulterior a fost construită reşedinţa de vară a baronului
Samuel von Brukenthal (extras din planul Sibiului întocmit de Giovanni Morando Visconti la 1699) (stânga)
Proiect pentru elevaţia principală a palatul de vară al baronului Samuel von Brukenthal
din vecinătatea porţii Cisnădiei (Direcţia Naţională a Arhivele Naţionale, Sibiu) (dreapta)
Închiderea oraşelor cu ziduri de apărare a limitat iniţiativele de amenajare a grădinilor, terenul limitat fi-
ind utilizat la maxim pentru construcţii. Cu toate acestea grădinile amenajate, chiar dacă reduse ca supra-
feţe nu lipsesc. Acestea apăreau fie pe proprietăţi particulare fie, spre sfârşitul veacului al XVIII-lea în
zone publice. La Sibiu, spre exemplu, în 1791 era începută amenajarea unei promenade plantate care lega
cazarma (amplasată pe bastionul Porţii Cisnădiei) de teatrul oraşului75, amenajat în 1787-88 de Martin
von Hochmeister în „Turnul Gros”76 (rondeaua de pe latura sud-estică a fortificaţiei, situată la jumătatea
distanţei dintre bastionul Porţii Cisnădiei şi bastionul Haller). Promenada ocupa astfel spaţiul dintre prima
şi cea de-a două centură de fortificaţie (zwinger-ul), devenit inutil. Mai bine de jumătate de secol mai târ-
ziu, în 1859, o altă grădină publică era începută în zwinger-ul care separa fortificaţiile care închideau ora-
şul spre sud-vest (între Poarta Cisnădiei şi bastionul Soldisch / Mercenarilor)77. La începutul secolului al
XIX-lea, în 1816, călătorul Kazinczy aflat la Alba Iulia, consemna o scurtă descriere a grădinii din faţa
35
palatului episcopal unde, pe lângă brazii argintii tunşi în formă de „obelisc”, se mai găsea o glorietă78 şi o
fântână.79
Amenajările peisajere au beneficiat de o atenţie deosebită în cazul reşedinţelor nobiliare secundare, con-
struite în extraurban, de obicei la marginea sau în apropierea unor aşezări nefortificate. Dacă într-o primă
etapă modelele interpretate în Transilvania sunt tributare modelor franceze – grădinile ordonate cu planuri
geometrice – spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, sub impulsul influenţelor pe care Anglia de exercita
asupra culturii peisajere de pe continent, gustul pentru pitoresc, pentru dezordinea scenografic studiată,
începea să pătrundă şi în amenajările finanţate de elitele din spaţiul intracarpatic. În anii 1750-60, la reşe-
dinţa lui Brukenthal de la Avrig (jud. Sibiu), la cea a familiei Banffy de la Bonţida (jud. Cluj), la Albeşti
(jud. Braşov) etc., este atestată existenţa unor grădini influenţate de modelele Franceze, ulterior alterate în
maniere care sunt înrudite mai degrabă exemplele britanice.
Palatul von Brukenthal, Avrig (jud. Sibiu)

Construcţia palatului a început în 1761, reşedinţa – aflată pe un teren care îi aparţinea din 1756 lui Brukenthal80 – fiind destinată
generalului austriac Adolf von Buckow, comandat militar al Transilvaniei. Numele autorului proiectului iniţial al reşedinţei nu ne este
cunoscut, presupunerile îndreptându-se fie spre un membru al oficiului edilitar al armatei austriece, fie spre un specialist adus anume
de Buckow de la Viena81. După moartea generalului în 1764, construcţia deja ridicată la roşu cu mâna de lucru a soldaţilor (probabil
mai apreciaţi decât membrii breslei zidarilor sibieni82) era finalizată probabil cu implicarea arhitectului Johann Eberhardt Blaumann,
angajat de Samuel von Bruckenthal. Lucrările erau finalizate în 1771.
Avrig: ansamblul rezidenţial estival al baronului Samuel von Brukenthal,

Planul ansamblului c. 1768 (stânga), vederi actuale dinspre grădină şi circulaţia carosabilă
O descriere a reşedinţei şi grădinilor lui Brukenthal la sfârşitul secolului al XVIII-lea ni se păstrează din relatarea unui călător ger-
man: „Castelul însuși este o casă de vară cum obișnuiesc sa aibă oamenii bogați. Grădina este frumoasă faţă de cele din Transilva-
nia. Negustorii din Augsburg, Frankfurt şi Hamburg au grădini şi case de vară mai frumoase. Priveliștea este deosebit de frumoasă.
De cum cobori de pe terasa înaltă a castelului din Avrig, întâlnești numaidecât dovezi ale gustului ales al proprietarului. Specii rare
de viţă formează bolte umbroase, crânguri roditoare te amăgesc cu dedalurile lor, un parc fermecător se întinde într-o parte şi simți
atâta farmec să mai zăbovești în el, încât nu ai timp sa admiri fructele şi plantele cele mai rare adunate aici din cele mai îndepărtate
colţuri ale lumii... Rar se poate găsi o plantație de trestie de zahăr de specii atât de felurite si în proporții atât de mari. S-ar părea că
cel ce le-a adunat s-a gândit nu atât de a le avea pe proprietatea sa, ci ești nevoit să presupui ca voia sa face o experiență în vede-
rea unei adevărate cultivări a lor în Transilvania. Chiar dacă rezultatul nu ar putea fi favorabil numai simpla voință de-a încerca
merită toata lauda. Toate plantele acestea se produc în sere bine îngrijite. Sera însăși este încălzită, potrivit cu frigul de afară, de un
îngrijitor chibzuit şi destoinic. Căldura sobei nu intră de-a dreptul în seră, ea trece prin țevi de jur împrejur şi astfel dă răsadurilor în
fiecare zi aceeași căldura, pe care au avut-o şi înainte. Sunt diferite secții, după originea şi patria plantelor. Şi în felul acesta ele sunt
încălzite potrivit firii lor. Este evident ca aici totul depinde de atenția îngrijitorului (...).”83
36
Avrig: ansamblul rezidenţial estival al baronului Samuel von Brukenthal,

