Walter Lippmann, Opinia publicã
Bucureºti, Editura Comunicare.ro, 2009, 334 p.
Este o carte cu un titlu deliberat neutru ºi
cu un conþinut exploziv – spunea profesorul
de relaþii internaþionale de la University of
Southern California, Ronald Steel, prefaþa-
torul ediþiei din 1997 al lucrãrii ºi biograful
lui Walter Lippmann (vezi Walter Lippmann
and the American Century, 1981). Este o
carte-cheie în evoluþia studiului opiniei pu-
blice – apreciazã profesorul de ºtiinþe politice
Paul Dobrescu, rectorul ªcolii Naþionale de
ªtiinþe Politice ºi Administrative, în sub-
stanþiala Prefaþã (pp. XI-XXVIII) la aceastã
primã traducere în limba românã a operei
celui care a fost deopotrivã jurnalist, eseist,
sociolog ºi analist politic, Walter Lippmann
(13 sept. 1889-14 dec. 1974).
Orice student care a promovat examenul
la sociologia opiniei publice ºtie cã îi dato-
rãm lui Walter Lippmann implantarea în chiar
inima vocabularului ºtiinþelor sociopolitice
a unor concepte precum cele de „opinie
public㔠ºi „stereotip”. Puþin sunt, însã, cei
care cunosc faptul cã Walter Lippmann a
lansat ca titlu al unor lucrãri provocative
intelectual sintagmele „Rãzboi Rece” (vezi
The Cold War, 1947) ºi „public-fantomã”
(vezi The Phantom Public, 1925). De ase-
menea, fãrã sã fi citit cu atenþie lucrarea
Public Opinion (1922), foarte puþini vor fi
cei care vor fi descoperit conþinutul terme-
nilor de „om omnipotent”, „simboluri ale
opiniei publice”, „om egocentric”, „socie-
tate autosuficientã”, „cititor omnivor” sau
„pseudomediu” .
Putem spune fãrã teama de a greºi câtuºi
de puþin cã, la jumãtatea secolului trecut,
Walter Lippmann a înnoit limbajul jurna-
liºtilor, analiºtilor politici, sociologilor ºi
psihologilor. Acest fapt nu trebuie acoperit
de tãcere, pentru cã limbajul „ne ajutã sã
trecem dincolo de ceea ce se oferã spontan
privirii, sã luãm aminte, sã scrutãm în moduri
care sã ne permitã o înþelegere mai siste-
maticã a vieþii sociale” (Allan G. Johnson,
2007, Dicþionarul Blackwell de sociologie,
Bucureºti: Editura Humanitas, 14).
Sã luãm, spre exemplu, termenul „pseu-
domediu” (poate cã menþinerea în traducerea
româneascã a termenului pseudo-environ-
ment ar fi fost o soluþie mai bunã, dat fiind
faptul cã termenul ca atare a intrat în voca-
bularul ºtiinþelor socioumaniste). La nivelul
simþului comun, credem cã în viaþa socialã
ne adaptãm la mediul înconjurãtor. Nu ne
dãm seama cã în societate, între mediu ºi
persoanã se insereazã imaginea noastrã des-
pre realitate. Noi reacþionãm la imaginile
din mintea noastrã, nu la stimulii din lumea
înconjurãtoare. Povestea locuitorilor unei
insule care nu aflaserã cã a început Primul
Rãzboi Mondial ilustreazã cum nu se poate
mai viu acest adevãr:
În largul oceanului, se aflã o insulã unde,
în 1914, locuiau câþiva englezi, francezi ºi
germani: „Pe insulã nu ajunge niciun cablu,
iar vaporul britanic care aduce poºta nu soseºte
decât o datã la ºaizeci de zile. În septembrie,
încã nu sosise, iar insularii încã mai vorbeau
despre ultimul ziar [...]. Într-o zi de la mijlo-
cul lui septembrie [...], au aflat cã, de peste
ºase sãptãmâni, englezii ºi francezii [...] lup-
tau împotriva germanilor. Timp de ºase sãptã-
mâni, se purtaserã de parcã erau prieteni,
când, de fapt, ei erau inamici” (p. 4).
Aºadar, ne conducem dupã imaginile
din mintea noastrã, construindu-ne un pseu-
domediu. De ce? Pentru c㠖 spune Walter
Lippmann – nu suntem echipaþi sã cunoaºtem

direct mediul real atât de complex ºi atât de
schimbãtor. „Pentru a traversa lumea, oame-
nii au nevoie de hãrþi ale acesteia” (p. 14).
