Cuprins

Prefaţă
Obiectul dendrologiei
Partea I. Morfologia organelor vegetative şi reproductive
1. Plantele lemnoase particularităţile şi structura lor
1.1 Tipuri de plante lemnoase
2. Caracteristica morfologică ale organelor vegetative
2.1 Rădăcina
2.2 Tulpina
2.2.1 Structura tulpinei arborelui
2.3 Coroana
2.3.1 Mugurii
2.3.2 Frunzele
3. Organele generative
3.1 Floarea
3.2 Inflorescenţe
3.3 Fructul şi sămînţa
4. Creşterea şi dezvoltarea speciilor lemnoase
4.1 Creşterea în înălţime
4.2creşterea plantelor lemnoase în diametru şi volum
4.3 Ritmica anuală
4.4 Dezvoltarea plantelor lemnoase
5. Fenologia
6. Longevitatea plantelor lemnoase
7.Înmulţirea speciilor lemnoase
7.1Înmulţirea generativă
7.1.1 Pregătirea seminţelor pentru semănat
7.1.2Epoca, normele şi procedeele de semănare
7.2 Înmulţirea vegetativă
7.2.1 Tipuri şi procedee de înmulţire vegetativă
8. Influienţa factorilor de mediu în dezvoltarea plantelor lemnoase
8.1 Lumina
8.2 Temperatura
8.3 Umiditatea
8.4 Solul ca factor de viaţă
8.5 Compoziţia aierului
9. Influienţa plantelor lemnoase asupra mediului
10. Răspîndirea plantelor lemnoase
Partea II. Sistematica speciilor lemnoase
Încrengătura Gimnospermae
Familia Ginkgoaceae
Ginkgo
Familia Taxaceae
Taxus
Familia Pinaceae
1
 Abies
Picea
Larix
Pinus
Familia Cupressaceae
Thuja
Biota
Juniperus
Chamaecyparis
Încrengătura Angiospermae
Familia Betulaceae
Carpinus
Corylus
Betula
Alnus
Familia Fagaceae
Fagus
Castanea
Quercus
Familia Juglandaceae
Juglans
Familia Salicaceae
Populus
Salix
Familia Moraceae
Morus
Maclura
Familia Ulmaceae
Ulmus
Familia Loranthaceae
Viscum
Familia Buxaceae
Buxus
Familia Magnoliaceae
Magnolia
Liriodendron
Familia Ranunculaceae
Clematis
Familia Berberidaceae
Berberis
Mahonia
Familia Saxifragaceae
Philadelphus
Deutzia
Familia Platanaceae
2
 Platanus
Familia Rosaceae
Spiraea
Rubus
Rosa
Chaenomeles
Pyrus
Malus
Sorbus
Crataiegus
Cotoneaster
Prunus
Cerasus
Padus
Amygdalus
Familia Caesalpiniaceae
Gleditsia
Cercis
Familia Fabaceae
Sophora
Genista
Laburnum
Amorpha
Robinia
Colutea
Caragana
Familia Anacardiaceae
Cotinus
Familia Aceraceae
Acer
Familia Hippocastanaceae
Aesculus
Familia Celastraceae
Euonymus
Familia Vitaceae
Vitis
Parthenocisus
Familia Tiliaceae
Tilia
Familia Tamaricaceae
Tamarix
Familia Elaeagnaceae
Elaeagnus
Hippophae
Familia Cornaceae
3
 Cornus
Familia Araliaceae
Hedera
Familia Solanaceae
Lycium
Familia Bignoniacea
Catalpa
Campsis
Familia Oleaceae
Fraxinus
Syringa
Ligustrum
Forsythia
Familia Caprifoliaceae
Sambucus
Viburnum
Lonicera
Symphoricarpus

Prefaţă

4
 În ultimii ani învăţămîntul silvic în Republica Moldova a căpătat o mare impor-tanţă.
Înfiinţarea învăţămîntului superior silvic cere existenţa unor materiale didac-tice adecvate.
Manualul de faţă este iniţiat în speranţa de a completa întrucîtva golurile existente în acest
domeniu.
Descrierea speciilor s-a efectuat conform principiului fundamental al biologiei ce afirmă
reciprocitatea existenţei organismelor şi mediului. S-au expus elemente morfologice ale
specilor, exigenţele lor faţă de mediu. O atenţie mare s-a dat speciilor indigene şi
implimentate, ţinînd cont de ponderea care o ocupă ele în componenţa pădurilor noastre,
utilizarea lor la plantarea perderilor de protecţie şi în amenajarea spaţiilor verzi.
Obiectul Dendrologei

Din timpurile străvechi oamenii au folosit plantele lemnoase care le livrau lemn pentru
construirea locuinţelor, resurse pentru trecerea peste ape, confecţionarea obiectelor de uz
casnic, fructe şi seminţe comestibile, smoală, coloranţi, etc.
În timpul de faţă varietatea folosirii resurselor forestiere a crescut considerabil. Oamenii
se gîndesc cum mai raţional să folosească fondul forestier natural existent, să perfecteze
modul şi căile de întemeiere a noi păduri, selectează noi forme şi specii de plante lemnoase.
Cunoaşterea particularităţilor speciilor lemnoase, atitudinea faţă de factorii ecologici,
sensibilitatea la acţiunile antropogene, posibilitatea selectării a noi plante are mare
importanţă practică. Răspuns la acestea şi alte întrebări dă dendrologia. Denumirea de
dendrologie vine de la grecescul dendron - arbore şi logos –ştiinţă, vorbire. Deci,
dendrologia se ocupă de studiul plantelor lemnoase : arbori, arbuşti şi subarbuşti .
Pînă nu demult dendrologia era remarcată ca o ramură a botanicii . În prezent, deoarece
pădurea este considerată un ansamblu de viaţă complex unde arborii sunt elementul principal
constituitiv cercetarea complexă a însuşirilor lor morfo-bio-ecologice indică că dendrologia
este o disciplină introductivă a silviculturii. În baza acestor cunoştinţe silvicultorul capătă
informaţia necesară pentru înţelegerea pădurii ca un fenomen geografic şi istoric, pentru a
asigura o justă orientare a lucrărilor culturale în vederea asigurării raţionale a gospodăririi
spaţiilor forestiere.
Pădurile de pe Glob sunt foarte variate şi sunt compuse din diverse specii forestiere din
acestă cauză pentru a vedea în arborii din pădure o comunitate complecsă, e necesar de
cunoscut particularităşile speciilor, cerinţele lor faţă de condiţiile mediului , proprietăţile ce
le fac folositoare pentru om, caracteristicile ce le au în procesul de creştere şi dezvoltare
comună. Pentru alegerea conştientă a speciilor şi formarea noilor arborete ecologic stabile şi
a diveselor plantaţii verzi e nevoie ca cunoştinţe în domeniul biologiei speciilor forestiere să
posede în primul rînd specialiştii în domeniu.
Dendrologia se mai ocupă cu descrierea particularităţilor morfologice şi cu recunoaşterea
speciilor, în paralel analizînd însuşirile lor biologice şi cerinţele ecologice, răspîndirea lor
geografică, ponderea participării în constituirea arboretelor, productivitatea, importanţa
culturală, economică şi decorativă.
Dendrologia este ştiinţa fundamentală pentru aşa domenii ca silvicultura , ameliorări
silvice, amenajarea spaţiilor verzi, industria farmaceutică, chimică, cosmetologică. Arborii şi
arbuştii şi arbuştii sunt surse alimentare, servesc ca materie primă în cercetări fundamentale
şi aplicate în climatologie, fenologie,hidrologie astrofizică, monitoring ecologic etc.

5
 Cercetări mai vaste în acest domeniu au început să se efectuieze în sec.XVIII, iar primul
parc dendrariu a fost fondat în 1758 de D.Monso în Franţa.

Partea I . Morfologia organelor vegetative şi reproductive

1. Plantele lemnoase particularităţile şi structura lor .

1.1Tipuri de plante lemnoase
Arborii forestieri sînt plante lemnoase care cresc de obicei în păduri , ating înălţimea de
cel puţin 7 m, produc lemn şi alte materii prime importante (coajă, răşini, substanţe tanante,
flori).
Arborii ornamentali sunt cultivaţi pentru însuşirile lor decorative.
Pomii fructiferi sunt plante lemnoase de dimensiuni diferite ce se cultivă pentru fructe .
Mărimile ce le ating plantele lemnoase, sunt calităţi ce au importanţă practică: formarea
fîşiilor de protecţie, amenajare spaţiilor verzi, folosirea lemnului de diferite mărimi în
anumite scopuri.
Dimensiunile arborilor şi arbuştilor depind de particularităţile biologice, condiţiile
climatice, fertilitatea solului, expoziţie. În dependenţă de mărimea lor plantele lemnoase pot
fi clasificate în următorul mod :
a) arbori :
1. de mărimea întîia mai înalţi de 25m
- răşinoşi - molidul, laricele, bradul, pinul silvstru, pinul negru, zimbru.
- foioşi- mesteacănul, fagul, stejarul, gorunul, salcia albă, paltinul de munte,
- teiul cu frunza mare, arinul negu, plopul alb, plopul negru, salcîmul alb.
2. de mărimea a doua 15-25 m
- răşinoşi - molidul canadian, laricele japonez bradul de Spania, tisa, tuia.
- foioşi - mesteacănul pufos, carpenul, părul comun, salcia plesnitoare, jugastrul, teiul
cu frunza mică, agudul alb, cireşul pădureţ.
3. arbori de mărimea a treia 7-15 m
- răşinoşi - ienupărul de Virginia
- foioşi – gutuiul, arţarul tătăresc, scoruşul de munte, vişinul turcesc, păducelul.

b) arbuşti
1. de mărimea întîia 3-7 m
ienupărul comun, salcîmul galben, salba moale, socul negru, socul roşu, călinul, alunul,
sălcioara, liliacul comun, scumpia.
2. de mărimea a doua 1-3 m
jneapănul, gutuiul japonez, dracila, taula, coacăzul argintiu, porumbarul
3. de mărimea a treia 0,5-1 m
cetina de negi, migdalul pitic, taula japoneză, drobişorul, mahonia.
Această clasificare este convenţională şi variază de la un autor la altul.

Lemnificarea celulelor

6
 Membrana celulei vegetale este compusă în special din celulotză, hemiceluloză,
polizaharide, substanţe pectice. Datorită acestui complex de substanţe membrana celulară
capătă o duritate considerabilă, în procesul lemnificării pereţilor celulari are lor impregnarea
lor cu lignină. Membrana celulei lignificate este compusă din trei straturi :
- membrană primară omogenă cu celule străns lipite una de alta, mărgineşte cu
membrana celulei vecine;
- membrana secundară se formează din partea internă a celulei prin depunere a straturi
de celuloză;
- membrana terţiară este un strar de tapet contactează cu membrana citoplazmatică –
plazmalema.
Lemnul de conifere conţine 27-34 % de lignină, iar la foioase circa 18-27 %, în coaja
nucului se conţine pînă la 96 %. Lemnificarea celulelor la speciile lemnoase se observă în a
14 - 16-a zi după germinarea seminţelor. Lignificarea conferă duritate celulelor, ele nu mor şi
în multe cazuri îşi păstrează proprietatea de a se diviza. Lignina se acumulează în membrana
primară sau în cea secundară. Lemnificării sunt supuse diferite organe şi ţesuturi: tulpini,
ramuri, fructe.

2. Caracteristica morfologică a organelor vegetative

2.1 Rădăcina
Rădăcina este organul plantei lipsit de muguri normali şi de frunze, creşte de sus în jos, ca
urmare a geotropismului pozitiv, îndeplineşte următoarele funcţii : fixează planta în sol şi
asigură rezistenţa la vînt, zăpadă, absoarbe apa cu substanţele nutritive din sol şi o transmite
celorlalte organe, poartă raporturi de simbioză cu microorganismele din sol, contribuie la
regenerarea vegetativă din muguri adventivi, drajoni sau butaşi de rădăcină.
Sistemul radicular poate fi divizat convenţional în zona activă şi zona pasivă. Zona activă
este constituită din rădăcinuţe cu vărstă ce nu depăşeşte un an şi asigură asimilarea
substanţelor minerale din sol. Această parte a sistemului radicular se reînoieşte în fiecare an
primăvara şi toamna atuci fiind perioadele optime de dezvoltare a rădăcinuţelor. În perioada
rece sau secetoasă a anului rădăcinuţele se formează cu intensitate minimă.
Majoritatea speciilor lemnoase îşi pot mări suprafaţa de asimilare a rădăcinii din contul
formării micorizelor ectotrofe. Printre plantele care formează neapărat micoriză sunt :
stejarul, bradul, molidul, zada, pinul, carpenul, fagul, etc.
Există specii care formează micoriză în condiţii de creştere în arboret, iar în cazul creşterii
solitare pot să se dezvolte fără aceasta : mesteacănul, ulmul, arţarul, alunul, teiul, arinul,
plopul, scoruşul, mălinul, mărul, părul.
Speciile ce nu formează niciodată micoriză sunt frasinul, liliacul, lemul cîinesc, scumpia,
zmeura , caisul, agudul. Speciile din familia Fabaceae L. formează simbioză cu bacteriile
azotfixatoare avînd pe rădăcini bulbişori specifici fiecărei din ele.
Partea neactivă a rădăcinii este compusă din rădăcini ce nu pot asimila substanţele minerale
din sol, sunt acoperite de suber, iar uneori şi de scoarţă, au vîrsta mai mare de 1 an. Aceste
rădăcini asigură stabilitatea arborilor şi transportarea substanţelor minerale spre organele
plantelor. Transportarea substanţelor este asigurată de vase lemnoas: trahee şi traheide.
La plantele tinere se distinge o rădăcină principală, care apoi se ramifică în rădăcini
laterale. Totalitatea rădăcinelor constituie tipul de înrădăcinare sau sisitmul de înrădăcinare al
7
arborelui respectiv. După gradul de dezvoltare a rădăcinii principale în raport cu rădăcinile
laterale se deosebesc următoarele tipuri de înrădăcinare:
a) pivotantă sau profundă, la care se distinge o rădăcină principală sub forma unui pivot
puternic, ce pătrunde în sol la adîncime mai mare de un metru (stejar,brad, anin etc.)
b) trasantă sau superficială , cînd pivotul principal rămîne slab dezvoltat iar rădăcinile
laterale se ramifică radiar aproape de suprafata solului, pînă la 0,5m adîncime (molid)
c) pivotant-trasantă, la care pe lîngă pivotul principal ceva mai scurt dar totuşi bine
dezvoltat sunt situate rădăcini laterale bine dezvoltate, astfel de înrădăcinare prezintă
două variante :
1.cu un mănunchi de rădăcini aproape egale în grosime, ce se întind aproape de suprafaţa
solului, pînă la mari distanţe, din care pornesc în adîncime numerose ramificaţii subţiri
(carpen, ulm, tei, paltin, anin etc.)
2.cu mai multe rădăcini aprocsimativ de aceiaşi lungime şi de forma unor pivoţi ce se înfind
oblic în pămînt (larice, fag, anin negru etc).
Înrădăcinarea pivotantă şi pivotant-trasantă asigură arborilor o mai bună ancorporare în
sol protejînd-i de pericolul doborîturilor de vînt.
Sistemul de înrădăcinare a arborilor se modifică odată cu vîrsta şi dispune de o largă
plasticitate adaptîndu-se la însuşirile fizice a solului : profunzime, compactitate, umeditate .
Astfel ,în solurile superficiale cu orizont compact, aproape de suprafaţă, înrădăcinarea
pivotantă a stejarului nu se poate realiza în adîncime rămînînd trasantă şi mult întinsă în
lături. La multe din speciile cu înrădăcinare pivotantă odată cu înaintare în vîrstă
aprocsimativ la 40-50 ani pivotul îşi pierde importanţa, dezvoltîndu-se în schimb rădăcinile
laterale de susţinere, întreaga înrădăcinare transformîndu-se într-un sistem pivotant-trasant.
Rădăcinile adventive apar din muguri adventivi ce se formeză pe tulpini, frunze, ramuri
sau rădăcini. Această însuşire stă la baza înmulţirii vegetative prin butaşi, marcote şi drajoni .

2.2 Tulpina
La arbori tulpina este partea aeriană de deasupra coletului şi creşte obişnuit vertical sub
forma unui ax principal, în care se acumulează cea mai mare parte din masa lemnoasă
produsă, ea serveşte la susţinerea coroanei, la circulaşia sevei brute şi elaborate şi la
depozitarea substanşelor de rezervă.
Majoritatea tulpinilor sunt împărţiteîn noduri şi internoduri, care se succed regulat.
Distanţa dintre noduri este variată din cauza diferenţelor de creştere în lungime. Internodurile
din partea superioară a tulpinii sunt mai scurte şi nodurile sunt mai apropiate. Tulpina este
principalul organ producător de muguri.
La arbori se întîlnesc mai multe tipuri de ramificaţie - monpodială cînd tulpina creşte în
înălţime prin dezvoltarea anuală în continuare a lujerului terminal, iar ramurile laterale apar
din mugurii axiali . Formarea mugurilor are loc de la bază spre vîrf, adică acropetal.
Aşezarea ramurilor pe axul principal poate fi alternă, opusă sau verticilată .Se întîlneşte la
conifere (brad, pin, molid, stejar, frasin, etc). Ramificaţia simpodială cînd ramificarea
are loc din contul mugurilor laterali în care tulpina principală are o creştere limitată (tei, ulm,
carpen , mesteacăn,). Ramificarea dicotomică este terminală şi constă în bifurcarea
vîrfului vegetativ, rezultînd doi muguri, care vor da naştere la două ramuri, la rîndul lor,
acestea se bifurcă din nou. Este caracteristică pentru Licopodiofite.

8
Tulpinile lianelor în prezenţa unui suport se agaţă de el , în lipsa lui rămîn tîrîtoare (curpen
de pădure, viţă sălbatică, ederă).
După direcţia de creştere tulpinile se clasifică: drepte (erecte) cînd au poziţie verticală;
nutante - cu vîrful recurbat; în zig-zag (genunchiate); volubile cînd se înfăşoară pe un
suport; căţărătoare cînd se agaţă de un suport cu ajutorul cîrceilor, ventuzelor; tîrîtoare
(repente) cînd tulpinile cu ramificaţiile lor se dezvoltă la suprafaţa solului dînd rădăcini
adventive (anin de munte); culcate (procumbente) cînd pe tulpina tîrîtoare se dezvoltă ramuri
verticale.

2.2.1 Structura tulpinei arborelui

Privită cu ochiul liber secţiunea transverală a tulpinei arborelui este compusă din ritidom,
lemn (alburn şi duramen), măduvă. Formarea lemnului are loc din contul cambiului care este
un ţesut generator. Lemnul format primăvara şi toamna se deosebeşte prin mărimea
celulelor, deaceia in fiecare an de vegetaţie se formează inele de lemn ce sunt numite anuale.
Lăţimea lor este în funcţie de specie. Speciile repede crescătoare formează inele anuale mai
late iar cele încet crescătoare au inele anuale mai înguste. La arborii mai bătrîni în lemn se
disting două părţi – partea centrală sau inima lemnului – duramen şi partea periferică sau
albeaţa lemnului – alburn. Duramenul este mai dur se deosebeşte după culoare, calităţile
tehnologice. Cu cît proporţia de duramen este mai mare cu atît trunchiul este mai valoros. La
unele specii alburnul şi duramenul nu se deosebesc prin culoare ci numai prin calitate ca la
brad, molid, tei, jugastru, fag, carpen, paltin . La pin, stejar, ulm mic, salcîm alb duramenul
este mai închis la culoare şi tare iar alburnul albicios şi moale.

2.3 Coroana
Partea superioară a tulpinei alcătuită din ramuri, frunze, flori şi fructe formează coroana
care are o importanţă distinctivă la speciile lemnoase. În dependenţă de
aşezarea mugurilor, desimea şi poziţia lujerilor, după unghiul de creştere a ramurilor pe
tulpină, poziţia şi dezvoltarea lor ulterioară coroana capătă aspecte diferite. Arborii de
mărimea întîia au o coroană răsfirată, circa 10 m în diametru (stejarul, paltinul de cîmp,
frasinul); arborii de mărime medie formează coroană de 5-10 m în diametru (carpenul, părul,
jugastru); cei de mărimea a trea formează coroane mici, înguste 2-5 m ca scoruşul de munte,
mălinul.
Arbuştii formează coronamen de dimensiuni mai mici, în dependenţă de mărimea lor cei
de mărimea întîia pot avea coroane de 3-5 m , de mărimea a doua 1-3 m, mărimea a trea 0,5-
1 m.
Forma coroanei poate fi piramidală, columnară, tubulară-turtită, globulară, ovoidă.
După densitate ajurată sau compactă ce se datoreşte proprietăţilor biologice ale speciei.
Ramificarea şi dezvoltare coroanei are loc în strînsă concordanţă cu dezvoltarea
sistemului radicualar. De asemenea coroana se modifică continuu în funcţie de condiţiile de
mediu în care se formează: desimea arboretului, lumină, vînt, expoziţie etc.
Lujerii sunt ramificaţiile tinere care iarna poartă muguri iar în timpul verii au frunze, flori
sau fructe. Uneori se vorbeşte de lujeri de 2 sau 3 ani . Lujerii purtători de frunze, flori, fructe
se deosebesc calitativ între ei.

9
 După modul de creştere se disting lujeri lungi ce au creştere normală, lujeri scurţi cu
creştere redusă. Brahiblastele sînt ramuri scurte rezultate din acumularea de creşteri anuale
foarte reduse (microblaste). Brahoblastele au aspect inelat şi sunt noduroase din cauza
cicatricelor lăsate de peţiolul frunzei căzute, ele poartă flori şi sînt terminate cu muguri sau
spini.
După poziţia ce o ocupă în ramificare se disting:
- lujeri terminali , care cresc în prelunjirea lujerului de anul trecut ;
- lujeri laterali ce se formează de-a lungul lujerilor din anul precedent ca ramificaţii ai
acestuia;
După provenienţă pot fi:
- lujeri ce apar din muguri adventivi pe cioata rămasă din tăierea arborelui;
- lujeri lacomi , care apar în lungul tulpinii sub scoarţă formînd crăci lacome;
- drajoni , ce apar din muguri adventivi formaţi pe rădăcini la unele specii (salcîm, plop
tremurător, anin, vişin). În secţiune transversală lujerii pot avea forma circulară, turtită
(comprimată) ,triunghiulară.
Suprafaţa lujerilor , în general este netedă însă la unele specii există diferite modificări pe
suprafaţă fiind lujeri striaţi , cu cu crăpături fine ca nişte zgîrîeturi (ulm), brăzdaţi cu
brazde lonjitudinale (alun turcesc), muchiaţi - cu muchii ascuţite sau rotunde (salbă moale),
aripat-muchiaţi – cînd muchiile sînt prevăzute cu escrescenţe suberoase înguste de forma
unor aripi ca la ulm de cîmp.
Lujerii au culoare brună cu diferite nuanţe ca la nuc, stejar, castan, altele verde (salcîmul
japonez, afinul), arjintie (sălcioara, plopul alb, teiul pucios), purpurie( cornul, sîngerul).
Scoarţa lujerilor e prevăzută cu lenticele de diferită formă şi mărime: liniară, eliptică,
rotundă. Pe scoarţă pot fi glande ceroase, verucositşţi.
Lujerii normal formaţi sunt alcîtuiţi din noduri şi intrnoduri, care se succed regulat în
lungul axului. Nodurile sunt porţiuni mai îngroşate ale lujerului (tulpinii),unde se fixează
frunzele, iar în axele acestora şi la vîrful tulpinii se află mugurii.

2.3.1 Mugurii

Mugurii sunt formaţiuni axiale constituite din internoduri foarte scurte, pe care se găsesc
primordii acoperite de frunzişoare modificate, protectoare, numite solzi (catafile). Solzii
protejează părţile interne sensibile (conul de creştere, primordiile foliare, primordiile
mugurilor axiali). La mugurii nuzi , solzii lipsesc (Viburnum lantana).
Mugurii normali îşi au originea în primordiile conului de creştere, se formează de obicei
vara, rămîn în starea de repaos în perioada de iarnă şi se dezvoltă în primăvara anului
următor. Unii muguri axiali nu se dezvoltă în primăvara următoare formării lor, rămînînd în
stare latentă o perioadă mai îndelungată de timp, aceşti muguri, normali de origine, poartă
numele de muguri dorminzi.
După poziţia pe ramură, mugurii pot fi: terminali, aşezaţi la vîrful ramurilor şi axiali, dispuşi
la noduri în axilele frunzelor. După modul de aşezare în lungul axului, mugurii axilari pot fi:
alterni, cîte unul la un nod; opuşi cîte doi la un nod, aşezaţi faţă în faţă; verticilaţi, cîte trei
sau mai mulţi la acelaşi nod.
Mugurii axiali pot fi solitari sau îngrămădiţi (mai mulţi la un loc, deasupra aceleiaşi
cicatrici) . Aceştea din urmă pot fi serial (suprapuşi), ca la caprifoi (Lonicera xylosteum),
10
aşezaţi unul deasupra celuillalt sau colaterali ca la porumbar (Prunus spinosa) cîte 2-3
alăturaşi. Mugurii sesili sînt prinşi direct de axul tulpinii ca la paltinul de cîmp (Acer
platanoides), iar la anin (Alnus glutinosa) prezintă un picioruş numindu-se muguri pedicelaţi.
Mugurii adventivi apar în locuri nedeterminate, strict pe tulpină, pe ramuri , avînd origine
endogenă. Prin dezvoltarea lor se formează ramuri adventive.
Mărimea mugurilor diferă de la specie la specie, există muguri foarte mari de circa 2 cm
lungime (magnolie, fag, castan porcesc); muguri mari de 1-2 cm (scoruş de munte); muguri
mijlocii de 1 cm la majoritatea speciilor; muguri mici de circa 1mm (gărdurăriţă).
2.3.2 Frunza
Frunza – este un organ vegetativ cu creştere limitată, simetrie bilaterală, structură
dorsiventrală şi durată de viaţă scurtă. Ea s-a format prin modificarea lăstarului în decursul
filogenezei. Ontogenetic, frunzele iau naştere din primordiile foliare ale conului vegetativ din
vîrful tulpinii, fiind astfel de origine exogenă.
O frunză completă prezintă trei părţi distincte: limbul (lamina) partea lăţită, de diferite
forme, peţiolul (codiţa) care susţine limbul şi teaca (vagina), porţiunea dilatată de la baza
peţiolului. Lamina este organul de asimilare iar peţiolul îndeplineşte funcţia de formare a
mozaicului foliar, adica o aşa amplasare a frunzelor ca să evite umbrirea reciprocă.
Forma limbului foliar defineşte forma unei frunze şi aceasta se raportează fie la o figură
geometrică, fie la un obiect cu care se aseamănă.
Formele de limb foliar.
Lamina frunzelor poate fi: rotundă sau orbiculară la plop tremurător (Populus tremula),
romboidală la mesteacăn (Betula pendula), reniformă la pochivnic (Asarum europaeum),
cordată la tei (Tilia cordata), triunghiulară la plopul piramidal (Populus piramidalis),
eliptică la fag (Fagus sylvatica), ovată la liliac (Syringa vulgaris), obovată la dîrmox
(Viburnum lantana), lanceolată la salcie (Salix fragilis), spatulată la bănuţei (Bellis perenis),
liniară la obsigă (Bromus sp.), aciculară la pin, molid, larice (Pinus sylvestris, Picea excelsa,
Larix decidua), subulată la ienupăr (Juniperus communis).
Marginea limbului foliar poate fi întreagă, cu inciziuni mici sau mari.
Marginea întreagă este lipsită complet de dinţi, ca la liliac, la frunzele tinere de fag marginea
poate prezenta perişori, numindu-se ciliată.
Marginea cu inciziuni mici poate fi: serată, ca la tei, la care atît inciziunile cît şi dinţii sunt
ascuţiţi, îndepărtaţi spre vîrful frunzei, dinţată ca la dîrmox, la care dinţii sînt ascuţiţi iar
inciziunile rotungite, crenată, ca la silnic (Glechoma hederacea), la care dinţii sunt rotungiţi
şi inciziunile ascuţite, sinuată, ca la plopul tremurător, la care atît dinţii cît şi inciziunile sunt
rotungite.
Marginea cu inciziuni mari se mai numeşte lobată, iar segmentele ce se formează portă
numele de lobi. Aceasta poate fi penat lobată (cînd lobii se dispun perpendicular , de o parte
şi de alta a nervurii mediane) sau palmat lobată( cînd lobii sunt dispuşi radiar, ca degetele de
la mînă).
După adîncimea inciziunilor dintre lobi, deosebim mai multe tipuri de frunze penat lobate:
penat lobate propriu-zise, ca la gorun (Quercus petrea), la care lobii sunt scurţi şi incizunile
puţin adînci, penat fidate, ca la sorb ( Sorbus totminalis), la care inciziunile pătrund pînă
la jumătatea distanţei dintre margine şi nervura mediană, penat partite,ca la păducel
(Crataegus monogyna), la care inciziunile depăşesc jumătatea distanţei dintre margine şi
nervura mediană, penat sectate, ca la feriguţă (Polypodium vulgare), la care inciziunile ajung
11
pînă la nervura mediană. Sub raportul adîncimii inciziunilor şi
frunzele palmat lobate se pot înscrie în aceleaşi tipuri de margine ca şi cele penat lobate.
Vîrful limbului foliar poate fi: acut (ascuţit), ca la salcie, acuminat ca la tei, cuspidat ca la
lumînărică ( Verbascum thapsus) , obtuz ca la vîsc (Viscum album) rotungit la scumpie
(Cotinus coggygria), ştirbit (emarginat) la brad (Abies alba), micronat la caragana
(Caragana arborescens) etc.
Baza limbului foliar poate fi rotunjită, ca la păr (Pyrus sp), cordată ca la tei (Tilia cordata),
Auriculată , ca la stejar (Quercus robur), asimetrică ca la ulm (Ulmus sp.), reniformă, ca la
pochivnic (Asarum europaeum), hastată, ca la măcriş(Rumex acetosella) etc.
Frunzele sesile se prind de lujer cu baza lor.
Limbul foliar este străbătut de nervuri, în care se găsesc fascicule conducătore libero
lemnoase. Modul de dispunere a nervurilor în cuprinsul limbului poartă numele de
nervaţiune. Frunzele pot fi uninerve, ca la molid Picea sp.,cu nervaţiune paralelă
(rectinervă) ,la graminee, care prezintă mai multe nervaţini principale, paralele între ele,
arcuită (curbinervă) ca la patlagină (Plantago sp.,) unde nervurile se curbează spre mijlocul
laminei, penată întîlnită la frunzele mai multor dicotilidonate (Quercus, Populus, Fagus), care
prezintă o nervură mediană, din care pornesc lateral nervuri secunde, palmată la frunzele
speciilor genului Acer.
Frunze compuse.
Frunzele compuse prezintă un peţiol comun (rahis), pe care sunt înserate foliculile prin
propriul lor peţiol. La frunzele penat compuse foliolele sunt dispuse simetric de o parte şi alta
a rahisului. La frunzele de salîm (Robinia pseudacacia) rahisul se termină cu o foliolă,
frunza fiind imparipenat compusă, la Caragana arborescens rahisul frunzelor se termină cu un
un cîrcel frunza fiind paripenat compusă. Frunzele palmat compuse au foliole înserate ca
degetele unei mîini, ca la castanul porcesc (Aesculus hippocastanum). Frunzele cu trei foliole
se numsc trifoliate ca la Laburnum anagiroides,Ptelea trifoliata. Există frunze dublu penat
compuse, ca la glădiţă (Gledischia triacanthos).