Bazinul de apă de la parterul „grădinii interioare” şi clădirea oranjeriei
Ansamblul este dominat de reşedinţa baronului, amplasată spre strada principală. Organizat simetric, palatul se compune dintr-un
pavilion central cu parter şi un etaj şi două aripi scunde care avansează înspre grădină, delimitând o curte de onoare. Planul general
în formă de „U” nu se deschide spre zona de primire ci spre zone amenajării peisajere, sursa de inspiraţie fiind probabil reprezentată
de glorieta parcului de la Schönbrunn de la Viena. Pe lângă numeroasele încăperi destinate locuirii şi anexelor, palatul găzduia şi o
importantă galerie de tablouri, inventarele consemnând existenţa a 212 picturi şi 129 gravuri84. În aripile laterale ale palatului au fost
amenajate grajduri, remize pentru trăsuri şi gheţăria. Construcţiile sunt amplasate pe zona înaltă a terenului dominând grădinile
ornamentale organizate în trei terase. Având o decoraţie reţinută, palatul se înrudeşte din punct de vedere al desenului de faţadă cu
reşedinţa sibiană a lui Brukenthal. Atât pavilionul central cât şi cele două aripi sunt acoperite cu şarpantă ruptă, trăsătură distinctivă a
arhitecturii baroce târzii transilvănene.
Grădinile palatului sunt organizate în două zone: „grădina interioară” şi „grădina exterioară” (conform indicaţiilor cuprinse în cores-
pondenţa dintre Brukenthal şi cumnatul său Johann Georg von Rittern). „Grădina interioară”, cu o geometrie controlată de inspiraţie
franceză, este cea amplasată în faţa palatului, desfăşurându-se pe terase, în timp ce „grădina exterioară” includea aşa-numita „gră-
dină cu triunghiuri”, gradina cu fazani (în care se găsea fazaneria) şi grădinile utilitare laterale, toate acestea amplasate în afara
zidului de împrejmuire85. De asemenea, între 1774 şi 1779, în partea de est a palatului este menţionată existenţa unei grădini engle-
zeşti în care exista o mică locuinţă, nişte ruine artificiale şi o cascadă86. Înspre nord, în vecinătatea zidului, între 1768-69 era ridicată
Mica Oranjerie, destinată cultivării plantelor exotice. Marea Oranjerie, construită în vecinătate între 1770-79, era destinată culturii de
citrice, încălzite iarna printr-un sistem inovativ care înlocuia sobele cu ţevi prin care circula apa caldă. În 1803 în oranjeria de la Avrig
erau 1058 de lămâi şi 104 portocali amari, cultivaţi în hârdaie sau ghivece. Pe lângă aceştia, Brukenthal cultiva şi ananaşi sau cur-
mali. După moartea baronului grădinile de la Avrig au continuat să fie extinse, până la 1853 suprafaţa „grădinii exterioare” dublându-
se.
37
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:
1
În perioada medievală numele de „Transilvania” se referea doar aria cuprinsă în interiorul arcului carpatic, măr-
ginită spre vest de Carpaţii Apuseni, în istoriografia recentă termenul ajungând adesea să acopere zonele incluse
în România Mare, aflate dincolo de munţi.
2
Konrad Gündisch, “Autonomie de stări şi regionalitate în Ardealul medieval” în Transilvania şi saşii ardeleni în
istoriografie. Din publicaţiile Asociaţiei de studii transilvane Heidelberg, Sibiu, 2001, p.43.
3
Enikő Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle aşezărilor urbane din Transilvania Voievodală, Cluj-Napoca,
2003, p. 48. Cu referire în special la „înlesniri aduse activităţii comerciale, cum ar fi: instituţionalizarea târguri-
lor, scutiri de diverse vămi, drept de depozit etc.”
4
S. Goldenberg, Clujul în sec. XVI. Producţia şi schimbul de mărfuri, Bucureşti, 1958, p. 17. În ciuda acordării
de către regele Carol Robert a titlului de civitas, Clujul de la începutul secolului al XIV-lea era departe încă de
nivelul de dezvoltare al unui oraş medieval în adevăratul sens al cuvântului. Practic privilegiu regal reprezenta
mai degrabă un gest de scoatere a aşezării din rândul satelor, decât o reflexie a realităţii.
5
Konrad Gündisch, „Sistemul urban medieval din Transilvania. Geneză şi dezvoltare”, în Ionuţ Costea, Carmen
Florea, Judit Pál, Enikő Rüsz-Fogarasi (coord.), Oraşe şi orăşeni, Cluj-Napoca, 2006, p. 54.
6
Lidia Gross, Confreriile medievale în Transilvania (secolele XIV-XVI), Cluj-Napoca, 2009, pp. 87-88.
7
Dana Jenei, “Cadrul istoric și arhitectural al curții Bisericii Negre”, în Daniela Marcu Istrate (coord.), Redesco-
perirea trecutului medieval al Braşovului, Asociaţia Culturală Hieronymus, 2015, p. 16.
8
Ibidem, p. 17.
9
Anca Derer, Arhitectura barocă în Transilvania. Studiu de caz: Oraşul şi Zona Sibiu, teză de doctorat, I.A.I.M,
Bucureşti, 1998, p. 38. “Vecinătatea este unitatea civilă minimă de organizare existentă în aşezările săseşti. Con-
dusă şi administrată de doi vilici ai vecinătăţii, cel vârstnic şi cel tânăr, consiliaţi de sfatul bătrânilor, vecinătatea
funcţionează pe baza unor reglementări proprii, verificate şi editate de către magistrat şi formează legătura dintre
acesta şi cetăţeni. Investirea ca vilic şi alegerea ca membru al sfatului erau drepturi rezervate exclusiv posesori-
lor de clădiri”. Vezi şi Ferenc Pozsony, „Vecinătăţile din Transilvania” în Vecini şi vecinătăţi în Transilvania,
Vintilă Mihăilescu (coord.), Bucureşti, ed. Paideia, 2003, pp. 13-51.
10
Hanna Derer, Sibiu: Arhitectura în epoca barocă, Bucureşti, ed. Universitară „Ion Mincu”, 2003, p. 48. Denu-
mirea de Hermannsdorf a fost atestată documentar pentru prima dată în anul 1223.
11
Alexandru Avram, „Sibiu. Istorie succintă”, în Christoph Machat (editor), Topografia monumentelor din Tran-
silvania. Municipiul Sibiu, Köln, 1999, p. 16 şi Emil Sigerus, Chronik der Stadt Hemannstadt 1100-1919, trad.
în limba română Cronica oraşului Sibiu 1100-1929, Sibiu, 2006, p. 10. Denumirea era consemnată pentru prima
dată în 1366 într-un document din Slimnic. Irina Băldescu consemnează anul 1326 pentru atestarea documentară
a statutului de civitas opinând că probabil acest statut fusese acordat mai devreme, posibil înaintea Clujului care
în primea în anul 1316, în timpul domniei regelui maghiar Carol Robert de Anjou.
12
Vezi Gheorghe Curinschi-Vorona, Istoria arhitecturii în România, Bucureşti, 1981, Vasile Drăguţ , Arta gotică
în România, Bucureşti, 1981, Teodor Octavian Gheorghiu, Cetăţile oraşelor. Apărarea urbană în centrul şi es-
tul Europei în Evul Mediu, Bucureşti, 2000, Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii pe teritoriul României de-a
lungul veacurilor, Bucureşti, 1982, Nicolae Sabău, Metamorfoze ale barocului transilvan. Sculptura, Vol. I.,
Cluj-Napoca, 2002, Gheorghe Sebestyén, O pagină din istoria arhitecturii României – Renaşterea, Bucureşti,
1986, Gerhard M. Bonfert, La „Împăratul Romanilor. Din istoria celui mai vechi han al Sibiului. Imagini din
capitala Transilvaniei de altădată, Sibiu, 2007, Hanna Derer, Sibiu: Arhitectura în epoca barocă, Bucureşti,
2003, Al. Dima, Sibiu, Bucureşti, 1940, Hermann Fabini, Sibiul gotic, Bucureşti, 1982, Nicolae Lupu, Cetatea
Sibiului, Bucureşti, 1966, Daniela Marcu Istrate (coord.), Sacru si profan într-un oraş european 1150-2007.
Piaţa Huet o punte peste timp, Braşov, 2007, Petre Munteanu Beşliu, Primăria Veche din Sibiu. Casa, oamenii,
muzeul, 2006, Gh.Sebestyén şi V. Sebestyén, Arhitectura Renaşterii în Transilvania, Bucureşti, 1963, Emil
Sigerus, Cronica oraşului Sibiu 1100-1929, Sibiu, 2006, Marc Van Wijnkoop Lüthi, Paul Brusanowski, (edi-
tori), Creştinismul în Sibiu. Ghid al confesiunilor şi al lăcaşurilor de cult, Sibiu, 2002, Christoph Machat (ed.),
Topografia monumentelor din Transilvania. Municipiul Sibiu, Köln, 1999, Fabini, Hermann şi Alida,
Hermannstadt, Porträt einer Stadt in Siebenbürgen, 2000, Paul Niedermaier, , Siebenbürgische Städte.
Forschungen zur städtebaulichen und architektonischen Entwicklung von Handwerksorten zwischen dem 12.
und 16. Jahrhundert, 1998, Paul Niedermaier, Der mittelalterliche Städtebau in Siebenbürgen, im Banat und im
Kreischgebiet. Teil I. Die Entwicklung vom Anbeginn bis 1241, 1996, Paul Niedermaier, Städtebau im
Mittelalter - Siebenbürgen, Banat und Kreischgebiet (1242-1347), 2002, Paul Niedermaier, Städtebau im
Spätmittelalter - Siebenbürgen, Banat und Kreischgebiet (1348-1541), 2004, Paul Niedermaier, Städte, Dörfer,
Baudenkmäler – Studien zur Siedlungs- und Baugeschichte Siebenbürgens, 2008.
38
13
Incendiile şi distrugerile produse de acestea erau consemnate de Emil Sigerus: 1556 (556 clădiri distruse), 1570
(1303 case distruse), 1633 – incendiu în str. Cisnădiei (actuala stradă N. Bălcescu), 1678 – explozia depozitului
de pulbere pe str. Cisnădiei (actuala stradă N. Bălcescu), 1689 – moara de pulbere de pe bastionul Soldisch sărea
în aer, 1710 – turnul Curelarilor exploda din cauza unui trăsnet care detona încărcătura de pulbere depozitată
acolo, distrugând o parte din zidul de apărare al oraşului şi alte 140 de case.
14
În seria lucrărilor importante în limba română care privesc evoluţia generală a arhitecturii fortificaţiilor medieva-
le din spaţiul intracarpatic pot fi amintite, în ordine cronologică, câteva titluri publicate începând din anii ʼ70 ai
secolului al XX-lea: Gheorghe Anghel, Cetăţi medievale din Transilvania (Bucureşti, ed. Meridiane, 1972) şi
Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XIV (Cluj-Napoca, 1986), Hermann Fabini, Universul cetăţilor
bisericeşti din Transilvania (Sibiu, ed. Monumenta, 2009, lucrare care prezintă sintetic informaţii din amplul
studiu publicat în limba germană Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen,
Monumenta und AKSL, Hermannstadt-Heidelberg, vol. I, 1998, vol. al II-lea, 1999, vol. al III-lea, 2002), Teo-
dor Octavian Gheorghiu, Cetățile orașelor. Apărarea urbană în centrul şi estul Europei în Evul Mediu (Bucu-
reşti, ed. Simetria, 2000), Adrian Andrei Rusu, Castelarea carpatică: fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi te-
ritoriile învecinate (sec. XIII-XIV) (Cluj-Napoca, ed. Mega, 2005) sau Ioan Marian Ţiplic, Organizarea defensi-
vă a Transilvaniei în evul mediu (secolele X-XIV) (Bucureşti, ed. Militară, 2006). De asemenea instrumente utile
pentru cercetarea subiectului sunt indexurile bibliografice publicate de Adrian Andrei Rusu, Bibliografia fortifi-
caţiilor medievale şi premoderne din Transilvania şi Banat. (Reşiţa, ed. Banatica, 1996) sau cel coordonat de
Vasile Ciobanu, Judit Pál şi Anda Lucia Spânu, Bibliografia istorică a oraşelor din România (Bucureşti, ed.