Problema apare când, dupã expresia lui
Shakespeare din Poveste de iarnã, hãrþile de
navigaþie „schiþeazã coasta Boemiei”, în dis-
cordanþã cu realitatea, ºtiut fiind cã Boemia
nu are ieºire la mare (vezi nota redacþiei).
Personal, vãd în ideile susþinute cu pasiune
de Walter Lippmann anticiparea teoriei repre-
zentãrilor sociale iniþiatã de Serge Moscovici
(1961) ºi punctul teoretic de pornire al cer-
cetãrilor psihosociologice privind hãrþile
mintale (K. Lynch, 1960; S. Milgram, 1970;
T.F. Saarinen, 1987; L. Radu, 1998). De
asemenea, capitolul „Lumea exterioarã ºi
imaginile din mintea noastr㔠din partea intro-
ductivã a lucrãrii, devenitã clasicã în ºtiinþele
sociopolitice, Opinia publicã, conþine in nuce
„teorema lui Thomas”, prezentatã douã de-
cenii mai târziu de cãtre Robert K. Merton
(1948). Conform acestei teoreme, dacã oa-
menii definesc o situaþie ca fiind realã, atunci
aceastã situaþie este realã prin consecinþele
ei. Iatã ce afirmã Walter Lippmann:
„Tot ce face orice om nu se bazeazã pe o
cunoaºtere directã ºi sigurã, ci pe imagini pe
care ºi le-a creat singur ori i-au fost date.
Dacã atlasul îi spune cã Pãmântul este plat,
el nu va naviga în apropiere de ceea ce
considerã cã ar fi marginea planetei noastre,
de fricã sã nu cadã. Dacã harta sa include un
izvor al tinereþii veºnice, un Ponce de León
va pleca în cãutarea lui [legenda spune cã
exploratorul spaniol Juan Ponce de León
(1474 – 1521) a descoperit Peninsula Florida
cãutând «fântâna tinereþii» – n.n.]. Dacã
cineva scoate din pãmânt lut galben care
aratã ca aurul, o vreme se va comporta exact
de parcã ar fi gãsit aur. Felul în care lumea
este imaginatã determinã în orice moment
modul de acþionare al oamenilor” (p. 21).
Afirmam într-unul din paragrafele ante-
rioare cã Walter Lippmann ºi-a scris lucra-
rea cu pasiune. A încredinþat tiparului Opinia
publicã la vârsta de 33 de ani. Era cea de-a
treia lucrare a sa (prima, A Preface to Politics,
fiind publicatã în 1913, iar cea de-a doua,
Drift Mastery, în 1914). La acea datã, Walter
Recenzii 203
Lippmann nu era „Lippmann clasicul”, dar
oferea un model exemplar de scriiturã în
domeniu, prezentând ideile noi, tulburãtoare,
într-o formulã în care erudiþia dã strãlucire
observaþiilor inteligente, iar stilul literar-artis-
tic revarsã viaþã asupra redactãrii ºtiinþifice,
adesea lipsite de relief, ºablonarde – cum se
întâmplã astãzi, din pãcate, nu în puþine cazuri.
Iatã, spre exemplu, reflecþiile tânãrului
Walter Lippmann despre valoarea unor docu-
mente sociale (biografii, jurnale personale):
„Biografia lui Lincoln scrisã de baronul
Godfrey Rathbone Benson Charnwood [este
vorba despre lucrarea Abraham Lincoln pu-
blicatã în 1916 – n.n.] este un portret nobil,
nu al unui om real, ci al unui personaj de
epopee, încãrcat de semnificaþii, care acþio-
neazã aproape la acelaºi nivel de realitate ca
Eneas ori Sf. Gheorghe. Alexander Hamilton
al lui Frederick Scott Oliver [Walter Lippmann
se referã la lucrarea Alexander Hamilton:
an Essay on American Union, 1915 – n.n.]
este o abstracþie mãreaþã, sculptura unei idei
[...]. Este un monument formal al politicii
federalismului, prea puþin biografia unei per-
soane. Uneori, oamenii îºi creeazã propria
lor faþadã, având senzaþia cã-ºi dezvãluie
interiorul. Jurnalele locotenent-colonelului
Charles à Court Repington [ofiþer ºi cores-
pondent de rãzboi britanic în Primul Rãzboi
Mondial – n.n.] ºi cele ale lui Margot Asquith
[Margot Asquith, contesã de Oxford ºi Asquith,
ºi-a publicat cele trei volume de Memorii în
1922 – n.n.] sunt o specie de autoportrete în
care domeniul intim este un indiciu foarte
revelator referitor la felul în care autorilor
le place sã se gândeascã despre ei” (p. 7).
