UNIVERSITATEA “PETROL – GAZE” PLOIEŞTI

FACULTATEA INGINERIA PETROLULUI SI GAZELOR

REFERAT PRACTICA

Coordonator:

Student:
Specializarea: Inginerie de Petrol si Gaze
Grupa: 20180
Anul: III

1
 CUPRINS.......................................................................................................................2

CAROTIERE...............................................................................................................3
1.
1.1. GENERALITĂŢI...................................................................................................
1.2. TIPURI DE CAROTIERE.....................................................................................
1.3. CAROTIERE DUBLE NORMALE......................................................................
1.4. CAROTIERE INTRODUCTIBILE.......................................................................
1.5. CAROTIERE CU MANŞON DE CAUCIUC.......................................................
1.6. CAROTIERE ANTRENATE DE MOTOARE SUBMERSIBILE.......................
1.7. CAROTIERE LATERALE....................................................................................
1.8. CAROTIERELE LATERALE CU PERCUŢIE (CIUPITOARE).........................
1.9. CAPETE DE CAROTIERĂ..................................................................................
1.10. CAPETE DE CAROTIERĂ CU ROLE.................................................................
1.11. CAPETE DE CAROTIERĂ CU DIAMANTE....................................................
1.12. CAPETE DE CAROTIERĂ CU COMPACTE DE DIAMANTE
POLICRISTALINE.................................................................................................................
1.13. PREGĂTIREA CAROTIEREI ŞI A OPERAŢIEI DE CAROTAJ.....................
1.14. CAROTAJUL PROPRIU-ZIS. DIFICULTĂŢI..................................................
1.15. REGIMUL DE CAROTAJ..................................................................................
1.16. RUPEREA CAROTEI. ADĂUGAREA BUCĂŢII DE AVANSARE................
1.17. RECUPERAREA CAROTEI...............................................................................
1.18. BIBLIOGRAFIE..................................................................................................

2
 1. CAROTIERE

1.1. Generalităţi

Cercetarea rocilor traversate prin sonde se realizează prin metode directe şi

metode indirecte.
Metodele directe studiază în mod nemijlocit rocile şi fluidele din porii sau din
fisurile lor, condiţiile în care ele se află şi presupun:
 prelevarea de probe din talpa sau din pereţii sondei, cu ajutorul carotierelor;
 recoltarea detritusului, de la sitele vibratoare;
 provocarea temporară a unui aflux de fluide din stratele întâlnite, cu ajutorul
probatoarelor;
 analiza substanţelor pătrunse în fluidul de foraj: gaze, petrol, săruri solubile;
 fotografierea şi televizarea pereţilor găurii de sondă.
În cazul metodelor indirecte, rocile şi fluidele conţinute în ele sunt cercetate măsurând
proprietăţile lor cu aparate deplasate de-a lungul găurii de sondă. Se determină: densitatea,
porozitatea, rezistivitatea electrică, viteza de propagare şi gradul de atenuare a undelor
elastice, proprietăţile radioactive naturale ori provocate, susceptibilitatea magnetică,
rezistenţa mecanică ş.a. Aceste măsurători fac obiectul geofizicii de sondă.
Carotajul mecanic reprezintă operaţia prin care sunt recoltate din talpa sau din pereţii
sondei eşantioane de rocă ce sunt apoi aduse la suprafaţă, pe cât posibil nealterate. Probele
de rocă sunt numite şi carote, iar instrumentele de recoltare - carotiere.
Raportul dintre cantitatea de rocă extrasă şi cantitatea corespunzătoare lungimii carotate
poartă numele de recuperaj.
Informaţiile obţinute pe carote prezintă interes geologic şi paleontologic, dar sunt
necesare şi pentru forajul şi completarea sondei, pentru exploatarea sondei şi a
zăcământului respectiv (se pot determina: litologia formaţiunii carotate, vârsta geologică,
condiţiile de sedimentare, paleomagnetismul, textura, porozitatea şi permeabilitatea,
diageneza, existenţa planelor de fisurare, prezenţa hidrocarburilor, saturaţia în fluide,
zonele de contact apă-ţiţei sau gaze-ţiţei etc.).
Carotele permit să se selecteze intervalele presupuse productive, ce urmează să fie
probate în timpul forajului şi să se stabilească cea mai bună schemă de completare a
complexului productiv.
Cu ajutorul carotelor se obţin şi numeroase date inginereşti: rezistenţa la compresiune,
la tracţiune sau la forfecare a rocii, coeficientul lui Poisson, modulul de elasticitate, viteza
de propagare a undelor elastice, starea de tensiune din masivul de roci, umiditatea, diverse
caracteristici tehnologice (forabilitatea, abrazivitatea, tăria) etc.