Academiei Române, 2008). Fără îndoială importante sunt şi scrierile Iulianei Fabritius-Dancu, Paul Niedermaier,
Radu Popa etc., precum şi foarte numeroasele articole tematice publicate în periodicele de specialitate.
15
În 1211 cavalerii teutoni primeau ca “donaţie” din partea regelui Andrei al II-lea al maghiarilor terra Burza
(identificată drept ţara Bârsei), la începutul secolului al XIII-lea consemnată ca “pustie şi nelocuită” aşadar, cel
mai probabil, aflată în afara jurisdicţiei regale. Scopul stabilirii teutonilor în zona de sud-est a Transilvaniei a
fost acela de extindere a regatului maghiar şi de apărare a frontierelor acestora de ameninţările cumanilor stabi-
liţi la est şi la sud de Carpaţi în a doua jumătate a secolului al XI-lea, luând locul uzilor. Pe lângă dreptul de con-
struire de fortificaţii din lemn, teutonilor li s-au mai acordat scutiri de vămi, ocne de sare şi dreptul de a păstra
jumătate din cantităţile de aur şi argint pe care le găseau.
16
Hermann Fabini, Universul cetăţilor bisericeşti din Transilvania, Sibiu, 2009, p. 56. În ciuda acestei afirmaţii, în
baza cercetărilor întreprinse până în prezent, singura cetate atribuită cu certitudine teutonilor este Feldioara.
17
Gheorghe Anghel, Fortificaţii medieval de piatră din secolele XIII-XVI, Cluj-Napoca, 1986, p. 11.
18
Hermann Fabini, op. cit., p. 213.
19
În unele materiale de istorie, cetatea de la Rupea apare menţionată eronat „cetate ţărănească” (Oliver Velescu,
Cetăţi ţărăneşti din Transilvania. Bucureşti, 1964, p. 36) sau „cetate de refugiu”, destinată apărării obştii rurale.
Gheorghe Curinschi Vorona argumentează această încadrare prin faptul că suprafaţa incintei este foarte mare şi
prin lipsa din inventarul construcţiilor din interior a unor construcţii de tip donjon (Gheorghe Curinschi Vorona,
Istoria arhitecturii în România. Bucureşti, 1981, p. 79). Fără să detalieze discuţia, Grigore Ionescu încadrează
direct fortificaţia de la Rupea, alături de cea de la Râşnov, în rândul cetăţilor ţărăneşti restructurate considerabil
în prima jumătate a secolului al XV-lea, după prima invazie otomană în Transilvania (Grigore Ionescu, Arhitec-
tura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1982, p. 200).
20
Adrian Andrei Rusu, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec.
XIII-XIV), Cluj-Napoca, 2005, pp. 113-114.
21
Călin Anghel, Evoluţia urbanistică a oraşului Sebeş, Alba Iulia, 2011, p. 26.
22
Cătălin Anghel, „Fortificaţia oraşului Sebeş în istoriografie” în Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis, nr. 6,
2014, pp. 297-299.
23
Gh. Sebestyén, V. Sebestyén, Arhitectura Renaşterii în Transilvania, Bucureşti, p. 98, nota 114.
24
Alexandru Avram consemnează anul 1627 pentru finalizarea lucrărilor la Bastionul Soldisch, în timp ce Emil
Sigerus avansa anul 1622.
25
Hermann Fabini, op. cit., p. 27.
26
Ordin fondat de Sf. Francisc de Assisi în 1209 sub denumirea Ordo Fratrum Minorum.
27
Ordin fondat de Sf. Dominic în anul 1216 sub denumirea de Ordo Fratrum Praedicatorum.
28
Ciprian Firea, „Biserica Sf. Maria din Sibiu: liturghie medievală şi arhitectură gotică (cca. 1350-1550), în Ars
Transsil-vaniae, nr. XVIII, Cluj, 2008, p. 50.
29
Chorographia Transilvaniae quae Dacia olim appellata aliarumque provinciarum et regionum succinta
descriptio et explicatio, Viena, 1550 în Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1968, p. 214.
30
Ciprian Firea, op. cit., p. 51.
39
31
Ibidem, p. 64. În jurul anului 1550, în biserica parohială de la Sibiu, erau oficiate în jur de 30 de mise (slujbe)
zilnic.
32
Traseul zidurilor acestuia a fost cercetat arheologic în perioada recentă, urmele fiind marcate în pavimentul
actual al pieţei
33
Spaţiul acesteia era destinat atât desfăşurării cultului (aici se găsea altarul închinat Sf. Wolfgang), cât şi înhumă-
rii unora dintre membrii elitei sibiene (pietrele tombale fiind extrase din paviment şi expuse perimetral în timpul
restaurării din anii 1853-55). De asemenea, ar fi de menţionat faptul că portalul vestic, amplasat în dreptul navei
principale a ferulei, nu a funcţionat niciodată ca acces principal în biserică.
34
Irina Băldescu, Transilvania medievală: topografie şi norme juridice ale cetăţilor Sibiu, Bistriţa, Braşov, Cluj,
Bucureşti, 2012, p. 152. Înălţarea turnului pare să fi fost planificată nu numai din raţiuni estetice sau religioase,
ci şi din raţiuni defensive, Oraşul de Jos (partea de oraş amplasată în lunca Cibinului) nefiind acoperit vizual din
Turnul Sfatului (Ratsturm).
35
Mihaela Sanda Salontai, „Influenţe central-europene în arhitectura bisericii evanghelice din Sibiu” în The
Proceedings of the “European Integration - Between Tradition and Modernity” Congress, Târgu Mureş, 2011,
pp. 853-854 pentru trimiterile la exemple care argumentează atribuirea bolţii unor meşteri formaţi în ambianţa
lojei de la Steyr.
36
Ciprian Firea, op. cit., p. 69.
37
Ordinul cistercian s-a constituit prin desprinderea din ordinul benedictin, fiind înfiinţat în 1098, când abatele
Robert de Molesmes (1028-1111) proclama în mănăstirea de la Cîteaux (Cistercium după denumirea latină) în-
toarcerea la Regula Sfântului Benedict care impunea izolarea de lume. Cei care deveneau călugări trebuiau să
urmeze calea doar din reală vocaţie, separându-se de lumea laicilor, părăsind mănăstirea rareori, doar din motive
impuse de nevoi ale comunităţii monahale, supunându-se total cuvântului abatelui. După un secol de existenţă în
Europa existau deja aproximativ 700 de centre cisterciene. Născut în Burgundia secolului al XII-lea, ordinul op-
ta pentru o arhitectură austeră, constituită într-o critică făţişă a fastului bisericilor benedictine.
38
Ordin fondat de Sf. Francisc de Assisi în 1209 sub denumirea Ordo Fratrum Minorum.
39
Ordin fondat de Sf. Dominic în anul 1216 sub denumirea de Ordo Fratrum Praedicatorum.
40
Mihaela Sanda Salontai, „Biserici medievale ale ordinelor cerşetoare din Transilvania” în Marius Porumb, Aurel
Chiriac (coord.), Artă românească. Artă europeană. Centenar Virgil Vătăşianu, Oradea, 2002, pp. 51-52. Re-
comandare cuprinsă în constituţiile dominicane adoptate în jurul anului 1220.
41
Irina Băldescu, Transilvania medievală: topografie şi norme juridice ale cetăţilor Sibiu, Bistriţa, Braşov, Cluj,
Bucureşti, ed. Simetria, 2012, p. 85.
42
Belá Ivanyi apud. Irina Băldescu, loc. cit.
43
Mihaela Sanda Salontai, „Biserici medievale ale ordinelor cerşetoare…”, p. 55.
44
Ibidem, pp. 55-56.
45
Ibidem, p. 56.
46
Pe baza sondajelor arheologice, dar şi din inscripţiile încă păstrate în biserică, reiese faptul că, în bună măsură,
arhitectura bisericii, aşa cum se păstrează astăzi, este rezultatul celei de-a doua etape de edificare a construcţiei,
încadrată în intervalul 1484-1516. În cercetările întreprinse, în evoluţia bisericii, au fost identificate cel puţin şa-
se etape distincte (Horia Moldovan, Studiu istoric şi arhitectural pentru fundamentarea restricţiilor şi permisivi-
tăţilor privind lucrările de intervenţie în vederea conservării bisericii mănăstirii (biserica fostei mănăstiri do-
minicane), Sighişoara, ms., Bucureşti, 2017.
47
Anghel Istrate, „Biserica mănăstirii dominicane din Sighișoara. Observații arheologice” în Arhitectura religioa-
să medievală din Transilvania, IV, Satu Mare, 2007, pp. 131-132. Pe baza rezultatelor sondajelor arheologice a
rezultat faptul că porticul care delimita în vechime latura sudică a curţii mănăstireşti (portic care la sfârșitul seco-
lului al XIX-lea, era deja închis cu zidărie) nu poate fi plasat decât într-o etapă mai târzie de edificare şi nu în fa-
za iniţială.
48
Mihaela Sanda Salontai, Mănăstiri dominicane din Transilvania, Cluj-Napoca, 2002, p. 253.
49
Ibidem, p. 251.
50
Deschiderea spre cultura umanistă a lui Matthias Corvinus (născut la Cluj în 1443 şi mort la Viena în 1490) s-a
datorat relaţiei strânse cu mentorul său, clericul János Vitéz (1408-1472), episcop de Oradea şi, din 1467, arhie-
piscop de Esztergom, admirator al modernităţii italiene şi pasionat de cunoaşterea antichităţii latine, fondator al
prestigioasei Academii Istropolitane de la Bratislava, a cărei activitate era întreruptă după moartea regelui, la
1491. Vitéz a fost cel care l-a învăţat pe Matthias latina, deschizându-i noi orizonturi de cunoaştere. Fără îndoia-
lă, prietenia lui Matthias cu clericul umanist Janus Pannonius (1434-1472), nepotul lui Vitéz, a cântărit la rândul
ei în creionarea profilului cultural al regelui maghiar. De asemenea, de o importanţă fundamentală a fost politica
40
lui Matthias de apropiere faţă de statele italiene în încercarea de consolidare a propriei poziţii în raport cu peri-
colul otoman. Mariajul său cu Beatrice de Aragon, fiica lui Ferdinand de Aragon, regele Neapolelui (începând
din 1476), precum şi intrarea în Lega (liga statelor italiene condusă de papa Pius IV) a susţinut apropierea de
unele dintre cele mai importante figuri ale mecenatului cultural umanist: ducele de Urbino, Federigo da
Montefeltro, ducele de Ferrara, Ercole d’Este etc. Atât în timpul domniei lui Matthias cât şi după, în timpul celor
doi regi din dinastia Jagiellonă, artişti, meşteri şi negustori italieni au fost bine primiţi în regatul maghiar. Deşi
nu a ajuns niciodată în Italia, contactul cu renaşterea din peninsulă i-a fost mijlocit regelui de oamenii de cultură
italieni pe care i-a invitat şi de care s-a înconjurat la curtea sa de la Buda: Taddeo Ugoleto, Galeotto Marzio,
Francesco Bandini di Baroncelli (apropiat al cercului neoplatonic florentin al lui Marsilio Ficino) sau Antonio
Bonfini, acesta din urmă devenit biograf al regelui şi istoric al regatului. Lui Bonfini i se datorează şi adăugarea
numelui de Corvinus regelui, în scrierile sale el stabilind acea legătură fantezistă dintre Hunedoreni şi antica gin-
tă romană a Corvinilor, cu romanul Valerius Corvinus, la rândul său pretins urmaş al lui Jupiter. Pasiunea lui
Matthias pentru colecţionarea de cărţi şi manuscrise rare se manifesta de timpuriu, la moartea sa Bibliotheca
Corvina fiind apreciată drept cea de-a doua cea mai mare bibliotecă europeană, după cea a Vaticanului. Din cele
câteva mii de manuscrise se mai păstrează în prezent doar 160. Între volumele colecţiei regale figurau două copii
după tratatul lui Alberti, De Re aeificatoria (scris în jur de 1450 şi publicat târziu, spre 1485) şi traducerea din