Nu puþine sunt trimiterile la Shakespeare,
Dante sau Bernard Shaw. Pentru a susþine
ideea c㠄se considerã a fi real nu ceea ce
este, ci ceea ce se presupune a fi real” (p. 6),
Walter Lippmann ne reaminteºte cuvintele
lui Hamlet din scena în care îl înjunghie pe
Polonius, ascuns dupã draperia care foºneºte,
crezând cã este regele:
„Biet tont pripit ºi nepoftit, drum bun!
Mai mare te-am crezut. Primeºte-þi soarta”.
(trad. rom. de Dan Duþescu ºi Leon
Leviþchi)
204 Recenzii
Încã de la prima ediþie, Opinia publicã a
stârnit reacþia cititorilor, a oamenilor politici
ºi a jurnaliºtilor, în special. Cum sã nu te
„înfurii” (am preluat expresia din prefaþa
semnatã de Ronald Steel) când afli c㠄deseori
este mai important sã acþionezi decât sã în-
þelegi” (p. 192) sau c㠄oricare persoanã
oficialã este, într-o anumitã mãsurã, un
cenzor” (p. 200); cum sã accepþi ab imo
pectore cã liderul care controleazã simbo-
lurile opiniei publice controleazã situaþia,
câºtigã voturile (p. 7), c㠄în cele mai multe
dintre cazuri, nu vedem mai întâi ºi apoi
definim, ci întâi definim ºi apoi vedem”
(p. 67), sau c㠄ºtirile ºi adevãrul nu sunt
unul ºi acelaºi lucru” (p. 287)?
Meritã de semnalat ºi faptul cã Walter
Lippmann a utilizat în argumentarea unor
teze din Opinia publicã rezultatele cerce-
tãrilor sociologice empirice: de exemplu,
pentru a susþine ipoteza generalã cã oame-
nii acordã prea puþinã atenþie ºtirilor tipãrite
ce vin din lumea exterioarã, autorul se
bazeazã pe sondajele privind citirea ziare-
lor (D.F. Wilcox, 1900; G.B. Hotchkiss ºi
R.B. Franken, 1920) ºi pe cercetãrile din
domeniul advertising-ului (W.D. Scott, 1916;
H.F. Adams, 1916). Ceea ce mi se pare
deosebit de important în legãturã cu folosirea
cercetãrilor sociologice este faptul cã Walter
Lippmann apeleazã printre primii, dacã nu
chiar primul, la metaanaliza sondajelor publi-
cate, remarcând c㠄trei estimãri [ale tim-
pului alocat pentru lectura presei scrise –
n.n.] pe care le-am analizat concordã destul
de bine, deºi au fost efectuate în momente
diferite, în locuri diferite ºi prin metode
diferite” (p. 47). Când comparã metodele de
producere a datelor, autorul practicã trian-
gularea, fãrã însã a o denumi expresis verbis:
„Cititorii omnivori [cei care au declarat cã
citesc – n.n.], de la patru la opt ziare, coincid
în mare celor 25% care declarã cã acordã
mai mult de cinsprezece minute pe zi” lecturii
presei scrise (p. 48).
ªi modul în care Walter Lippmann inter-
preteazã rezultatele sondajelor poate fi luat
ca model de practicienii sondajelor de opinie
de azi, grãbiþi sã îºi vândã marfa fãrã sã o
mai aºeze într-un mod inteligent în vitrinã.
Fãcând o veritabil㠄analizã secundar㔠a
rãspunsurilor studenþilor ºi studentelor dintr-un
colegiu din New York, cãrora li s-a cerut sã
numeascã cinci rubrici din ziare care îi inte-
reseazã cel mai mult (G.B. Hotchkiss ºi R.B.
Franken, 1920), ºi a rãspunsurilor pe care
le-a primit W.D. Scott (1916) de la oamenii
de afaceri ºi specialiºtii din Chicago întrebaþi
de ce preferã unul sau altul dintre ziare,
autorul Opiniei publice nu se mulþumeºte sã
constate cã aceste rãspunsuri converg, în
sensul cã persoanele de gen masculin erau
mai interesate de finanþe, sport, afaceri, iar
persoanele de gen feminin de faptul divers,
ºtiri externe ºi locale, societate, artã, ci cautã
o explicaþie teoreticã, menþionând cã aceste
diferenþe corespund cu idealul a ceea ce în-
seamnã cultural ºi moral a fi bãrbat sau
femeie (p. 49).
Rãmânând în aria de interes sociologic a
scrierii lui Walter Lippmann (semnificaþiile
filosoficã, politologicã ºi jurnalisticã ale Opi-
niei publice au fost relevate în „Prefaþ㔠de
Paul Dobrescu), este de reþinut ºi faptul cã
autorul comenteazã primele experimente de
psihologie a mãrturiei, direcþie de studiu
urmatã în þara noastrã de cãtre Alexandru
Roºca (1934) ºi Tiberiu Bogdan (1957).