3
 1.2. Tipuri de carotiere

Probele de rocă se pot recolta din talpa sondei sau din pereţii ei (carotajul lateral).
Recoltarea probelor din talpa sondei se realizează cu: carotiere duble normale; carotiere
introduse cu cablu prin prăjini; carotiere cu manşon de cauciuc; carotiere orientate;
carotiere sub presiune; carotiere antrenate de motoare submersibile; carotiere pentru
forajul orizontal.
Pentru carotajul lateral se folosesc: ciupitoare cu percuţie; carotiere cu presiune de gaze;
carotiere laterale rotative.

1.3. Carotiere duble normale

Sunt carotiere standard, fiind de altfel cele mai utilizate.
O carotieră normală este formată din două tuburi concentrice: cel exterior, înşurubat la
garnitura de prăjini, este prevăzut la partea inferioară cu un instrument de dislocare a rocii
din talpă sub formă de coroană circulară - capul de carotieră; în tubul interior pătrunde
proba de rocă pe măsură ce carotiera avansează (fig.2.1). Tubul exterior este numit şi tub
carotier, iar cel interior tub port-carotă. Fluidul de foraj, pompat prin prăjini, circulă
descendent printre cele două tuburi, răceşte capul de carotieră, spală talpa de detritus şi
apoi urcă prin spaţiul inelar dintre tubul exterior şi pereţii sondei.
Pentru a nu deranja proba, tubul
port-carotă trebuie să rămână staţionar Tubul carotier posedă la capete, uneori şi la
în timpul carotajului, când tubul exterior mijloc, nişte nervuri de
este rotit. De aceea, tubul interior este
montat în cel exterior prin intermediul
unui rulment axial, de regulă neetanş,
lubrifiat cu noroi.
Fluidul de foraj existent în tubul interior
este evacuat - pe măsură ce carota
pătrunde în el - în curentul descendent,
prin intermediul unei supape cu bilă;
uneori există şi o a doua supapă, de
siguranţă.
Tubul carotier este ataşat la garnitura de
prăjini prin intermediul unui racord de
siguranţă.

4
 Mufa
Racord de
siguranta
Saibe Rulment

Supapa

Tub mobil
Tub fix

Proba (carota)

Retinator

Cap de carotiera

Fig. 1.1. Carotieră normală.

5
 uzură sau chiar stabilizatori demontabili cu lame armate cu inserţii din carburi
metalice sau cu diamante.
Tubul port-carotă posedă la capătul inferior, într-un sabot cu locaş conic, un reţinător
de probă. În mod obişnuit, exceptând carotajul în roci foarte puţin consolidate, se
utilizează un reţinător elastic de forma unei pene cilindrice tăiate pe o generatoare, cu
nervuri exterioare conice şi nervuri interioare armate cu material dur (fig. 2.2, a).
Tubul port-carotă se fabrică de obicei din oţel aliat (se folosesc şi tuburi port- carotă din
fibre de sticlă, aluminiu sau mase plastice). El este neted la interior şi are diametrul cu
câţiva milimetri mai mare decât diametrul carotei, pentru ca aceasta să pătrundă în tub fără
dificultăţi.
Tuburile din fibre de sticlă - de fapt o răşină armată cu fibre de sticlă - sunt
recomandabile în formaţiuni neconsolidate pentru a obţine probe nederanjate. Cu carota în
interior, tubul poate fi tăiat uşor cu un fierăstrău în tronsoane cu lungimea dorită. Acestea
sunt împachetate etanş, în plastic ori cauciuc, sau chiar îngheţate şi trimise la laborator.
Tuburile din fibre de sticlă şi cele din aluminiu sunt mai uşoare decât cele din oţel şi
mai rezistente la acţiunea corozivă a agenţilor chimici din noroi: Dar expansiunea termică
longitudinală a acestor tuburi este de aproximativ două ori mai mare decât a celor din oţel:
coeficientul de dilatare liniară a oţelului este 11.10-6 K-1, a fibrelor de sticlă - 20.15-6 K-1,
iar a aluminiului - 23.10-6 K-1.

a b c

Fig. 1.2. Reţinătoare de probă:

a –-tipul elastic; b – tipul coş; c – cu clape articulate.