italiană în latină (datorată lui Bonfini) a tratatului de arhitectură scris de Antonio di Pietro Averlino (Filarete),
adus aici de la Roma sau de la Veneţia în 1487 sau 1488 de Bandini (astăzi manuscrisul se păstrează la Bibliote-
ca Marciana din Veneţia).
51
Kovács András, Késő reneszánsz építészet Erdélyben. 1541-1720 [Arhitectura renaşterii târzii în Transilvania.
1541-1720], Budapest-Kolozsvár, 2003
52
Principatul autonom al Transilvaniei a dus o politică în esenţă antihabsburgică, atitudine care, cu puţine excepţii,
s-a prelungit până târziu în secolul al XVIII-lea (luptele pentru consolidarea principatului dintre 1527-1575, par-
ticipările lui Gabriel Bethlen şi Gheorghe Rákóczi I la războiul de treizeci de ani (1618-48), sau răscoala anti-
habsburgică condusă de Francisc Rácóczi II (1703-1711), la care s-au aliat şi căpeteniile române din Transilva-
nia.
53
Gh. Sebestyén, V. Sebestyén, op. cit., p. 90, nota 33.
54
Ştefan Pascu, Viorica Marica, Clujul medieval, Bucureşti, ed. Meridiane, 1969, pp. 72-73.
55
Kovács András, Késő reneszánsz…, p. 201.
56
Gh. Sebestyén, V. Sebestyén, op. cit., p. 91, nota 33.
57
Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Bucureşti, ed. Humanitas, 1992, p. 100.
58
Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Cluj-Napoca, ed. Eikon, 2013, p. 141, pp. 129 şi 141.
59
Johann Kaspar Steube, Nouă ani în Banat (1772-1781), Timişoara, 2003.
60
Planurile şi vedutele realizate de Morando Visconti înainte de 1699 – de un interes documentar extraordinar,
dată fiind modificarea sau distrugerea ulterioară a construcţiilor de apărare – au fost reunite în Mappa della
Transilvania: e prouintie contigue nella qualesivedano li confini dell'Ongaria, e li campam'ti fatti dall'Armate
Cesaree in queste ultime guerre / dedicata all'Aug'ta Regia Maestà di Gioseppe Primo, Re de Romani
ed'Ongaria da Gio. Morando Visconti, sup'mo ingegniere per SM Ces.in Transiluania; Gio. M'do V'ti inuen;
Stephang Welzer de Corona fecit, 1699. Vezi de asemenea şi opera cartografică de mai târziu: Mappa della
Transilvania, la quale dimostra solamente, la sua situuazione de Confini, con le distanze delle sue estremita, e
lughi principali, con la spiegazione de quartieri, oue sonoli Regimenti Ces.ri, per impedir quanto permettono
detti Reg.ti l’incursioni de Ribelli, in cosi grande distanze, e uasti Confini. Erdély hadtörténeti térkép 1707/1708
(Biblioteca Digitală BCU Cluj: Cărţi vechi şi rare).
61
Pentru detalii privind biografia şi activitatea lui Giovanni Morando Visconti vezi Gheorghe Anghel, „Maestri
ticinesi in Transilvania alla fine del XVII e all’inizio del XVIII secolo” în Nicolae Sabău (ed.), Maestri ticinesi
in Transilvania tra cinquecento e settecento, Cluj-Napoca, 2007, pp. 83-84.
62
Dacă primul centru al bisericii greco-catolice a fost la Alba Iulia, ulterior, după reinstituirea de către Carol III a
episcopiei latine (romano-catolice), acesta a fost mutat mai întâi la Făgăraş şi, din 1738, la Blaj.
63
Adrian Andrei Rusu (coord.), Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Cluj-
Napoca, 2000, p. 72.
64
E. Cioran, “Biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva din Răşinari” în Omagiu lui Nicolae Bălan, Sibiu, 1940
apud. Marius Porumb, Un veac de pictură românească din Transilvania. Secolul XVIII, București, 2003, p. 49,
vezi şi nota 53.
65
Marius Porumb, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania sec. XIII-XVIII, Bucureşti, 1998, p.
325.
41
66
Samuel von Brukenthal (1721-1803) se năştea la Nocrich (lângă Sibiu) într-o familie a cărei istorie poate fi
urmărită până spre 1540, strămoşii săi jucând roluri importante pe plan local. După perioada de formare din
Transilvania natală a plecat la Viena şi mai apoi la universităţile din Halle şi Jena. În 1753 o cunoştea la Viena
pe împărăteasa Maria Theresia care l-a susţinut direct în cariera sa politică. Devenea secretar gubernial în Tran-
silvania şi din 1762 cancelar al provinciei. A deţinut această funcţie până în 1774 când era numit guvernator in-
terimar. În 1777 devenea guvernator al Transilvaniei, funcţie pe care a păstrat-o până la retragerea sa în 1787.
Una dintre condiţiile care îi fuseseră impuse de puterea centrală cu ocazia învestirii a fost aceea de a nu fi po-
trivnic răspândirii catolicismului în provincie. Din prestigioasa postură în care a ajuns, Brukenthal sprijinit re-
formele promovate de împărăteasă, având la rându-i iniţiative politice, culturale, religioase sau educaţionale cu
un important impact pe termen lung. Brukenthal a fost singurul reprezentat al comunităţii săseşti şi singurul pro-
testant care a ajuns într-o funcţie atât de importantă în perioada în care Transilvania a făcut parte din imperiul
austriac. Unul dintre cei mai apreciaţi funcţionari ai absolutismului austriac, baronul a murit în anul 1803, trupul
său fiind înhumat în mod excepţional în interiorul bisericii parohiale evanghelice. Brukenthal lăsa în urmă colec-
ţii considerabile: o vastă bibliotecă cuprinzând c. 13.000 de volume, 1300 de tablouri şi 800 de gravuri. Primul
muzeu sibian, a cărui deschidere festivă a avut loc în anul 1817, a fost Muzeul Brukenthal, care expunea colecţia
de obiecte de artă a baronului. Muzeul, iniţial vizitat doar de o elită restrânsă, era inaugurat concomitent cu Lu-
vrul parizian (1790), urmând ca 27 de ani mai târziu să îşi deschidă porţile publicului larg. Deschiderea muzeu-
lui a reprezentat îndeplinirea dispoziţiilor testamentare ale baronului lipsit de urmaşi direcţi.
67
Hanna Derer, Sibiu: Arhitectura în epoca barocă, Bucureşti, 2003, p.138.
68
Emil Sigerus, Chronik der Stadt Hemannstadt 1100-1919, trad. în limba română Cronica oraşului Sibiu 1100-
1929, Sibiu, ed. Honterus, (1930) 2006, p. 39.
69
Ibidem, p. 41.
70
În Franţa primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea, subiectul era popularizat de Jacques-François Blondel în in-
fluenta lucrarea, De la Distribution des Maisons de Plaisance, et de la Décoration des Edifices en General, Pa-
ris, 1737–38, ilustrată cu 155 de gravuri.
71
Text german din 1788, anonim, publicat sub titlul: Reisen durch Mahren, beyde Schlesien, und Ungarn nach
Siebenbürgen, und von da zurück nach Pressburg, Frankfurt und Leipzig, 1793 în Călători străini despre Ţările
Române, vol. X, partea I, Bucureşti, 2000, p. 597.
72
Mappa della Transilvania… 1707/1708.
73
Exemplul grădinii sibiene este semnalat în Rică Marcus, Parcuri şi grădini în România, Bucureşti, 1958, pp. 13-
15. Încadrarea în contextul istoric propusă de R. Marcus (punerea în legătură a grădinii desenate de Morando
Visconti cu reşedinţa estivală extraurbană a lui Brukenthal îşi construia palatul de aici la şapte decenii distanţă
de momentul întocmirii planului de către inginerul italian), ca este lipsită de orice fundament.
74
Lisa Fischer, Edenul de dincolo de codrii. Samuel von Brukenthal: Politician, colecţionar, francmason la Sibiu /
Hermannstadt, Sibiu, 2007, pp. 100-101.
75
Emil Sigerus, op. cit., p. 42.
76
Lisa Fischer, op. cit., pp. 90-91.
77
Kurt Klemens, Hanul Dumbrava şi Groapa Leilor. Istorie şi istorioare din Sibiu, Sibiu, 2013, p. 29. Parcul intra
muros începea să fie amenajat în paralel cu lucrările care se desfăşurau pentru amenajarea parcului „Sub Arini”
(Erlen Park) proiectat de inginerul Seyfried şi aprobat de administraţie la 3 noiembrie 1856.
78
Pavilion de odihnă construit în parc sau grădină.
79
Rică Marcus, op. cit, p. 22.
80
Cornelia Feyer, Grădinile lui Brukenthal, Sibiu – Bonn, ed. Schiller, 2008, p. 15.
81
Hanna Derer, op. cit., p. 97.
82
Ibidem, vezi nota 161.
83
Text german din 1788, anonim, în Călători străini despre Ţările Române, vol. X, partea I, Bucureşti, 2000, p.
598 (vezi supra).
84
Cornelia Feyer, op. cit., p. 22.
85
Ibidem, p. 23.
86
Lisa Fischer, op. cit., pp. 108-109.
42
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
LUCRĂRI GENERALE DE ISTORIA ARTEI ŞI ARHITECTURII EUROPENE
BIAŁOSTOCKI, Jan, The Art of the Renaissance in Eastern Europe: Hungary, Bohemia, Poland, New York, Cornell
University Press, 1976
DACOSTA KAUFMANN, Thomas, L’Art en Europe Centrale, Paris, Flammarion, 2001
FEUER-TÓTH, Rózsa, Art and Humanism in the Age of Matthias Corvinus, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1990
_____, Renaissance Architecture in Hungary, Budapest, 1981
FARBAKY, Péter, WALDMAN, Louis A., (ed.), Italy and Hungary. Humanism and Art in the Early Renaissance,
Villa I Tatti The Harvard University Center for Italian Renaissance Studies, 2011
HOWARD, Jeremy, Eastern European Art. 1650-1950, Oxford University Press, 2006
LYNCH, Sarah, “Italian Influence on the Hungarian Renaissance” în Fulbright Student Conference Papers, Academic
Years 2007 / 2008, 2008 / 2009, Hungarian-American Commission for Educational Exchange, Budapest, 2010
MILLON, Henry A. (ed.), The Triumph of Baroque: Architecture in Europe, 1600-1750, New York, Rizzoli, 1999
POLLAK, Martha, Cities ar War in Early Modern Europe, Cambridge University Press, 2010
WIBENSON, Dora, SISA, Jósef (ed.), The Architecture of Historic Hungary, The MIT Press, Cambridge, Massachu-
setts, 1998
LUCRĂRI GENERALE DE ISTORIE ŞI ISTORIA CIVILIZAŢIEI DIN TRANSILVANIA
BORCEA, Liviu, GORUN, Gheorghe, (coord.), Istoria oraşului Oradea, Oradea, ed. Cogito, 1995
BUSUIOC-VON HASSELBACH, Dan Nicolae, Ţara Făgăraşului în secolul al XIII-lea. Mănăstirea cisterciană de la
Cârţa, vol. I şi II, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, 2000
COZMA, Aurelia, VLAICU, Monica, Samuel von Brukenthal homo europaeus 1721-1803, Sibiu, Muzeul Naţional
Brukenthal, 2006
CZEKELIUS, Otto, FABINI, Hermann, Das alte Hermannstadt. Veduten und Stadtpläne aus vier Jahrhunderten, Si-
biu, ed. Monumenta, 2007
DÂMBOIU, Daniela, MESEA, Iulia, Samuel von Brukenthal model aufklärung, Sibiu, Muzeul Naţional Brukenthal,
2007
FISCHER, Lisa, Edenul de dincolo de codrii. Samuel von Brukenthal: Politician, colecţionar, francmason la Sibiu /
Hermannstadt, Sibiu, ed. Schiller, 2007
GEORGESCU, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Bucureşti, ed. Humanitas, 1992
GÖLLNER, Carl, Samuel von Brukenthal. Viaţa şi opera, trad. Gudrun-Liane Ittu, Sibiu, F.D.R.G., 1999
GROSS, Lidia, Confreriile medievale în Transilvania (secolele XIV-XVI), Cluj-Napoca, ed. Argonaut, 2009