3.Organele generative

3.1 Floarea

Floarea ia naştere fie din mugurii florali, fie din mugurii micşti ce se găsesc pe ramurile
scurte ale tulpinii, în majoritatea cazurilor la subsioara frunzei. Ea este formată din lăstar
scurt, cu frunze metamorfozate.
O floare completă este formată din peduncul, axa florală (receptacol), învelişuri florale
(sepale, petale), părţi reproductive (stamine, carpele). Sub raportul organizării,al dispoziţiei
elementelor florii şi al repartizării sexselor, florile angiospermelor prezintă o mare varietate.
După structură şi fomă florle pot fi regulate ( actinomorfe )şi neregulate (zigomorfe).
Există flori unisexsuate, ce conţin numai stamine sau numai carpele şi flori bisexsuate cu
stamine şi carpele. Plantele ce au pe acelaş exemplar flori numai cu stamine şi numai cu
carpele sînt numite monoice- acestea sînt mesteacănul, stejarul, arinul, alunul, nucul comun,
pinul, molidul, bradul, laricele etc.
Plantele ce au flori de un singur sex sunt numite dioice: ginkgo, plopii, cătina albă.
Frasinul are pe aceiaşi plantă flori unisexsuate şi bisexsuate.
12
 Gimnospermele au ”flori” unisexuate, anemofile. Ele nu au ovar deci nu au fructe
adevărate . Ovulele se găsesc pe carpele golaşe în conuri ce sunt compuse din axă centrală
acoperită spiralat de bractei la baza cărora se dezvoltă ovulele. Conurile masculine
(microsporofile) formează microsporii (polen) de culoare galbenă.
3.2 Inflorescenţe.
Datorită faptului că speciile lemnoase sunt polenizate de insecte şi de vînt la majoritatea
din ele florile sunt acumulate în inflorescenţe. La speciile lemnoase cele mai frecvet
întîlnite inflorscenţe sunt: umbelă simplă ( păducel, vişin), racem (salcîm alb, glădiţă, mălin,
salcîm galben, dracilă), panicul (lemn cîinesc, liliac), corimb (păr, taulă japoneză), corimb
compus (soc negru, călin, scoruş), ament (mesteacăn, sălcii, plopi , arin, alun), spic (castan
comestibil).

3.3 Fructul şi sămînţa

După fecundarea ovulelor începe formarea seminţelor , din pereţii ovarului se formează
fructul . La formarea fructului pot participa şi alte părţi ale florii: receptacolul, periantul etc.
După felul în care se formează se deosebesc:
Fructe simple – provenite dintr-un ovar unilocular sau plurilocular dar cu carpele
concrescute : mălin, cais, cireş , păstaie.
Fructe multiple –provin din geniceu pluricarpelar cu carpele libere, ce se dezvoltă
separat: achenă, drupă sau foliculă iar în ansamblu poliachene (curpen, arbore de lalea),
polidrupe (zmeură, mure), polifoliculă (magnolia).
Fructe compuse – iau naştere din concreşterea fructelor provenite din florile unei
inflorescenţe (dudă, smochină).
După starea pericarpului, fructele se înpart în uscate şi cărnoase fiecare din ele fiind
dehiscente sau indehiscente.
Fructe cărnoase indehiscente: bacă sau boabă – caprifoi, afin, coacăz, strugure; drupă-
prun, cireaş, coarn, vişin. Fructe cărnoase dehiscente -drupă – nuc comun , migdal; capsulă –
castan porcesc, castan comestibil.
Fructe uscate indehiscente : achenă – tei, ghindă, alună, samară –frasin, ulm, mesteacăn,
cenuşar; bisamară – paltin, jugastru; păstaie indehiscentă –glădiţă, salcîm japonez, salcîm
mic; drupă uscată – scumpie. Fructe uscate dehiscente – foliculă – taulă, magnolia; păstaie –
salcîm alb, salcîm galben; capsulă formată din mai multe carpele concrescute, care la
maturitate se desfac în valve – plop, salcie, liliac.
Fructe false - măr, păr, scoruş, păducel, gutui se formează din receptacolul florii.
În fructe se conţin zahăr, proteine, glucide,vitamine, acizi organici, pigmenţi şi altele.
Sămînţa – organ de înmulţire. Se dezvoltă din ovul după fecundarea oosferei, la
angiosperme este inclusă în fruct. Sămînţa este compusă din înveliş seminal, embrion şi
substanţe de rezervă. La gimnosperme sămînţa nu este acoperită de fruct. Mărimea, forma,
culorea este diversă în dependenţă de specie. Seminţele pot fi păstrate un anumit timp însă
puterea de germinare după păstrare este diversă.

4. Creşterea şi dezvoltarea speciilor lemnoase

13
 În urma proceselor vitale ce au loc în plantele lemnoase se schimbă permanent
dimensiunile lor. Ca rezultat a creşterii plantele îşi măresc dimensiunile liniare (înălţimea,
grosimea), volumul. Nu întotdeauna procesul creşterii este urmat de mărirea masei , la
germinarea seminţei plantula consumă substanţele organice din sămînţă pînă în acel moment
cînd va începe sinetizarea lor în rezultatul formării frunzelor, acumularea substanţelor de
rezervă , de asemenea, nu este urmată de creştere.
Creşterea propriu zisă nu este o simplă mărire a dimensiunilor plantei dar este legată de
formarea a noi organe: frunze, lujeri, rădăcini .Concomitent se schimbă forma acestor organe
şi structura lor interioară.

4.1 Creşterea în înălţime

Creşterea plantei lemnoase în înălţime se produce din contul formării noilor lujeri ce apar
din muguri pe lăstari mai bătrîni şi sunt continuarea lor.
Creşterea lujerilor depinde de tipul de ramificare: la ramificarea monopodială, creşterea se
produce din contul mugurilor terminali iar la ramificarea simpodială din contul mugurilor
laterali. În ambele cazuri formarea mugurilor are loc la sfîrşitul perioadei de vegetaţie
precedent. Fiecare mugure în parte este o formă micşorată a viitorului lujer protejată de
condiţiile nefavorabile cu ajutorul solzilor protectori.
La plantele lemnose din rejiunea noastră mugurile este compus dintr-un grup mare de
celule meristematice, care permanent se divizează şi formează conul de creştere. După formă
ele se prezintă ca un con cu formaţiuni laterale. Aceste formaţiuni sunt frunzuliţe embrionre,
la subţioara acestor frunzuliţe se găsesc punctele de creştere a mugurilor de pe viitorul lujer.
Creşterea vizibilă a mugurelui nu este altceva decît creşterea şi dezvoltarea părţilor deja
formate. Creşterea internă a mugurelui se produce din momentul iniţierii lui pînă la desfacere
(înmugurire), avînd o perioadă latentă în timpul rece a anului, cînd nu se petrec schimbări
vizibile. De obicei în ianuarie februarie cînd temperaturile nu ating mai puţin de –10 –5
grade Celsius la arbori şi arbuşti în interior se începe divizarea celulelor , aceştea mărinduşi
volumul. În acelaşi timp are loc dezvoltarea ţesutului embrionar din mugure fără care nu
poate avea loc dezvoltarea normală a lujerilor în timpul sezonului de vejetaţie. Pentru
dezvoltaea normală a mugurilor plantelor lemnoase din zona noastră e necesar ca ei să fie
supuşi acţiunii temperaturilor negative, în caz contrar mugurii nu se desfac sau se dezvoltă cu
anomalii.
În dependenţă de gradul dezvoltării mugurelui în perioada rece a anului se schimbă
caracterul creşterii în perioada ce urmeză după desfacerea mugurelui. În cazul cînd, în
interiorul mugurelui, lujerul a primit o dezvolare completă cu frunze, noduri şi internoduri, în
perioada de vegetaţie are loc mărirea doar liniară a lujerilor şi desăvîrşirea formării
organelor laterale a frunzelor şi mugurilor din anul următor. Cînd în mugure nu a avut loc
dezvoltarea completă a lujerului, în timpul vegetaţiei are loc nu numai creşterea liniară a
organelor dar şi şi iniţierea a noi organe – frunze şi muguri. Aşa are loc creşterea lujerilor la
speciile cu perioadă îndelungată de creştere ca sălcii, plopi, taule etc .la aceste specii lujerii
cresc pe parcursul întreji peroade de vegetaţie. Toamna tîrziu creşterea în lunjime se sfîrşeşte
şi se iniţiază mugurele terminal, din care în anul următor se va dezvolta un nou lujer. La
lăstarii ce cresc în aşa mod structura interioară nu se defineşte simultan pe întreaga lungime.
În partea de jos ţesuturile încep să se lemnifice şi epiderma este înlocuită de peridermă iar
frunzele sunt complet formate. În partea de sus a lujerului ţesuturile nu sunt lemnificate,
14
lujerii sunt acoperiţi cu epidermă iar frunzele la diferite etape de creştere. În afara de speciile
cu tipul respectiv de creştere în aşa mod cresc şi lăstarii proveniţi din muguri adventivi ai
altor specii (mesteacăn, frasin, stejar, arin etc). Mugurii normali ai acestor specii au
dezvoltrea internă completă şi mărirea axei lujerului are loc din contul creşterii şi divizării
celulelor şi măririi numărului lor.
Pentru plantele lemnoase cu tipul liniar de creştere, e caracteristică creşterea rapidă a
lăstarilor în decursul a 6-9 săptămîni(42 – 63 zile). În acest timp lujerul îşi termină creşterea
şi la vîrful lui se iniţiază mugurele terminal cu mult înaintea sfîrşitului periuadei de
vegetaţie. La stejar, gorun creşterea liniară se sfîrşeşte în decurs de 10 –12 zile, formînuse
mugurile terminal. În unele cazuri la speciile din genul Quercus, în aceiaşi perioadă de
vegetaţie, peste 30 –45 zile începe creşterea altui lujer în acelaşi mod ca şi cel precedent.
Asemenea lujeri secundari se întîlnesc la unii pini, brazi, paltini ei apar în cazul condiţiilor
favorabile după vegetaţia de primăvară.
În procesul de creştere a lujerilor importanţi sunt mugurii terminali. Afectarea sau
distrugerea lor provoacă încetinirea sau încetarea creşterii ca urmare se activizează creşterea
mugutilor laterali.
Formarea lujerilor la plantele lemnoase se produce cu anumite particularităţi: mărimea
internonurilor şi frunzelor variază de la bază spre vîrf, la bază şi la vîrf sunt mai mici, iar la
centru mai mari. Acest fapt se ecsplică prin varierea condiţiilor de alimentare care se
formează la plantele lemnoaseîn timpul vegetaţiei şi corelaţia dintre suprafaţa de transpiraţie
a frunzelor şi absorbţie a rădăcinilor. La începutul vegetaţiei condiţiile de alimentaţie sunt
favorabile şi internodurile formate mai mari, treptat cu mărirea suprafeţei de transpiraţie a
frunzelor asigurarea cu supstanţe minerale e mai anevoioasă iar organele vegetative formate
au dimensiuni mai mici. Mărimea totală a lujerilor anuali la speciile lemnoase depinde de
vîrstă, particularităţile biologice, condiţiile de alimntare cu substanţe minerale şi apă,
condiţiile meteorologice. La plantele tinere lujerii sunt de dimensiuni nu prea mari, în
perioada maturităţii intensitatea formării şi mărimea lor este optimală iar la plantele bătîne, în
stare de depresie , aproape că nu se observă creşterea lujerilor în înălţîme. Cantitatea
maximală de lujeri formaţi diferă de la o specie la alta.
În cazul cînd specia atinge o valoare maximală de creştere a lujerilor în primii ani de viaţă
sau cel puţin în 10-20 ani putem vorbi de o specie cu creştere rapidă. Acest grup de specii îşi
valorează potenţialul de creştere pînă la maturitate şi are o durtă de viaţă mai mică (plopi,
sălcii, tei, mesteacăn). Alt grup de specii îşi valorează potenţialul de creştere la maturitate şi
au o durată de creştere mai îndelungată, acestea sunt speciile cu creştere lentă (stejar, fag,
pin, molid, nuc, gorun).

4.2 Creşterea plantelor lemnoase în diametru şi volum.

Creşterea plantelor lemnoase în grosime este rezultatul activităţii cambiului în urma căreia
se formează lemnul şi liberul. Ritidomul se formează mai lent şi cu trecerea anilor straturile
superioare se exfoliază.
După perioada rece a anului activitatea cambiului începe odată cu desfacerea mugurilor. În
cazul cînd mugurii sînt vătămaţi sau înlăturaţi cambiul nu îşi desfăşoară activitatea norma iar
în locul celulelor lemnoase se depun celule parenchimatice cu pereţi nelemnificaţi. Sfîrşitul
activităţii cambiului nu coincide cu sfîrşitul creşterii lujerilor, activitatea lui încetineşte mai
15
devreme, pînă la căderea frunzelor, la temperaturi ce pot asigura creşterea lujerilor şi este
legată de trecerea arborilor la perioada latentă.
Lăţimea inelelor de lemn formate anual depinde de mai mulţi factori: proprietăţile
biologice ale speciei, vîrsta arborelui, condiţiile climatice, condiţiile staţionale şi distribuirea
substanţelor plastice în plantă în alte direcţii a activităţii arborelui.
Speciile repede crescătoare depun inele anuale de 1-2 cm. Speciile încetcrescătoare depun
straturi de lemn pînă la un milimetru şi mai puţin (corn, merişor, tisa). În primii ani de viaţă
inelele de lemn depuse sunt mai înguste apoi lăţimea lor creşte urmînd ulterior să scadă în
perioada de depresie. În condiţii de umeditate şi temperatură ridicată se măreşte lăţime
inelelor anuale. Calitatea lemnului format este condiţionată de condiţiile climatice a anului
curent cît şi a celui precedent.
În anii cînd arborii înfloresc şi fructifică abundent se consumă o cantitate considerabilă
de substanţe plastice se poate observa slăbirea activităţii cambiului şi formarea inelelor anule
mai înguste. La arborii influenţaţi de alte exemplare, slăbeşte alimentarea, se observă
inactivitatea cambiului deaceia inele anuale nu se depun. Uneori se pot forma doua inele
anuale în aceiaşi perioadă de vegetaţie aceasta se întîmplă în cazul cînd în timpul vegetaţiei
arborele pierde frunzişul dintr-un motiv sau altul, frunzişul restabilindu -se din mugurii
dorminzi. După apariţia noului frunziş se reactivează cambiul şi se depun inele anuale false
ce nu au margine bine determinată şi care în mai multe cazuri nu formează inelul complet.
Deoarece creşterea arborilor şi arbuştilor este diferită în diverse perioade a vieţii, în
scopuri practice au fost elaborate clasificări ce apreciază creşterea anuală în înălţime a
lăstarilor (lujerilor).
1.Specii cu creştere foarte rapidă (anual 2 m şi mai mult).
2.Specii repede crescătoare, anual 1 – 2 m.
3.Specii cu creştere moderată, anual 0,5 – 0,6 m.
4.Specii cu creştere lentă, anual mai puţin de 0,15m.
În grupele mai sus numite pot fi incluse convenţional următoarele specii:
Arbori
Cu creştere foarte rapidă: plopul negru, plopul piramidal, plopul canadian, plopul tremurător,
salcia albă, mesteacănul, salcîmul alb, glădiţa, arţarul american, arţarul arjintiu.
Cu creştere rapidă: nucul negru, frasinul, nucul comun, catalpa, agudul, platanul, arborele de
lalea, ulmul, stejarul roşu, laricele european, pinul silvestru, pinul strob, molidul, ginkgo.
Cu creştere moderată : velnişul, paltinul de cîmp, jugastrul, stejarul, gorunul, carpenul, teiul
cu frunza mică, teiul cu frunza mare, teiul arjintiu, tuia, molidul înţepător, ienupărul de
Virginia.
Cu creştere lentă: părul, mărul pădureţ, părul arjintiu, stejarul de plută, magnolia, pinul
siberian, biota.
Cu creştere foarte lentă: merişorul (cimişir), tisa.
Arbuşti
Cu creştere foarte rapidă: salcîmul galben,(caragana), salcîmul mic, socul negru, socul roşu,
iasomia, forsiţia, cătina roşie, taula (diverse specii).
Cu creştere rapidă: alunul, caprifoiul tătăresc, sălcioara, arţarul tătăresc, salba moale, călinul,
sînjerul, salcîmul galben (Laburnum), coacăza arjintie.
Cu creştere moderată: scumpia, liliacul, gutuiul japonez, jneapănul.

16
Cu creştere lentă: cornul, lemnul cîinesc, cătina albă, mahonia, ienupărul comun, cetina de
neji.
4.3 Ritmica anuală
Plantele lemnoase din zona temperată în fiecare an suportă slăbirea sau oprirea relativă a
procesului de creştere apoi reactivarea lui. Acastă alternare a perioadei active şi latente
determină ritmica anuală provocată de schimbările climatice, tempratură, durata zilei,
umeditatea solului etc. În rezultatul acomodării la schimbarea condiţiilor de creştere plantele
lemnoase şi-au format un anumit ritm care le permite să evite condiţiile nefavorabile din
perioada rece a anului.
Perioada de vegetaţie a arborilor şi arbuştilor începe primăvara după o oarecare încălzire a
solului cînd sistemul radicular poate absorbi umezeala din sol. În această perioadă se
dezvoltă o presiune destul de înaltă în rădăcini (1,5 – 2 atmosfere) după care începe circulaţia
sevei brute, care la multe specii se numeşte plîngere (mesteacăn, arţar, stejar, arin, frasin,
fag). Aceasta constă din eliminarea prin rănile formate a sevei ce conţine o cantitate
considerabilă de zahăr(la fag circa 1%, la arţar 3,5%). Eliminarea sevei se sfîrşeşte după
desfacerea frunzelor. Pentru speciile care nu au „plîns” e caracteristică ridicarea umedităţii
lemnului. La începutul cirulaţiei sevei, de la rădăcină spre muguri, substanţele organice
depuse în lemn trec în stare solubilă, după formarea frunzelor începe activitatea lor
fotosintetică, în acelaşi timp îşi reînnoeşte activitatea cambiul continuînd pînă în august
septembrie.
După terminarea activităţii meritemelor intercalare aparatul foliar îşi continuă activitatea
de asimilaţie şi transpiraţie la speciile foioase pînă la căderea frunzelor iar la cele cu frunze
persistente pînă la scăderea considerabilă a tempraturilor.
Pregăirea către căderea frunzelor începe cu schimbarea culorii lor în urma distrugerii
cloroplastelor. Cu acest procedeu se termină vegetaţia anulă şi începe perioada latentă, care
durează de la 4 pînă la 6 luni. Există specii care pot trece uşor din starea latentă în starea
activă în caz că au condiţii favorabile de temperatură şi lumină (dracila, taula, liliacul,
iasomia, forziţia, unele specii de caprifoi).
Merii, mălinul, prăsazii, plopul, mesteacănul, coacăza, lemnul cîinesc, socul au o stare
latentă mai profundă care poate fi întreruptă în decembrie ianuarie. Stare latentă care poate fi
întreruptă numai de temperaturile pozitive de primăvară au arţarii, arinul, alunul, păducelul,
teiul, frasinul, ulmii, stejarii..
Din cele menţionate putem afirma că există specii de plante lemnoase ce pot trece la
perioada de vegetaţie mai de timpuriu însă condiţiile climatice nu permit. Aşa perioadă în
viaţa plantelor poartă denumirea de repaus condiţionat. Durata lui depinde de condiţiile
mediului. Starea latentă mai profundă cînd începutul vegetaţiei nu este determinat de
condiţiile climatice, dar e legat şi de starea fiziologică a plantelor e numit repaos profund.
La speciile din a doua grupă în celule, în perioada rece a anului, citoplazma se contractă
dezlipinduse de peretele celular. În aşa mod ţesuturile sunt protejate de îngheţul citoplasmei.
Pentru ca repaosul profund să se transforme în repaos condiţionat, planta trebuie să suporte
acţiunea temperaturilor joase negative şi pozitive.. Durata acţiunii este de la cîteva zile pînă
la 2 –3 luni. În natură aşa temperaturi există toamna şi primăvara cînd se produce trecerea de
la repaos la starea de vegetaţie.
Există diferite metode artificiale de trecere a plantelor din starea latentă în stare activă
(băi calde acţiuni mecanice, iluminare artificială, prelucrarea cu acizi, baze, fum etc.).
17
 4.4 Dezvoltarea plantelor lemnoase
Plantele lemnoase au o mare longevitate de viaţă şi parcurg concomitent cu creşterea lor şi
o dezvoltare progresivă care se referă la schimbările de ordin calitativ.
Pentru plantele lemnose se pot difetenţia convenţional patru etape de dezvoltare: 1.etapa
embrionară, 2.etapa tinereţii, 3.etapa maturităţii, 4. etapa bătrîneţii.
Etapa embrionară începe cu fecundarea celulei ou, care are loc pe planta mamă şi durează
pînă la completa dezvoltare a embrionului în sămînţă, cînd fiziologic embrionul e capabil să
germineze. La multe din speciile lemnoase această etapă durează un singur sezom de
vegetaţie, dar sunt şi excepţii, (la pin doi ani, la ienupăr 2-3 ani.
Etapa tinereţii are începutul cu germinarea seminţelor şi răsăririi plantulelor şi se sfîrşeşte
cu formarea organelor generative (flori, fructe). Durata acestei etape variază în dependenţă
de apartenenţa specifică, influienţa factorilor bioecologici. Anume la această etapă arborii
dispun de o vastă plasticitate şi capacitate de adaptare, iar speciile cu proprietăţi de lăstărire
şi drajonare au cele mai mari posibilităţi de regenerare în această perioadă. La etapa tinereţii,
la arbori se pot diviza următoarele faze de dezvoltare: faza de plantulă - care durează de la
răsărire pînă la sfîrşitul primului sezon de vegetaţie . Plantulele consumă iniţial rezervele din
endospermul seminţelor ori din cotilidoane, apoi trec la nutriţia autotrofă. În acest timp se
formează structura primară a organelor, se trece la structura secundară, se produce
lemnificarea celulelor după care urmează repaosul vegetativ. Faza dezvoltării individuale -
începe în al doilea an de viaţă şi durează pînă la începutul formării organelor generative
(prima fructificare).
Etapa maturităţii este cea mai de lungă durată şi continuă de la trecerea arborilor la
fructificare pînă la îceperea starii de depresiune, cînd fructifică dar nu lăstăresc, formînd
lemn de calitate superioară. În această perioadă plasticitatea şi adaptibilitatea lor la condiţiile
de mediu slăbesc.
Etapa bătrîneţei începe cînd arborii întră în depresiune, cantitatea de biomasă acumulată
prin creştere se reduce, scade calitatea lemnului format, se constată putrezirea crăcilor şi
rădăcinilor, formarea scorburilor.

5. Fenologia

Cuvîntul fenologie provine de la grecescul „phainomai „- fenomen şi „logos”- ştiinţă

adica ştiinţa despre fenomene. Studierea proceselor sezoniere şi legităţilor ce reese din
fenomenele petrecute în natură în dependenţă de condiţiile mediului au o mare importanţă
ştiinţifică şi practică. Metoda de bază a cercetărilor fenologice este înregistrarea termenilor
petrecerii diferitor fenomene sezoniere. Cercetările fazelor de dezvoltare se petrec într-un
anumit loc. Cercetări similare se pot petrece paralel şi în alte puncte pentru a fi comparate.
Pentru speciile lemnoase sunt importanţi termenii însemânţării şi plantării puieţilor,
termenul înfloririi.
Studiind fazele de dezvoltare a plantelor lemnoase şi procesele ce au loc concomitent cu ele,
de ezemplu depunerea poantelor de vătămători, apariţia omizilor, dezvoltarea micozelor etc.
E posibil de a planifica metodele de combatere a bolilor şi vătămătorilor. Cunoaşterea
perioadei fazelor fenologice permite stabilirea perioadei favorabile pentru îndeplinirea
lucrărilor de amenajare.

18
Cercetările fenologice sunt importante pentru studierea diferitor forme de specii lemnoase
mai ales cele ce au interes ornamental şi penru plantări ce asigură decorativitate maximă în
toată perioada anului calendaristic prin combinarea speciilor cu frunziş persistent, caduc şi
înflorire abundentă.
Schimbările sezoniere în creşterea şi dezvoltarea speciilor forestiere sunt determinate de
dinamica temperaturii aierului, solului, precipitaţiilor atmosferice, amplituda temperaturilor
pozitive şi negative într-o anumită perioadă de timp etc. Pentu a stabili periodicitatea
schimbărilor şi durata lor se efectuiază cercetări fenologice, pentru speciile lemnoase existînd
următoarele faze :
- circulaţia sevei
- trezirea mugurilor
- începutul creşterii lujerilor,
- începutul înfrunzirii,
- sfîrşitul înfrunzirii,
- apariţia mugurilor floriferi,
- începutul înfloririi,
- înflorirea în masă,
-sfîrşitul înfloririi,
- începutul creşterii fructelor,
- sfîrşitul creşterii fructelor,
- începutul coacerii seminţelor,
- coacerea în masă a seminţelor,
-sfîrşitul coacerii seminţelor,
-începutul căderii seminţelor,
-căderea completă a seminţelor,
-formarea mugurilor noi,
-începutul îngălbenirii frunzelor,
-îngălbenirea completă a frunzelor,
-începutul căderii frunzelor,
-căderea completă a frunzelor.
Observaţiile fenologice petrecute o perioadă îndelungată de timp permit de a alcătui
calendarul speciilor lemnoase din anumite regiuni geografice pentru a fi folosite în scopuri
practice.