Una dintre problemele carotajului o constitue recuperajul în roci slabe sau

neconsolidate, cum sunt argilele, nisipurile, disodilele. Pentru asemenea roci, se utilizează
reţinătoare care închid tubul port-carotă la terminarea carotajului. Un astfel de reţinător
este cel cu clape articulate (fig. 2.2, c).
Dimensiunile nominale sunt de obicei diametrul exterior al tubului carotier şi diametrul
probei recoltate.
Tuburile port-carotă au lungimea standard: în România, ele sunt un multiplu de 4,5
m. Firmele străine oferă carotiere cu tubul interior multiplu de 9,15 m (30 ft).
6
 Lungimea carotată variază de la 3 - 4 m până la 27 m şi chiar 36 m.

1.4. Carotiere introductibile

Se utilizează pe scară largă la sondeze, unde se carotează intervale lungi, adeseori

întreaga sondă (garnitura de prăjini se extrage din sondă doar atunci când capul de
carotieră uzat trebuie schimbat).
Tubul exterior, echipat cu cap de carotieră, este introdus odată cu garnitura de foraj.
Tubul interior (inclusiv lagărul axial), care constituie de fapt carotiera introductibilă, se
lansează prin prăjini, liber ori prin pompare (în sonde cu devieri mari). Ajunsă în tubul
exterior, carotiera se blochează în poziţia de lucru. După carotarea intervalului preconizat,
circa 4 m, se introduce cu cablu o coruncă ce prinde capul de agăţare al carotierei. Trăgând
de cablu, sistemul de blocare a carotierei se dezarmează şi aceasta se extrage. După
scoaterea probei, carotiera se relansează la talpă şi carotajul continuă, fără a extrage
carotiera.
Carotierele introductibile permit să se alterneze carotajul cu forajul. Capul de carotieră
este construit astfel încât să poată fi transformat în sapă, prin lansarea carotierei cu o sapă
mică montată în capul ei inferior ori prin lansarea unei sape mici, care se blochează ca un
dop în capul de carotieră.

1.5. Carotiere cu manşon de cauciuc

Sunt destinate recoltării de probe din roci moi, friabile, puternic fisurate sau
fragmentate. Prin împachetarea ei strâns într-un manşon de cauciuc chiar în timpul
carotării, proba este protejată de acţiunea erozivă a noroiului, de riscul deranjării planelor
de fisurare şi de alterare a unor proprietăţi fizice.
Carotiera este alcătuită din patru tuburi concentrice: în ordine, tubul carotier exterior,
un tub intermediar, tubul port-carotă şi un tub central (fig.2.3). Cămăşa de cauciuc,
elastică, subţire şi rezistentă, este prinsă de capătul inferior al tubului central şi rulată între
tubul port-carotă şi tubul intermediar; sistemul poate culisa longitudinal faţă de garnitura
de foraj de-a lungul unei reducţii cu caneluri, care transmite momentul de rotaţie.

Modul de lucru. După ce carotiera ajunge la talpă, se spală depunerile cu circulaţie