Lucrarea Opinia publicã de Walter Lip-
pmann, pe care o recomand ca pe o lecturã
obligatorie pentru cei care doresc sã-ºi for-
meze sau sã-ºi consolideze competenþa în
analiza vieþii social-politice, nu a fost scutitã
de critici. Elisabeth Noelle-Neumann, autoa-
rea cunoscutei Der Schweigespirale (1980),
se înscrie în rândul acelor critici care au
„pleoapele puþin obosite, la fel ca cele ale
Giocondei” – ca sã folosesc chiar expresia
eufemisticã lansatã de Walter Lippmann
(p. 86). Iatã ce afirmã fosta directoare de
la prestigiosul Institut für Demoskopie din
Allensbach (Germania) despre Opinia publicã:
„deºi conþine sintagma «opinie publicã» în
titlu, are, în mod bizar, puþin de-a face în
mod direct cu aceastã temã [...], iar defini-
þia pe care o dã opiniei publice se numãrã
printre puþinele pasaje slabe ale cãrþii”
(Elisabeth Noelle-Neumann, Spirala tãcerii.

Opinia public㠖 înveliºul nostru social,
Bucureºti, Editura Comunicare.ro, 2004,
181). Aºa sã fie?!
„Ideile (sic) pe care ºi le construiesc oamenii
despre ei înºiºi, pe care ºi le formuleazã în minte
în legãturã cu alþii, în legãturã cu nevoile, inten-
þiile ºi relaþiile lor sunt opiniile publice. Acele
idei care reprezintã baza acþiunilor de grup sau
care formeazã baza pentru acþiunile indivizilor
ce susþin interese de grup constituie Opinia
Public㠖 scrisã cu majuscule.”
(E. Noelle-Neumann (2004) Spirala tãcerii.
Opinia public㠖 înveliºul nostru social. Bucu-
reºti: Editura Comunicare.ro, 181. Trad. rom.
V. Cucu-Oancea)
Cititorul ediþiilor româneºti este pe bunã
dreptate contrariat: este vorba despre „idei”
sau despre „imagini”? Se ºtie cã orice tradu-
cere este ºi o trãdare. Trãdare sã fie, „dar
cel puþin sã ºtim ºi noi!” – cum clama
Brânzovenescu în O scrisoare pierdutã. Iatã
textul original:
„The Pictures inside the heads of these
human beings, the pictures of themselves,
of others, of their needs, purposes, and rela-
tionship, are their public opinion. Those
pictures which are acted upon by grups of
people, or by individuals acting in name
of groups, are Public Opinion with capital
letters” (W. Lippmann [1997] Public Opinion.
New York: Free Press, 18).
Recenzii 205
Sã comparãm definiþia incriminatã, pre-
luatã din Spirala tãcerii, cu cea care apare
în lucrarea lui Walter Lippmann:
„Imaginile din mintea acestora, imaginile des-
pre sine, despre alþii, despre necesitãþile, sco-
purile ºi relaþiile lor sunt opiniile lor publice.
Acele imagini care sunt afiºate de cãtre grupuri
de oameni sau de cãtre indivizi care le afiºeazã
în numele unor grupuri formeazã Opinia Publicã
cu majuscule.”
(W. Lippmann [2009] Opinia publicã. Bucureºti:
Editura Comunicare.ro, 24. Trad. rom. G. Mihãiþã
ºi D. Flonta)
„Pictures inside our heads” sunt, în viziu-
nea lui Walter Lippmann, stereotipurile. Deci
opinia publicã reprezintã ansamblul stereo-
tipurilor despre sine, despre alþii ºi despre
relaþiile interpersonale exprimate în public.
Nu mi se pare nimic neclar ºi nici departe
de înþelesul de azi al termenului „opinie
publicã”. Sã nu uitãm – recunoaºte ºi Elisabeth
Noelle-Neumann – cã Walter Lippmann nu
a avut precursor. Sã nu uitãm, de asemenea,
cã Walter Lippmann nu a scris un manual de
opinie publicã, ci un eseu de psihologie politicã.
Walter Lippmann ne învaþã cã ultimul
capitol al unei cãrþi nu este decât „un loc în
care scriitorul îºi imagineazã cã un cititor
politicos a început sã se uite pe furiº la ceas”
(p. 328). Acest lucru este valabil ºi pentru
ultimul paragraf al unei recenzii.
Septimiu Chelcea