HROMADKA, Georg, Scurtă cronică a Banatului montan, Verlag Südostdeutsches Kulturwerk, 1993
MARTON, Jósef, TAMÁS, Jakabffy, Veacurile catolicismului transilvănean. O istorie a diecezei în imagini, Cluj-
Napoca, ed. Verbum, 2007
MIHĂILESCU, Vintilă (coord.), Vecini şi Vecinătăţi în Transilvania, ed. a doua, revizuită şi adăugită, Bucureşti, ed.
Paideia, 2003
MOLNÁR, Miklós, A Concise History of Hungary, Cambridge University Press, (1997) 2008
NÄGLER, Thomas, Aşezarea saşilor în Transilvania, ediţia a II-a, Bucureşti, ed. Kriterion, 1992
PÁL, Engel, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale 895-1526, ed. a II-a, Cluj-Napoca, ed. Mega, 2011
PAKUCS WILLCOCKS, Mária, Sibiul veacului al XVI-lea. Rânduirea unui oraș transilvănean, Bucureşti, ed. Huma-
nitas, 2018
_____, „Sărbătoare în oraş: festivaluri şi ceremonialuri publice în Sibiul veacului al XVI-lea” în Spectacolul Public
între tradiţie şi modernitate. Sărbători, ceremonialuri, pelerinaje şi suplicii, Bucureşti, Institutul Cultural Ro-
mân, 2007
PAVALACHE, Dan, Cronică ilustrată de Braşov, Braşov, Haco Internaţional, 2015
POP, Ioan-Aurel, BOLOVAN, Ioan, Istoria Transilvaniei, Cluj-Napoca, ed. Eikon, 2013
ROTH, Harald, Mică istorie a Transilvaniei, Târgu Mureş, Pro Europa, 2006
SCHASER, Angelika, Reformele iozefine în Transilvania şi urmările lor în viaţa socială, Sibiu, ed. Hora, 2000
SIGERUS, Emil, Chronik der Stadt Hemannstadt 1100-1919, trad. în limba română Cronica oraşului Sibiu 1100-1929,
Sibiu, ed. Honterus, 2006
VAN WIJNKOOP LÜTHI, Marc, Brusanowski, Paul (editori), Creştinismul în Sibiu. Ghid al confesiunilor şi al lăca-
şurilor de cult, Sibiu, ed. Hora, 2002
43
***, Transilvania şi saşii ardeleni în istoriografie. Din publicaţiile Asociaţiei de studii transilvane Heidelberg, Sibiu,
ed. Hora & AKSL, 2001
***, 800 de ani Biserica a Germanilor din Transilvania, Sibiu, Wort und Welt, Muzeul Brukenthal, 2002
LUCRĂRI GENERALE DE ISTORIA AŞEZĂRILOR ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT
ANGHEL, Gheorghe, „Alba Iulia în secolul al XVIII-lea. Schimbarea vetrei oraşului medieval” în Historia Urbana,
tomul V, nr. 1-2 / 1996, pp. 64-84
GHEORGHIU, Teodor Octavian, Cetăţile oraşelor. Apărarea urbană în centrul şi estul Europei în Evul Mediu, Bucu-
reşti, ed. Simetria, 2000
GÜNDISCH, Konrad, „Sistemul urban medieval din Transilvania. Geneză şi dezvoltare” în COSTEA Ionuţ. FLOREA,
Carmen, PÁL, Judit, RÜSZ-FOGARASI, Enikő (coord.), Oraşe şi orăşeni, Cluj-Napoca, ed. Argonaut, 2006,
pp. 49-63
COSTEA Ionuţ, FLOREA, Carmen, PÁL, Judit, RÜSZ-FOGARASI, Enikő (coord.), Oraşe şi orăşeni, Cluj-Napoca,
ed. Argonaut, 2006
IAMBOR, Petru, Aşezări fortificate din Transilvania (secolele IX-XIII), ediţia a II-a, Cluj-Napoca, ed. Argonaut, 2013
MĂRĂŞOIU, Alexandra, ILIE, Oana, (coord.), Oraşele Transilvaniei, Bucureşti, Muzeul Naţional de Istorie al Româ-
niei, 2013
NIEDERMAIER, Paul, Geneza oraşelor medievale din Transilvania, Bucureşti, ed. Academiei Române, 2016
_____, Habitatul medieval în Transilvania, Bucureşti, ed. Academiei Române, 2012
_____, „Evoluţia reţelei de oraşe în Transilvania medievală” în Historia Urbana, Tom I, nr. 1, Sibiu, ed. Academiei
Române, 1993, pp. 21-26
PINTER, Zeno-Karl, „Repere arheologice privind oraşele medievale ale diferitelor zone. Transilvania” în Historia
Urbana, Tom XIII, nr. 1-2, Sibiu, ed. Academiei Române, 2005
RĂDVAN, Laurenţiu, Oraşele din Ţările Române în Evul Mediu: sfârşitul secolului al XIII-lea – începutul secolului al
XVI-lea, Iaşi, ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, 2011
RÜSZ-FOGARASI, Enikő, Privilegiile şi îndatoririle orașelor din Transilvania Voievodală, Cluj-Napoca, Presa Uni-
versitară Clujeană, 2003
SPÂNU, Anda-Lucia, Vechi reprezentări grafice ale oraşelor din România, Sibiu, ed. Astra Museum, 2012
LUCRĂRI GENERALE DE ISTORIA ARTEI ŞI ARHITECTURII ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT
ANGHEL, Călin, „Fortificaţia oraşului Sebeş în istoriografie” în Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis, nr. 6, 2014, pp.
297-314
ANGHEL, Gheorghe, Fortificaţii medieval de piatră din secolele XIII-XVI, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 1986
_____, Cetăţi medievale din Transilvania, Bucureşti, ed. Meridiane, 1972
_____, „Maestri ticinesi in Transilvania alla fine del XVII e all’inizio del XVIII secolo” în Nicolae Sabău (ed.), Maestri
ticinesi in Transilvania tra cinquecento e settecento, Cluj-Napoca, ed. Mega, 2007, pp. 81-148
_____, „Vauban şi fortificaţiile bastionare din Transilvania şi Banat de la sfârşitul secolului al XVII-lea până în prima
jumătate a secolului al XVIII-lea” în Sargeţia, XXVII, 1, Deva, 1998, pp. 581-631
ANGELESCU, M., GÜNDISCH, G., KLEIN, A., KRASSER, H., STREITFELD, Th., „Restaurarea unui monument de
arhitectură din epocile romanică şi gotică în cadrul ansamblului de monumente feudale de la Sebeş-Alba” în
Monumente istorice studii şi lucrări de restaurare, Sibiu, 1967
ARION, Gheorghe, „Date noi referitoare la prima catedrală catolică de la Alba Iulia” în S.C.I.A., nr. 2, 1967
AVRAM, Al., LĂUTĂRESCU, Doina, „Monumente de arhitectură în stil baroc din Oradea” în B.M.I., nr. 2, 1973
BABOŞ, Alexandru, Tracing a Sacred Building Tradition. Wooden Churches, Carpenters and Founders in Maramureş
until the turn of the 18th Century, Lund Institute of Technology, Lund University, Department of Architectural
History, 2004
BÁLINT, Ágnes, „Biserica Neagră din Braşov – noi propuneri privind cronologia şi contextul construcţiei” în Ars
Transsilvaniae, XIX/2009, pp. 5-17
BAUER, Alexandru, „Elemente de stil baroc aplicate la Palatul episcopal din Oradea” în S.C.I.A., nr. 1, 1970
_____, „Arhitectul austriac Franz Anton Hillebrandt, constructorul palatului baroc la Oradea” în B.M.I., nr. 2/1971, pp.
53-54
BĂLDESCU, Irina, Transilvania medievală: topografie şi norme juridice ale cetăţilor Sibiu, Bistriţa, Braşov, Cluj,
Bucureşti, Simetria, 2012
BENKÖ, Margareta, „Castelul din Hodod şi unele consideraţii asupra barocului în Transilvania” în S.C.I.A., nr. 1, 1966
44
BEŞLIU, Olga, „Centrul istoric al Sibiului. Imagine şi simbol” în Historia Urbana, Tom IX, nr. 1-2, Sibiu, ed. Acade-
miei Române, 2001
BEŞLIU, Petre, „Istoria unei biserici de mănăstire din Sibiu” în R.M.I., nr. 1 / 1991, pp. 78-84
BOGDAN, Alexandru, „Contribuţii arheologice la cunoaşterea evoluţiei Castelului Corvineştilor de la Hunedoara” în
B.M.I., nr. 2, 1970
CODREA, Ionuţ, „Poarta principală a castelului Magna Curia din Deva. Noi consideraţii” în Ars Transsilvaniae, XIX /
2009, pp. 37-40
COSNEAN, Letiţia, „The Architectural Patronage of Miklós Bethlen in Late Seventeenth-Century Transylvania” în
Caietele ARA, 5/2014
_____, „The Bethlen Castle in Boiu-Ţopa” în Caietele ARA, 2/2011
COSNEAN NISTOR, Letiţia, „The Seventeenth Century Noble Residence from Cetatea de Baltă. Observations
Regarding the Architecture of Rounded Corner Towers Castles in Transylvania” în Caietele ARA, 6/2015, pp.
121-133
CURINSCHI-VORONA, Gheorghe, Istoria arhitecturii în România, Bucureşti, ed. Tehnică, 1981
DERER, Anca, Arhitectura barocă în Transilvania. Studiu de caz: Oraşul şi Zona Sibiu, Teză de doctorat, Bucureşti,
I.A.I.M., 1998
DERER, Hanna, Sibiu: Arhitectura în epoca barocă, Bucureşti, ed. Universitară „Ion Mincu”, 2003
_____, „Despre activitatea de construcţii în Sibiul secolului al XVIII-lea” în B.C.N.M.A.S.I., nr. 3-4, 1995
DRĂGUŢ, Vasile, Arta românească, Bucureşti, ed. Vremea, 2000
_____, Arta gotică în România, Bucureşti, ed. Meridiane,1981
_____, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Bucureşti, ed. Științifică şi Enciclopedică, 1976
_____, Cetatea Sighişoara, Bucureşti, ed. Meridiane, 1968
_____, „Contribuţii privind arhitectura goticului timpuriu în Transilvania” în S.C.I.A., Tom 15, nr. 1 / 1968, Bucureşti
ed. Academiei R.S.R., pp. 41-49
_____, „Biserica din Strei” în S.C.I.A., nr. 2, 1965
FABINI, Hermann, Sibiul gotic, Bucureşti, ed. Tehnică, 1982
_____, Universul cetăţilor bisericeşti din Transilvania, Sibiu, ed. Monumenta, 2009
_____, „Un monument medieval din Sibiu, astăzi dispărut” în R.M.I., nr. 1 / 1991, pp. 74-77
_____, „Piaţa republicii din Sibiu – un studiu de istorie şi urbanism” în B.M.I., nr. 1 / 1973
FABRTIUS-DANCU, Iuliana, „Cetăţi ţărăneşti săseşti din Transilvania” în Transilvania, Sibiu, 1980
FEYER, Cornelia, Grădinile lui Brukenthal, Sibiu – Bonn, ed. Schiller, 2008
FIREA, Ciprian, „Biserica Sf. Maria din Sibiu: liturghie medievală şi arhitectură gotică (cca. 1350-1550)” în Ars
Transsilvaniae, XVIII / 2008, pp. 47-74
_____, „«Per bireti nostri capiti impositionem investimus…». Arhipresbiteri, însemne heraldice şi artă în Renaşterea
timpurie din Transilvania” în Ars Transsilvaniae, XXIII / 2013, pp. 99-122
GÉZA, Entz, „Le chantier cistercien de Kerc (Cîrța)”, în Acta Historiae Artium, tom. IX, fasc. 1-2, Budapest, 1963, pp.
3-38
GHEORGHIU, Teodor Octavian, Arhitectura medievală de apărare în România, Bucureşti, ed. Tehnică, 1985
_____, Locuirea tradiţională rurală în zona Banat-Crişana: elemente de istorie şi morfologie; protecţie şi integrare,
Timişoara, ed. Eurobit, 2008
GRECEANU, Eugenia, „Etapele de construcţie ale catedralei unite Sf. Treime din Blaj” în Marius Porumb, Aurel Chi-
riac (coord.), Artă românească. Artă europeană. Centenar Virgil Vătăşianu, Oradea, Muzeul Ţării Crişurilor,
2002, pp. 153-162
_____, „Pătrunderea influenţelor de tradiţie bizantină în arhitectura bisericilor româneşti de zid din Transilvania (până
la sf. sec. XVIII)” în S.C.I.A., nr. 2, 1972
_____, Monumente medievale din Mediaş, Bucureşti, ed. Meridiane, 1968
HEITEL, Radu, Monumentele medievale din Sebeş-Alba, Bucureşti, ed. Meridiane, 1964
ILIESCU, Marina, „Cetatea Făgăraş: restaurare şi punere în valoare” în B.C.M.I., anul VII, nr. 3-4/1996, pp. 32-37
IOAN, Augustin, DERER, Hanna, Bisericile fortificate ale Saşilor din Transilvania, Bucureşti, Noi Media Print, 2004
IONESCU, Grigore, Istoria arhitecturii pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti, ed. Academiei R.S.R.,
1982
IONESCU, Ştefan (ed.), Covoare otomane din Transilvania, Roma, 2007
IOSIPESCU, Raluca, IOSIPESCU, Sergiu, „Castelul Bethlen-Criş, jud. Mureş. Raport de cercetare arheologică” în
B.C.M.I., anul X, nr. 1-4/1999, pp. 68-73
ISTRATE, Anghel, „Biserica mănăstirii dominicane din Sighișoara. Observații arheologice” în Arhitectura religioasă