directă prin tubul central. Se lansează apoi un dop care obturează tubul central. Datorită
presiunii create, acesta este eliberat printr-un zăvor şi garnitura coboară pe lungimea
permisă de caneluri.
Se blochează troliul şi se porneşte masa rotativă. Fluidul de foraj este obligat să treacă
7
prin duzele unei plăci solidare cu tubul carotier. Căderea de presiune creată dă naştere la o
forţă de presiune care împinge în jos întregul ansamblu (tubul carotier, tubul intermediar şi
cel port-carotă), cu excepţia tubului central reţinut de garnitura de foraj cu ajutorul unui
arc conic elastic, cel superior. Apăsarea pe talpă se reglează prin intermediul debitului şi
a numărului de duze.
Pe măsură ce carotiera avansează, proba pătrunde în tubul port-carotă, îmbrăcată strâns
în cămaşa de cauciuc ce se derulează dintre tubul port-carotă şi cel intermediar.
După ce s-a carotat pe lungimea canelurilor, circa 60 cm, se porneşte circulaţia şi
rotirea, apoi se coboară garnitura pe distanţa respectivă. Tubul central rămâne pe loc fiind
reţinut de tubul port-carotă tot cu un arc conic elastic, cel de jos; arcul de sus lunecă pe
tubul central.
Se blochează din nou troliul, se pornesc masa rotativă şi pompele de noroi, şi carotajul
continuă. Momentul când s-a terminat cursa reducţiei cu caneluri este marcat prin creşterea
tensiunii în cablu şi prin scăderea momentului de rotaţie.
Carota extrasă rămâne în cămaşa de cauciuc, cu care se transportă la laborator pentru
analiză. În locul ei se montează altă cămaşă.

1.6. Carotiere antrenate de motoare submersibile

Carotierele descrise mai sus sunt antrenate prin rotirea garniturii de foraj. În sonde
foarte deviate, unde momentul de rotaţie, uzura coloanelor de burlane şi a garniturii de
prăjini pot deveni excesive, în roci tari, foarte tari şi abrazive, unde se folosesc capete de
carotieră cu diamante poate deveni preferabil carotajul cu motoare submersibile. Se
utilizează atât turbine, cât şi motoare elicoidale.
Cea mai simplă modalitate o constituie montarea carotierei direct la arborele motorului.
Sunt recomandabile, evident, motoarele cu turaţie relativ mică, în general cele elicoidale
cu raport cinematic mare. S-au construit însă şi carotiere integrate în construcţia motorului.
S-au construit şi motoare-carotieră la care statorul se roteşte şi antrenează capul de
carotieră, iar rotorul, în care se află tubul port-carotă, este staţionar – solidarizat la
garnitura de prăjini.

1.7. Carotiere laterale

Aceste carotiere sunt introduse cu cablu, prin intermediul căruia sunt şi acţionate. Într-
un singur marş se pot recolta câteva zeci de probe, din aceeaşi zonă sau din zone
diferite. Intervalele care interesează se aleg după indicaţiile unui carotaj geofizic.
8
 Ele au câteva dezavantaje majore:
 probele recoltate sunt prea mici şi adesori insuficiente pentru o analiză concludentă:
diametrul nu depăşeşte 25 mm, iar lungimea 50 mm;
 proprietăţile rocii (porozitatea, permeabilitatea, rezistenţa) sunt afectate de starea de
tensiune din pereţii sondei, diferită de ceea din masivul de rocă, şi mai ales de modul cum
are loc recoltarea;
 saturaţia în fluide este puternic influenţată de filtratul pătruns din noroi; dacă turta de
colmatare este groasă, tuburile carotiere sunt în mare măsură umplute cu turtă.

1.8. Carotierele laterale cu percuţie (ciupitoare)

Construcţia aparatelor de recoltat probe din pereţii sondei prin percuţie este similară cu
ceea a perforatoarelor de coloană cu gloanţe, doar că în locul acestora se află nişte pahare
cu muchia ascuţită.
Paharele sunt fixate în nişte celule montate de-a lungul unui corp cilindric introdus cu
cablu (fig. 2.3).
Celulele sunt montate Cablu
perpendicular sau uşor înclinat în jos, la
60o faţă de axa aparatului. Ele sunt umplute Celulã
FilamentAncorã de
cu 1 - 2 g exploziv (balistită) şi închise cu retinere
paharele de recoltat probă. În celule se află
un filament electric de aprindere. În urma
unei comenzi date de la suprafaţă, Pahar
Camerã de
expozivul se aprinde şi paharele sunt explozie
aruncate în peretele sondei, ciupind probe Corpul
aparatului
de rocă. La extragerea aparatului, paharele
sunt smulse din pereţi cu ajutorul Fig. 1.3. Carotieră laterală cu percuţie.

unor ancore din sârmă legate de corpul aparatului.