6.Longevitatea plantelor lemnoase

Datorită proprietăţilor sale biologice, arborii şi arbuştii în fiecare an îşi reînnoesc ciclul de
vegetaţie, formînd noi celule, ţesuturi, organe. În acelaşi timp ele îşi păstrează părţile care
deja au murit, dar îndeplinesc anumite funcţii fiziologice, necesare pentru întreg organismul.
Avînd o durată de viaţă limitată toate speciile trec prin etapele ce presupun tinereţea,
maturitatea, înbătrînirea treptată şi moartea naturălă. Durata totală a vieţii depinde de
înbătrînirea naturală în procesul dezvoltării ontogenetice, prezenţa factorilor naturali
favorabili: abiotici, biotici, antropici. După longevitate arborii şi arbuştii pot fi clasificaşi în 4
grupuri (Tabelul 1 )

Grupele de longevitate a plantelor lemnoase

19
 Tabelul 1
Grupa Durata vieţii (ani)
arbori arbuşti
I. foarte longevivi 500 şi mai mult 100 şi mai mult
II. longevivi 200 -500 50 –100
III. de longevitate 100 –200 25 –50
medie
IV. de longevitate pînă la 100 pînă la 25
mică

Slăbirea potenţialului vital al arborilor se explică prin scăderea funcţiilor ţesuturilor

embrionale, meristemelor apicale şi cambiului, la arborii bătrîni cu fiecare an se micşorează
numărul şi mărimea lujerilor, lăţimea inlelor anuale depuse.
Vîrsta plantelor lemnoase poate vi determinată după numărul de inele anuale de lemn
depuse ( nu este perfectă), după numărul de ramuri, la unele gimnosperme.

Specii lemnoase cu diferit grad de longevitate

Tabelul 2
Specia Longevitatea maximă(ani)
I.Foarte longevivi
Sequoia gigantica 5000
Cedru de Liban 3000
Tisa 3000
Castanul comestibil 800 – 2000
Stejarul pedunculat 800 –1200
Teiul cu frunza mare 800 – 1000
Pinul siberian 800 - 1000
Fagul 600 – 900
Platanul 600 – 800
Merişorul(cimişir) circa 600
Laricele 600
Pinul de Cremea 500 –600
Pinul silvestru 500 – 600
II. Longevivi
Teiul cu frunza mică 300- 400
Nucul comun 300 –400
Ulmul 300
Plopul alb 300
Frasinul comun 300
Părul 200 –300
Paltinul de munte ,Paltinul de cîmp 200 –300
20
 III.Cu longevitate medie
Glădiţa 200
Carpenul 200
Castanul porcesc 150 – 200
Arborele de lalea 150 –200
Jugastru 100 –150
Cireşul 100 –150
Agudul, mărul pădureţ 100 –150
IV.Cu longevitate mică
Salcia albă 80 –100
Plopul tremurător 80 – 100
Scoruşul de munte 60 –80
Arbuşti
I.Foarte longevivi
Biota orientală 100
Cornul 100
Ienupărul comun 100
II.Longevivi
Gutuiul japonez, salba moale 50
Lemnul cîinesc, călinul 50
Dîrmoxul, arţarul tătăresc 50
Sălcioara, liliacul, scumpia 50
Cetina de neji, jneapănul 50 –80
III. Cu longevitate medie
Socul negru 30 –50
Alunul 25 –30
Salcîmul galben(Laburnum) 25 –30
Coacăzul argintiu 25 –30
IV.Cu longevitate mică
Socul roşu, forsiţia, iasomia 20 –25
Salcîmul mic 15 –20
Cîrmîzul 15 –20
Taula(diverse specii) 15 –20

O mare influenţă asupra longevităţii plantelor lemnoase au condiţiile mediului. Foarte mult
reduc durata vieţii arborilor şi arbuştilor poluarea aerului cu praf, fum, gaze nocive,
înrăutăţirea regimului de aeraţie şi umezire a solului, în urma comprimării lui cu straturi
impermiabile pentru apă de beton, asfalt. Durata vieţii lor mai poate fi micşorată şi prin
afectare de insecte şi ciuperci. Acestea distrug liberul, cambiul, starturile tinere de lemn,
frunzişul provocînd uscarea arborilor. În unele cazuri arborii îmbătrănesc din cauza
schimbării condiţiilor de creştere. La arborii crescuţi în condiţii de arboret, prin efectuarea
tăierilor excesive din jurul lor, se schimbă condiţiile de iluminare, temperatură, mai puternică
este influienţa curenţilor de aer, ca urmare se măreşte transpiraţia. În acest caz sistemul
radicular nu e în stare să asigure coroana cu substanţe necesare, se usucă mugurii, frunzişul,
la unele specii se pot activa mugurii dorminzi.
21
 Înmulţirea speciilor lemnoase.
Înmulţirea generativă.

Principala sursă a înmulţiirii generative sunt seminţele.Pentru colectarea seminţelor sunt

necesari arbori maturi în arboret, pepeniere, grădini sau parcuri.
Pueţii crescuţi din material semincier local cresc şi se dezvoltă mai bine în comparaţie cu
cel din material semincier din alte regiuni geografice .
Pentru a primi material semincier calitativ arborii de pe care se colectează seminţele trebuie
să fie ne afectaţi de boli şi dăunători, sectoarele îngrijite, întroduse îngrăşeminte la baza
tulpinilor. O mare importanţă în alegerea sectorului semincier o au provenienţa plantelor,
productivitatea arborilor.
Epoca de colectare a seminţelor se determină în dependenţă de termenii coacerii şi de
proprietăţile biologice ale speciei.
Arborii şi arbuştii încep să fructifice la etapa maturităţii. Speciile repede-crescătoare sunt
mai precoce ca cele încetcrescătoare . Salcîmul alb începe să fructifice la 5-6 ani, stejarul
pedunculat la 12-14 ani. Arborii din arboretele naturale fructifică mai tîrziu decît în cele
artificiale. Fructificarea în masa la pinul silvestru în plantaţii naturale începe la 40-50 ani în
cele artificiale de la 10 ani, stejarul pedunculat natural fructifică de la 35-40 ani, artificial de
la 14 ani.
Colectarea seminţelor se efectuiază în dependenţă de tipul de fructe,cele cărnoase la
coacerea pericarpului,cele uscate cu puţin înaintea desfacerii. Există specii ce se colectează
înaintea coacerii coplete: la începutul înroşirii măcieşei, teiul la începutul brunificării
fructelor în acelaş timp seminţele nu se colectează prea devreme, deoarece au puterea de
germinare prea mică, iar plantele ce se dezvoltă au capacităţi vitale mai slabe.
Calitatea seminţelor depinde de condiţiile climaterice din perioada coacerii seminţelor .
Seminţele uşoare aşa ca la mesteceni, ulmi, plopi trebuie colectate la timp deoarece imediat
după coacere pot fi duse de vînt.
Pentru colectarea seminţelor e nevoie de pregătit ambalaj : coşuri, saci, folie de cort,
foarfece de grădină, căldări, butoae. Seminţele din conuri se extrag în camere speciale pentru
pini la 50 grade C, pentru molizi şi larice la 40-45 grade.
Seminţele la ulmul de cîmp, velniş se colectează la momentul îngălbenirii samarei şi se
usucă pe prelate 4-5 zile la loc ferit de soare. Seminţele de paltini se colectează şi imediat se
seamănă. Seminţele speciilor ce au fructe grele se colecteaza de la sol : stejar, fag, nuc,
castan, măr, cais, curcuduş şi altele. Fructele speciilor cu sîmburi (drupe) se pun în butoi apoi
se toarnă apă de 5-6 ori mai mult, se spală, seminţele rămase se usucă.
După pregătirea seminţelor este controlată puterea de germinare în condiţii de laborator.
În condiţii de cîmp mai reală este puterea de germinare la sol care de obicei este mai joasă
ca cea din condiţii de laborator. Determinarea puterii de germinare la sol e necesar de
efectuat pentru a putea calcula cantitatea de puieţi care vor putea fi căpătaţi în condiţii de
pepenieră.
Păstrarea seminţelor. Seminţele se păstrează în pungi de hîrtie groasă sau în borcane de
sticlă, seminţele de sîmburoase se pot păstra în amestec de nisip uscat în subsoluri, înainte de
păstrare seminţele sunt prelucrate chimic pentru a nu permite dezvoltarea dăunătorilor şi
bolilor. Durata păstrării poate fi de la 1 an pînă la 3 ani.
22
 Seminţele speciilor foioase sunt uscate pînă la o anumită umiditate (în % faţă de masă)
salcîmul alb şi galben 9-12%, salba rîioasă 9-10,ulmul de cîmp 5-7, glădiţa 10-11, paltinul de
cîmp, jugastrul, arţarul tătăresc, teiul pucios 10-12,cătina de rîu 10-14, sălcioara 10-
13,scumpia 8-10, scoruşul 9-10, mărul pădureţ 10-11. Procentul de germinare se determină în
labora-toare specializate.
Seminţele de răşinoase au regim de păstrare deosebit. După colectarea conurilor ele sunt
uscate şi păstrate în straturi mari , pînă la 0,5 m, în încăperi bine aerisite iar în perioada
păstrării se ventilează. Seminţele de gimnosperme sunt uscate pînă la 7-8 % şi să păstrează
în vase de sticlă închise ermetic (volumul pînă la 20-25litri), periodic se controlează starea
seminţelor ( culoarea, luciul).

Pregătire seminţelor pentru semănat

Seminţele prevăzute pentru semănat necesită o anumită pregătire deoa-rece trec prin o
perioadă de repaos care poate fi condiţionat sau fiziologic.
Seminţe cu repaos condiţionat au mesteacănul, stejatul, ulmii, molizii, pinul silvestru,
salcîmul alb ţi galben şi altele iar carpenul, teii, frasinul, salba, măceşul, paltinii, majoritatea
sîmburoaselor, mărul, părul au seminţe cu repaos fiziologic.
Cele mai răspîndite metode de pregătire a seminţelor pentru semănat sunt: stratificarea,
scarificarea, prelucrarea cu apă fierbinte, cu temperaruri joase (menţinerea în zăpadă),
prelucrarea cu preparate chimice şi radioactive.
Stratificarea se foloseşte pentru speciile ce au repaos fiziologic . Esenţa stratificării constă
în crearea condiţiilor pentru începutul germinării seminţelor. Acest procedeu se îndeplineşte
în încăperi specializate, în şanţuri reci sau calde, în zăpadă. Durata stratificării poate fi de la 1
la 8 luni. Ca substrat bun serveşte amestecul din părţi egale de nisip de rîu ţi turbă granulată
iar pentru stratificare se foloseşte 1 parte de nisip şi 3 părzi de acest amestec.
Stratificare se poate efectua în lăzi cu înălţimea 0,3 m, lăţimea 0,4m, lungimea 0,7m.
Încăperile în care se vor păstra lăzile trebuie să aibă temperatura constantă între 0 grade şi +5
gradeC. Seminţele cu perioada de repaos foarte îndelungată se păstrează 1-2 luni la
temperatura de -20 -22grade C apoi la 0 +5 gradeC.
Pentru grăbirea stratificării seminţele pot fi înmuiate în apâ pe 3-5 zile, apa schimbîndu-se
zilnic. Seminţele cu tegumentul mai tare ca la tei, scumpie, corn, măceş se pot înmuia şi 10
zile.
În perioada stratificării seminţele periodic (o dată la 10 zile) se umezesc pentru a menţine
umeditatea constantă. Temperatuta din depozit poate fi scăzută pe 2-3 zile pînă la -4grade.
Primăvara, cu 1-2 zile înainte de semănat seminţele se trec prin ciur pentru a le alege de
amestec, nu se permire uscarea seminţelor.
Cantităţile mari de seminţe pot fi stratificate în şanţuri în teren deschis. Şanţurile pot fi de
iarnă , reci în care seminţele pot să îngheţe sau calde în care seminţele nu înghiaţă şi de vară
în dependenţă de durata stratificării.
Şanţuriile trebuie să se situieze în locuri mai înalte, să nu se acumuleze apa , cu adîncimea şi
lăţimea de 0,5 m.
Pe fundul şanţului, pentru drenaj , pe suporturi de 20-25 cm se aştern scînduri, iar în centru ,
pentru aerate se montează mănunchuri de trestie cu diametrul de 30-40 cm. Apoi se toarnă
un strat de 5cm de nisip şi un strat de circa 0,5 m amestec de seminţe cu nisip şi turbă (ca în
23
primul caz) peste seminţe se pune un strat de scînduri apoi un strat de paie de 25 cm, în
perioada îngheţurilor puternice stratul de paie trebuie mărit pînă la 75 cm.
Seminţele ce au repaos îndelungat în perioada caldă se stratifică în şanţuri de vară cu
adîncimea de 0,3 m lăţimea 0,5 m, lungimea 5m.
Unele seminţe de conifere ca la pin silvestru, larice, caprifoi, agud se stratifică bine în
zăpadă în decurs de 1-4 luni pînă la semănatul de primăvară.
Scarificarea este ptocedeul de distrugere, zgîrîere a tegumentului seminţei pentru a grăbi
germinarea. Acest procedeu poate fi efectuat mecanic sau prin prelucrare cu acid apoi spălare
cu apă. Prelucrarea cu acid sulfuric concentrat poate fi petrecută la păducel, cîrmîz
(Symphoricarpus), bîrcoace (Cotoneaster).Prelucrarea se petrece 1-3 ore prin înmuiere apoi
se spală şi se pune la stratificare.
Prelucrarea cu apă fierbinte poate fi folosită la seminţele de salcîm alb, glădiţă, salcîm
japonez. Operaţiune se petrece în modul următor într-un vas- căldare sau butoi se toarnă
seminţe 1/3 din volum apoi peste ele se toarnă apă de 80-90 grade C se amestecă şi se lasă în
decurs de 1 zi, seminţele zvîntate se seamănă imediat.
Seminţele unor specii se pot înmuia şi în apă de temperatura camerei la pin şi molid 12
ore, larice 12-24, ulmi 3-4 ore,agud, cătină albă, mesteacăn 2-3 zile, nuc, castan 3-5 zile. În
cazul cînd înmuerea durează mai mult de 24 ore apa se schimbă zilnic. Temperatura în
încăpere la acest procedeu trebuie să fie 18-20 grade.
Un procedeu foarte eficient este prelucrarea înainte de semănat a se-minţelor cu soluţii
apoase de microelemente.

Epoca, normele şi procedeele de semănare.

Semănatul în pepeniere se poate efectua întreg anul.

Toamna sunt semănate speciile ce au nevoie de o perioadă lungă de stratificare:caisul, lemnul
cîinesc, părul pădureţ, caprifoiul, paltinul de cîmp, paltinul de munte, sălcioara, sîngerul,
coacăza albă, mărul pădureţ,gutuiul japonez, cătina albă, frasinul, mesteacănul,jugastrul,
carpenul, pinul silvestru,teiul, măceşul, scoruşul, nucul comun, nucul cenuşiu,
alunul,migdalul, cenuşarul, scumpia, salba, castanul. În această perioadă a anului seminţele
pot fi semănate fără stratificare, semănăturile fiind mai uniforme şi apar cu 10-15 zile mai
devreme ca în cazul semănatului de primăvară.
Pentru condiţiile noastre e mai convenabil semănatul de toamnă deoarece călduta de
primăvară afectează semănăturile şi plantele tinere.
Primăvara semănatul trebue petrecut în termeni cît mai scurţi pentru a folosi avantajos
rezerva de umezeală. Seminţele stratificate se încorporează în sol imediat după sustrajere din
depozit. Seminţele speciilor sensibile la îngheţuri ca salcîmul alb, glădiţa, molidul se vor
semăna cînd dispare pericolul îngheţurilor.
Vara se seamănă speciile a căror seminţe se coc devreme şi repede perd puterea de
jerminare: arinul, plopii, ulmii, arţarul argintiu agudul, caprifoiul tătăresc, salcîmul galben,,
coacăza arjintie. Semănatul se efectuiază imediat după colectare în sol umed.
Iarna pe zăpadă se seamănă mesteacănul.
Cantitatea de seminţe după masă, semănată pe un metru liniar sau la un hectar este norma
de semănare. În dependenţă de aceasta este desimea se-mănăturilor, cantitatea şi calitatea
acestor semănături. În cazul semănăturilor rare suprafaţa nu este raţional folosită iar în
24
semănăturile prea dese plantele cresc slabe şi etiolate, e necesară rărirea lor şi se cer braţe de
muncă.Norma de însămînţare depende de calitatea seminţelor, cînd calitatea e mai joasă e
necesar de mărit norma de însămînţare.
Norma de semănare se calculează după formula A = A1M/M1 unde A este norma de
semănat la ha, A1 norma medie calculată după tabelă, M masa 1000 de seminţe, M1 masa
lor medie.
În pepeniere se foloseşte semănatul în rînduri ce permite mecanizarea tuturor lucrărilor:
semănat, îngrijirea semănăturilor, întroducerea îngrăşămintelor, săparea materialului.
Rîndurile pot fi simple sau în bande apropiate pînă la 50-70 cm (pentru trecerea roţilor
mecanizmelor).
În pepenierele cu sprafeţe mici se practică semănatul bande mai înguste ele pot avea 2,3,4,
6,8 rînduri. În aceste cazuri se pot utiliza următoarele scheme 60-15-60, 70-20-35-70, 70-10-
35-10-25-70.
Adîncimea de încorporare a seminţelor în sol depinde de mărimea lor şi de structura a
solului. Seminţele mărunte sunt semănate la suprafaţă şi se acoperă cu un strat subţire de sol
de pădure sau turbă. Seminţele de conifere pin, molid, larice tue se încorporează la adîncimea
de 1,5-2 cm, salcîmul alb, părul, mărul, teiul, lemnul cîinesc, călinul, scumpia, măceşul 2-3
cm, stejarul, castanul porcesc, nucul comun la 10 cm.

Înmulţirea vegetativă
Esenţa înmulţirii vegetative constă în căpătarea din diverse părţi de plante - rădăcini,
tulpini, frunzea a noi plante cu caracterele celor paterne.
Vegetativ se înmulţesc plantele care nu formează seminţe (călin Bulgăre de zăpadă,
Hydrangea, trandafirii) sau speciile ce se înmulţesc anevoios prin seminţe(plopii, sălciile).
Eficiienţa înmulţirii vegetative mai constă în reducerea termenilor de căpătare a materialului
săditor de specii lemnoase.
Există cîteva moduri de înmulţire vegetativă: marcotaj, pui de rădăcină, divizarea tufelor,
butaşi şi altoi.
Înmulţirea prin marcote . Marcote sunt numiţi lăstari înrădăcinaţi ce nu au fost devizaţi de
planta mamă. Partea înrădăcinată se desparte de planta matură şi devine organizm
desinestătător. Înmulţirea prin marcote e des folosită la aşa plante ca : soiuri pitice măr, viţă
de vie, liliiac, trandafiri, forziţia şi altele. Înmulţirea naturală vegetativă prin marcote se
întîlneşte la tei, mesteacăn, scoruş, stejar pedunculat, molid, cetină de neji. Există cîteva
moduri de a forma marcote pe cale artificială.
a)formarea marcotelor în şanţuri , primăvara se aleg plante mature viguroase şi la distanţa
de 15-25 cm se sapă un şănţuleţ ( 10-15 cm adîncime) în care se prinde cu un ţăruş lăstarul
ales, apoi şanţul se umple cu sol din fecare lăstar se formează un nou individ. În cazul cînd
lăstarul e de o lungime mai mare ca la liane el poate fi prins în cîteva locuri, astfel primim
mai multe segmente înrădăcinate.
b)marcote orizontale , se pot forma cînd primăvara devreme lăstarii anuali sunt prinşi
radial, în brazde cu adîncimea de circa 2 cm în jurul plantei mamă şi se lasă pînă la
momentul formării noilor lăstari. Cînd lăstarii tineri vor atinge 10-12 cm se face muşuroirea
lor. Toamna , după căderea frunzelor sau primăvara, pînă la începutul circulaţiei sevei,
plantele tinere se transplantează la loc permanent.

25
b)marcote verticale, se formează prin muşuroirea înaltă a tufelor mame. Pentru muşuroire se
foloseşte sol fertil de pădure sau amestec de turbă cu sol ; muşuroirile se fac în cîteva
rînduri: prima cînd lăstarii ating 15-20 cm, următoarele peste 30 zile pînă cînd muşuroiul va
atinge 30 cm. Toamna fiecare lăstar formează sistem radicular propriu.
Înmulţire prin divizarea tufei metoda constă în desfacerea tufelor în părţi care să conţină
rădăcină şi tulpină. Se foloseşte mai ales la înmulţirea arbuştilor şi semiarbuştilor.
Înmulţirea prin drajoni se bazează pe proprietatea unor specii de plante de a forma muguri
pe rădăcini. Lăstarii crescuţi din aceşti muguri îşi for-mează rădăcină proprie şi se dezvoltă
bine. Drajonii se pot colecta toamna sau primăvara devreme, pentru aceasta se sapă lăstarul
cu o parte de rădăcină veche iar partea aeriană se scurtează pînă la 9-10 cm, ei pot fi plantaţi
la loc permanent sau în pepenieră pentru o ulterioară transplantare.
Drajonii se arată eficienţi în cazul înmulţirii arinului, plopului alb şi negru, mălinului,
liliiacului, salcîmului alb, zmeurei, vişinului etc.
Înmulţirea prin butaşi plantele lemnoase se pot înmulţi prin butaşi de tulpină şi rădăcină.
Una din cele mai răspîndite metode de înmulţire vegetative rămîne înmulţire prin butaşi
verzi. Acest tip de înmulţire poate fi îndeplinit în sere, cîmp deschis, răsadniţe.
Plantele de la care se colectează buteşii terbuie să fie tinere de aprocsi-mativ 5-10 ani.
Termenii în care se realizează alejerea butaşilor trebuie să fie optimali aceasta depinde de
condiţiile de umezeală, temperatură şi lemnificarea celulelor de pe lăstari. Butaşii formaţi din
lugeri prea tineri formează slab rădăcini şi mai repede putrezesc. Se folosesc numai lăstari
vegetativi. Sunt specii a căror înmulţire prin butaşi este anevoioasă aşa ca majoritatea
gimnospermelor, paltinilor, stejarului, teiului, mesteacănului şi altor. Pentru înradacinarea cu
succes a butaşilor aleşi e importantă lunjimea şi diametrul butaşului ei trebuie să aibă lunjime
optimală la 3-4 internoduri ( 8-10 cm) butaşul se confecţionează din partea de mijloc a
lăstarului, frunzele se taie în jumătate pentru a micşora evaporarea apei.
Tăetura pe butaş se face cu un cuţit ascuţit, cea de sus perpendicular pe osia butaşului,
deasupra mugurelui iar cea de jos, sub unghi în aşa fel ca mugurele să rămînă pe partea opusă
a tăeturii. Pînă la plantare butaşii se pun într-un vas cu apă unele specii se pot păstra mai
mult timp în turbă umedă sau în folie de polietilenă. Un procedeu ce stimulează formarea mai
intensă a rădăcinilor este provocarea unei despicături de circa 1 cm la baza butaşului în acest
fel dezgolindu-se o porţiune mai mare de cambiu ce aduce la formarea mai intensă a
rădăcinilor. Pentru plantarea butaşilor optimale sunt serele şi răsadniţele. Supstratul de
plantare se pregăteşte în modul următor:un strat de amestec de 10-15 cm din sol de pădure şi
nisip apoi 3-5 cm nisip bine spălat. Butaşii se plantează la adîncimea de 1-1,5 cm la distanţa
de 2-4 cm iar în rînduri 6-10 cm supstratul trebue bine presat iar frunza de jos rămîne la
suprafaţă ,după plantare butaşii se stropesc în get slab şi se iau măsuri pentru umbrire
( rogojini, prelate) în perioada de înrădăcinare răsadniţele trebuie aerisite iar temperatura
optimală e de 20-25 grade C. Pentru speciile ce se înrădăcinează mai greu temperatura poate
fi cu 3-5 grade mai înaltă decît cea din afară. În decurs de 8-12 zile se formează rădăcinile,
simtomele principale sunt atunci cînd mugurii din vîrf ” se pornesc” în creştere. Îngrigirea
ulterioară constă în afînarea solului, udare şi plivitul buruenilor.
Înmulţirea prin lugeri lemnificaţi Pentru pregătirea acestui tip de butaşi se folosesc lugeri
bine lemnificaţi de un an sau doi ani uneori şi mai mari mai ales în cazul înmulţirii plopilor şi
a sălciilor. Butaşii lemnificaţi se folosesc la înmulţirea vegetativă în cîmp deschis, pot avea
lunjimea de 20-30 cm. Penru înrădăcinare directă pe malul rîurilor, lacurilor se
26
confecţionează butaşi cu vîrf ascuţit (ţăruşi) cu lunjimea de 1,5 m şi grosimea 5-7 cm.
Colectarea butaşilor se face toamna după căderea frunzelor sau primăvara devreme. Pentru
înverzirea localităţilor se recomandă de colectat butaşi de plop de pe exemplarele masculine.
Cel mai bine se înrădăcinează butaşii colectaţi din partea de jos a arborilor în acest scop e
raţional de folosit lugerii de la baza tulpinii sau de pe cioată. Lunjimea butaşilor poate fi la
plop 25-30 cm, la salcie 20-25 cm, diametrul 0,5-0,8 cm. Tăetura de sus se face deasupra
mugurelui cea dedesubt sub mugure. Butaşii pot fi păstraţi în subsol în nisip umed la
temperatura de 1-3 grade C.
Butaşii se pot sădi toamna şi primăvara în sol bine afînat (40-50cm), în rînduri pe schema
70-35-70, iar între plante la 20 cm la sădire butaşii se plantează sub un mic unghi iar solul se
presează bine la bază.
Prin butaşi de iarnă foarte eficient se pot înmulţi plopul, salcia, lămîiţa, cătina roşie,
spireile, forzitia, veighela, deitia, coacăza..
Înmulţirea prin butaşi altoiţi constă în transferarea unei părţi de plantă (altoi ) pe alta
( portaltoi). Ambele componente trebuie să fie sănătoase şi tinere..
Plantele din cîmp deschis se pot înmulţi prin altoire (oculare) în ochi dormind în iulie –
august. Lăstarii noi se vor forma în primăvara următoare.
Mugurii pentru altoit se detaşează de pe lugeri anuali. Lamina foliară se taie. Scutişorul-altoi
poate conţine un strat de scoarţă şi strat subţire de lemn sau poate fi fără lemn. Pe portaltoi se
taie scoarţa în formă de T , în tăietură sub scoarţă se montează scutişorul, mugurele rămînînd
în afară şi imediat se leagă. Concreştere altoiului se verifică peste 10-15 zile. Toamna
plantele altoite se muşuroiesc la înălţimea de 13-15 cm. Primăvara devreme pămîntul se
îndepărtează, legătura se scoate şi portaltoiul se taie la 4-5 cm mai sus de locul altoit.
Altoirea pri ochi se poate efectua şi primăvara devre-me.
Altoirea trandafirilor se face pe măceş. Altoirea se face di a treeia decadă a lui iulie pînă
în prima decadă a lui septembrie prin două moduri: în cole-tul portaltoiului (în cazul
formelor arbustive) sau în braţ de măceş la înălţimea de 0;4-2 m (pentru formele cu tulpină
înaltă). Plantaţia de măceş se udă abundent cu 2-3 zile înainte de altoire, înainte de altoire se
curăţă coletul de ramuri şi tulpina pînă la 10 cm. Pe colet se face o tăietură în for-mă de T şi
se detaşează scoarţa. Mugurele altoi se pune fără lemn, se leagă cu panglică de polietilenă;
portaltoiul se muşuroeşte cu sol la înălţimea de 5 cm mai sus de altoi. După 12-15 zile se
controlează concreşterea altoiului cu portaltoiul la altoirile concrescute mugurele se măreşte
în volum iar peţiolul cade cu uşurinţă.
Altoirea prin butaşi sau în copulaţie se efectuiază în perioada de vegetaţie
Iar atoiul şi prtaltoiul trebuie să fie de aceiaşi grosime. Dar nu mai mult de 1.2 cm. Altoiul
trebuie să fie cu 2-3 muguri. Tăietutile pe altoi şi portaltoi se execută dintr-o singură mişcare
pentru a obţine o suprafaţă netedă cu lungimea de 2,5 pînă la 6 cm, în aşa fel ca în partea
opusă tăieturii să fie mugure vegetativ. Pentru o mai bună alipire a altoiului de portaltoi se
foloseşte copulaţia cu limbă aceasta se începe cu 1/3 mai jos de capătul ascuţit al suprafeţei
oblice şi se termină cu 1/3 mai sus de baza lui. Locul altoiului se leagă.
Altoitul sub scoarţă se face primăvara devreme şi constă în depărtarea scoarţei de la lemn.
Acastă metodă de altoire este rapidă şi dă un mare procent de altoiuri. Butaşii se pregătesc în
perioada de repaos şi se păstrează în beci; pentru a produce altoirea scoarţa de la portaltoi se
desprinde de lemn şi în orificiu se întroduce altoiul ascuţit la vîrf în aşa mod ca să se
suprapună meristemele (cambiile)
27
 Mai există şi alte moduri de altoire care sunt răspîndite mai mult în pomicultură.