medievală din Transilvania, IV, Satu Mare, ed. Muzeului Sătmărean, 2007, pp. 131-139
45
KOVÁCS, András, Késő reneszánsz építészet Erdélyben. 1541-1720 [Arhitectura renaşterii târzii în Transilvania.
1541-1720], Budapest-Kolozsvár, 2003
_____, „Gábor Bethlen and the Construction of the New Seat of the Transylvanian Princedom” în Hungarian
Historical Review 2, no. 4 / 2013
_____, „Pelerini medievali în arta Transilvaniei” în Ars Transsilvaniae, XXII / 2012, pp. 25-34
_____, „Artisti del settentrione italiano in Transilvania nella prima metà del Seicento” în Nicolae Sabău (ed.), Maestri
ticinesi in Transilvania tra cinquecento e settecento, Cluj-Napoca, ed. Mega, 2007
_____, “Castelul de la Bonţida. Etape de construcţie în stilul renaşterii” în Ars Transsilvaniae, V / 1995
_____, “Colegiul Academic de la Alba Iulia” în Ars Transsilvaniae, nr. 4 / 1994, pp. 35-47
_____, “Magna Curia din Deva. Contribuţii la istoria construcţiilor” în Ars Transsilvaniae, II / 1993
_____, „Castelul din Blaj la sfârşitul secolului al XVII-lea” în Ars Transsilvaniae, I / 1991, pp. 107-113
KOVÁCS, András, ŢOCA, Mircea, „Arhitecţi italieni în Transilvania în cursul secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea” în
Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Series Historia, nr. 18/1973, pp. 22-30
KOVÁCS, András, ŢOCA, Mircea, „Contribuţii la cunoaşterea palatului în stil renascentist de la Oradea: Reliefurile în
stuc din secolul al XVII-lea“ în Biharea, nr. 4 / 1976
KOVÁCS, Klára P., „Planimetria cetăţii bastionare de la Satu Mare în context european” în Ars Transsilvaniae, XIX /
2010, pp. 27-34LEONHARDT, Kurt, EBERLE, Waltraut, FRANK, Gabriele, Schäßburg. Bauaufnahme einer
mittelalterlichen Stadt, Sibiu, Honterus, 2009
LITERAT, Valeriu, Biserici vechi româneşti din Ţara Oltului, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 1996
LEONHARDT, Kurt, EBERLE, Waltraut, FRANK, Gabriele, Schäßburg. Bauaufnahme einer mittelalterlichen Stadt,
Sibiu, Honterus, 2009
LOŞONŢI, Aurel, “Cronica castelului medieval Bánffy din Bonţida, judeţul Cluj” în R.M.M.M.I.A., nr. 1 / 1981
MARCU-ISTRATE, Daniela, „Biserica din secolele X-XI de influență bizantină de la Alba Iulia. Restituiri prelimina-
re” în Apulum, LI, Alba Iulia, 2014, pp. 93-128
_____, Saschiz, Bucureşti, ed. Academiei Române, 2012
MARCU ISTRATE, Daniela (coord.), Redescoperirea trecutului medieval al Braşovului, Asociaţia Culturală Hiero-
nymus, 2015
_____, Sacru şi profan într-un oraş european 1150-2007. Piaţa Huet o punte peste timp, Braşov, ed. Hieronymus,
2007
MARCUS, Rică, Parcuri şi grădini în Romînia, Bucureşti, ed. Tehnică, 1958
MÂNDRESCU, Gheorghe, Arhitectura în stil renaştere la Bistriţa, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1999
_____, “Nuovi riferimenti sul contributo di Petrus Italus da Lugano nella transformazione in stile rinascimentale della
basilica gotica di San Nicola din Bistriţa” în SABĂU, Nicolae, (ed.), Maestri ticinesi in Transilvania tra cin-
quecento e settecento, Cluj-Napoca, ed. Mega, 2007
MESEA, Iulia, ITTU, Gudrun-Liane, Secvenţe din Transilvania secolului al XVIII-lea, Sibiu, ed. Honterus, 2017
MOISESCU, Cristian, Arhitectura românească veche, vol. I, Bucureşti, ed. Meridiane, 2001
MUNTEANU-BEŞLIU, Petre, „Arheologia palatului Brukenthal” în R.M.I., NR. 1-2 / 1998
NIEDERMAIER, Paul, „Concepţia bisericilor romanice din Transilvania” în Ars Transsilvaniae, VI / 1996
_____, „Biserici fortificate săseşti. Evoluţie şi tipologie” în Fortificaţii din nou în folosință, ed. Utilitas Publisher-
Kiadó, 2011, pp. 163-172
OPRESCU, George, Bisericile cetăţi ale saşilor din Ardeal, Bucureşti, ed. Academiei R.S.R., 1957
ORBÁN, János, „Castelul din Dumbrăvioara” în Ars Transsilvaniae, XXII / 2012
PAPP, Szilárd, „«…Ad veterem plane formam a solo restituit...» Abbruch und Wiederaufbau des Gotischen Hochchors
der Kathedrale von Karlsburg (Siebenbürgen) im 18. Jahrhundert” în Acta Historiae Artium, vol. 54, nr. 1,
Academiae Scientiarum Hungaricae, 2014, pp. 5-71
PATTERSON, Joby, Wooden Churches of the Carpathians. A comparative study, New York, Columbia University
Press, 2001
PETRANU, Coriolan, Arta românească din Transilvania, Sibiu, Tipografia „Cartea româneasca din Cluj”, 1943
POPA, Corina, „Biserici sală gotice din nordul Transilvaniei” în Pagini de veche artă românească, vol. IV, Bucureşti,
ed. Academiei R.S.R., 1981
_____, „Capela în arhitectura gotică din Transilvania” în Marius Porumb, Aurel Chiriac (coord.), Artă românească.
Artă europeană. Centenar Virgil Vătăşianu, Oradea, Muzeul Ţării Crişurilor, 2002, pp. 41-50
POPA, Radu, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988
_____„Cetăţile din Ţara Haţegului” în B.M.I., nr. 3 /1972, pp. 54-66
PORUMB, Marius, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania sec. XIII-XVIII, Bucureşti, ed. Academiei
Române, 1998
46
_____, Un veac de pictură românească din Transilvania. Secolul XVIII, București, ed. Meridiane, 2003
ROSSEL, Hubert, Transylvanie: Les églises fortifiées du pays des Sicules, Cluj-Napoca, Risoprint, 2015
RUSU, Adrian Andrei, Dicţionar de castelologie, Cluj-Napoca, ed. Mega, 2020
_____, Castelarea carpatică: fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV), Cluj-Napoca,
ed. Mega, 2005
_____, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, Satu Mare, ed. Muzeului Sătmărean, 1996
_____, „Capele şi cetăţi în Transilvania şi vecinătăţile ei în secolele XIII-XIV” în Arhitectura religioasă medievală din
Transilvania III, Satu Mare, ed. Muzeului Sătmărean, 2004
_____, „Biserici româneşti din Transilvania şi Ungaria în secolul al XV-lea” în Mediaevalia Transilvanica, tom I, nr. 1-
2, 1997, pp. 11-26
RUSU, Adrian Andrei, BURNICHIOIU, Ileana, Monumente medieval din Ţara Haţegului, Cluj-Napoca, ed. Mega,
2008
RUSU, Adrian Andrei (coord.), SABĂU, Nicolae, BURNICHIOIU, Ileana, LEB, Ioan Vasile, MAKÓ LUPESCU,
Mária, Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Cluj-Napoca, Presa Univer-
sitară Clujeană, 2000
SABĂU, Nicolae, Metamorfoze ale barocului transilvan, Vol. I, Sculptura, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 2002
_____, Metamorfoze ale barocului transilvan, Vol. II., Pictura, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 2002
_____, Sculptura barocă în România, Bucureşti, ed. Meridiane, 1992
_____, „Domenico Lucchini „magister muratorium” nell’architettura barocca di Oradea” în Nicolae Sabău (ed.),
Maestri ticinesi in Transilvania tra cinquecento e settecento, Cluj-Napoca, ed. Mega, 2007, pp. 149-182
_____, „Giovanni Morando Visconti (1652-1717) în Transilvania. În jurul unui plan inedit pentru „Cetăţuia” din Cluj”
în Ars Transsilvaniae, nr. 14-15/2004-2005
_____, „Gherla: Aspecte istorico-artistice ale dezvoltării oraşului” în R.M.M.M.I.A., nr. 1/1984
_____, „Teme iconografice în sculptura figurativă laică din Transilvania din perioada barocă” în B.M.I., nr. 1/1977
SALONTAI, Mihaela, Sanda, Mănăstiri dominicane din Transilvania, Cluj-Napoca, ed. Nereamia Napocae, 2002
_____, „Tipologii şi influenţe central europene în arhitectura bisericilor hale gotice din Transilvania” în Ars
Transsilvaniae, XXIII / 2013, pp. 55-70
_____, „Observaţii privind tipologia corului hală de la Sebeş” în Ars Transsilvaniae, XXII / 2012, pp. 35-48
_____, „Influenţe central-europene în arhitectura bisericii evanghelice din Sibiu” în The Proceedings of the “European
Integration - Between Tradition and Modernity” Congress, Târgu Mureş, editura Universităţii „Petru Maior”,
2011, pp. 849-861
_____, „Structuri medievale dispărute la biserici din mediul urban: Letnerul bisericii evanghelice din Sibiu” în Ars
Transsilvaniae, XX / 2010, pp. 53-59
_____, „Arhitectura frontului apusean al bisericii Sf. Mihail din Cluj” în Ars Transsilvaniae, XIX / 2009, pp. 19-25
_____, „Biserici medievale ale ordinelor cerşetoare din Transilvania” în Marius Porumb, Aurel Chiriac (coord.), Artă
românească. Artă europeană. Centenar Virgil Vătăşianu, Oradea, Muzeul Ţării Crişurilor, 2002, pp. 51-58
SCHILLING, Roland, „Consideraţii istorice asupra vechimii castelului medieval din Hunedoara” în B.M.I., nr. 2, 1970
SEBESTYÉN, Gheorghe, O pagină din istoria arhitecturii României: Renaşterea, Bucureşti, ed. Tehnică, 1986
_____, „Fortificaţiile oraşului Făgăraş din secolul al XVII-lea” în B.C.M.I., anul II, nr. 2 / 1991, pp. 32-33
SEBESTYÉN, Gh., SEBESTYÉN, V. Arhitectura Renaşterii în Transilvania, Bucureşti, ed. Academiei R.P.R., 1963
SZŐCS, Péter Levente (coord.), Arhitectura ecleziastică din Satu Mare, Satu Mare, ed. Muzeului Sătmărean, 2007
STRATAN, Ioan, MUNTEAN, Vasile, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Timişoara, ed. Mitropoliei Banatului,
1981
STRÎMBU, Mihaela, „Consideraţii privind arhitectura castelului Bánffy din Bonţida, judeţul Cluj” în R.M.M.M.I.A., nr.
1 / 1981
TURCUŞ, Șerban, TURCUŞ, Veronica, Ordinul Cistercian în Transilvania Medievală, Bucureşti, ed. România Press,
2003
ŢIPLIC, Ioan Marian, Organizarea defensivă a Transilvaniei în evul mediu (secolele X-XIV), Bucureşti, ed. Militară,
2006
_____, Biserici fortificate ale saşilor din Transilvania, Bucureşti, Noi Media Print, 2006
TUGEARU, Liana, „Profilatura şi sculptura decorativă de Renaştere de la castelul din Criş” în R.M.M.M.I.A., nr. 2 /
1980
VĂRĂDEAN, Vasile, Monumente bisericeşti şi culturale din zona Oraviţei, Timişoara, ed. Mitropoliei Banatului, 1981
VĂTĂŞIANU, Virgil, Istoria artei feudale în Ţările Române, ediţia a II-a, Cluj Napoca, Fundaţia Culturală Română,
2001, reeditare a lucrării publicate la Bucureşti, ed. Academiei R.S.R., 1959
_____, Vechile biserici de piatră româneşti din judeţul Hunedoara, Cluj, Cartea Românească, 1930
47
_____, „Arta în Transilvania de la începutul secolului al XVII-lea până în primele decenii ale secolului al XIX-lea” în
George Oprescu (ed.), Istoria Artelor Plastice în România, vol. II, Bucureşti, ed. Meridiane, 1970, pp. 157-
196
VÂRTACIU MEDELEŢ, Rodica, Valori de artă barocă în Banat. Un peisaj cultural european, Timişoara, ed. Funda-
ţia Triade, 2015
VELESCU, Oliver, „Castelul de la Hunedoara. Scurtă privire istorică” în Monumente şi muzee. Buletinul Comisiei
Ştiinţifice a Muzeelor şi Monumentelor Istorice şi Artistice, ed. Academiei R.P.R., 1/1958
STUDII MONOGRAFICE
ADRIAN, Victor, Biserica Neagră, Bucureşti, ed. Meridiane, 1968