Într-un marş se pot recolta până la 72 probe, din aceeaşi zonă sau din zone diferite:
comanda se face selectiv prin intermediul unui releu electric.
În România se construiesc aparate de luat probe laterale, cu diametrul de 76 şi 102
mm, pentru roci slabe sau tari.
Carotele prelevate sunt afectate într-o oarecare măsură de viteza mare de pătrundere şi de
inerţia de evacuare a noroiului din pahare.

9
 1.9. Capete de carotieră

Capul de carotieră reprezintă instrumentul de dislocare a rocii din talpa sondei montat la
capătul inferior al tubului carotier. În secţiune transversală, el are, aproximativ, forma unui
coroane circulare cu diametrul interior egal cu cel al probei carotate.
Se folosesc capete de carotieră:
 cu lame;
 cu inserţii sau granule din carburi de wolfram;
 cu role;
 cu diamante naturale;
 cu compacte de diamante policristaline (PDC sau TSC).
Prin construcţie, orice cap de carotieră trebuie să asigure un bun recuperaj al probei. Acesta
este cu atât mai mare, cu cât coeficientul de prindere - raportul dintre înălţimea de prindere
(distanţa talpă-reţinător) şi diametrul probei este mai mic; prin urmare, recuperajul este mai
bun atunci când diametrul probei este mare şi reţinătorul este montat aproape de talpă.
Un rol important în recuperare îl joacă şi gradul de autocentrare a capului de carotieră,
stabilitatea lui în timpul lucrului, măsura în care jeturile de noroi vin în contact cu proba.

1.10. Capete de carotieră cu role

În principiu, se pot construi capete cu role pentru toate tipurile de roci, de la cele slab-
medii la cele tari. În prezent sunt preferate, totuşi, capetele de carotieră cu elemente fixe,
deoarece sunt mai robuste şi asigură un recuperaj mai bun: cu diamante naturale ori artificiale,
cu inserţii din materiale dure sau cu lame.
Faţă de sape, construcţia capetelor cu role prezintă unele particularităţi. Golul central
reduce spaţiul disponibil şi, ca urmare, rolele şi lagărele sunt mai puţin rezistente, apăsările şi
turaţiile utilizate trebuie să fie mai scăzute. Spaţiul dintre role fiind redus, orificiile de spălare
sunt orientate spre role şi nu spre talpă.

10
 1.11. Capete de carotieră cu diamante

Sunt numite şi coroane cu diamante. Elementele constructive, procedeele de fabricare,

schemele de armare sunt similare cu cele folosite pentru sapele cu diamante. Granulaţiile
folosite se corelează cu duritatea rocilor: la diamante naturale insertate, între 1 - 2 p/c (pietre
pe carat) pentru roci slabe şi 15 - 20 p/c pentru roci foarte tari şi abrazive. Granulaţia
diamantelor sintetice impregnate, folosite în roci tari şi foarte tari, ajunge la sute de pietre pe
carat. În roci slabe se utilizează şi diamante mai mari, de 1 - 3 carate. Dar, ca şi în cazul
sapelor, din cauza costului ridicat, capetele de carotieră cu diamante se folosesc cu precădere
în roci tari.
În funcţie de natura rocilor şi de scopul urmărit, capetele de carotieră cu diamante pot avea
profilul plat, semirotund, conic, biconic, cu diverse variante.
Canalele de circulaţie de pe suprafaţa frontală sunt de obicei radiale, uneori şi în V.
Numărul, adâncimea şi mărimea lor sunt mai mari la capetele destinate rocilor slabe; şi
degajările laterale sunt mai mari în acest caz.

1.12. Capete de carotieră cu compacte de diamante

policristaline

Ca formă sunt foarte asemănătoare cu cele armate cu diamante, dar au o capacitate de

dislocare net superioară, de aceea au viteze de avansare mai mari. Capetele armate cu PDC
sunt destinate rocilor cu duritate mică, medie sau mediu-tare.
În roci foarte tari şi abrazive sunt folosite capete de carotieră cu compacte termostabile
(TSP sau TSC); ele au dimensiuni relativ mici şi se insertează în matricea capului de carotieră
la fel ca şi diamantele naturale.

