Solomon Lobel (1910-1981)

A fost compozitor moldovean, un pedagog împătimit în domeniul

învăţământului artistic, maestru emerit al artei din Republica Moldova,
deţinătorul Ordenului „Insigna de onoare”. Face parte din prima pleiadă a
compozitorilor, ale căror creaţii au pus bazele culturii muzicale academice
din Moldova. Şi-a început activitatea în sfera componistică în perioada
interbelică, având o serioasă pregătire, care i-a permis să practice
principalele genuri de creaţie în cultura muzicală. Un fenomen important,
de cotitură în dezvoltarea acestui domeniu l-a avut organizarea în 1940 a
Uniunii Compozitorilor din Moldova. Alături de oamenii din creaţia
muzicală ca Şt. Neaga, E. Coca, S. Zlatov, Gh. Borş, Ş. Aranov apare şi
numele lui Solomon Lobel.

Născut la 27 ianuarie 1910 la Iaşi, într-o familie de funcţionari, a dat

dovadă din cea mai fragedă vârstă de aptitudini muzicale. Studiul muzicii îl
începe de la opt ani, evoluând ulterior la catedrele de pian şi teorie în
cadrul conservatorului local. După detenţie (în 1937 este încarcerat în
închisoarea politică de la Jilava) întră la Academia de Muzică din
Bucureşti, unde urmează clasa de compoziţie condusă de Mihail Jora, care,
fiind în calitate de profesor de compoziţie la această instituţie a educat şi
instruit o întreagă pleiadă de compozitori. În paralel studiază şi la clasa de
pian sub egida profesoarei Florica Musicescu, fiica lui Gavriil Musicescu.
În anul 1940 vine la Chişinău, se îscrie la studii la Conservatorul de Stat,
urmând compoziţia cu Ştefan Neaga, apoi din motivul angajării sale în
rândurile Armatei Sovietice, reia cursul întrerupt de compoziţie sub egida
compozitorului Leoniud Gurov. La absolvirea conservatorului în 1949
prezintă în calitate de teză de diplomă „Simfonia festivă”, lucrare
incipientă în materie de gen în muzica naţională. Fiind considerată drept o
lucrare reuşită în dezvoltatrea muzicii instrumental-camerale de factură
folclorică, Simfonia a fost prezentată ulterior la Moscova şi Bucureşti.
Activitatea componistică a lui S. Lobel vine să completeze tendinţele spre
ascentism ale culturii muzicale practic la fiecare treaptă, deceniu,
compunând noi lucrări concrete pentru domeniile solicitate. La confluenţa
anilor ’40-’50 se face observat faptul că atenţia compozitorilor se îndreaptă
în mod vădit spre un singur instrument – pianul. La acest capitol S. Lobel a
creat Rondo şi două culegeri de Piese pentru pian. Doar în anul 1952 S.
Lobel va compune cea de-a doua Sonată pentru pian (mi-major), în trei
părţi. Lucrarea demonstrează maturitatea activităţii creatoare a autorului în
domeniul genului cameral. În 1954 S. Lobel compune Simfonia a doua,
unde alături de specificul popular de gen predomină şi elementul epico-
narativ, aprofundările de esenţă lirico-filosofică a discursului muzical. Tot
în această perioadă, rămânând fidel sonatei el compune un ciclu întreg de
sonate – prima Sonată pentru clarinet şi pian şi Concertino pentru oboi şi
pian (compus sub formă de sonată). Acestea sunt primele lucrări de
amploare pentru instrumentele de suflat nu numai în creaţia autorului, dar
şi în palmaresul muzicii instrumentale de cameră din republică.
Următoarele două simfonii, a treia (1960) şi a patra (1965) ale autorului
valorifică în linii generale sfera de expresie epico-dramatică cu înclinaţie
spre spiritualitatea lirico-psihologică. În lucrările sale S. Lobel aduce şi
elemente noi, extinzând prin aceasta participarea complexă a mai multor
actori în realizarea lor. Simfonia a cincea, fiind axată pe textul poetic a lui
Emilian Bucov, autorul o indică pentru declamator, cor şi orchestră
simfonică. Prin această metodă atât compozitorul cât şi autorul textului
atribuie o viziune mai largă subiectului.

Anii ’60-’70  ai secolului trecut sunt consideraţi ca o treaptă superioară în

creaţia componistică naţională. Se doreşte crearea unor noi realizări sonore
cu tematică nouă şi   compunerea opusurilor pentru toate instrumentele. Se
compun sonate, suite, piese pentru diferite instrumente în parte, se creează
opere muzicale de proporţii în genul de ansamblu instrumental. Lucrările
lui S. Lobel se înscriu în această tendinţă. Alături de simfonie lucrează şi în
domeniul concertistic. A compus Concertul pentru vioară şi orchestră; în
domeniul vocal-simfonic a compus cantate şi poeme, printre care şi Zorile
noastre, a compus şi muzică vocală pentru coruri a cappella şi romanţe pe
versuri de M. Eminescu, Em. Bucov, V. Roşca ş.a. A prelucrat peste 50 de
cântece populare pentru cor a cappella şi pentru voce şi pian.

Pentru genul instrumental de cameră a compus trei sonate pentru violoncel

şi pian, suita pentru două pianuri, suita pentru cvartetul de coarde, piese
pentru vioară, oboi, precum şi cântece, lieduri, coruri inspirate din versurile
poeţilor din Moldova, prelucrări din folclor. Compozitorul a fost şi adeptul
creării unor lucrări ample atât ca formă cât şi conţinut. Genul sonatei a
urmat să fie actual şi pe parcursul următorilor ani. Aici trebuie de
menţionat lucrarea lui S. Lobel Sonata-mozaic pentru pian (30 aforisme),
compusă în anul 1972. Această ultimă lucrare din seria sonatelor, cu
certitudine, poate fi considerată începutul transformărilor şi al spiritului
novator, având o importanţă deosebită atât pentru creaţia compozitorului,
cât şi pentru evoluţia genului de sonată din activitatea componistică
autohtonă.

Pe lângă faptul, că a fost un compozitor de valoare care a contribuit mult la

dezvoltarea culturii muzicale a Republicii Moldova, Solomon Lobel are un
merit deosebit şi în dezvoltarea şi organizarea învăţământului artistic, a
pregătit un număr mare de compozitori, printre care C. Buzilă, E. Doga,T.
Chiriac, A. Liuxenburg, O. Negruţa ş.a.