ANGHEL, Călin, Evoluţia urbanistică a oraşului Sebeş, Alba Iulia, ed. Altip, 2011
ANGHEL, Gheorghe, Alba Iulia, Bucureşti, ed. Sport-Turism, 1987
AVRAM, Alexandru, „Palatul Brukenthal” în R.M.I., NR. 1-2/1998
BALTAG, Gheorghe, Sighişoara. Istoria Sighişoarei de la întemeierea oraşului până la 1945, ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Sibiu, ed. Honterus, 2015
CHIFOR, Agata, „Palatul episcopal baroc din Oradea” în Marius Porumb, Aurel Chiriac (coord.), Artă românească.
Artă europeană. Centenar Virgil Vătăşianu, Oradea, Muzeul Ţării Crişurilor, 2002, pp. 167-172
DANCU, Iuliana, DANCU, Dumitru, Biserica evanghelică din Sibiu, Bucureşti, ed. Meridiane, 1968
DRĂGOI, Livia, „Palatul Bánffy din Cluj” în B.M.I., nr. 4, 1970
DUBOWY, Erich, Sighişoara, un oraş medieval, Bucureşti, ed. Tehnică, 1957
FABINI, Hermann, FABINI, Alida, Sibiu. Portretul unui oraş din Transilvania,Sibiu, ed. Honterus, 2017
FLEŞER, Gheorghe, Alba Iulia: o istorie urbană ilustrată, Ghimbav, ed. Haco Internaţional, 2008
GAIU, Corneliu, DUDA, Vasile, Topografia monumentelor din Municipiul Bistriţa. Centrul istoric, Cluj-Napoca, ed.
Accent, 2008
GÉZA, Entz, „Le chantier cistercien de Kerc (Cîrța)”, în Acta Historiae Artium, vol. IX, no. 1-2, 1963, pp. 3-38
GOLDENBERG, Samuel., Clujul în sec. XVI, Bucureşti, ed. Academiei R.P.R., 1958
GORONEA, T., Stanciu, Laura, Cetatea Alba Iulia, Alba Iulia, 1997
LUPU, NICOLAE, Cetatea Sibiului, București, ed. Meridiane, 1966
MACHAT, Christoph (editor), Topografia monumentelor din Transilvania. Municipiul Sibiu, Köln, Rheinland-Verlag
GmbH, 1999
_____, Topografia monumentelor din Transilvania. Municipiul Sighişoara, Köln, Rheinland-Verlag GmbH, 2002
MARICA, Viorica, Biserica Sf. Mihail din Cluj, Bucureşti, ed. Meridiane, 1967
MOGA, Vasile, RUSTOIU. Gabriel-Tiberiu (ed.), Judeţul Alba. Istorie, cultură, civilizaţie, Alba Iulia, 2015
MUNTEANU BEŞLIU, Petre, Primăria Veche din Sibiu. Casa, oamenii, muzeul, Ministerul Culturii şi Cultelor, Mu-
zeul Naţional Brukenthal, Biblioteca Brukenthal, 2006
_____, Spitalul şi Biserica Spitalului din Sibiu, secolele XIII-XVIII, Sibiu, ed. Honterus, 2012
_____, Spitalul medieval din Sibiu, Sibiu, ed. Honterus, 2008
OPRIŞ, Mihai, Timişoara. Monografie urbanistică: Descoperiri recente care au impus corectarea istoriei urbanistice a
Timişoarei, Timişoara, ed. Brumar, 2007
_____, Timişoara. Mică monografie urbanistică, Bucureşti, ed. Tehnică, 1987
PASCU, Ştefan (acad.), MARICA, Viorica, ŢOCA, Mircea, WAGNER, Rudolf, 1850. Clujul istorico-artistic, Cluj-
Napoca, Consiliul Popular al Municipiului Cluj, 1974
PASCU, Ştefan, MARICA, Viorica, Clujul medieval, Bucureşti, ed. Meridiane, 1969
POP, Virgil, Armenopolis – oraş baroc, Cluj-Napoca, ed. Accent, 2002
POPA, Al., BERCIU, I., Cetatea Alba Iulia, Bucureşti, ed. Meridiane, 1962
PUŞCARIU, Ilarion, CRISTEA, Miron, VOILEANU, Mateiu, Biserica catedrală dela Mitropolia Ortodoxă Română în
Sibiiu. Istoricul zidirii 1857-1906, Sibiiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1908
RUSU, Adrian Andrei, Alba Iulia: între fondarea eparhiei şi capitala principatului Transilvaniei, Alba Iulia, 2009
SEBESTYÉN, Gheorghe, Cetatea Făgăraşului, Bucureşti, ed. Tehnică, 1992
ŢOCA, Mircea, Clujul baroc, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 1983
VELESCU, Oliver, Castelul de la Hunedoara, Bucureşti, ed. Meridiane, 1968
48