1.13. Pregătirea carotierei şi a operaţiei de carotaj

Carotierele trebuie manevrate cu atenţie. Toate îmbinările trebuie bine strânse, dar nu se
vor depăşi momentele de strângere maxime recomandate. Filetele se curăţă bine, se verifică şi
se ung cu vaselină consistentă.

11
 După montarea tubului interior în cel exterior, se verifică dacă el se roteşte uşor. Jocul axial
al lagărului nu trebui să depăşească o anumită valoare: circa 2 mm, în caz contrar, lagărul se
schimbă.
Jocul tubului interior (distanţa dintre şiul tubului interior şi capul de carotieră) este necesar
dar, dacă este prea mare se înrăutăţesc condiţiile de recuperare a probei. Se reglează înainte
de înşurubarea capului de carotieră, verificând cu un calibru porţiunea din tubul interior care
rămâne afară din tubul exterior. Dacă jocul nu este cel dorit, el se reglează cu ajutorul unor
şaibe metalice montate între cepul racordului de siguranţă şi cepul de sus al casetei lagărului
axial.

1.14. Carotajul propriu-zis. Dificultăţi

Cu debitul de circulaţie preconizat, se lasă uşor carotiera pe talpă şi se porneşte masa

rotativă cu o turaţie scăzută: 30 – 40 rot/min. Apăsarea axială este şi ea menţinută scăzută pe
circa 30 cm, până ce talpa sondei ia forma capului de carotieră.
După perioada de rodaj, apăsarea se măreşte în trepte de circa 10 kN până la valoarea de
regim. Simultan se măreşte şi turaţia.
Apăsarea axială trebuie mărită, în trepte, până ce viteza de avansare încetează să mai
crească ori până ce momentul de torsiune ia valori excesive (lucru valabil şi pentru turaţie).
În timpul carotajului, regimul se menţine constant, iar carotiera nu se ridică de pe talpă. Se
urmăresc atent presiunea de pompare şi momentul de rotaţie. Presiunea din timpul carotajului
se notează şi ea trebuie să rămână constantă.
Variaţiile de presiune pot oferi indicaţii asupra unor fenomene anormale ce pot surveni în
timpul lucrului.
În roci foarte slabe, variaţiile de presiune nu sunt întotdeauna sesizabile.
Înţepenirea carotei este semnalată şi prin variaţiile momentului de rotire.
Dacă momentul de rotaţie creşte în timpul carotajului, se ridică garnitura circa 30 cm şi se
circulă câteva minute, cu turaţii scăzute. Se revine pe talpă cu turaţie şi apăsare axială
eventual mai reduse decât cele iniţiale. Dacă momentul rămâne ridicat, carotiera se extrage.

12
 1.15. Regimul de carotaj

Debitul de circulaţie este determinat de natura fluidului de foraj (noroi, apă, aer), de tipul şi
diametrul capului de carotieră, de adâncime, capacitatea pompelor şi de caracteristicile rocii
carotate. El trebuie să asigure curăţirea tălpii, evacuarea detritusului şi răcirea capului de
carotieră.
În general, debitele utilizate la carotaj sunt mai reduse decât cele folosite la foraj, pentru
acelaşi diametru. Ele variază între 0,4 - 0,6 l/s/cm la diametre mici până la 0,8 - 1,0 l/s/ cm
la diametre mari.
Apăsarea axială trebuie să asigure un contact ferm şi permanent al capului de carotieră cu
talpa, mai ales la coroane cu diamante.
Apăsarea exagerată măreşte adâncimea de pătrundere a diamantelor micşorând spaţiul de
curgere a fluidului dintre coroană şi rocă: evacuarea detritusului se înrăutăţeşte, coroana
se manşonează şi diamantele se grafitizează. În roci foarte tari, apăsarea excesivă duce la
arderea şi forfecarea diamantelor mai solicitate.
Apăsările uzuale sunt de ordinul 2 - 5 kN/cm, valori mai mari în rocile tari. Viteza de
rotaţie optimă este determinată de natura formaţiunilor, de diametrul capului de carotieră,
dar şi de lungimea şi diametrul prăjinilor de foraj, de
instalaţia utilizată. Turaţiile folosite variază în limite largi: 30 - 120 rot/min; în general
ele sunt mai mici decât cele folosite la foraj.
În roci fracturate sunt recomandabile turaţii reduse, pentru a nu deranja proba: 30 - 40
rot/min. În roci omogene, compacte, turaţiile optime sunt mult mai mari: 80 - 120 rot/min.