Influienţa factorilor de mediului în dezvoltarea plantelor lemnoase.

Condiţiile mediului au o influienţă majoră la creşterea şi dezvoltarea plantelor lemnoase.

Aspectul exterior, dimensiunile, longevitatea, capacitatea de fructificare depind, în mare
măsură, de factorii externi. Organismul plantei şi ciclul ei de dezvoltare se formează sub
influienţa unui şir de factori ai mediului din care numai unii pot avea influienţă decisivă în
formarea habitusului şi a desfăşurării proceselor fizioloice.
Arborii şi arbuştii, fiind organisme vegetale cu fizinomie şi structură proprie, bine
constituite în aspect morfologic nu pot fi analizaţi numai din acest punct de vedere, deoarece
ei reprezintă sisteme biologice deschise, caracterizate prin schimbări permanente de
substanţe şi energie cu mediul. Ecosistemul forestier este format din elemente constituitive
ale atmosferei, solului, reliefului, asociaţii de plante şi animale care în raport cu plantele
lemnoase joacă rol de factori ecologici sau factori ai mediului de viaţă.
Factorii ecologici ce influienţează dezvoltarea speciilor lemnoase sunt foarte variaţi :
factori climatici (căldura, umiditatea, lumina, compoziţia aerului – oxigenul, bioxidul de
carbon, gazele industriale), deoarece schimbarea artificială aclimei la momentul actual pe
teritorii vaste e inposibilă, deaceia factorii climatici rămîn cei mai conservativi; curenţii de
aer, presiunea atmosferică; factori edafici (elementele minerale, humusul, apa, structura
solului, aciditatea, permiabilitatea); Factorii geomorfologici (altitudinea, expoziţia, panta,
configuraţia terenului); factorii biotici constituiţi din factori ai arboretului, subarboretului,
seminţişului, păturii vii, microflorei, micro – şi macrofaunei, factorul antropic.
O influienţă considerabilş o au factorii climatici. Ca reacţie la aceşti factori plantele şi-au
format adaptări pentru anumite condiţii: rezistenţă la frig şi căldură, secetă, surplus de
umezeală, durata zilei, gradul de iluminare.
Lumina
Lumina joacă un rol deosebit în viaţa tuturor plantelor, ea este necesară pentru efectuarea
fotosintezei, participă în procesele de formare a organelor, reglează creşterea lujerilor,
mugurilor, frunzelor, influenţează transpiraţia şi respiraţia.
După cerinţele faţă de lumină plantele lemnoase se deosebesc conside-rabil. Există specii
care cresc şi se dezvoltă numai la iluminare perfectă altele suportă umbrirea de diferit grad şi
la vîrste diferite.
Speciile lemnoase iubitoare de lumină se pot cunoaşte după corona lor ajurată, tulpini
înalte şi cu puţine ramificaţii. Acele specii ce suportă un anumit grad de umbrire au
28
coronament mai dens, frunziş abundent. Gradul de iluminare influenţează structura
anatomică a frunzelor. La speciile de umbră mai dezvoltat este ţesutul palisadic, iar cel
lacunos la speciile iubi-toare de lumină.
După gradul în care suportă umbrirea plantele lemnoase pot fi clasificate în următorul
mod :
I. Specii iubitoare de lumină
Arbori : glădiţa, salcămul alb, mesteacănul, laricele, pinul silvestru, frasinul, salcămul
japonez, agudul alb, arţarul american, nucul comun, plopul negru, plopul alb, plopul
tremurător, stejarul pedunculat, salcia albă, salcia plesnitoare, arborele de lalea, paltinul de
cîmp.
Arbuşti : cătina roşie, sălcioara, amorfa, laburnum, taula.

II. Specii ce suportă umbrire medie

Arbori : teiul argintiu, scoruşul de munte, părul, mălinul, castanul comestibil, pinul strob,
magnolia, arinul negru, arinul alb.
Arbuşti : salcîmul galben, păducelul, socul roşu, caprifoiul tătăresc, scumpia, iasomia,
arţarul tătăresc.
III. Specii rezistente la umbrire
Arbori : castanul porcesc, teiul cu frunza mică, teiul cu frunza mare, paltinul de munte,
jugastrul, carpenul, molidul, fagul, bradul, tisa.
Arbuşti : dărmoxul, salba răioasă, săngerul, alunul, lemnul cîinesc, salba moale, socul
negru, cimişirul.
Cerinţele plantelor faţă de condiţiile de iluminare variază în dependenţă de vîrstă şi
condiţiile mediului (fertilitatea solului, umiditate, temperatură, compoziţia aerului). Una şi
aceiaşi specie la o vîrstă mai mică poate fi mai rezistentă la umbrire decît la o vîrstă mai
inaintată.
Cunoscînd cerinţele speciilor forestiere faţă de condiţiile de iluminare se produc plantările
culturilor, se efectuiază lucrările de îngrijire.

Temperatura

Procesele fiziologice în plante au loc numai la anumiţi indici ai tempera-turii. Învelişul

vegetal al Pămîntului variază de la o vegetaţie abundentă în tropice şi subtropice pînă la una
foarte scundă în tundră şi pustiu. Fiecare specie de plantă îşi are minimul, optimul şi
maximul de temperatură la care se petrec anumite procese fiziologice. Concomitent cu
aceasta există specii ce au o proprietate de existenţă la amplitudă largă de temperaturi , de
exemplu pinul silvestru poate creşte la nordul arealului său de răspîndire la temperaturi foarte
scăzute, iar la sud rezistă la temperaturi de +40 – 50 grade C la umiditate moderată. Fiind un
factor de primă importanţă tempe-ratura , totuşi, nu influenţează aspectul morfologic al
plantei aşa ca apa sau lumina. Numai după aspectul plantei e greu de determinat în ce
condiţii de temperatură a crescut ea.
Cerinţele diferitor specii de plante faţă de temperatură sunt variate, la fel şi proprietăţile lor
de a suporta varierea ei de la indici minimimi pînă la cei maximi.
29
Schimbarea bruscă a temperaturii poate provoca deteriorări în dezvoltarea plantelor iar
uneori şi peirea lor. După rezistenţa la temperaturi joase plantele lemnoase ce se întîlnesc la
noi le putem grupa în următorul mod:
I. Foarte rezistente la ger (rezistă la temperaturi de –35* -50 C ) arbori:
mesteacăn, mold, larice siberian, plop tremurător, plop balzamifer, plop chinezesc;
arbuşti: păducel, soc roşu, caragana, sălcioară, jneapăn.
II . Rezistente la ger (rezistă la temperaturi de –25 –35 C)
arbori: molidul înţepător, salcia albă, ulmul de cîmp, velnişul, stejarul pedunculat, paltinul
de cîmp, arţarul tătăresc, arţarul american, teiul cu frunza mică, nucul comun, scoruşul de
munte,, pinul strob, mălinul, frasinul comun;
arbuşti: păducel,caprifoiul tătăresc, călinul, liliacul, tuia.
III. Cu rezistenţă moderată la ger (rezistentă la temperaturi de –15-22o C)
Arbori : salcîmul alb, fagul, glădiţa, carpenul comun, stejarul pufos, catalpa, castanul
porcesc, jugastrul, arţarul argintiu, teiul argintiu, teiul cu frunza mare, plopul negru, nucul
comun, nucul negru, molidul caucazian, pinul de Crimeea, salcîmul japonez, tisa, plopul
canadian, agudul alb.
Arbuşti : gutuiul japonez, lemnul cîinesc, dîrmoxul, sălcioara, scumpia, taule (majoritatea
speciilor), iasomia, macieşul.
IV. Puţin rezistente la frig
Chiparosul, platanul oriental, glicinia, iuca, trîmbiţa.
Rezistenţa speciilor lemnoase la frig e condiţionată de trăsăturile anato-mice, proprietăţile
morfologice şi fiziologice :
- prezenţa ţesuturilor protectoare ce micşorează influienţa îngheţului (scoarţă groasă,
strat pubescent, înveliş de smoală sau ceară);
- proprietatea de a suporta deshidratarea celulelor;
- intensitatea acumulării substanţelor de rezervă (zaharoze);
- concentraţia sucului celular.
Rezistenţa la temperaturile joase depinde şi de vîrsta plantelor. Plantele tinere sunt
afectate de îngheţuri mai des decît cele mature.
Pentru a suporta condiţiile nefavorabile e necesar ca planta să se pregătească pentru
această perioadă. În cazul cînd procesele fiziologice au decurs normal: s-a terminat creşterea
lugerilor, s-a produs lemnificarea şi suberificarea lor, s-au iniţiat mugurii terminali, a avut loc
căderea normală a frunzelor se produce „călirea” care permite plantelor să suporte
temperaturile scăzute.
Rezistenţa arborilor şi arbuştilor la frig depinde şi de intensitatea transpiraţiei. În perioada
de iarnă răşinoasele transpiră prin cetină şi lăstari, iar foiasele prin lăstari pierzînd o cantitate
considerabilă de umezeală, restabilirea cantităţii optime de apă nu e posibilă din cauza că
rădăcinile în această perioadă a anului sunt inactive.
Temperaturile înalte pot provoca uscarea sau coagularea citoplasmei. La specii diferse şi
la vîrste diferite limita cea mai înaltă a temperaturii diferă substanţial. Majoritatea speciilor
lemnoase au un potenţial de supravieţuire la temperaturi maxime de circa +35o+40oC mai rar
+50oC. Mai eficient suportă temperaturile ridicate plantele ce conţin mai puţină apă (mai ales
seminţele şi sporii) şi cele în stare latentă (bulbifere, speciile de pustiu). Transpiraţia, este de
asemenea un mijloc de deminuare a temperaturii în condiţiile de arşiţă. Acumularea în celule
a mai multor substanţe de rezervă aprofundează rezistenţa citplasmei la coagulare.
30
 Umiditatea ca factor ecologic

Fără o cantitate optimală de umedeitate în sol şi o anumită umeditate a aeirului nu este

posibilă dezvoltarea normală a plantelor. Apa are importanţă pentru plante deoarece susţine
majoritatea funcţiilor lor vitale. Ea este component a celulei, material pentru fotosinteză,
solvent al substanţelor minerale, serveşte la transpiraţie, influienţează formarea habitusului
plantelor şi ilustrează condiţiile regimului de apă. Apa mai este şi un factor de răspîndire
zonală a vegetaţiei.
Sursele principale de apă sunt precipitaţiile atmosferice şi apele freatice în acelaşi timp o
mare importanţă o are şi umeditatea aerului, cea optimală pentru plante fiind de 70-80%.
Scăderea umidităţii aerului provoacă ofilirea plantelor, micşorarea intensităţii fotosintezei, iar
menţinerea umedităţii scăzute o perioadă mai îndelungată poate provoca pieirea plantelor.
Acumularea apei în diferite cantităţi sau insuficienţa ei a format la plante, în procesul
evoluţiei o serie de acomodări, ce se evidenţiază în structura morfologică şi anatomică a
organelor vegetative, petrecerea proceselor fiziologice.
După exigenţele sale faţă de umeditate plantele pot fi divizate în : higrofile (cu cerinţe
maxime faţă de umezeală); mezofile (cu cerinţe medii); xerofile (cu cerinţe minime).
Higrofile : salcia (majoritatea speciilor), plopul tremurător, arinul negru;
Mezofile : mesteacănul, fagul, ulmul, paltinul de munte, paltinul de cîmp, teiul cu frunza
mică, teiul cu frunza mare, magnolia, scoruşul de munte, frasinul, molidul, bradul, tisa, tuia;
Xerofile : gutuiul japonez, salcămul alb, amorfa, lemnul cîinesc, păducelul, glădiţa,
carpenul, stejarul pedunculat, gorunul, dîrmoxul, jugastrul, arţarul tătăresc, arţarul american,
cornul, teiul argintu, sălcioara, liliacul, scumpia, salcămul japonez, biota, molidul înţepător,
cetina de negi, pinul silvestru, pinul de Crimeea.
Unele din speciile lemnoase pot suporta o anumită perioadă de timp inundare rădăcinilor:
- circa 80 zile – salcia plesnitoare, răchita, salcia cu frunza de piersic;
- circa 60 zile – salcia albă, arinul negru;
- circa 40 zile – plopul alb, plopul negru, mălinul;
- circa 30 zile – velnişul, plopul tremutător;
- circa 20 zile – amorfa, stejarul pedunculat, frasinul de Pensilvania;
- circa 15 zile – molidul, paltinul de cîmp, teiul cu frunza mică, frasinul.
Plantele ce cresc în mlaştinile de turbă se numesc ocsilofite. Aceste plante au proprietatea
de a forma rădăcini adventive pe măsura acumulării stratului de turbă: mesteacănul pitic,
pinul silvestu.

Solul ca factor (edafic) de viaţă

Solul este sursa ce alimentează plantele cu substanţe minerale. Componenţa chimică şi

fizică a solului determină varietaea specifică a plantelor, gradul de dezvoltare în condiţii
climaterice concrete.
Există specii lemnoase ce capătă o creştere şi dezvoltare maximă doar pe soluri foarte
fertile, altele cresc normal şi pe cele sărace în substanţe organice şi minerale.
După exigenţele sale faţă de fertilitatea solului plantele lemnoase pot fi clasificate în
următorul mod :
31
I. Foarte exigente (eutrofe) – ce au o dezvoltare optimală numai pe soluri foarte
fertile bogate în substanţe minerale şi humus : fagul, carpenul, stejarul pedunculat,
ulmul, jugastrul, paltinul de cîmp, teiul, bradul, arinul negru, frasinul.
II. Cu exigenţă medie faţă de fertilitatea solului (mezotrofe), care pot creşte pe soluri
nisipoase mai sărace şi soluri podzolice : molidul, zada, arţarul american, plopul
tremurător, stejarul roşu, gorunul, castanul comestibil.
III. Cu exigenţă minimă faţă de fertilitatea solului (oligotrofe) : salcîmul alb, salcîmul
galben, mesteacănul, cătina roşie, drobiţa, sălciile, sălcioara, ienupărul comun,
jneapănul, pinul silvestru, plopul alb, plopul negru, agudul.
Există specii de plante, care datorită proprietăţii sale de a asimila azotul din atmosferă
cu ajutorul bacteriilor azotficsatoare cresc şi pe soluri mai sărace îmbunătăţind
concomitent fertilitatea lor. Acestea sunt în special speciile din familia Fabacee şi altele
ca arinul alb, sălcioara, cătina albă.
Dezvoltarea plantelor lemnoase este afectată de mai mulţi factori ce ţin de componenţa
chimică şi fizică a solului : concentraţia clorurii de sodiu, aciditatea (pH), concentraţia
clorurii de calciu, densitatea, temperatura, umeditatea, aerarea, conţinutul
microorganismelor şi masei organice.

Compoziţia aerului

Pentru dezvoltarea optimală a plantelor e nevoie de O2 şi CO2 care participă primul la

respiraţie, iar al doilea în procesul de sintetizare a substanţelor organice. De obicei
plantele primesc aceste substanţe în cantităţi minimale, doar pe solurile cu aeraţie mică
(înmlăştinite sau înţelenite) pot fi afectate de insuficienţă de O2 pentru respiraţia
rădăcinilor, de aceea în aceste condiţii plantele dezvoltă un sistem radicular superficial.
În componenţa aerului din oraşele industrializate pot fi compuşi nocivi pentru plante :
dioxidul de sulf, clor. Aceste gaze produc necrozarea organelor vegeta-tive, în special a
frunzelor. Negativ influienţează sistemul foliar cenuşa, praful ce acoperă stomatele în aşa
mod împiedicănd respiraţia şi încetinind procesul de fotosinteză, în rezultatul iluminării
insuficiente a suprafeţei foliare.
Conform unor cercetări, rezistenţa plantelor la impurificările aerului depinde de
structura anatomică a frunzelor : ţesut protector bine dezvoltat cu ceară, cuticulă, ţesut
palisadic dens şi lacunos bine dezvoltat.
Multe din speciile lemnoase au proprietatea de regenerare, în cazul unor afectări din
cauza poluării (Tabelul 3).
Tabelul 3
Specii rezistente la poluarea aerului cu fum
Denumirea speciei Proprietatea de regenerare*
Socul roşu mare
Caprifoi mare
Arţar american mare
Mahonia mare
Plopul canadian mare
Cetină de negi mică
Ienupărul de Virginia mică
32
 Salcămul alb mare
Amorfa mare
Viţa sălbatică mare
Cătina de garduri mare
Iasomia mare
Salcia mare
Măcieşul mare
Coacăza neagră mare
Taula mare
Plopul balzamifer mare
Plopul negru (piramidal) mare
Ulmul medie
Sîngerul medie
Caprifoiul tătăresc medie
Salcia plesnitoare medie
Mălinul medie
Frasinul american medie
Salba moale mică
Dîrmoxul mică
Molidul înţepător mică
*
proprietatea de regenerare : mare -regenerarea organelor vegetative în decurs de 4-6
săptămîni, medie - 6-9 săptămîni, mică – 9-12 săptămîni.

INFLUIENŢA PLANTELOR LEMNOASE ASUPRA MEDIULUI

Plantele lemnoase sunt dependente de condiţiile mediului, deoarece, datorită lor se

produce selectare, modificarea, adaptarea lor. Concomitent arborii şi arbuştii influienţează
mediul producînd schimbări de ordin secundar.
Plantaţiile forestiere influienţează efectul factorilor climatici : (temperatura, umeditatea
aerului, cantitatea de precipitaţii, puterea vîntului); procesele de formare a solului (structura,
componenţa chimică, microflora, regimul de apă, regimul apelor freatice); protejează solul de
eroziunea apei şi vîntului.
O mare importanţă au plantele lemnoase ca factor curativ (îmbunătăţirea componenţei
aerului atmosferic, nimicirea bacteriilor patogene, protejarea de praf, zgomot, realizarea stării
de confort fizic).
La efectuarea plantaţiilor cu suprafeţe mari (păduri, parcuri, grădini-parc) speciile
forestiere influienţează divers structura solului din cauza dezvoltării neuniforme a sistemului
radicular, compoenţei chimice a frunzişului. Descompunerea frunzişului de conifere
provoacă acidularea solului, frunzişul de nuci, stejari, mesteceni conţine variate substanţe
tanante. Înfluienţează pozitiv fertilitatea solului salcămul alb, salcămul galben, mesteacănul,
33
fagul, carpenul, ulmul, arţarii, alunul, arinul alb şi negru, scoruşul, măcieşul, zada, pinul
silvestru, pinul de Crimeea, speciile azotofixatoare, sălcioara.
O proprietatea pozitivă a speciilor lemnoase este fixarea solului cu ajutorul sistemului
radicular. O mare eficienţă în această direcţie au speciile ce formează sistem radicular
viguros şi au proprietăţi mari de drajonare.
Arbori şi arbuşti cu proprietăţi de drajonare
Specii mezotrofe
Vişinul-Cerasus vulgaris Mill.
Mălinul-Padus racemosa Gilib.
Jugastrul-Acer campestre L.
Arinul alb-Alnus incana (L.)
Plopul tremurător-Populus tremula L.
Plopul alb-Populus alba L.
Gutuiul japonez-Chaenomeles japonica Lindl.
Amorfa- Amorpha fruticosa L.
Salba rîioasă- Evonymus verrucosa scop.
Genista- Genista tinctoria L.
Cruşin- Frangula alnus Mill.
Alun- Coryllus avelana L.
Sălcioara- Elaeagnus argentea Pursh.
Cătina albă- Hippophae rhamnoides L.
Sînger- Cornus sanguinea L.
Cununiţa- Spirea chamaedryfolia L.
Clocotiş- Staphylea pinata L.
Măcieş- toate speciile
Specii pentru soluri xerotrofe
Gutui- Cydonia oblonga Mill.
Salcîm alb- Robinia pseudoacacia L.
Curcuduş- Prunus divaricata Ledeb.
Păr argintiu- Pyrus salicifolia Pall.
Moşmon- Mespilus germanica L.
Cătina de garduri- Lycium barbarum L.
Amelanhier- Amelanchier (toate speciile)
Cornul- Cornus mas L.
Spartium- Spartium (toate speciile)
Migdalul pitic- Amygdalus nana L.
Băşicoasa- Colytea arborescens L.
Liliacul- Syringa vulgaris L.
Taula- Spiraea media Fr. Schmidt.
Oţetarul- Rhus glabra L.
Cătina roşie- Tamarix (toate speciile)
Porumbarul- Prunus spinosa L.
Cetina de negi- Juniperus sabina L. (formează marcote naturale)

34
 Răspîndirea plantelor lemnoase

Răspîndirea neuniformă a vegetaţiei se datorează asigurării neuniforme a suprafeţei

pămîntului cu lumină, căldură, umezeală, diferite condiţii edafice şi orografice. Concomitent
cu speciile cu o vastă răspăndire există speci endeme (cu răspîndire locală) altele răspîndite
în limitele unei regiuni geografice (Carpaţi, Caucaz, Orientul îndepărtat etc).
Toate speciile lemnoase, indiferent de gradul de răspîndire, cresc pe un anumit teritoriu
care este numit arealul speciei, el poate fi artificial sau natural. Arealul natural al plantelor se
formează în rezultatul răspîndirii naturale, iar graniţele lui sunt determinate de relaţiile
plantelor cu factorii mediului şi rapiditatea răspîndirii lor.
Arealul artificial se găseşte, de multe ori, în afara arealului natural. Ambele tipuri de areal nu
au o natură statică ele îşi schimbă graniţele lărgindu-se sau micşorăndu-se acest process
depinde de o serie întreagă de factori externi şi interni. Forma arealului este determinată de
modul în care se răspîndeşte planta. Germenii (fructe, seminţe, părţi vegetative) pot fi duşi de
vînt, apă, animale, om. Răspîndirea naturală se produce într-o perioadă foarte îndelungată,
treptat specia poate ocupa un teritoriu mai mare sau mai mic limitele căruia sunt determnate
de proprietăţile biologice ale speciei, condiţiile ecologice, existenţa factorior limitative
(munţi, ape, defileuri, boli sau dăunători).
În limitele arealului său fiecare specie ocupă un anumit teritoriu, iar suprafaţa lui nu este
neîntreruptă, există spaţii libere de aceşti indivizi. Răspîndirea speciei în interiorul arealului
depinde de cerinţele care le atribuie ea faţă de condiţiile de creştere. Plantele ce au amplitudă
ecologică mică sau plantele indicatoare, se întîlnesc în cadrul arealului numai în staţiuni
anumite (mlaştini, calcefili, calcefobi). În cazul cînd o specie este răspîndită de om arealul
artificial format poate fi situat departe de cel natural. De exemplu salcîmul alb este răspăndit
spontan în America de nord, în munţii Allegan, iar arealul artificial cuprinde Europa, Asia,
Africa de nord. Speciile lemnoase ce au arealuri comune, care se întind pe suprafeţe cu
condiţii ecologice diferite se diferenţiază în ecotipuri caracterizate prin adaptarea lor la
creştere în condiţii ecologice concrete (pin de pe soluri nisipoase, pin din mlaştini, pini de pe
soluri calcaroase). Ecotipurile de plante formate în anumite condiţii cu greu se adaptează la
noi condiţii sau pier. Pinul silvestru sudic plantat la nord suferă din cauza îngheţurilor şi
rămîne în urmă la creştere comparativ cu ecotipul de plantă nordic local.
În zilele noastre vegetaţia mai multor ţări constă nu numai din specii autohtone, care au
crescut acolo de mii de ani, dar şi a multor specii aduse prin diferite moduri şi care s-au
adaptat foarte bine în noile condiţiide vegetaţie.
Speciile care au fost aduse într-un loc sau altul şi s-au adaptat în noile condiţii dînd urmaşi
se numesc introducente iar procesul de transferare introducţie sau implimentare.

SISTEMATICA SPECIILOR LEMNOASE

Arborii şi arbuştii sunt plante superioare, ce au un tip de viaţă terestru.
Speciile, genurile, familiile plantelor lemnoase au trăsături şi origine comună prin
clasificarea plantelor se determină gradul de rudenie între ele. Plantele lemnoase aparţin la
două încrengături a lumii vegetale Gimnosperme şi Angiosperme, ele s-au acomodat cel mai
bine la condiţiile contemporane, cresc şi se dezvoltă normal, sunt reprezentate prin un număr
mare de specii ce au pondere hotărîtoare în învelişul vegetal al pămîntului.
35
 Încrengătura Gymnospermae
Încrengătura Gimnospermelor include exclusiv plante lemnoase : arbori şi arbuşti ei au
frunze persistente rar caduce (Ginkgo, Larix) în formă de ace, scvame sau solzi, uninerve. La
Ginkgo biloba frunzele sunt bilobate, la Cycas revoluta penat compuse sunt dispuse spiralat
sau în verticilii pe lăstari scurţi sau lungi. Florile sunt unisexuat monoice, rareori dioice
(Ginkgo, Tisa) fără înveliş floral, formează inflorescenţe amentiforme, cele feminine cu
numeroase carpele, cu ovule libere, descoperite încît polenul ajunge direct pe micropil.
Inflorescenţele în formă de conuri la confere sunt de diferite forme cu solzi lemnoşi sau
pieloşi sau seminţe neacoperite, uneori au înveliş cărnos fals (Tisa, Juniperus, Biota). În
lemn, scoarţă, frunză la gimnosperme se depozitează răşini. Embrionul la gimnosperme
poate avea 2-12 cotilidoane.
Pentru plantele gimnosperme e caracteristică reducerea generaţiei sexuate în comparaţie cu
pteridofitele. Toate speciile au provenienţă străveche.

Familia Ginkgoaceae Engl.

Genul Ginkgo L. în flora contemporană s-a păstrat o singură specie.