Atr - Curs 2021 - Partea 1 - Transilvania

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Atr - Curs 2021 - Partea 1 - Transilvania

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM „ION MINCU” BUCUREŞTI

ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA

CURS AN III, SEMESTRUL I

1. DEZVOLTAREA AŞEZĂRILOR ŞI EVOLUŢIA ARHITECTURII ÎN

1.1. Spaţiul intracarpatic în perioada medievală ................................................................................. 3

1.2. Geneza şi dezvoltarea aşezărilor urbane din Transilvania medievală ........................................ 4

1.3. Arhitectura medievală de apărare ................................................................................................ 10

1.4. Arhitectura medievală religioasă .................................................................................................. 15

1.5. Manifestări ale renaşterii în Transilvania (sec. XV-XVII) ......................................................... 21

1.6. Dezvoltarea urbană şi arhitectura în Transilvania şi Banat în secolul al XVIII-lea................ 24

DEZVOLTAREA AŞEZĂRILOR ŞI EVOLUŢIA

1.1. SPAŢIUL INTRACARPATIC ÎN PERIOADA MEDIEVALĂ

1.2. GENEZA ŞI DEZVOLTAREA AŞEZĂRILOR URBANE DIN TRANSILVANIA MEDIEVALĂ

 Determinanţi ai dezvoltării centrelor urbane

Cluj, planul oraşului realizat de Giovanni Morando Visconti în intervalul 1699-1703

Bistriţa la 1666 (Gravură realiazată de H.J. Schollenberger)

 Trăsături morfologice caracteristice

1.3. ARHITECTURA MEDIEVALĂ DE APĂRARE

 Fortificații colective (ale comunităţilor urbane sau rurale)

Fortificarea construcţiilor religioase (bisericile fortificate sau „cetăţile bisericeşti”) a reprezentat o

1.4. ARHITECTURA MEDIEVALĂ RELIGIOASĂ

 Organizarea funcţional-simbolică a spaţiului de cult medieval

Biserica parohială (fostă Sf. Maria) din Sibiu

 Monahismul urban. Prezenţa ordinelor mendicante în oraşele transilvănene

 Asimilări în arhitectura religioasă românească

1.5. MANIFESTĂRI ALE RENAŞTERII ÎN TRANSILVANIA (SEC. XV-XVII)

 Pătrunderea renaşterii în regatul maghiar

 Renaşterea timpurie (c. 1500-1541)

Casa Wolphard-Kakas, Piaţa Unirii, Cluj,

 Răspândirea şi împământenirea arhitecturii renascentiste ( a doua jumătate a secolului al XVI-lea)

 Renaşterea matură şi târzie (secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea)

Concluzionând, manifestările efectiv renascentiste din arhitectura transilvăneană acoperă o perioadă de

1.6. DEZVOLTAREA URBANĂ ŞI ARHITECTURA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA

Extinderea teritorială a Imperiului Habsburgic între secolele al XVI-lea şi al XIX-lea

Charlottenburg (Şarlota), jud. Timiş

 Reşedinţele nobiliare: palatul urban

Cluj: palatul Bánffy

 Arhitectura ansamblurilor rezidenţiale nobiliare extraurbane

Palatul von Brukenthal, Avrig (jud. Sibiu)

Avrig: ansamblul rezidenţial estival al baronului Samuel von Brukenthal,

Avrig: ansamblul rezidenţial estival al baronului Samuel von Brukenthal,

LUCRĂRI GENERALE DE ISTORIA ARTEI ŞI ARHITECTURII EUROPENE

LUCRĂRI GENERALE DE ISTORIE ŞI ISTORIA CIVILIZAŢIEI DIN TRANSILVANIA

LUCRĂRI GENERALE DE ISTORIA AŞEZĂRILOR ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT

LUCRĂRI GENERALE DE ISTORIA ARTEI ŞI ARHITECTURII ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT

ADRIAN, Victor, Biserica Neagră, Bucureşti, ed. Meridiane, 1968

You might also like