1.16. Ruperea carotei. Adăugarea bucăţii de avansare

La sfârşitul marşului de carotaj ori când urmează să fie adăugată o bucată de avansare,
proba trebuie ruptă pentru a putea ridica garnitura de foraj. Procedura de rupere este
următoarea.
Se pornesc masa rotativă şi pompele de noroi.
Se ridică garnitura de foraj urmărind la indicatorul de greutate momentul când proba a fost
prinsă. Se trage în continuare până ce proba se rupe: sarcina din cârlig scade brusc la greutatea

13
normală a garniturii. Forţa de tracţiune nu trebuie să depăşească 10 – 12 kN/cm2 de probă.
După ce proba s-a rupt, se ridică garnitura circa 3 m şi apoi se lasă până aproape de talpă,
la circa 30 cm, controlând dacă proba a fost prinsă. Dacă proba a rămas la talpă, se încearcă
prinderea ei prin câteva manevre; în caz de nereuşită, carotiera se extrage, iar proba va fi
sfărâmată cu sapa.
Când carotajul continuă, după adăugarea unei bucăţi de avansare, se apropie carotiera de
talpă, fără rotaţie şi fără circulaţie, şi se lasă o apăsare cu circa 50 % mai mare decât cea
normală pentru ca reţinătorul să se deformeze şi să permită pătrunderea probei noi. Se revine
apoi la o apăsare redusă, se pornesc pompele şi uşor masa rotativă. Se măresc treptat
apăsarea şi turaţia până la valorile de regim şi carotajul continuă.

1.17. Recuperarea carotei

Garnitura de foraj se extrage cu atenţie pentru ca proba din carotieră să nu fie pierdută.
Cu un prinzător special se extrage bila supapei de evacuare.
Se înşurubează un suvei de manevră şi se extrage uşor carotiera din sondă.
Se deşurubează capul de carotieră şi în locul lui se montează un protector de filet.
Se ridică tubul interior în cârlig; tubul iese împreună cu capul racordului de
siguranţă şi cu lagărul axial. În timpul extragerii, tubul se şterge şi se controlează vizual. În
mufa racordului se înşurubează un protector.
Se slăbeşte cu două, trei ture jumătatea inferioară a şiului (în care se află reţinătorul de
probă) şi se lasă tubul interior la 2 -3 cm de podul sondei.
Se fixează un dispozitiv special cu pârghie pe jumătatea superioară a şiului. Se ridică puţin
tubul şi se deşurubează complet jumătatea inferioară a şirului. Carota este ţinută să nu cadă
din tub cu ajutorul dispozitivului amintit, apăsând pe pârghia lui . Se îndepărtează şiul cu
reţinător.
Carota iese afară datorită greutăţii proprii. Când este atinsă lungimea de carotă dorită, ce
poate fi împachetată, se opreşte ridicarea tubului, se frânează căderea probei cu ajutorul
dispozitivului cu pârghie şi se rupe proba de sub el. Operaţia continuă până ce tubul este gol:
apare o piesă de control din aluminiu.

14
 Bibliografie

1. Macovei, N., Echipament de foraj, Editura UPG Ploiesti, 1996.

2. Nicolescu, S., Tehnologia forarii sondelor, Editura UPG Ploieşti, 2000.
3. Georgescu, Gh., Tehnologia forarii sondelor, Editura Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 1983.
4. Nguyen, J.P., Techniques d’exploitation petroliere – le forage, Edition Technip, Paris, 1993.
5. Linch, P.L., A primer in drilling and production equipment, Volumes 1…3, Gulf
Publishing Company, Huston, Texas, 1981.
6. IADC, Drilling manual, eleventh edition, 1992.
7. Moore P.L., Drilling practices, Penn Well Publishing Company, Tulsa, Oklahoma,
1986.
8. Tatu, Gr., Carnet tehnic. Forarea sondelor, Editura Tehnica, Bucureşti, 1983.

15