Ginkgo biloba L. – Arbore de dimensiuni mari pînă la 40 m înălţime, grosimea de 3-4 m.
În stare naturală se întîlneşte în munţii Chinei. La noi cele mai vechi exemplare cresc în
parcul din satul Mileşti, sectorul Nisporeni, judeţul Ungheni şi au vîrsta de circa 100 ani.
Tulpina este dreaptă cu ramificaţie verticilată. Scoarţa este în tinereţe cenuşiu-gălbuie cu
înaintarea în vîrstă formează ritidom cenuşiu închis cu crăpături largi. Coroana piramidală
are lugeri de două tipuri : lungi şi scurţi, cu cicatrici de la frunzele căzute. Muguri sunt
conici, alterni. Are frunze peţiolate, limbul de forma unui evantai cu nervaţiune dihotomică,
marginea bilobată. Înfloreşte în aprilie-mai, primăvara frunzele au o culoare verde deschis,
toamna galben intens, frunzele cad în octombrie.
Florile sunt unisexuat dioice, cele feminine sunt alcătuite din două carpele fiecare cu cîte
un ovul deschis, aşezate pe un peduncul lung. Florile masculine sunt în formă de amenţi
cilindrici, lungi, în grupuri de 6-8, se deschid în luna mai.
Seminţele sunt drupe false de formă lung pedunculate (galbulus), la început verzi, iar la
coacere galbene, au un sîmbure tare. Învelişul cărnos provine din modificarea straturilor
exterioare ale tegumentului ovulului. Fructele se coc anual, prin octombrie cînd învelişul
cărnos are un miros neplăcut. Miezul sîmburelui este comestibil. Fructele se seamănă toamna
îndată după coacere.
Ginkgo se înmulţeşte generativ prin seminţe şi vegetativ prin butaşi confecţionaţi cu
“călcîi”, din ramuri de un an, sau altoire , în placaj, se execută primăvara, pe puieţi obişnuiţi
din sămînţă sau butaşi. Arborele are în tinereţe o creştere înceată apoi destul de viguroasă.
Vîrsta maximă poate fi peste 1000 de ani.
La noi se cultivă ca plantă ornamentală, este specie iubitoare de căldură şi lumină, în
perioada secetelor îndelungate poate pierde frunzele şi vara. Rezistă la geruri de circa –28oC,
plantele tinere sunt mai puţin rezistente la tempera-turile scăzute.
Lemnul e uşor şi moale are culoare roşietic- gălbuie şi măduvă de culoare mai deschisă.
Ordinul Coniferales (Pinales)
Conifere

36
Acest ordin cuptinde un număr considerabil de specii lemnoase preţioase pentru împăduriri şi
amenajarea spaţiilor verzi. Ele se caracterizează prin ramificarea monopoidală, coroane
înguste, piramidale sau conice, rar turtite. Lemnul conţine traheide areolate,verticale şi cu
raze medulare lemnoase. Frunzele sunt aciforme sau în formă de solzi, se păstrează pe lugeri
mai mulţi ani, însă unele specii le pierd iarna. În scoarţă şi cetină se conţin răşini. Sunt plante
monoice sau dioice. Florile masculine sau femenine sunt grupate în conuleţe separate. Pe
membrana seminală se găsesc de la unu pînă la cîteva ovule. Numai la familia Taxaceae
ovulele se găsesc în vîrful lugerilor şi nu formează conuleţe. Embrionul are 2-15 cotilidoane.
Seminţele sunt înzestrate cu „aripioare”, numai la cîteva specii sunt fără.
În afară de produsul principal lemnul coniferele pot produce seminţe comestibile (Pinus
cembra, Pinus sibirica) răşina, scoarţa, frunzele sunt utilizate la extragerea substanţelor
tanante, farmaceutice sau alte preparate chimice.
Arborii şi arbuştii coniferi sunt utilizaţi la amenajarea spaţiilor verzi, deoarece posedînd
coroana verde şi de colorit variate produc efect estetic deosebit în parcuri şi grădini pe
parcursul întregului an.
Ordinul Taxales
Familia Taxaceae S.F.Gray
Această familie cuprinde arbori şi arbuşti aparţinînd la 5 genuri actuale.
La noi se întîlneşte o singură specie cu interes mai mult decorativ.
Taxus baccata L. – Arbore cu creştere înceată, dar care poate atinge o înălţime de 20 m şi
un diametru de 1,5 m. Cel mai des are forma unui arbust, deoarece vîrfurile plantelor tinere
sunt afectate de îngheţuri.
Tulpinile au o scoarţă netedă, roşietică care la exemplarele tinere se desprind în
straturi.Lemnul omogen, cu duramen brun-roşietic şi inele anuale foarte înguste. Ramurile
subţiri sunt dispuse verticilat, coroana fiind foarte densă cu multe vîrfuri, în special la
exemplarele bătrîne. Ramificarea este dihotomică sau pseudodiho-tomică. Lugerii şi tulpina
sunt acoperiţi de foarte mulţi muguri dorminzi, care la o iluminare şi temperatură respectivă
se pornesc în creştere, datorită acestei proprietăţi arborele suportă foarte bine formarea
coroanei (tunsul). Frunzele în formă de ace turtite au 2-3 cm lungime, 2mm lăţime, nu
conţin canale rezinifere, se păstrează circa 6-8 ani. În ele se conţin alcaloizi şi glicozide.
Planta este unisexuat dioică. Florle masculine se iniţiază din toamnă la baza lugerilor, sunt
de culoare galbenă, globulase, compuse din cîteva stamne înconjurate de solzi tunicaţi cu 6-8
antere. Florile femenine se iniţiază din toamnă, dar sunt aşezate solitar la vîrfurile lugerilor.
Înfloresc în mai. Fructele poartă denumirea de galbulus, sunt lungi, ovoide de circa 1 cm,
tegumentul lemnos este acoperit pînă aproape de vîrf cu un înveliş cărnos ce are o culoare
roşie-brumată şi este comestibil. Seminţele sunt de culoare brună alungite de circa 6-8 mm
lungime
Seminţele se coc în septembrie-octombrie. Se răspîndesc cu ajutorul păsărilor. Fructifică
anual şi forte abundent. Semănatul se produce toamna cu seminţe proaspăt culese, seminţele
posedă 2 cotilidoane. Se înmulţeşte şi vegetativ prin lăstari, butaşi, marcote.
Dintre conifere, tisa are cea mai înceată creştere, formînd inele anuale foarte înguste. Are o
longevitate înaltă de 2000-3000 ani. Lemnul şi frunzişul nu are răşini.
Tisa este originală din Europa, arealul întinzîndu-se de la Oceanul Atlantic pînă în sudul
Mării Caspice, ajunge în regiunile nordice ale Africii. Creşte spontan în Caucaz, Crimeea şi

37
în zona forestieră a Ucrainei, nu formează plantaţii pure. În Moldova se utilizează la
amenajarea spaţiilor verzi.
Tisa este o specie cu temperament de .lumină formînd coroană bogată, deasă, de culoare
întunecată vegetează şi sub masiv ,destul de bine dar are coroane mai rare şi puţin
compacte. Preferă climatul montan cu umeditatea atmosferică ridicată. Suferă uneori iarna
de geruri, care provoacă brunificarea frunzelor.
Poate fi utilizată la întărirea pantelor abrupte.
Famiia Pinaceae Lindl.
Cuprinde foarte multe specii lemnoase ce au o ramificare monopodială cu frunze aciforme
dispuse spiralat pe lugeri. Plantele ating dimensiuni foarte mari. Sunt plante monoice. Florile
masculine sunt înconjurate la bază de solzi dispuşi pe lugerii de doi ani. Pe axa centrală sunt
dispuse macrosporofilele una sterilă cărnoasă, a doua în formă de solz care cade odată cu
sămînţa. Embrionul are mai multe cotilidoane şi se găseşte în endospermul bogat în proteine
şi grăsimi. Semin-ţele se coc în primul, al doilea uneori al treilea an de la fecundare.
Germinaţia este epigee, plantulele avînd de la două la 15 cotiledoane.
Familia Pinaceae cuprinde specii de mare importanţă economică, care dau circa ¾ din
lemnul folosit pe scară industrială.
Familia enumeră nouă genuri. În tabelul 1 sunt expuse caracterele de bază a principalelor
genuri.
Tabelul 1

Lugeri alungiţi Lugeri alungiţi şi scurţi

Conurile la Conurile la coacere lăsate în jos, cad fără să se desfacă Genul
coacere în Bracteele nu Bracteele Conuri mici se Conurile se Abies
poziţie verticală, sunt superioaremai maturizează în maturizează în Mill.
se desfac la observate la mari ca cele primul an, al 2-lea, al 3- Genul
coacere coacere seminale cetina cade lea an. Cetina Abies
toamna se păstrează pe include
iarnă arbori
Brad-Abies Molid-Picea Duglas Larice Larix Pin-Pinus de talie
Pseudotzuga mare
cu
tulpină erectă, cu coroană pirami-dală, deasă, umbroasă. Crengile de la baza tulpinei cresc
foarte aproape de sol încît pot să se înrădăcineze (marcotare). Ramificarea este verticilată.
Sunt plante monoice. Tulpina e acoperită cu scoarţă netedă şi conţine pungi de răşină.
Lugerii sunt netezi cu muguri solzoşi, răşinoşi. Frunzele persistente se schimbă la 6-15 ani,
de formă acicular-lăţite, pe dos cu două dungi albe pe lungul liniilor de stomate. Marginile
frunzelor puţin sunt îndoite în jos, se situiază pe luger spiralat, la unele specii din cauza
răsucirii la bază au aspectul de pieptene. Acele uscate pot rămîne mai mult timp pe lujer, la
cădere lasă cicatrice netedă circulară (fără proeminenţe ca la molizi).
Mugurii floriferi masculi se situiază la subţioara acelor pe partea superioară a lujerilor din
anul trecut, fiecare cu două antere galbene sau roşietice. Conurile femele ovoidale se găsesc
concentrate spre vîrful coroanei, pe partea superioară a lujerilor din anul precedent, bractea
poate fi vizibilă (răsfrîntă sau îndreptată spre vîrful conului) sau ascunsă. La maturaţie solzii
cad odată cu seminţele, iar pe lujer rămîne numai axul. Seminţele mari triunghiulare cu pungi
38
de răşină pe tegument sunt strîns lipite de aripă. Embrionul are 4-5 cotilidoane. Puterea
germinativă se păstrează circa un an, iar procesul de germinaţie este redus.
În Moldova în mod spontan nu se întîlneşte nici o specie de brad.
În Carpaţi se întîlneşte spontan Abies alba Mill, iar dintre speciile exotice se mai utilizează
în înverzire A. concolor.
Abies alba – Mill (A. pectinata Lam.)
Arbore de talie înaltă cu înălţimea de 30-55 m şi grosimea de 1,5-3 m. Înrădăcinarea este
puternic pivotantă, cu timpul pivotul se pierde şi se formează rădăcini laterale. Tulpina este
dreaptă, cilindrică cu ramuri regulat verticilate dispuse orizontal. Scoarţa este de culoare
cenuşie-verzuie, se păstrează mult timp netedă, în tinereţe are pungi de răşină. Coroana este
regulat conică, deasă, la arborii bătrîni coroana devine aproape cilindrică, vîrful îşi slăbeşte
creşterea faţă de ramurile laterale şi se lăţeşte. Mugurii sunt mici, nerăşinoşi, ovoizi. Frunzele
au formă aciculară, liniar lăţite de 2-3 cm lungime şi 2-3 mm lăţime cu vîrful optuz sau
ştirbit, pe faţă verzi închise, pe dos cu două dungi albe, pe luger sunt dispuse spiralat. Au
peţiol scurt, răsucit spiralat. Acele se păstrează pe lujer mult timp după tăiere, fapt pentru
care brazii sunt mai buni ca pomi de iarnă decît molizii.
Conurile erecte, cilindrice de 10-20 cm lungime, cu diametrul de 3-5 cm brune-roşietice,
cu solzi lăţiţi şi rotungiţi în partea superioară şi treptat îngustaţi spre bază, cu pete de răşină,
iar bracteele mai lungi decît solzii, cu vîrful acuminat sunt răsfrînte peste solzii mai scurţi.
Seminţele mari de 7-9 mm lungime, triunghiulare, gălbui-brune, tegumentul conţine
răşini, aripa triunghiulară roşcat-gălbuie mai lungă decît lată este concres-cută cu sămînţa.
Capacitatea de germinare este scăzută circa 30-50% şi se micşo-rează rapid.
Maturaţia este în toamna primului an, în septembrie-octombrie, cînd solzii se împrăştie
odată cu seminţele pe lujer rămîne doar axul conului.
Maturitatea arborilor izolaţi începe de la 30 ani, iar în masiv la 60-70 ani.
Periodicitatea fructificării este la 2-3 ani .Creşterea este foarte înceată. La 10 ani rareori
depăşesc 1m înălţime, după 15-20 ani creşterea devine mai activă. Longevitatea ajunge la
700 ani.
Bradul este întîlnit în regiunile muntoase din părţile sudice ale Europei (Alpi, Apenini,
Carpaţi, Balcani) extinderea artificială a bradului este dificilă. Bradul are exigenţe înalte faţă
de condiţiile climatice, mai ales în tinereţe ,este afectat de geruri, vînturi reci, deaceia
regenerarea se produce mai efectiv sub masiv.
Abies concolor (Gord. Et. Glend.) Lindl - Brad argintiu
Mărimea este de 1, atinge 50 m înălţime în patria de origine. Coroana e piramida-lă,
formată din ramuri situate verticilat. Scoarţa este cenuşiu deschisă cu pungi de răşini
aromate. Acele pectinate neregulat, foarte lungi de 4-6 cm, curbate în sus cu numeroase
dungi albicioase pe ambele feţe ceea ce le dă o coloraţie generală verde-argintie mată. Acele
conţin răşini aromate.
Conurile cilindrice de 7- 12 cm şi 3-5 cm în diametru, verzui-roşcate cu bracteele ascunse
între solzi. Maturaţia seminţelor este în septembrie.
Este originar din părţile vestice ale Americii de Nord, din munţii Sierra Nevada şi Stîncoşi,
crescla 1800-3200 m altitudine. În tinereţe e sensibil la îngheţuri şi arşiţă la maturitate nu e
pretenţios faţă de sol şi secetă. La noi se cultivă rar în parcuri.
Genul Picea A. Dietr.

39
 Genul include circa 40 specii ce cuprind arbori de dimensiuni mari cu coroana piramidală,
ramificarea verticilată. Formează numai lujeri mari – macroblaste. Sunt arbori răspîndiţi în
regiunile reci şi temperate din emisfera nordică, pînă la limita arctică şi altitudională a
pădurilor.
Manifestă exigenţe mai reduse faţă de fertilitatea solului decît speciile de Abies. Molizii
sunt rezistenţi la ger, dar nu şi la secetă. Prezintă o valoare economică de primul ordin, au o
importanţă economică şi horticolă în zonele silvice.
Din numeroase specii numai 4 sunt spontane în Europa : P. excelsa, P. omorika, P.
orientalis, P. obovata.
În Carpaţi se întîlneşte spontan P. excelsa.(Lam) L.h., P. abies (L) Karst.-Molid, Brad
roşu.
Molidul este arbore de talie mare, atinge peste 30-40 m uneori 60 m înălţime şi circa 2 m
în diametru.
Înrădăcinarea trasantă din care cauză poate creşte pe soluri superficiale şi stîn-coase, unde
rădăcinile pătrund prin crăpături. Arborii crescuţi izolat din tinereţe manifestă rezistenţă
relativ ridicată la acţiunea mecanică a vîntului, deoarece sistemul radicular se dezvoltă
simetric, ramificaţiile pătrunzînd adînc prin fisurile rocii.
Are tulpina dreaptă, cilindrică, scoarţa este mai des de culoare roşcată, uneori este cenuţie
sau brună se desface în solzi de diferite forme.
Lemnul cu inele regulate, înguste şi fine, fără duramen evident, alb crescut în condiţii
speciale se cunoaşte sub denumirea de lemn de rezonanţă şi are importanţă în confecţionarea
instrumentelor muzicale este o excelentă materie primă pentru industria celulozei şi a hîrtiei.
Coroana îngustă, conică, spre deosebire de brad păstreză vîrful ascuţit pînă la vîrste
înaintate. Ramurile sunt dispuse în verticil şi au poziţii diferite. Coroana se păstrează mult
timp compactă şi deasă.
Lujerii de culoare brună-roşietică sau gălbuie-roşietică se recunosc după proeminenţele
lemnoase, după forma unor cicatrice uniforme, dispuse în spirală pe care se găsesc acele.
Mugurii sunt nerăşinoşi, cei terminali conici, iar cei laterali ovoizi.
Frunzele aciculare lungi de 1-2,5 cm, rigide brusc îngustate la vîrf ascuţite, rombice în
secţiune transversală cu 2-4 şiruri de stomate sunt dispuse spiralat, fiind îngrămădite pe
partea superioară a lujerului. Au durata de 5-7 ani, după uscare cade imediat, lăsînd pe lujeri
urmele perniţelor proeminente.
Florile sunt unisexuat-monoice, cele mascule sub formă de amenţi roşii-gălbui, sunt
răspîndiţi în toată coroana pe lujerii din anul precedent, cele femele sunt terminale, erecte,
alungit-cilindrice, roşii-purpurii sau galbene-verzui. Fructifică la 3-4 ani în condiţii normale.
Conurile au formă alungită de 10-15 cm lungime şi 4-5 cm în diametru, stau pendent. Sunt
compuse din numeroşi soli pieloşi, rotunzi la partea superioară şi cu vîrful triunghiar.
Bracteele sunt ascunse între solzi, lipite de baza solzului, seminţele de 4-5 mm lungime,
triunghiulare brune-închise, fără pungi de răşină şi cu o aripioară de 10-15 mm. Răspîndirea
seminţelor se produce după desfacerea solzilor la conurile mature. Conurile cad întregi
menţinîndu-se pe arbori pînă în toamna următoare. În urma semănării de primăvară răsar în
4-5 săptămîni. Germinaţia epigee plantula formează 4-5 cotilidoane.
Puieţii cresc încet în primii 3-5 ani. Longevitatea ajunge la circa 600 ani.
Molizii sunt originari din Europa. Arealul lor cuprinde Alpii, apoi atinge Scandinavia,
Finlanda, apoi dîn Caucaz şi spre Siberia.
40
 Molidul este specie de climă rece, umedă are un sezon de vegetaţie scurt. Secetele îl
influenţează negativ. Este pretenţios la lumină. Puieţii pot suporta o umbrire moderată la
vîrsta de peste 20-30 ani.
La amenajarea spaţiilor verzi poate fi folosit ca arbore ornamental şi în regiunile de cîmpie
pe soluri reavăne sau cu nivelul apelor freatice ridicat. Aici are o perioadă de viaţă mai scurtă
decît în zonele naturale.
Se întrebuinţează la formarea gardurilor vii, tunzîndu-se . La noi se plantează în masive cu
importanţă de protecţie antierozională, păduri parc. În regiunile de răspîndire naturală
molidul prezintă o serie de varietăţi şi forme ce se deosebesc după forma coroanelor,
culoarea scoarţei, culoarea conurilor, forma solzilor de pe conuri.
Molidul se obţine din sămînţă,butaşi în cazul obţinerii formelor decorative, altoire
deasemenea la obţinerea formelor decorative.
Picea pungens- Engelm. – Molid înţepător
Mărimea 1, atinge circa 50 m înălţime în stare naturală. Scoarţa cenuţie, lujerii viguroşi,
glabri gălbui-brun deschis.
Mugurii nerăşinoşi sunt cu vîrful solzilor răsfrînt. Acele au 2-3 cm, sunt rigide,
înţepătoare puţin recurbate, înghesuite în jurul lujerului, nu au miros.
Florile mascule roz-violaceae cu nuanţe galbene, cele femele roşii-carmin.
Conurile sunt cilindrice de 6-10 cm brune-deschise cu solzi subţiri, flexibili, romboidali,
ştirbiţi la vîrf. Se coc în august-septembrie. Există forme cu conuri verzi şi roşii.
Iniţial are creştere mai rapidă decît celelalte specii de molid, apoi intensitatea creşterii
slăbeşte.
Provine din munţii Stîncoşi ai Americii de Nord la altitudini de 1800-3300 m.
La noi se utilizează ca arbore ornamental este rezistent la fum, funigine, praf, ger, suportă
solurile umede. Poate creşte în regiunile de cîmpie.
Genul Larix Mill.
Genul cuprinde specii cu frunza căzătoare. Sunt plante monoice. Arbori cu coroana rară,
cu verticilii neregulate. Are lujeri scurţi şi lungi. Acele moi, liniare sunt inserate pe lujerii
mari spiralat iar pe cei scurţi, în smocuri. Pe lujeri se for-mează muguri anuali, din care în
anii următori se dezvoltă brahiplaste cu flori sau frunze. Florile sunt unisexuat-monoice.
Conurile sunt din solzi pieloşi, persistenţi. Maturaţia este anuală. Seminţele sunt mici,
aripate, fără pungi rezinifere. Lemnul conţine numeroase canale rezifere, este foarte durabil
şi foarte valoros.
Genul include circa 20 de specii. În Europa se întîlnesc două specii Larix decidua Mill.(L.
Europea Lam et. DC.) şi L. leptolipus.
L. decidua Mill.(L. europaea Lam. Et. DC)–Larice, Zadă - arbore de mărimea 1 atinge
înălţimea de 40-50 m mai rar pînă la 60 m, în diametru 1-1,5 m (2 m). Înrădăcinarea e
dezvoltată lateral, dar adîncită în sol. Tulpina dreaptă bine legată, dar cu unele deformări
(arcuire) din cauza fotoperio-dismului accentuat. Scoarţa este cenuşie, ritidomul gros format
de timpuriu se desprinde în plăci neregulate.
Lemnul este preţios cu duramen distinct, are culoarea frumoasă, este greu, elastic, durabil
în aer şi apă. Aceste calităţi rezultă din arboretele de altitudine. În staţiunile joase lemnul
devine moale şi afînat, rămînînd superior celui de fag.
Coroana conică, relativ îngustă este concentrată în partea superioară a tulpinii, în condiţii
de iluminare neuniformă se dezvoltă asimetric.
41
 Lujerii subţiri, pendenţi, gălbui, glabri, lujerii scurţi, negricioşi, au cîte un mugure terminal.
Acele de 1-3 cm lungime sunt izolate şi aşezate spiralat pe lujerii lungi şi grupate în fascicole
de 30-40 pe lujerii scurţi au culoarea verde deschis, toamna înainte de cădere devin galben-
portocalii, foarte decorative.
Fructifică în mod regulat de la vîrsta de 30 de ani (în masiv)cu periodicitatea 3-5 ani.
Florile masculine sunt amenţi gălbui, cele femele roşii-violacee. Conurile de 2-3 cm lungime,
scurt ovoide sau aproape sferice brune deschis sunt constituite din solzi rotungiţi, puţin
concavi, în tinereţe globulos pubescenţi şi din bractee scurte ascuţite, acoperite complect de
solzi, stau prinse pe un peduncul recurbat. Seminţele de 3-4 mm lungime sunt concrcute cu o
aripioară de 7-8 mm lungime, nu conţin pungi de răşină.
Laricele are creştere rapidă în tinereţe. La trei ani atinge circa 1 m. La 55-60 ani în condiţii
favorabile înălţimea medie atinge 28-30 m.
Laricele creşte natural în munţii Europei vestice şi centrale, mai ales în Alpii Occidentali ai
Franţei şi Elveţiei.
Pentru vegetaţie preferă soluri afînate, aerisite, structeurale, scheletice, care reţin bine apa.
Laricele se obţine din sămînţă, iar formele decorative prin altoire. Semănatul se execută
primăvara (aprilie-mai) cu sămînţa nestratificată. Umbrirea şi udarea sunt necesare la
început.
Laricele european prezintă mai multe rase geografice : Larice de Alpi, larice de Sudeţi,
larice de Polonia, larice de Carpaţi.
Genul Pinus L.
Se cunosc circa 120 specii de arbori şi arbuşti din emisfera nordică. Ele au o mare
importanţă în silvicultură deoarece pot pune în valoare economică solurile oligotrofe şi
staţiunile extreme, acolo unde alte specii nu se pot menţine. Prezintă o deosebită importanţă
ornamentală.
Genul Pinus se divizează în două subgenuri : subgenul Diploxylon Koekne şi subgenul
Haploxylon Koekne.
1. Subgenul Diploxilon Koekne cuprinde toate speciile de pin care au acele cu două
fascicule libero-lemnoase în cilindrul central stau grupate cîte 2-3 (după specie) într-o teacă
persistentă, lujerul anual cu unul sau mai multe internoduri.
2. Subgenul Haploxilon Koehne include speciile de pin cu un singur fascicul libero-
lemnos în frunză, ele sunt grupate cîte 5 într-o teacă ce cade în primul an, lujerul anual cu un
singur internod.
Pinus sylvestris L. – Pin silvestru, Pin comun
Arbore de mărimea 1 pînă la 40-50 m înălţime şi 1-1,5 m în diametru. Înrădăcinare
variabilă cu o mare capacitate de adaptare, se dezvoltă atît în soluri superficiale (stîncării) şi
în cele foarte profunde, nisipoase. Tulpina dreaptă, cilindrică cu verticile cilindrice, în masiv
se curăţă bine de crengi, în arborete rare îşi pierde rectitudinea în partea superioară, se
bifurcă sau se desface în mai multe ramuri.
Scoarţa în tinereţe este galben-cenuşie, formează ritidom, care se exfoliază în foiţe lungi
subţiri. La maturitate ritidomul devine cenuşiu-brun, mai gros şi adînc crăpat în partea de jos
a tulpinii, în rest- roşu-cărămiziu.
Coroana este la început alungit-piramidală, cu vîrsta devine neregulat turtită.

42
 Lujerii sunt galbeni-cenuşii. Mugurii ovoid ascuţiţi de 6-12 mm, cu solzi lipiţi şi marginea
franjată sunt puţin răşinoşi. Acele de 3-7 cm, două în teacă, verzi-cenuşii, rigide, uşor
răsucite, durează 2-4 ani şi cad lăsînd cicatrice proeminente.
Florile masculine în formă de amenţi ovoizi, galbeni, îngrămădiţi în buchete, cele femele
roşietice stau cîte 2 pe lujer, înfloreşte în mai. Fructifică de la 15-20 ani, în stare de masiv de
la 30-40 ani.
Conurile la maturitate de 3-7 cm, scurt pedunculate, ovo-conice, brune sau cenuţiu-mate.
Seminţele de 3-5 mm lungime, aripate, încolţesc repede după semănare, puterea germinativă
se păstrează 3 ani.
Pinul silvestru creşte repede dîn tinereţe. La maturitate realizează cîte un metru anual.
Longevitatea circa 600 ani. Lemnul are duramen colorat în roşu-brun, conţine canale
rezinifere este rezistent şi trainic.
Această specie se numără printre răşinoasele cu variabilitatea pronunţată are areal extrem
de întins, ocupă circa 143 milioane ha sau 3,7 % din suprafaţa pădurilor globului.Arealul
cuprinde teritorii vaste în Europa centrală şi Nordică trecînd prin Siberia . Este o specie de
altitudini mai mici ca molidul.
Este o specie cu o largă adaptivitate ecologică, vegetînd în staţiuni variate. Rezistă la ger,
arşiţă şi secetă. Nu este pretenţioasă faţă de sol, vegetează pe nisipuri şi chiar pe turbării.
Realizează mărimi optime pe soluri nisipo-lutoase, profunde, afînate, bogate în humus.
Ameloirează solul. Temperament pronunţat de lumină, arboretele pure fiind cu coronamentul
rărit de timpuriu.

Pinus nigra Arnold. – Pin negru

Arealu cuprinde Alpii din Austria, în Iugoslavia şi Albania pe terenuri calcaroase la
altitudini între 300 şi 1300 m.
Pinul negru este specia nepretenţioasă, dar preferă veri călduroase cu atmosferă uscată
evitînd regiunile cu climă umedă. Rezistă bine la secetă. Preferă solurile nisipoase cu substrat
calcaros şi umeditate redusă, este rezistent la umbrire. Creşte mai încet ca pinul comun.
Morfologic se deosebeşte de P. silvestru după culoarea lujerilor, bruni-negricioşi, glabri,
mărimea conurilor (5-7,5 cm), culoarea tecii cenuşie sau brună, mugurii cilindrici, bruni-
cenuşii de 12-14 mm, răşinoşi. Acele cîte două în teacă de 8-14 cm lungime ,durează 4-6 ani
sunt rigide, ascuţite, drepte sau puţin curbate spre lujer de culoare verde întunecată, cresc
îngrămădite formînd coronament mai des ca la pinul silvestru, Florile masculine verzi-
gălbui, cele femele verzui cu nuanţe roşie-violacee. Conurile cîte 2-4 stau perpendicular pe
lujeri, sesile, îndreptate în jos ovoid conice de circa 1 cm, în primul an ajung de 2-4 cm, în
toamna anului al doilea de 5-8cm, de culoare brună-gălbuie lucitor, marginea superioară a
solzului rotungită, apofiza proeminentă. Seminţele mari de 5-6 mm, de culoare deschisă,
uneori pestriţe, cu o aripă neagră.
Maturitatea arborilor la 20-30 ani. Periodicitatea fructificării la 2-3 ani.
În Moldova se utilizează ca specie decorativă, pe terenuri degradate în special cu substratul
calcaros.Este rezistentă la poluarea aierului.
Pinus pallasiana Lamb – Pin de Crimeea
Arbore de prima mărime, pînă la 30 m înălţime. În stare naturală creşte în munţii Crimeei
pînă la altitudinea de 1000 m şi pe peninsula Balcanică, insulele Crit şi Cipru.

43
 Are coroana răsficată. Tulpina în partea de jos are scoarţa brună, mai sus roşietică. Lujerii
brun-gălbui, lucioşi. Acele verde închis de 8-12 cm, ascuţite rigide cîte 2 în teacă se
păstrează pe lujer 3-5 ani. Se deosebeşte de pinul silvestru prin conuri mai lungi de circa 10
cm. În stare matură conurile sunt brune, lucioase cu apofiza rotungită, proeminentă.
Seminţele mai mari ca la Pinul silvestru, cenuşii întunecate cu puncte negre.
Suportă umbrirea mai bine ca pinul silvestru. Creşte bine pe soluri calcaroase şi nisipuri, e
rezistentă la secetă.
La noi se utilizează mai rar, ca specie decorativă.

Pinus strobus L. – Pin strob, pin neted

Specie exotică. Arbore de mărimea întîia, atinge înălţimea de 50 m, dia-metrul de 2 m.
Înrădăcinarea este pivotant-trasantă. Tulpina este dreaptă, cilindrică, elagată bine în masiv.
Scoarţa subţire netedă mult timp, verde cenuşie, conţine pungi de răşină, ritidom formează
tîrziu numai la părţile inferioare ale tulpinii. Coroana piramidală, cu verticilii regulate, ramuri
flexibile datorită cărui fapt nu suferă de rupturi din cauza zăpezii. Lugerii lungi, subţiri,
bruni-verzui, glabri. Acele cîte cinci într-o teacă de circa 10 cm lungime, subţiri, moi, fine,
strînse în smocuri, se schimbă la 2-3 ani. Florile unisexsuat monoice. Conurile terminale de
10-15 cm, pendente, încovoiate cu solzi bruni, răşinoşi, apofiza puţin îngroşată. Coacerea
seminţelor durează doi ani. Arborii încep să fructifice, în stare izolată de la 10-15 ani.
Creşterea în înălţime este foarte activă. Lemnul alb-gălbui, uşor.
Pinul strob este originar din părţile sud-estice ale Canadei şi nord-estul SUA.
Este o specie adaptabilă la climă, rezistă la gerurile de iarnă şi îngheţurile de primăvară. Are
rezistenţă moderată faţă de secetă. La noi este folosit ca specie ornamentală în amestec cu
alte răşinoase. Temperamentul mijlociu.

Pinus montana Mill.- Pin de munte, jneapăn

În cadrul acestei specii se întîlnesc mai multe subspecii. Natural se întîlneşte Romînia în
munţii Ceahlău, Bucegi, Piatra Craiului.
Arbust pînă la 3m se ramifică formînd braţe lungi tîrîtoare. Acele cîte două în teacă, de 3-7
cm lungime de culoare verde-închis sund mai dense spre vîrf. Conurile sunt aproape sesile
cîte unul sau 2-3, ovoid globuloase de 2-5 cm lungime. Conurile se desfac în a treia
primăvară dar rămîn pe lujeri. Maturitatea arborilor de la 6-10 ani. Creştere foarte înceată.
Longevitate aproape de 300 ani.
Este o specie de lumină.
La noi este folosit ca specie ornamentală, poate creşte pe soluri sărace,foarte acide, nisilo-
lutoase, este rezistent la secetă, poluarea aierului, poate fi folosit şi la consolidarea
povîrnişurilor.
Arealul cuprinde Carpaţii , se întîlneşte în caucaz. Limita inferioară în arelul na-tural este de
1500m, iar cea superioară 2100m.

Familia Cupresaceae Bartl.

Cuprinde arbori şi arbuşti răşinoşi cu frunze opuse sau verticilate, solzoase sau aciculate,
persistente. Florile unisexuat-monoice sau dioice.
Familia Cupresaceae se împarte în trei subfamilii :
44
- Subfamilia Thujoidae. Pilg - include genurile Thuja L şi Biota L. Engl.
- Subfamilia Cupressoideae Pilg. – cuprinde genul Cupressus L.
- Subfamilia Juniperoideae Pilg. – include genul Juniperus
Genul Thuja L.
Arbori sau arbuşti exotici din flora Americii de Nord şi din Asia.
Speciile din acest gen întîlnite în Moldova se utilizează ca plante ornamen-tale, se pot
modela uşor.
Thuja occidentalis L. – Tuie
Arbore, ajunge la înălţimea de pînă la 20 m, la noi formează forme arbustive. Tulpina
dreaptă de culoare brună-roşietică. Coroana piramidală este constituită din mai multe
ramificaţii cu înălţimi apropiate. Lujerii sunt comprimaţi, dispuşi în planuri orizontale şi
oblice de culoare verde întunecat pe faţă şi palid-verzui pe dos. Frunzele solziforme, aşezate
opus pe patru rînduri – cele dorsoventrale plate, cele laterale îndoite în formă de luntre,
îmbracă complet lujerul; frunzele perechi dorsoventrale sunt prevăzute cu cîte o glandă
reziniferă proeminentă, rotundă. Iarna se colorează în ruginiu.
Florile unisexuat monoice şi conurile îngust ovoide, mici de circa 1-1,5 cm lungime, cu 3-6
perechi de solzi imbricaţi, pieloşi, uscaţi, scurt mucronaţi la vîrf, bruni-gălbui dintre care
numai 2-3 perechi sunt fertili. Seminţele cîte două la subţioara solzilor, sunt plate mici cu 2
aripioare laterale, late ca şi sămînţa dar mai lungi.Conurile ovoid-alungite, de 1 cm, cu 3-5
perechi de solzi pieloşi, uscaţi, la început sînt verzi, apoi bruni-gălbui.
Coroana alungit piramidală, uneori cu mai multe vîrfuri. Lemnul moale, cu duramen brun-
roşcat, fără canale rezinifere.
Specie originară din America de Nord , creşte pe terenuri umede formînd desişuri.
Este o specie adaptabilă la staţiuni variate, rezistă la ger. Preferă soluriluto-nisipoase, cu
umiditate suficientă. Temperament de umbră.
Există o serie de varietăţi de cultură apreciate din punct de vedere decorativ : Thuja
occidentalis L. Var. Fastigiata Iaeg, cu port columnar; var. Globosa Gord cu coroana
globulară. Var. Aureo-variegata Herk. Et. Hochspst, cu frunze pătate cu galben ş.a.
Thuja occidentalis se obţine din sămînţă, marcote şi butaşi, iar formele decorative prin
altoire. Semănatul se efectuiază în pepenieră. Marcotajul se produce prin arcuire.
Biota orientalis (L) Endl. (Thuija orientalis L) – Arborele vieţii
Formează forme arbustive, cu înălţimi de circa 10 m. Are lujerii subţiri, puţin turtiţi, de
culoare brună, dispuşi în plan vertical. Frunzele solziforme, aşezate opus, pe ambele feţe ale
lujerilor prezintă cîte o gropiţă îngustă şi alungită ca o zgîrîetură, are un miros slab. Iarna
frunzele se colorează în roşu-brun.
Conurile sunt de 10-25 mm, cărnoase, de un verde-brun, cu vîrfurile răsfrînte ca un corn.
După coacere solzii se usucă devenind bruni, desfăcîndu-se în laturi lăsînd să cadă seminţele
care sunt de 3-5 mm nearipate, brune.
Creşte încet. Este rezistentă la secetă şi fum, dar e mai sensibilă la ger. Se dezvoltă bine pe
soluri lutoase.
Se utilizează la garduri vii, tunzîndu-se şi îndesîndu-se uşor. Originar din Nordul şi
Centrul Chinei, Manciuria şi Coreea.
Genul Juniperus
Cuprinde circa 40 specii din emisfera nordică şi Africa subecuatorială. Arbori şi arbuşti.

45
 Juniperus communis L. – Ienupăr
Arbust de mărimea a 3-a ajunge pînă la 5 m, deseori rămîne arbustiv, cu ramificaţie deasă şi
avînd vîrfurile îndreptate în sus, cu port piramidal , dioic.
Acele de 1-1,5 cm, aşezate cîte 3 aproape perpendicular pe lujer, în verticală la 3-10 mm
distanţă, sunt drepte, rigide, ascuţite, pe dos carenate. Florile unisexuat-dioice mai rar
monoice.
Fructele pseudobace, mici, sferice de circa 0,6-1,9 cm, cărnoase, provin din concreşterea a
3 solzi. Cresc pînă la mărimea definitivă în anul întîi, la început verzi, apoi negre-albăstrui.
Maturaţia în anul doi sau trei. Fructifică abundent. Germinează greu după 2-3 ani. Plantula cu
3 cotilidoane. Creşte încet.
Rezistent la ger şi secetă, nepretenţios faţă de sol, cresc pe solurile cele mai sărace.
Temperamentul mijlociu, rezistă şi pe locuri însorite.
Se utilizează ca specie ornamentală, la fixarea grohotişurilor sau a coastelor surpate.
Pseudobacele sau boabele de ienupăr se pot folosi la prepararea unei băuturi antiscorbutice
sau în alimentaţie (condiment).
Ienuperus communis se obţine din sămînţă, prin marcotaj sau butaşi.
Arealul este foarte întins, cuprinzînd masivele muntoase şi ţinuturile din Euroasia şi
America de Nord, este răspîndit în regiunea muntoasă din nordul Africii.
Ienupărul prezintă două varietăţi horticole folosite la noi L. Communis var. habernica
(Gord) , cu forma columnară şi ace verzi şi J. Commonis var. suecica (L) Ait. Tot forma
columnară, dar cu vîrful lujerilor curbat şi ace verzi-albăstr-ui deschis.

Juniperus sabina L. – Cetină de negi, brădişor

Arbust pînă la 3 m înălţime, cu ramuri tîrîtoare, spre vîrf oblic-ascendente, îngustate,
triunghiulare; unele tulpini marcotează în mod natural.
Frunzele aciforme şi solziforme cu miros neplăcut, cele solziforme opuse de 1-3 mm, la
vîrf optuze, pe dos convexe cu o glandă alungită. Cele aciculare de circa 4 mm sunt verzi-
albăstrui, moi ascuţite, pe faţa superioară plane. Florile unisexuat-monoice sau dioice.
Fructele pseudobace mici de 5-8 mm, cărnoase, sferice, negre-albăstrui brumate, pendente cu
1-3 seminţe, se coc în toamna primului an sau primăvara anului următor.
Se înmulţeşte prin seminţe, marcote, butaşi.
Este rezistent la geruri, secetă. Iubitor de lumină. Creşte pe soluri nisipoase şi pietroase.
Poate fi utilizat la ameliorări silvice, la întărirea povîrnişurilor. Utilizarea în înverzire este
limitată din cauza substratelor otrăvitoare din frunze, conuri. Uleiul otrăvitor conţinut în
frunze este denumit „sabinol” şi se foloseşte în medicină.
Chamaecyparis lawsoniana Parl.- Chiparosul de California
Arbore de circa 60 m înălţime ,diametrul pînă la 2 m. Scoarţa solzoasă, groasă brun-
roşietică. Coroana piramidală, verde-închis cu vîrful curbat în jos. Frunzele solziforme de 1-
2 mm lungime, verzi-albăstrui, carenate şi rombuce cu glandă reziniferă. Conurile sferice de
6-10 mm în diametru, brune la matu-raţie, seminţele alungite cu două aripioare.
Înmulţirea se face prin seminţe, butaşi şi altoire. Creştere moderată.
Chiparosul de California se foloseşte în parcuri şi grădini izolat pe peluze sau de-a lungul
aleilor, pentru garduri vii, deoarece foarte bine suportă tunderea. Se foloseşte pentru
decorarea teraselor, balcoanelor, holurilor.

46
 Este rezistent în condiţii urnane. E rezistent la ger, nu este rupt de zăpadă, plantele tinere
sunt mai puţin rezistente.Preferă soluri fertile nisipoase, reavăne. Pe solurile uscate creşte
prost. Temperament de umbră.
Provine din America de Nord.
Încrengătura Angiospermae
Angiospermele sunt plante mai tinere filogenetic decît gimnospermele, unele descinzînd
din gimnospermele dispărute.
Pentru angiosperme este caracteristic prezenţa carpelelor concrescute, alcătuind o cavitate
ovariană în care se formează ovulele. Seminţele se formea-ză în interiorul fructului, care se
formează din ovar. Uneori la formarea fructu-lui participă şi receptacolul, atunci fructele sunt
false. Apare perigonul care în-deplineşte funcţii auxiliare. În ontogeneză se reduce, mai mult
ca la gimnos-perme generaţia sexuată. În comparaţie cu gimnospermele angiospermele au
un aparat foliar mai dezvoltat. Lemnul la gimnosperme, în mare parte e compus din traheide,
iar la angiosperme se conţin mai multe vase care compun un sistem conducător perfect.
Angiospermele sunt mai plastice ca gimnospermele, prezentînd o mai mare adaptabilitate
faţă de condiţiile ecologice. Mai multe din angiosperme sunt mai exigente faţă de sol decît
răşinoasele.
Arborii foioşi au o mare uşurinţă şi vigoare în înmulţirea cu sămînţă şi vege-tativ : lăstari,
butaşi, drajoni, marcote.
Arealul de răspîndire a angiospermelor este foarte amplu, fiind dezvoltat deopotrivă în
zonele reci şi temperate ale celor două emisfere şi în zonele ecuatoriale, temperate şi
subtropice.
Familia Betulaceae S. F. Gray
Cuprinde arbori şi arbuşti răspîndiţi în regiunile temperate şi reci din emisfera nordică.
Genul - Carpinus L.
Include circa 25 specii de arbori şi arbuşti din regiunile temperate şi subtropicale ale
Europei, Chinei, Japoniei şi Americii de Nord.
În Moldova se întîlnesc speciile : Carpenus betulus L. şi Carpenus orientalis Mill.
Carpenus betulus L. – Carpen
Specie indigenă. Arborele atinge 20-25 m înălţime.
Tulpina dreaptă în masiv, uneori torsionată. Scoarţa netedă, albicioasă, asemănă-toare cu
fagul, cu o serie de canaluri (şanţuri) longitudionale. Lemnul de culoare albiciasă, fără
duramen, dur compact, greu. Putrezeşte uşor în aer, nu se foloseşte la construcţii exterioare,
dar e întrebuinţat la construcţia roţilor dinţate, piese de maşini, calapoade, rîndele, articole
sportive etc. Este un excelent combustibil.
Coroana este ovoidă, bogat ramificată, cu frunziş dens. Lujerii geniculaţi, zvelţi cu lenticile
albicioase, catifelat-pubescenţi, glanduloşi. Mugurii sunt solzoşi, conici, fusiformi, în vîrf
păroşi de 0,5-1 cm lungime alipiţi de lujeri. Frunzele sunt aşezate distic ovat sau ovat-eliptice
de 5-10 cm lungime la vîrf acuminate, la bază uşor cordate sau rotungite, pe margini dublu
serate, pe dos păroase cu limbul încre-ţit.
Înfloreşte şi fructifică la 15-20 ani. Florile unisexuat-monoice, grupate în amenţi pendenţi,
cilindrici, apar odată cu înfrunzirea (aprilie). Florile femenine au perigon îngust, denticulat
sunt plasate în axila unei bractee concrescute cu două bracteole mici, care după fecundare
dau naştere unui înveliş fructifer trilobat de 3-5 cm lungime lobul mijlociu fiind mai mare ca

47
cei laterali. Fructele achene turtite lateral de 0,8-1 cm lungime, verde-închis apoi brune.
Fructificarea abundentă la 1-2 ani.
Posedă o înaltă proprietate de lăstărire pînă la 40-50 ani. Longevitatea circa 100-120 ani.
Carpenul este rezistent la geruri pînă la –35oC, mai ales la îngheţurile tîrzii. Are
temperament de semiumbră. Puieţii cresc bine în umbra masibului. Preferă solurile fertile,
bogate şi constant umezite.
Constituie o valoroasă specie de amestec. Este folosit la crearea gardurilor vii deoarece
poate fi tuns îndesindu-şi coroana şi căpătînd forme dorite.
Carpenul se obţine din sămînţă, varietăţile prin altoire. Semănatul se efectuiază toamna
după dezaripare cu seminţe recoltate în pîrg (august-septembrie).
Carpinus orientalis Mill.
(C. duenesis Scop) – Cărpiniţă
Se deosebeşte de carpen prin înălţime mai mică, rar ajunge pînă la 6 m, lujerii subţiri de
circa 0,5 cm în patru muchii, frunzele 2-5 cm lungime, mărunt dublu-serate, ciliate, pe dos
pubescente, cu peţiol scurt, păros, amenţii fructiferi scurţi de circa 3 cm. Fructele achene
mici aşezate în bractee unilobate sau ovat neregulat-dinţate.
Este specie termofilă şi pronunţat xerofită, nepretenţioasă faţă de condiţiile solului.
În Moldova este puţin răspîndită. Dar poate fi utilizată în calitate de specie de împădurire
primară a terenurilor degradate de pe coastele calcaroase şi uscate.
Genul Corylus L.
Cuprinde peste 15 specii de arbuşti, rar arbori din regiunile temperate sau mai reci ale
emisferei nordice.
Corylus avellana L. – Alun
Arbust de 4-5 m înălţime, formează tufe bogate, din mai mulţi lăstăraşi drepţi, flexibili,
porniţi de la bază. Lujerii sunt geniculaţi, gălbui-cenuşii, glandulos pubes-cenţi, cu peri
roşcaţi şi lenticile albicioase. Mugurii ovoizi sau sferici, solzoşi, glandulos păroşi. Frunzele
de 5-12 cm, dispuse distic la bază inegal cordiforme, în partea superioară brusc acuminate,
uneori cu 3 vîrfuri, pe margini inegal dublu-serate, pe dos păroase (mai mult pe nervuri),
peţiolii de 1-2 cm lungime, roşcat-glanduloşi-păroţi.
Florile unisexuat-monoice : cele mascule dispuse în amenţi cilindrici, formaţi în anul
precedent apar primăvara devreme, înainte de înfrunzire; cele femele închise în muguri, apar
de timpuriu, prin februarie-martie, lăsînd afară numai stilele roşii. Fructele (alune)
aglomerate cîte 2-4 sunt achene ovoide sau globulare, cu coajă subţire netedă, sunt învelite
pînă sub vîrf într-un involucru fructifer glandulos, lobat neregulat în partea superioară,
provenit din concreşterea bracteelor. Lăstăreşte puternic, drajonii se formează cu abundenţă
mai mică.
La noi este însoţitorul stejarului şi gorunului, în păduri de cîmpie şi deal, partici-pînd în
constituirea subarboretului.
Alunul creşte mai bine pe soluri fertile, bogate în substanţe nutritive, slab acide, ferite de
uscăciune (mezofit), adeseori scheletice se dezvoltă bine în plină lumină.
Corylus avellana se obţine din sămînţă, prin marcotaj mai rar prin butaşi, varietăţile prin
altoire. Semănatul se execută toamna (septembrie) imediat după
recoltare sau primăvara după stratificare.
Corylus colurna L. – Alun turcesc

48
 Arbore cu înălţimea de 25-29m în diametru 60(90) cm. Tulpina dreaptă cu coroană larg
piramidală. Ritidomul cenuşiu , se exfoliază în solzi mici .Frunzele mari 8-12 cm lungime
cu peţiol lung sunt adînc cordate, dublu-serate, pe faţă glabre pe dos pubescente. Fructul
alună, cîte 3-10 într-un fascicul, sunt cuprinse pînă la vîrf într-un involucru foliaceu puternic
glandulos. Fructificarea este anuală. Sistem radicular pivotant. Longevitatea circa 200 ani.
Creştere rapidă. Temperament de umbră. Creşte pe solurifertile dar creşte şi pe soluri
calcaroase. Arealul natural ocupă Iranul, Asia Mică, peninsula Balcanică.
Prezintă importanţă forestieră redusă, are întrebuinţare în amenajare spaţiilor verzi sau
pentru fructele sale.
Lemnul are duramen gălbui, durabil,omogen se lucrează şi se lustrueşte frumos.

Genul Betula L.
Include circa 40 specii de arbori, arbuşti şi subarbuşti pitici, foioşi ce sunt răspîndiţi în
emisfera nordică spre tundră pînă în limita vegetaţiei lemnoase, fiind puţin pretenţioşi faţă de
climă şi sol. Majoritatea speciilor de mesteacăn sunt iubitoare de lumină, rezistente la ger,
nepretenţioase faţă de fertilitatea solului, cresc repede mai ales în tinereţe.Sistemul radicular
este viguros dar superficial.

Betula pendula Roth (B. verrucosa Ehrh.) – Mesteacăn

Arborele depăşeşte uneori 25 m înălţime. Tulpina este zveltă, conică. Scoarţa de culoare
albă, pronunţată, netedă, cu epiderma ce se desprinde circular în fîşii subţiri, la bătrîneţe
dezvoltă în parteade jos a tulpinii un ritidom negricios adînc crăpat. Lemnul este albicios fără
duramen, moale, putrezeşte rapid în aer, în deosebi în condiţii de umeditate variabilă.
Lemnul se utilizează în cizmărie, la confecţionarea placajelor, în industria mobilei şi
schiurilor.
Coroana este ajurată şi luminoasă, constituită din numeroşi lujeri pendenţi, sub-ţiri, supli,
elastici presuraţi cu o serie de glandule sau vericosităţi albicioase. Mugurii sunt ovoid-
conici, cu 2-4 solzi imbricaţi, glabri, acoperiţi cu o secreţie vîs-coasă. Frunzele romboidale
aproape ovat triunghiulare de 6-7 cm lungime prelung acuminate, dublu-serate, glabre,
lucioase pe faţă, lung peţiolate.
Mesteacănul înfloreşte şi fructifică de la 10-12 ani, anual şi abundent. Florile unisexuat
monoice, grupate în amenţi. Inflorescenţele masculine se formează în vara precedentă, la
vîrful lujerilor, amenţii femeli apar primăvara devreme, odată cu înfrunzirea, au aspectul
unor conuleţe, sunt alcătuiţi din numeroşi solzi trilobaţi, la vîrf ciliaţi, sub care se găsesc
fructele samare.
Mesteacănul lăstăreşte viguros, dar numai în tinereţe. Are creşterea rapidă. Lon-getivitatea
este de circa 80-100 ani.
Betula verucosa prezintă un areal foarte vast : de la ţărmurile Atlanticului pînă la Siberia
apuseană şi în Altai. În sudul Europei ajunge pînă în Alpini şi Balcani.
În Moldova mesteacănul creşte în pădurile de la Rosoşeni şi Ocniţa, aici este avanpostul de
răspîndire sud-vestică a mesteacănului în Europa de Est.
Mesteacănul este o specie rustică, puţin pretenţioasă faţă de climă şi sol, cu tem-perament
pronunţat de lumină. Suportă bine gerurile, arşiţa şi îngheţurile, acest lucru confirmă o vastă
amplitudă edafică. Crescînd bine pe soluri profunde sau superficiale, scheletice, bogate în

49
substanţe nutritive, pe calcare, pe gresii. Creşte foarte abundent pe solurile cu textura uşoară,
silicioase, dar umede. Solurile abso-lut uscate nu-i priesc.
Betula pendula se obţine din sămînţă, iar varietăţile prin altoire. Semănatul imediat după
recoltare, înainte de căderea zăpezii sau primăvara cu sămînţa strati-ficată.
Genul Alnus Mill.
Include circa 30 specii de arbori şi arbuşti originali din emisfera Nordică.
Alnus glutinosa (L.) Gaerth – Arin negru
Arbori de 20-25 m înălţime. În staţiuni mai favorabile poate atinge28-30 m. Înră-dăcinarea
superficială, pînă la pivotant trasantă, în funcţie de sol. Pentru arin e caracteristică simbioza
cu bacteriile azotofixatoare, care formează pe rădăcini mărgele portocalii. Tulpina erectă, cu
scoarţa netedă, cenuţie, la bătrîneţe formează ritidom negricios cu solzi colţuroşi, scoarţa
conţine tanine (circa 16 %). Lemnul este lipsit de duramen, de culoare alb-roşietic în stare
proaspătă, în timpul expu-nerii la aer devine portocaliu. Este moale, uşor, rezistent la
expunerea timp înde-lungat în apă, se utilizează la construcţii hidrotehnice (piloni, drenaje,
etc), la fabri-carea creioanelor, cutiilor de chibrituri.
Lujerii sunt muchiaţi spre vîrf, bruni-verzui sau roşcaţi, glabri, acoperiţi cu o masă
lipicioasă. Mugurii pedunculaţi depărtaţi de ax, ovoizi, acoperiţi cu doi solzi, roşcaţi-brumaţi,
glanduloşi şi vîscoşi. Frunzele alterne, obovate sau aproape rotun-de de 6-10 cm lungime,
cuneate la bază cu vîrful rotungit, marginea întreagă spre bază, neregulat-dublu-serată în rest,
peţiolate, pe faţă sunt glabre, verzi-întunecate, lipicioase în tinereţe, pe dos cu o nuanţă mai
deschisă, gălbuie, pe axele nervurilor are peri mai ruginii. Înainte de cădere se înegresc.
Florile unisexuat-monoice, sunt grupate în amenţi, ce se formează de cu vară, se desfac
primăvara următoare, timpuriu, înainte de înfrunzire. Amenţii masculini sunt de 6-12 cm
lungime, cilindrici, bruni-violeţi, stau pendent, grupaţi în raceme cîte 3-5. Amenţii femenini -
mai scurţi dispuşi sub cei masculi, cu flori lipsite de perigon, la maturitate au aspectul unor
conuleţe de 1-2 cm lungime, ovoide sau elipsoidale. Fructele samare pentagonale de 2-3 mm.
Periodicitatea fructificării 1-3 ani.
Alnus glutinosa are o mare capacitate de regenerare vegetativă, lăstăreşte pînă la 60-80 ani.
Creşterea rapidă se realizează în primii 30 ani de viaţă.
Longetivitatea nu este mai mare de 100 ani.
Este o specie cu areal foarte întins ocupînd aproape tot teritoriul Europei.
La noi arinul negru se întîlneşte rar, a fost descris un sector 0,5 ha de arin negru în ocolul
silvic Ungheni.
Se obţine din sămînţă, prin marcotaj, iar varietăţile prin altoire. Semănatul se execută
toamna şi primăvara de timpuriu. În mulţirea vegetativă se face prin altoire sau marcotaj.
Arinul negru este rezistent la geruri şi la îngheţuri tîrzii şi timpurii. Manifestă exigenţe
ridicate faţă de umeditatea din sol vegetînd activ pe soluri umede, este specie hidrofită. Poate
creşte pe terenuri mlăştinoase, cu ape stătătoare, neaerisite.

Alnus incana (L.) Moench. – Arin alb

Arbore cu înălţimea de 18-20 m. Tulpina canelată, adeseori strîmbă şi nere-gulată. Scoarţa
este netedă cenuşie-albicioasă, cu crăpături, la baza exemplarelor bătrîne. Lemnul este
asemănător cu al arinului negru, se utilizează pentru foc.
Lujerii sunt pubescenţi, mugurii cu doi solzi, pubescenţi scurt pedunculaţi, mici, apropiaţi
de ax. Frunzele ovate sau ovat eliptice, de 4-10 cm lungime, dublu-serate, glabre pe faţă,
50
cenuşiu-pubescente pe dos, acumunate sau ascuţite la vîrf. Amenţii se formează vara, se
deschid timpuriu, prin februarie. Amenţii femenini în formă de conuleţe sunt grupaţi cîte 4-8
în ciorchini. Samara este pentagonală şi îngust aripată de culoare cafenie. Lăstăreşte mai slab
ca arinul negru, dar drajonează puternic. Creşterea rapidă pînă la 20-30 ani. Longevitatea
este de 50-70 ani.
Arealul se întinde în Europa Centrală şi Nordică, Caucaz, Siberia, America de Nord.
La noi se întîlneşte rar.
Rezistă la geruri, este nepretenţios faţă de sol. Poate creşte pe terenuri umede de la
marginea apelor, creşte mai bine prin păduri pe soluri uscate, grohotişuri şi terasamente
pietroase şi sărace în humus. Suportă anevoie umeditatea stagnantă.
Poate suporta mai mult umbrirea ca arinul negru.
Poate fi folosit la împăduriri pa coastele erodate, calcaroase, pe terenuri aluvionale , ca
esenţă de primă înpădurire pe coastele erodate.
Familia Fagaceae Dumort.
Cuprinde arbori mai rari arbuşti originari din regiunile temperate şi călduroase ale
emisferei nordice. Există cîteva specii de Quercus răspîndite în Malaesia. Speciile din această
familie au o mare valoare culturală şi economică, dintre care în flora Moldovei preţioase din
punct de vedere forestier şi ornamental sunt genurile: fagus, Castanea, Quercus.
Genul Fagus L.
Reprezentanţii acestui gen se întîlnesc în Europa, Asia Mică, China, Japonia, în estul
Americii de Nord.
Fagus silvatica L. – Fag
Arbore de mari dimensiuni, atinge înălţimea pînă la 40-45 m, diametrul de circa 2m.
Rădăcina pivotantă în tinereţe apoi se desface în ramificaţii oblice şi orizon-tale. Datorită
sistemului radicular puternic rezistă bine la vînt.
Tulpina în masiv este foarte dreaptă, cilindrică, bine elagată. Scoarţa e netedă, subţire,
cenuşiu-albicioasă, cu pete mari de culoare mai deschisă, ritidom formează rareori la baza
trunchiului.
Lemnul alb-roşietic, fără duramen, tare şi greu, uşor fiziabil, cu elasticitate mij-locie,
putrezeşte uşor în aer. Se utilizează în industria celulozei, parchetelor, instru-mentelor
muzicale, construcţii navale, industria chimică.
Coroana e ovoid-îngustă în masiv, bogată în ramuri şi frunze, se dezvoltă lateral şi în
profunzime, la arborii izolaţi. Lujerii anuali sunt geniculaţi, bruni sau verzui, la început
păroşi, apoi glabri. Mugurii sunt fusiformi de 2-3cm lungime, ascuţiţi acoperiţi cu numeroşi
solzi bruni foarte depărtaţi de lujer; după alungirea axului, pe lujer rămîn urmele de prindere
a solzilor, ca nişte cerculeţe fine, suprapuse. Frunzele eliptice, ovate de 5-10 cm lungime, la
vîrf acute, la bază îngustate sau rotungite, pe margini sinuate, dinţat denticulate sau aproape
întregi, sunt prinse pe peţiol de circa 1 cm, în tinereţe au peri moi pe ambele feţe, mai tîrziu
pe faţă devin glabre lucioase, pe dos cu puţini peri la subţioara nervurilor.
Florile unisexuat-monoice, apar în aprilie-mai, concomitent cu înfrunzirea. Florile mascule
cu perigon campanulat, păros, cu 4-7 lacunii profunde, divizate în 8-16 stamine sunt grupate
în panicule pendente lung pedunculate; cele femele aşezate cîte două au trei stile, înconjurate
de numeroase bractee, unite la bază formează un involucru păros cu patru diviziuni, erecte,
scurt pedunculate.

51
 Fagul fructifică de la 70-80 ani, în masiv, iar fructificarea abundentă se repetă la 4-6 ani.
Maturaţia în septembrie-octombrie. Fructul (jir) este o achenă în trei muchii, brună-roşcată
de 1-1,5 cm lungime. Miezul este comestibil. Achenele dispuse cîte două (una) sunt închise
într-un involucru fructifer lemnos (cupă) ruginiu, păros.
Sămînţa conţine o substanţă toxică (fagină), care consumată în cantitate mare produce
ameţeli.
Creşterea în primii cinci ani este înceată, se activează către 30-40 ani. Fagul este răspîndit
în Europa centrală şi de Vest, în Carpaţi, Crimeea, Caucaz. În Moldova pădurile de fag sunt
în partea de nord-vest a Codrilor, aflîndu-se la limita de răspîndire estică a acestei specii. În
Codri fagul ocupă cele mai înalte sectoare.
Este specie relativ pretenţioasă faţă de climă şi sol. Preferă o unitate atmosferică ridicată
(70 %). Nu suportă seceta, este sensibilă la geruri şi arşiţă. De îngheţuri tîrzii suferă mai ales
plantulele tinere. Creşte pe soluri reavăne şi fertile. Nu creşte pe soluri prea umede.
Temperament pronunţat de umbră. Regenerarea se produce cu succes sub masiv.
Longevitatea 200-300 ani, excepţional 500 ani.
Fagul este o specie de interes forestier avansat. Poate fi utilizat ca arbore orna-mental.

Castanea sativa Mill (C. vesca Gaerth) – Castan bun

Arbore cu înălţimea de circa 30 m, diametrul 1,5-2 m.
Lujerii anuali sunt muchiaţi de culoare brun-roşcată, cu lenticile albicioase, glabri;
frunzele mari, de 10-12 cm lungime şi 4-8 cm lăţime, oblong- lanceolate, treptat îngustate
spre vîrf cu marginile pronunţat spinos-dinţate şi nervaţiuni proeminente. Fructifică de la 20-
30 ani. Înfloreşte în iunie-iulie. Florile masculine acumulate în amenţi cilindrici, lungi de 10-
13 cm erecţi, galbeni cu miros specific. Florile femele sunt verzi şi se găsesc în baza
amenţilor masculi, cîte 2-3 într-un involucru spinos, care la fruct se transformă într-o cupă
sferică, aproape lemnoasă, acoperită cu ghimpi lungi, deşi, ascuţiţi. Fructul (castan) este o
achenă globuloasă sau brusc acuminată purtînd la vîrf resturile stigmatelor, de culoare brună
întune-cată (castanie), cu diametrul de 2-3 cm, stau cîte 1-3 închise în cupa fructiferă. Au o
mare valoare nutritivă, conţin amidon, glucoză, zaharoză, dextrină, vitamine, se folosesc în
alimentaţie.
Castanul este o specie mediteraniană, răspîndită în Europa : din Spania pînă în peninsula
Balcanică, în Africa are un areal mai restrîns (Maroc, Algeria, Tunisia).
Preferă climatul cald şi umed ferit de îngheţuri puternice şi geruri mari. Este o specie
sensibilă la insuficienţa umedităţii aerului.
Castanea sativa se obţine din sămînţă mai rar prin marcote, varietăţile prin altoire.
Semănatul se execută toamna, după recoltare.
La noi se utilizează a specie ornamentală. Suferă de îngheţuri şi de insuficienţa umedităţii
atmosferice şi a solului.
Genul Quercus L.
Acestui gen aparţin circa 200 specii de arbori şi arbuşti cu foarte multe specii, varietăţi şi
forme hibride. În Moldova sunt răspîndite mai mult patru specii.
Quercus petrea (Mattuschka) Liebl. – Gorun
Gorunul atinge înălţimi mari, pînă la 40-45 m. Rădăcinile se dezvoltă vertiginos din
primul an. Tulpina este dreaptă cilindrică, bine elagată. Ritidomul este cenuşiu închis,
superficial, brăzdat regulat, cu solzi mărunţi. Scoarţa conţine tanine în pro-porţii ridicate.
52
 Lemnul este compus din inele uniforme. Se despică şi se lucrează uşor. Coroana bogată şi
uniformă, frunzişul acoperă bine solul. Lujerii verzi întunecat, glabri, au lenticele eliptice.
Mugurii de circa 8 mm lungime, sunt ovoizi sau ovo-conici. Frunzele ca şi mugurii stau
îngrămădite spre vîrful lujerilor, de 8-16 cm lungime, variabile ca formă, de regulă rombic-
obovate, la bază îngustate, nearticulate, prinse de un peţiol lung de 1-2,5 cm, pe dos la
maturitate sunt fin pubescente (ori la subţioara nervurilor). Marginea frunzelor este sinuat-
lobată pînă la penat – fidată, cu 5-8 perechi de lobi, rotungiţi întregi sau slab lobulaţi, de
dimensiuni descres-cînde începînd de la mijloc spre vîrf.
Fructificarea începe după 30 ani la creştere izolată şi în masiv după 60-80 ani, fructificările
abundente se repetă o dată la 4-6 ani. Florile unisexuat monoice, apar prin aprilie-mai, cele
masculine sunt grupate în amenţi, cele femenine şi fructele (achene) sunt dispuse aproape
sesil sau pe un peduncul foarte scurt, la vîrful lujerilor. Ghindele se află cîte 2-5, au forma
ovoid-elipsoidală, de 1,5-2,5 cm lun-gime.
Cupa (ploscă) este conic-semisferică, de 0,6-1,2 cm înălţime, are pereţi subţiri cu solzi
mici, ovat-lanceolaţi, plani sau uşori convecşi, cu marginile libere, necon-crescute, bine
alipiţi şi des pubescenţi. Maturaţia este anuală.
Gorunul are creştere înceată în primul deceniu, dezvoltîndu-şi rădăcinile, apoi activează
creşterea în înălţime şi diametru, pînă la aproape 100 ani. În condiţii normale regenerează pe
cale naturală. Puieţii suportă mediu umbrirea masivului. Longetivitatea atinge circa 600-700
ani.
În Moldova gorunul este răspîndit în Codri, pe podişul Nistrului, la sud pe podi-şul Tigheci
formînd amestecuri cu carpen. Pădurile monodominante de gorun sunt răspîndite în sudul şi
estul Codrilor.
Gorunul este o specie caracteristică regiunilor de dealuri, cu precipitaţii şi ume-ditate
atmosferică mai ridicată, se arată iubitoare faţă de căldură şi rezistentă la secetă preferînd
obişnuit coastele şi podişurile bătute de soare. Este nepretenţios faţă de sol, creşte bine pe
soluri scheletice, brun-roşcate podzolice şi brune de pădure. Temperament de lumină.
Regenerarea se produce uşor sub masiv.
Gorunul prezintă interes forestier, are lemn preţios pentru tîmplărie, fabricarea mobilei,
pentru doage.
În cadrul arealului european al gorunului se diferenţiază zone climatice distincte care
formează raze geografice specifice, cum ar fi gorunul din Marea Britanie, gorunul scandinav,
gorunul din vestul Europei, gorunul din ţinuturile baltice, gorunul balcanic, gorunul
caucazian, etc.
Quercus robur L. (Q. pedunculata Ehrh.) – Stejar, Tifan
Specie autohtonă. Este un arbore de mari dimensiuni, poate atinge pînă la 50 m înălţime şi
1-2 m diametru. Are înrădăcinare pivotantă, rădăcinile pe soluri pro-funde pătrund pînă la 8-
10 m adîncime.
În masiv formează tulpina dreaptă, bine elegată, coroana îngustă. Pe tulpină se dezvoltă de
timpuriu un ritidom brun-negricios pietros, tare, adînc brăzdat longi-tudional şi transversal
(crăpături pînă la 10 cm adîncime).
Lemnul, cu duramen brun-roşietic, inele anuale mari bine distincte posedă cali-tăţi
deosebite : tare, elastic, rezistent, durabil în aer şi apă, se utilizează ca lemn de construcţie,
pentru grinzi, stîlpi, piloni, la traverse, parchete, doage etc.

53
 Lujerii sunt viguroşi, muchiaţi, glabri, bruni-măslinii, mugurii ovoizi, bruni lucioşi,
mugurele terminal cu cinci muchii pe luger aşezaţi altern şi mai numeroşi spre vîrful
lujerilor. Frunzele de 6-20 cm lungime,de formă ovată şi baza terminată în două urechiuşi
evidente (auriculată) lipsită de peţiol sau cu peţiol scurt, pînă la 0,6 cm lungime sunt lobate,
pînă la penat-fidate, cu 4-8 perechi de lobi obtuzi sau rotungiţi, sinuaţi şi inegali separaţi prin
sinuri neregulate; de obicei glabri, la matu-raţie devin pieloase.
Stejarul înfrunzeşte relativ tîrziu (mai). Florile unisexuat-monoice, cele mascu-line lung-
pedunculate, grupate cîte 5-6 în ciorchini. Ghindele sunt grupate cîte 2-5 pe un peduncul lung
de 3-6 (10) cm. Fructul( achena) de formă ovoidă, alungită pînă la cilindrică, de 2-4 cm
lungime, la vîrf acută de culoare brună-gălbuie, cu cîteva dungi longitudionale nuanţate în
verde. Cupa (plosca) lemnoasă aproape semisferică, de 8-12 m înălţime, acoperită cu
numeroşi solzi imbricaţi, triun-ghiulari, strîns alipiţi, concrescuţi, la bază liberi numai spre
vîrf plani sau (cei de la bază) mai mult sau mai puţin bombaţi. Fructifică în stare izolată de la
40-50 ani, în masiv după 70 ani, anii de fructificare abundentă se repetă la 6-10 ani.
Lăstăreşte viguros pînă la 100 ani.
Stejarul are creştere înceată în primii 5-10 ani , în acest timp, se dezvoltă mai mult
rădăcina. Posedă creştere maximă între 50 – 70 ani, rămînînd activă pînă la 150 –200 ani,
longevitatea depăşeşte 500-600 ani(excepţional 2000 ani).
Stejarul manifestă un polimorfizm pronunţat, în cadrul speciei se evidenţiază numeroase
varietăţi şi forme..
În Republica Moldova stejarul pedunculat se întîlneşte în Codrii, şi pe podişul Nistrului,
ocupă depresiunile pînă la altitudinea de 220 m. Se mai întîlneşte pe ramificaţiile deluroase
sudice şi sud-estice ale Codrilor (ocolurile silvice Mereseni, Bozieni, Anenii-Noi, Zloţi,
Cantemir, Baimaclia).
Stejarul este pretenţios faţă de sol, creşte viguros pe soluri bogate în substanţe nutritive,
profunde, afînate, reavăne pînă la umede. E pretenţios faţă de lumină. Puieţii tineri de numai
2-3 ani, în caz că nu primesc destulă lumină pierd lugerul terminal, lăstărind de cîteva ori
pînă cînd se usucă.
Plasticitatea ecologică a stejarului se manifestă prin formarea mai multor eco-tipuri: -
stejar de luncă, - stejar de terasă, - stejar de silvostepă, - stejar de soluri sărăturoase,
alcaline(soloneţuri).
De la stejar în afară de lemn se foloseşte scoarţa, ce conţine tanine 8-20%, galele de pe
frunze conţin tanine între 17-40 %, fiind folosite la tăbăcire, ghindele pot fi folosite ca hrană
pentru animale.
Stejarul pedunculat e o specie relativ rezistentă la secetă se poate planta şi în re-giuni
relativ secetoase. Această specie poare fi folosită cu succes şi ca arbore orna-mental, mai ales
ca solitar.
Quercus pubescens Willd. – (Q.lanuginosa Lam.) – Stejar pufos.
Stejarul pufos este de talie mai mică de cît gorunul şi stejarul pedunculat. La maturitate
atinge circa 15 m. Înălţime. Formează coroană rară, luminoasă, tulpină scurtă, strîmbă,
defectuoasă, dezvoltînd un ritidom brun-negricios des şi adînc crăpat, tare. Formează lemn de
dimensiuni mici, din această cauză poate fi folosit numai pentru foc. Lugerii cenuşii-
pubescenţi, tomentoşi, cu muguri mici, ovoid ro-tungiţi, tomentoşi, mai ales spre vîrf.
Frunzele au forme variabile, mai mult ovate de 4-8 cm cu peţiol de 1-2 cm, marginea frunzei

54
este neregulat- sinuat- lobată pînă la penat-partită iar lobii cu marginea ondulat-încreţită sau
plană . Frunzele sunt tomentoase pe partea înferioară.
Florile femenine sunt sesile adunate cîte 2-4. Fructul este ghindă de 8-20mm, îngust
ovoide, acuminate, cupa cu solzi mici, plani, bine alipiţi cenuşiu- sau bruni-pubescenţi.
Stejarul pufos are creştere mai înceată ca restul speciilor.
În Moldova stejarul pufos formează păduri în sudul republicii la altitudinea de 160-280 m.
Cele mai mari sectoare de pădure din stejar pufos sunt înregistrate în apropierea satului
Sarata-Nouă, Iargara, Baurci-Moldoveni, satul Colibaş sectorul Vulcăneşti. Lîngă staţiunea
Zloţi pădurile de stejar pufos ocupă versanţi cu expo-ziţie sudică şi sud-vestică. Mari
sectoare din stejar pufos se întîlnesc în pădurea Hîrbovăţ. În lunca rîului Prut este cel mai
nordic sector de stejar pufos, lîngă satul Feteşti, judeţul Edineţ.
Este o specie iubitoare de căldură şi rezistentă la secetă şi uscăciune.

Quercus pedunculiflora C.Koch – Stejar brumăriu

Specie autohtonă. Este asemănător cu Q.robur, posedînd caractere morfologice variate.

Mărimea rar depăşeşte 25 m. Scoarţa formează ritidom de timpuriu, gros şi adînc crăpat.
Frunzele sunt foarte diferite ca formă, avînd lăţimea cea mai mare la mijloc sau spre vîrf,sunt
prinse de peţiol scurt de 4-10 mm. În staţiunile mai uscate frunzele devin coriacee. Înfloreşte
aprocsimativ cu 2 săptămîni mai tîrziu ca stejarul pedunculat, fructifică mai des ca acesta.
Fructele sunt aşezate pe pedunculi mai lungi de circa 15 cm, ghinda mare de 3-5 cm, cu solzi
gheboşi pe cupă ce au vîrf lat.
Creşte spontan în Peninsula Balcanică, nordul asiei Mici, Caucaz şi Crimeea. Formează
arborete rărite împreună cu Q.robur şi Q.pubescens.
Este specie mai rezistentă la secetă decît stejarul pedunculat, creşte şi pe cerno-ziomuri
degradate, pe sol nisipos şi suficient de reavăn.
Quercus rubra L.;(Q.borealis Mich.) – Stejar roşu, nordic
Arbore de circa 25 m şi un metru în diametru, cu tulpină dreaptă. Scoarţa cenuşie mult timp
rămîne netedă apoi formează crăpături rare e aproape în jumătate groasă ca la stejarul
pedunculat. Coroana alunjit ovală la bătrîneţe răsfrîntă. Lujerii bruni-roşii, lucitoei cu
lenticele de nuanţă mai deschisă. Mugurii roşii-bruni ovoid obtuzi. Frunzele subţiri, eliptice
cu lungimea de 10-25 cm cu 4-5 perechi de lobi partiţi, neregulat lobulaţi cu vîrfuri ascuţite.
Toamna frunzele se colorează în roşu – oranj , devin coriacee. Florile femele mai des cîte
două la subsioara frunzelor pe lujerii în creştere Fructele, ghinde 2-3 cm lunjime, lat ovoide,
cu tegument gros, cu o cupă conică, brun-roşii. Maturaţia fructelor în al doilea an
dupăînflorire.
Stejarul roşu este puţin pretenţios faţă de sol poate creşte pe soluri nisipoase .
Înrădăcinare profundă cu numeroase rădăcinilaterale. Creşte mai rapid ca stejarul pedunculat,
are calitatea lemnului înaltă.
Patria America de Nord. La noi se foloseşte ca specie ornamentală.

Familia Juglandaceae A.Rich.ex Kunth

Arbori şi arbuşti cu frunze alterne, împaripenat-compuse, aşezate spiralat. Florile unisexuat-
monoice. Fructul drupă dehiscentă sau cu înveliş exterior aripat. Lemn de forte bună calitate.
Genul Juglans L.
55
Include circa 30 specii de arbori şi arbuşti din emisfera nordică ce ating dimensiuni foarte
mari. Scoarţa şi frunzele conţin substanţe tanante şi colorante. Unele specii au fructe
comestibile.
Juglans regia L. – Nuc comun
În masiv poate atinge înălţimea de pînă la 30 m, formează tulpina dreaptă, co-roana
strînsă. În stare izolată rămîne mai scund, coroana largă se ramifică puternic. Scoarţa în
tinereţe e netedă, de culoare argintie-cenuşie, la bătrîneţe formează riti-dom cenuşiu deschis,
cu crăpături rare. Lemnul – cu duramen frumos colorat brun, cu vine negricioase sau
roşietice, este fin, omogen, greu, tare, rezistent şi trainic flexibil, se lustruieşte frumos, se
utilizează în industria mobilei, (lemnul din rădă-cină).
Înrădăcinarea puternic pivotantă, la transplantare se afectează pivotul central, rădăcinile
laterale ajung la distanţe de 12-14 m.
Lujerii viguroşi, bruni-verzui, lucitori-glabri au miros plăcut aromat şi măduvă largă,
lamelar întreruptă. Mugurii cu solzi negricioşi deseori grupaţi cîte doi, supra-puşi; cei
terminali mai mari, pînă la 7 mm, ovoid-globuloşi, cei laterali, mici, sfe-rici. Cicatricea
frunzei este mare, trilobată sau în formă de potcoavă cu trei grupe de urme fasciculare.
Frunzele imparipenat-compuse, cu 5-9 (11) foliole opuse elip-tice asimetrice, de 6-12 cm
lungime scurt acuminate, pe margini întregi, glabre pe partea inferioară, cu smocuri de peri
mici la subţioara nervurilor.
Florile unisexuat-monoice, amenţii masculi negricioşi, pendenţi, lungi de 8-10 cm; florile
femenine terminale, cîte 1-4 sesile, cu stigmate răsfirate, purpurii. Fructifică de la 12-15 ani,
aproape anual.
Fructul - drupă de 4-5 cm, cu înveliş cărnos, verde, la maturitate crapă neregulat şi se
desface. Nuca ovoidă cu suprafaţa neregulat brăzdată, zbîrcită înveleşte să-mînţa. Lăstăreşte
viguros.
Nucul este originar din Europa de sud-est şi Asia. Arealul cuprinde peninsula Balcanică,
Asia Mică, Caucaz, China, Himalaia.
La noi există plantaţii artificiale pe întreg teritoriul republicii.
Nucul se obţine din sămînţă, varietăţile prin altoire. Semănatul se face toamna după o
stratificare de 5-7 săptămîni.
Alte două specii întîlnite la noi mai rar sunt Juglans nigra L.-Nuc negru sau nuc american
şi Juglans cinerea L. – Nucul american cenuşiu se întîlneşte pe suprafeţe reduse. Prezintă
interes ornamental, pot fi cultivaţi în staţiuni favorabile cu veri lungi şi călduroase, ferite de
îngheţuri tîrzii şi timpurii.
Familia Salicaceae Mirb.
Din această familie importante pentru republica noastră sunt genurile Populus şi Salix.
Ambele genuri sunt foarte bogate în specii arborescente şi arbustive ce cresc în condiţii
foarte variate, se întîlnesc în regiuni cu climă aspră şi temperată, sub-tropice şi tropice.
Genul Populus L.
Cuprinde circa 25 specii de arbori originari în marea majoritate din zonele reci şi temperate
ale emisferei nordice sunt de obicei arbori de talie mare.
Genul Populus este împărţit în 5 secţii. În Moldova se întîlnesc plopii din urmă-toarele
secţii :
1. Leuce Dudu: plopi albi şi tremurători;

56
2.Aigeiros: plopi negri;
3.Tacamahaca: plopi balsamiferi;
Plopiii sunt preţuiţi pentru lemnul uşor la prelucrare, rezistenţa la plantări în locu-rile
inundabile , ca arbori ornamentali.
Populus alba L. – Plop alb
Specie autohtonă. Arbore cu înălţimea maximă de 35-40 m în diametru circa 2m. Coroana
largă, cu frunzişul bogat. În plantaţii are coroana înalt situată, iar tulpina erectă. Scoarţa alb-
cenuşie netedă, la bătrîneţe dezvoltă la bază un ritidom negru-cenuşiu, pietros, cu crăpături.
Lujerii albi-tomentoşi, cu multe brahiblaste. Frunzele lung peţiolate, foarte diferite ca formă.
Cele de pe lăstari sunt de 6-12 cm lungime, ovate cu 3-5 lobi palmaţi, lat-cuneate sau cordate
la bază, pe faţă sunt de culoare verde închis lucitoare, pe partea inferioară şi peţiolul frunzei
alb-tomentos; spre toamnă devine coriacee. Frunzele de pe lujerii scurţi sunt mai mici, ovate,
sinuat-dinţate, pe partea inferioară cenuşii-tomentoase. Peţiolul este rotund, turtit numai în
partea superioară.
Florile unisexuat-dioice, grupate în amenţi; cele femele de circa 5 cm, cele mas-cule de 6-
7 cm; scvamele crenelate; rar şi lung ciliate; stamine 8-10. Înfloresc în martie-aprilie. Fructul
capsulă, seminţele se răspîndesc imediat. Drajonează puter-nic, lăstăreşte slab, se înmulţeşte
mai frecvent prin butaşi. Creşte rapid. Longevitatea circa 400 ani, parte inferioară a tulpinii
putrezeşte formînd scorburi. Lemnul de culoare alb-gălbuie, cu alburn lat şi duramen brun-
deschis; este moale, uşor fizibil, elastic, puţin durabil. Se foloseşte la fabricarea plăcilor
aglomerate, chibritelor, planşetelor, se ciopleşte uşor.
Plopul alb este originar din Euroasia, arealul se întinde din Spania pînă în Sibe-ria şi Asia
Centrală.
La noi natural se întîlneşte pe sectoarele mai înalte ale luncii Prutului ocupînd peste 17%
din suprafeţele ocupate de plopi. Se mai întîlneşte în pădurile din valea Nistrului împreună cu
frasinul comun.
Plopul alb are un temerament de căldură, suportă bine arşiţa. Dintre plopi este specia cea
mai exigentă faţă de sol, preferînd soluri argilo-nisipoase fertile, pro-funde. Se dezvoltă bine
pe soluri sărăturoase.
Poate fi întrebuinţat ca arbore decorativ de-a lungul şoselelor şi în parcuri, dato-rită formei
coroanei şi aspectului decorativ al frunzelor.
Populus tremula L. – Plop tremurător
Arbore cu înălţimea de circa 35 m şi 1,5 m în diametru. Coroana este restrînsă, rotundă,
foarte rară şi luminoasă; ramurile au vîrful ascendent. Scoarţa cenuşiu-verzuie-albicioasă, la
început netedă, la bătrîneţe formează ritidom negricios, brăz-dat. Tulpina dreaptă, cilindrică,
curăţată bine de craci pînă la mari înălţimi. Lemnul alb-cenuşiu, uşor, moale, elastic, omogen
mai fin decît al plopului alb. Nu are du-ramen. Lujerii sunt glabri, mai rar păroşi, bruni-
roşcaţi, lucitori. Mugurii lipicioşi, ovoid-conici, bruni-roşcaţi, cu vîrful ascuţit, lipiţi de lujer,
lucitori de 6-7 mm (1 cm) lungime, cu 3-4 solzi.
Frunzele de pe macroblaste rotunde aproape ovate, de 4-8 cm lungime cu vîrful mai mult
rotungit, la bază pot fi rotungite triunghiulare sau uşor cordate, pe margini inegal sinuat-
crenate, pe ambele feţe glabre. Au un peţiol lung, pînă la 8 cm subţire, turtit lateral. Pe lăstari
sunt frunze cu peţiol pînă la 15 cm.

57
 Florile sunt grupate în amenţi de 10-15 cm lungime, au scvame lacinate şi ciliate. Fructul e
capsulă. Seminţele se împrăştie imediat. Posedă o mare capacitate de regenerare vegetativă,
mai ales prin drajoni. Creşte rapid pînă la 50-60 ani. Lon-getivitatea trece de 100 ani.
Arealul plopului tremurător cuprinde întreaga Europă, Asia, se întîlneşte în părţile de nord-
vest ale Africii.
La noi se întîlneşte spontan în pădurile de stejar din nordul republicii formînd sectoare
separate cu Acer tataricum, Pyrus pyraster, Carpenus betulus. În pădurile Moldovei Centrale
formate în mare parte din fag plopul tremurător are un aport neînsemnat. Această specie
posedă o mare adaptibilitate ecologică. Preferă climat răcoros şi umed, este rezistent la ger.
Este puţin exigent faţă de sol, însă preferă podzolurile nisipo-lutoase bogate în humus şi
umede. Pe solurile cu umeditate redusă se observă uscarea vîrfului şi putrezirea tulpinii şi
rădăcinilor.
Populus x Canescens (Hit.) Smith. (P. Tremula x P. Alba var. nivea) – Plop
cenuşiu
Specia este un hibrid dintre plopul alb şi cel tremurător, originar din Europa şi Asia vestică.
Plopul cenuşiu este arbore de mărimea 1-a, are caractere morfologice apropiate plopului
alb. Lujerii sunt cenuşii-tomentoşi. Mugurii alterni, ovoconici, de 3-4 mm, cu 3-5 solzi bruni-
tomentoşi. Frunzele de pe lujer macroblaste sunt deltoid-ovate, sinuat dinţate ori lobate pe
partea inferioară cenuşii tomentoase, ciliate, pe macroblaste subrotunde, neciliate pe partea
inferioară cenuşii-verzui, glabre. Lăstăreşte şi drajonează. La noi se întîlneşte rar în pădurile
din centrul Moldovei, formînd amestecuri neînsemnate cu plopul alb în stejărişuri unde
predomină steja-rul pedunculat.
Este exigent faţă de sol mai bine creşte pe solurile luto-nisipoase fertile, profun-de. Nu
suportă umezeala excesivă (inundaţia rădăcinilor).
Secţia Plopii negri
Din acestă secţie fac parte plopii negri şi hibrizii lor ei au scoarţă de timpuriu adînc
brăzdată şi de culoare negriceoasă, mugurii lipicioşi, glabri, cu miros aromat, frunzele verzi
şi glabre pe ambele feţe, peţiolul comprimat.
Populus nigra L. – Plop negru, Plută
Arbore cu înălţimea de 20-40 m, în diametru 2-4 m. Coroana largă, rară şi lumi-noasă.
Tulpina dreaptă bine elagată în masiv. Crescut izolat arborele formează pe trunchi gîlme şi
crăci lacome, din cauza numărului mare de muguri dezvoltaţi sub scoarţă. Scoarţa este în
tinereţe netedă, cenuşiu verzuie, formează de timpuriu ritidom adînc brăzdat, negricios pe
circa 2/3 din înălţimea tulpinii. Lujerii rotunzi, netezi sau slab muchiaţi, glabri, lucioşi,
galbeni-verzui sau galbeni-bruni; după al doilea an devin cenuşii. Mugurii sunt alungit-
conici, ascuţiţi, puţin fusiformi ali-piţi de lujer, iar vîrful îndepărtat, sunt bruni-gălbui sau
galben-verzui, acoperiţi cu clei slab mirositor. Mugurii floriferi sunt mai mari, depărtaţi de
lujer, puţin încovo-iaţi. Cicatricea frunzei este rotungit triunghiulară, cordată.
Frunzele rombic-ovate, triunghiulare mai înguste decît lungi, sunt de 5-10 cm lungime şi 4-
8 cm lăţime cu vîrful prelung ascuţit la bază lat-cuneate, pe margini crenat-serate, la început
lipicioase; sunt prinse de peţiol de circa 6 cm turtit şi lipsit de glande, glabre, pe partea
inferioară verde-deschis.
Florile sunt adunate în amenţi; înfloresc cu două-trei săptămîni înaintea înfrun-zirii.
Amenţii masculi de 4-6 cm lungime, cei femeli de 10-15 cm, au scvame mici, lacinate ce cad

58
de timpuriu. Fructele – capsule de 7-9 mm lungime, ovoide, drepte, lung- pedunculate, se coc
în mai, seminţele se împrăştie imediat.
Regenerează vegetativ şi prin sămînţă. Creşterea este rapidă.
Plopul negru reprezintă o serie de varietăţi distincte, considerate ca varietăţi de cultură.
Longevitatea fiziologică pînă la 300-400 ani, cea tehnologică nu trece peste 100 ani.
Lemnul cu duramen brun deschis, cenuşiu, rezistent la putrezire. Arealul se întinde din vestul
Europei pînă în centrul Asiei, fluviul Enisei.
La noi se întîlneşte în Nordul republicii, în pădurile de stejar (Quercus robur) formînd
etajul al doilea cu plopul tremurător şi mai multe specii de arbuşti.
În centrul republicii este în rol de specie dominantă în plopişuri şi specie însoţi-toare în
pădurile de stejar din lunca inundabilă.
Plopul negru este mai puţin pretenţios faţă de climă decît plopul alb. Creşte pe soluri
argiloase şi compacte. Poate suporta inundaţiile de lungă durată, dar nu apa stagnantă. Are
temperament pronunţat de lumină.
Esta o valoroasă specie repede crescătoare. Poate fi folosit ca specie de susţinere pe solurile
erodate ca specie ornamentală în plantaţii de-a lungul şoselelor, în di-verse scopuri
peisagistice.
Populus nigra L. Cv. Italica
(P. nigra pyramidalis Roz. P.italica) – Plop piramidal
Arbore cu înălţimea de circa 40 m, în diametru 1 m. Coroana piramidală începe de la baza
tulpinii. Scoarţa este cenuşie-negricioasă, ritidomul adînc brăzdat longi-tudional. Lujerii şi
crengile subţiri cresc erect ascendent formînd o coroană îngustă, columnară. Mugurii mici,
lipicioşi. Frunzele acestei specii sunt mai mici ca la plopul negru, romboidale, amenţii mai
mici. Exemplarele femenine lipsesc înmul-ţindu-se prin lăstari şi butaşi.
Se utilizează în plantaţii artificiale la marginea şoselelor şi în parcuri, apreci-indu-se
pentru portul piramidal, cu efect estetic impresionant.
Genul Salix L.
Acest gen cuprinde arbori, arbuşti şi subarbuşti tîrîtori sau pitici, răspîndiţi în condiţii
climaterice diverse. Spre nord ei depăşesc arealul plopilor. Se cunosc circa 300 specii,
nenumărate varietăţi şi forme hibride.
Salix alba L. – Salcie albă
Sunt arbori de 20-30 m înălţime, iar în diametru pînă la 3 m. Coroana afînată şi neregulat
ramificată, cu aspect pitoresc. Tulpina obişnuit strîmbă. Scoarţa la înce-put este netedă,
cenuşiu-verzuie formează de timpuriu ritidom gros, brun-cenuşiu. Scoarţa tînără conţine
tanină. Lujerii subţiri, flexibili, de culoare verde-gălbuie sau brună, mătăsos păroşi. Mugurii
alungit ovoizi lipiţi de lujer, de culoare galbenă roşcată sau cenuşie. Frunzele lanceolate de 4-
10 cm lungime la vîrf treptat acumi-nate sau acute, la bază îngustate, pe margini mărunt
serate. În tinereţe frunzele pe ambele părţi sunt mătăsos păroase mai tîrziu pubescenţa se
păstrează pe partea inferioară. Frunzele sunt aşezate pe peţiol scurt de 0,5 cm. Florile
unisexuat dioice, cu scvame albe, păroase; cele masculine sunt strînse în amenţi galbeni de 2-
6 cm lungime, au cîte două stamine, la bază cu două glande nectarifere; cele femenine
formează amenţi verzui de circa 4 cm. Salcia albă înfloreşte odată cu înfrunzirea la începutul
lunii aprilie. Fructele sunt capsule. Seminţele sunt împrăştiate de vînt şi ape.
Arborii lăstăresc puternic avînd o longevitate de 80-100 ani. Exemplarele bătrîne formează
scorburi. Lemnul are alburn lat alb-gălbui şi duramen brun-roşcat mur-dar; este moale, uşor,
59
omogen, puţin durabil. Arealul cuprinde Europa pînă la Siberia Apuseană, Asia Mijlocie,
Caucaz. La noi în republică este răspîndită în lunci formînd sălcişuri.
Salcia albă este puţin pretenţioasă faţă de climă, rezistă la ger. Preferă soluri umede,
aluvionale, poate creşte şi pe pietrişuri nisipoase, în cazul cînd umezeala este suficientă, mai
creşte pe soluri afînate, umede, pe lîngă rîuri şi lacuri, prin livezi şi islazuri. Este o specie ce
suportă foarte bine inundaţiile îndelungate, formînd rădăcini adventive, este o specie
excelentă pentru apărarea şi fixarea malurilor de ape curgătoare şi stătătoare.
Este o specie de lumină. Prezintă interes forestier. Ramurile tinere se întrebuin-ţează
pentru împletirea gardurilor, coşurilor. Lujerii şi frunzele pot fi folosite ca hrană pentru vite.
Există o serie de varietăţi ale salciei albe : varietatea vitelliana (L.) Stokes cu lujerii galbeni-
roşcaţi, subţiri, elastici; varietatea splendens Anders, cu frunze argintii păroase pe ambele
feţe.
Salix fragilis L. – Salcie fragedă, salcie plesnitoare
Arbore cu înălţimea de 15-20 m şi diametrul de circa 1m. Are coroana largă, ajurată.
Tulpina e de culoare cenuşiu-brună, cu scoarţa adînc brăzdată. Lujerii verzui sau verzui-bruni
glabri lucitori, se frîng cu uşurinţă plesnind uşor. Mugurii bruni deschis spre bază negricioşi,
spre vîrf optuzi sau aproape ascuţiţi, stau alipiţi de lujer, pe perniţi proeminente. Frunzele
sunt oblong lanceolate, de 6-16 cm lungime şi 1,5-3 cm lăţime, prelung acuminate, pe
margini mărunt glandulos serate, pe faţă verzi lucitoare, pe dos verzi deschis sau albăstrui,
glabre cu 1-2 glan-de la baza laminei. Florile sunt dispuse în amenţi, cei masculini de circa 5
cm lun-gime, cei femenini de circa 7 cm lungime cu scvame galbene, lung păroase cu 2
glande nectarifere. Amenţii apar înaintea înfrunzirii.
Salcia plesnitoare se întîlneşte la noi în văile rîurilor formînd sălcişuri de luncă inundabilă.
Arborii maturi suportă umbrirea, inundarea rădăcinilor, clima mai răco-roasă din regiunile de
deal şi solurile grele şi acide. Este cultivată pentru nuielile flexibile utilizate la împletituri,
pentru schelete de mobilă etc.
Salix caprea L. – Salcie căprească, Iovă
Arbore de 10-12 m înălţime şi diametrul de circa 0,75 m, uneori realizează forme arbustive.
Scoarţa este netedă, verzui-cenuşie la început, mai tîrziu formează ri-tidom subţire, crăpat
neregulat. Coroana rară. Lujerii sunt bruni-roşcaţi sau verzi-gălbui, cenuşii-păroşi în tinereţe,
mai tîrziu glabri lucitori. Mugurii ovo-conici, comprimaţi, gălbui-roşcaţi, la început
tomentoşi mai tîrziu glabri. Frunzele alb-tomentoase pe partea inferioară cu peţiol de circa
2cm, lat eliptice, de 4-12 cm lungime, groase cu vîrful ascuţit puţin răsfrînt cu marginea
întreagă sau slab şi neregulat sinuat dinţată, nervurile foarte proeminente, dîndui un aspect
încreţit.
Salcia căprească e răspîndită în întreaga Europă şi Asie. La noi se întîlneşte în văile
rîurilor formînd răchitişuri cu grupuri de plante ruderale.

Nu este exigentă faţă de condiţiile edafice dar preferă regiuni hidric normale, denotă
vitalitate ridicată pe soluri mai puţin sărate. Se înmulţeşte natural prin seminţe iar după tăiere
lăstăreşte viguros.
Salcia căprească are importanţă silvică redusă.
Salix cinerea l. – Zălog
Arbust de circa 5m, asemănător cu salcia căprească. Lujerii sunt acoperiţi cu peri cenuşii
sau negricioşi. Mugurii ovoizi, scurţi, cenuşiu-tomentoşi. Frunzele sunt ovat-lanceolate, de
60
5-10 cm lungime, la vîrf acute sau scurt acuminate, la bază cuneate sau slab rotungite, cu
marginea neregulat crenată sau serat dinţată, pe faţă la început tomentoase, apoi verzi
întunecate, glabre, pe partea interioară cenuşiu pubescente sau tomentoase. Arealul cuprinde
Europa, Asia şi Africa de nord, la noi se întîlneşte în luncile rîurilor, prin zăvoaie.
Este specie hidrofită de soluri cu apă stătătoare sau încet curgătoare, terenuri mlăştinoase
etc. Are importanţă redusă.
Salix viminalis L.- Răchită, Mlaje
Arbust de circa 6 m înălţime, formează lujeri, erecţi, flexibili de culoare verzuie sau brună-
gălbuie, cenuşiu-pubescenti la început. Muguri de mărime inegală de 2 ori mai lungi decît
laţi, alb-pubescenţi, cu vîrful obtuz, puţin turtiţi, alipiţi de luger, uneori cîte doi deasupra
cicatricei. Frunzele sunt liniar lanceolate de 8-15 cm lungime şi 0,5-1.5 cm lăţime, la vîrf
prelung acuminate, cu marginea neregulet sinuată sau întreagă, pe partea inferioară alb-
cenuşiu pubescente, lucitoare, cu peri alipiţi şi cu nervura centrală galbenă, clar evidenţiată.
Amenţii apar înaintea înfrun-zirii. Specia este răspîndită în Europa, la noi se întîlneşte în
luncile rîurilor, pe soluri grele, lutoase, reavăne, evitînd terenurile mlăştinoase.
Este specie preţioasă pentru înfiinţarea răchităriilor. Are o productivitate înaltă de mlădiţe,
prezentînd un bun material pentru legat şi înpletituri. Este un arbust ornamental preţios.
Salix purpurea L. – Răchită roşie
Arbust cu înălţimea de 4 m, are lujeri subţiri, elastici, roşii-purpurii sau galbeni lucitori.
Mugurii galbeni sau negricioşi sunt aşezaţi neregulat, altern şi opus. Frunzele sunt de 4-10
cm lungime, ovat –lanceolate cu lăţimea cea mai mare în treimea superioară, cu marginea
serată numai spre vîrf, pe partea superioară verde întunecat, pe cea inferioară verde albăstrui
mat, la uscare se înegreşte.
Florile formează amenţi de circa 4 cm, cele masculine cu filamentele staminelor
concrescute, cele femenine cu ovarul scurt, rotungit, sesil, păros. Ambele tipuri de flori au
cîte o glandă nectariferă.
Salix purpurea are areal mai sudic ca Salix viminalis. La noi se întîlneşte spon- tan în albia
cursului inferior al Nistrului şi Prutului şi a unor afluenţi ai acestora împreună cu Salix
triandara şi Salix viminalis, pe depunerile tinere de nisip şi nămolişuri.
Se cultivă în răchitării preţuindu-se pentru mlădiţe, ce sunt utilizate la înpletituri fine şi
legat. Poate fi utilizat ca arbust ornamental prin parcuri şi grădini.
Salix triandra L.(S.amygdalina L.) – Salcie cu frunza de piersic
Arbust de circa 7 m înălţime cu lujeri subţiri, muchiaţi, galbeni bruni roşcaţi, galabri,
flexibili. La frecare scoarţa lasă un miros de migdale, mugurii obtuzi, la vîrf bruni deschis,
muchiaţi. Frunzele sunt de 5-10 cm lungime şi 1-2 cm lăţime, oblong-lanceolate (sau liniar –
oblongi) acute sau slab acuminate, cu marginile serate la bază îngustate sau rotungite, pe faţă
verde întunecate pe dos verzi albăs-trui, glabre.
Florile masculine au trei stamine, cele femenine un ovar lung-pedunculat cu stil scurt;
florile masculine au două glande, cele femenine o glandă. Înfloreşte odată cu înfrunzirea.
Este cultivată în răchitării pentru producerea de mlădiţe care fiind descojjjite sunt
întrebuinţate la înpletituri albe.

Familia Moraceae Link.

61
 Cuprinde arbori, arbuşi, plante erbacee din regiunile calde ale emisferei nordice şi din
zona ecuatorială. La noi se întîlnesc două genuri din această familie Morus L. şi Maclura
Nutt.
Morus alba L. – Dud, Agud
Arbore ce atinge circa 15 m înălţime, în diametru pînă la 1,5 m. Tulpina dreaptă,
ramificată de la înălţime mică. Scoarţa este brună cenuşie şi formează ritidom timpuriu,
cenuşiu brun cu crestături largi. Coroana globuloasă, ramificată. Lujerii drepţi, bruni cenuşii,
glabri sau slab pubescenţi. Mugurii de circa 3mm ovoizi, cu 5-7 solzi bruni, glabri şi cicatrice
mare. Lemnul este tare, rezistent, durabil cu duramen galben-brun sau brun roşcat, se
foloseşte în tîmplărie, dogărie (butoaie pentru păstrat băuturi). Frunzele cu peţiol de 1-5 cm
sunt ovoide sau eliptice de 6-18 cm lungime, întregi sau cu 3-5 lobi asimetrici, pe margini
neregulat serate cu vîrful acurt sau scurt acuminat, baza rotungită sau uşor cordară. Textura
frunzei este subţire, pe partea superioară sunt glabre, netede, pe ce-a inferioară glabre sau
răzleţ pubescente pe nervuri. Florile unisexuat monoice sau dioice. Fructul numit soroză e de
1-2,5 cm lungime, alb-roşietic, comestibil. Arborii fructifică abundent, anual. Lăsrăreşte
viguros. Se înmulţeşte prin butaşi, marcote, altoi, sămînţă. În pri-mii ani de viaţă are creştere
încetă, apoi foarte activă. Longevitatea circa 150 ani.
Specia este originară din Japonia şi China. La noi se întîlneşte aproape sporadic în pădurile
de luncă, se cultivă pentru frunze ce servesc ca hrană la creşterea viermilor de mătase. Din
fructe se fabrică băuturi alcoolice, din scoarţă se extrag fibre, din rădăcini colorant de culoare
galbenă. Este foarte interesant ca arbore ornamental avînd forma coroanei piramidală sau
plîngătoare.
Morus nigra L. – Dud negru
Morus nigra se deosebeşte de Morus alba prin coroana mai largă şi mai densă, lujerii
pubescenţi, mugurii mai mari de 5-9 mm, cu 3-5 solzi, frunzele nelobate, cu marginea
neregulată şi adînc serată, la bază profund curbate cu peţiolul mai scurt, pe faţa superioară
scabre, pe ce-a inferioară pubescente, mai ales pe nervuri. Florile sunt dioice, fructul de
culoare roşie închisă pînă la negru, scurt pedun-culate.
Dudul negru este originar din Iran şi Transcaucazia.
Fructele dudului negru sunt folosite la fabricarea marmeladei. Arborii se între-buinţează ca
specie de parc şi alei, uneori pentru culturi forestiere în zona de stepă şi silvostepă.
Maclura aurantica Nutt. (M.pomifera ( Rafin.) K.Schneid.)Maclura
Atinge uneori 20 m înălţime, rămînînd deseori arbustivă. Tulpina este dreaptă, ramificată
de la mică înălţime, iar scoarţa portocalie întunecată, se transformă de timpuriu în ritidom
adînc brăzdat. Are coroană largă, deasă; lujerii geniculaţi, verzi-măslinii pînă la bruni, glabri
cu spini puternici, de 1-2,5 cm lungime, rari, aşezaţi lateral lîngă muguri; mugurii alterni,
mici, sferici, cu cicatricea aproape rotundă cu o urmă fasciculară vizibilă. Frunzele sînt
întregi, ovate sau eliptice, de 5-15 cm lungime, acuminate la bază brusc îngustate ori slab
cordate, cu marginea întreagă, glabre la maturitate, pe faţă lucitoare.
Florile unisexuat dioice, apetale, au un caliciu cu patru diviziuni; cele masculine dispuse în
raceme cilindrice, lung pedunculate; cele femele în capitole sferice, de 2,5-3.5 cm în
diametru.
Fructele sunt polidrupe, mari, globuloase, de 5-14 cm în diametru, cu suprafaţă neregulată,
de culoare verde-gălbuie, compuse din numeroase drupe false, mici (sincarp), provenite din
dezvoltarea caliciului. Seminţele albe conţin un suc lăptos care în contact cu aerul se
62
înegreşte. Maturaţia are loc în octombrie. Fructele , la noi, nu se coc complet. Lăstăreşte şi
drajonează.
Specie exotică, provine din sudul Americii de Nord, la noi se cultivă ca specie
ornamentală în special în garduri vii.
Maclura este rezistentă la secetă, dar suferă de îngheţurile timpurii, se obţine din sămînţă
şi butaşi, iar varietăţile prin altoire.
Familia Ulmaceae Mirb.
Ulmus minor Mill., U.foliacea Gilib., U.campestris L.)-Ulm de cîmp
Arbore ce atinge înălţimea de circa 30-35 m, diametrul de 1,5 m. Coroana este conică pînă
la globulară, regulată cu ramuri ascendente. Lujerii anuali, subţiri, bruni-roşcaţi, glabri sau
pubescenţi, cei de doi ani glabri, cu crăpături fine, longitu-dinale, gălbui pe ritidom. Mugurii
ovoizi-ascuţiţi, bruni-violacei, distici, cu solzi ştirbiţi, scurt pubescenţi sau glabri pe margini
albicios ciliaţi. Tulpina este dreaptă, bine elagată, îngroşată la bază, ritidomul timpuriu,
cenuşiu închis, pietros, adînc brăzdat longitudinal.
Frunzele eliptice pînă la obovate de 5-9 cm lungime, la vîrf acuminate, asimet-rice la bază,
dublu-serate pe margini, cu peţiol de 0,6-1,2 cm. La maturaţie, frunze-le pe faţă sînt glabre,
netede şi lucioase, pe partea inferioară au smocuri de peri albi la subţioara nervurilor, în rest
aspru pubescente..
Florile hermafrodite, fără periant, sînt grupate în smocuri(fascicule) sesile, de culoare
brună-violacee, înfloresc înainte de înfrrrunzire în martie- aprilie. Fructele sunt samare
turtite, eliptice de 1,5 – 2 cm lungime, uşoare. Sămînţa este plasată excentric pe o aripeoară
membranoasă ştirbită la vîrf pînă în dreptul seminţei. Fructele se coc de timpuriu şi se
înprăştie imediat. Procentul de germinare este foarte mic. Lăstăreşte şi drajonează. Puieţii
cresc repede. Longevitatea de 300-400 ani. Lemnul cu alburn lat şi duramen brun-cafeniu,
greu, tare, elastic, trainic, rezis- tent, se foloseşte la construcţii hidraulice, la vagoane şi
maşini, pentru mobilă, par-chete.
Ulmul de cîmp este o specie relativ termofilă şi rezistentă la secetă şă îngheţuri tîrzii sau
timpurii. Gerurile de iarnă îi produc gelivuri. Este foarte pretenţios faţă de nutriţia solului.
Ulmul de cîmpie e o valoroasă specie de amestec în pădurile din luncă şi în şleauri e
apreciată în calitate de specie stimulativă în creşterea şi elagajul stejarilor. Această specie se
obţine din sămînţă, marcote şi butaşi, varietăţile şi formele decorative prin altoire.
Arealul de răspîndire se întinde de la Oceanul Atlantic pînă la ţinuturile din nordul Mării
Caspice, în latitudine limita trece prin Africa de Nord şi Asia.
Ulmus glabra Huds. (U.montana With.,U.scabra Mill.)-Ulm de munte
Atinge circa 30 m înălţime. Tulpina are creşterea neregulată, scoarţă netedă pînă la vîrsta
mijlocie (glabră) apoi formează ritidom subţire cu crăpături înguste. Lemnul este deschis la
culoare, relativ moale şi puţin durabil. Coroana largă, ramificată neregulat – în masiv; lujerii
bruni-verzui sau roşcaţi, scabru pubescenţi, fără crăpături longitudionale, cu lenticele
numeroase; mugurii ovo-conici, obtuzi, bruni-negricioşi violacei, pubescenţi, prevăzuţi cu
peri aurii lucitori. Frunzele sunt eliptice pînă la obovate, asimetrice, acut dublu-serate, de 8-
16 cm lungime, scurt peţiolate (0,3-0,5 cm) aspre, uneori netede pe faţă, pubescente pe partea
inferioară dea lungul nervurilor, la vîrf sînt lung şi brusc acuminate ( cu tendinţă spre trilo-
bare).
Florile hermafrodite, fructele - samare de circa 2,5 cm lungime, lat eliptice, ap-roape
rotunde, cu aripa încreţită moale de culoare verzuie, sămînţa aşezată central neatinsă de
63
ştirbitură. Fructele se coc în mai -iunie. Ulmul de munte nu drajonează, lăstăreşte mai slab ca
ulmul de cîmp. Lemnul este deschis la culoare, relativ moale şi puţin durabil.
Este mai puţin exigent faţă de căldură, sensibil la secetă şi uscăciune. Este pretenţios faţă
de condiţiile edafice. Se localizează în locuri şi pe soluri mai uscate, unde bogăţia de
substanţe exercită un efect compensator asupra lipsei relative de umeditate.
Arealul ulmului de munte cuprinde nordul Europei. În Carpaţi este răspîndit în pîlcuri,
începînd din regiunea de deal, în şleauri, făgete şi gorunete. Pe grohotişuri formează uneori
mici arborete pure sau în amestec cu paltinul.
Ulmus glabra este o importantă specie de amestec.
Ulmus laevis Pall. – Velniş, Vînj
Arbore cu înălţimea tulpinii de circa 30-35 m, care este dreaptă, zveltă, cu coaste evidente
la bază, cu numeroase crăci lacome. Ritidomul este cenuşiu-albicios se exfoliază în solzi
subţiri.
Lujerii aproape pendenţi, bruni-verzui, glabri, lucitori. Mugurii conici sau fusi-formi,
ascuţiţi de circa 1 cm lungime, sunt acoperiţi cu solzi bruni deschis, necili-aţi, prevăzuţi pe
margini cu o dungă lată, de culoare brună închisă. Frunzele sunt eliptice sau obovate, dublu
serate, acuminate la vîrf, cu peţiol scurt de circa 0,5 cm. Frunzele sunt pronunţat asimetrice,
des şi moale pubescente pa faţa inferioară. Florile sunt grupate în fascicule cîte 20-25 cu
pedunculi de 3-6 ori mai lungi decît florile. Samarele - pendente, lung şi inegal pedunculate
de 0,6-3 cm, ovate, mici de circa 1cm, evident ciliate pe margini, adînc ştirbite la vîrf.
Lăstăreşte viguros şi drajonează slab. Lemnul este de culoare deschisă, noduros, este apreciat
în măsură relativ redusă. Velnişul este o specie cu amplitudă climatică vastă. Are tempera-
ment de lumină, puţin pretenţios faţă de sol.
La noi se întîlneşte în sudul Moldovei, în stejărişuri avînd un grad înalt de frec-venţă.
Familia Loranthaceae Juss.
Viscum album L. – Vîsc alb
Arbust parazit ce se fixează pe planta gazdă prin haustorii, poate avea mărime pînă la 50-55
cm. Tulpina e ramificată dioic. Frunzele persistente, uşor coriacee, glabre ,opuse, alungit-
obovate de 2-4 cm, verzi-gălbui. Florile unisexuat-dioice, îngrămădite cîte trei se formează
în februarie-aprilie. Fructele bace false, sferice, albe de 8 mm, sunt coapte în decembrie,pot
rămînea pe lujeri pînă primăvara, conţin viscină, o substanţă cleioasă, datorită căreia se lipesc
de ciocul păsărilor.
Se stabileşte mai ales pe esenţele moi , tinere. Este parazit periculos ce provoacă uscarea
arborilor.
Este răspîndită în Europa Centrală şi sudică şi Asia vestică. Există trei forme de vîsc alb:
f.abietis ce vegetează pe brad şi molid; f.pini pe pini; şi f.mali pe foioase: sălcii, plppi, tei,,
măr, păducel sorb,mesteacăn. Mai rar afectează frasinul, ulmul, stejarul, carpenul.
Stejarul este afectat de Loranthus europaeus Jacq. – vîscul de stejar ce se deosebeşte de
specia precedentă prin fructe galbene ce se coc în octombrie, înflorirea e vara, răspîndirea
seminţelor la fel ca la vîscul alb. Această specie parazitează pe toţi reprezentanţii genului
Quercus se poate întîlni şi la Castanea sativa .
Vîscul de stejar poate fi afectat de vîscul alb ca parazit de al doilea rang.
Familia Buxaceae Dumort.
Cuprinde plante cu frunze persistente, alterne, flori unisexuat monoice; perigon de tipul 4,
stamine 4, ovar triunghiular, fruct capsulă sau drupă cu 1-2 seminţe.
64
 Buxus sempervirens L. – Merişor, Cimişir
Este arbore de mărimea a 2-a în patrie. La noi realizează forme arbustive de 5-6 m
înălţime. Tulpinile sunt scurte cu coroana extrem de densă. Lemnul tare, omo-gen , lujerii
verzi în patru muchii, frunzele persistente, opuse, mici de 1-3 cm, pieloase, eliptice sau
ovate, la vîrf optuze sau emarginate, de culoare verde întune-cată.
Florile mici, albicioase, monoice, apetale, grupate în inflorescenţe, globuloase cu o floare
femenină şi mai multe masculine; fructele capsule globuloase de aproximativ 8 mm, ce se
desfac în trei valve, în fiecare formîndu-se 2 seminţe de culoare neagră, lucitoare. Specia are
o creştere foarte înceată.
Arealul cuprinde Europa sudică, Transcaucazia, Asia vestică. La noi se utilizea-ză la
amenajarea spaţiilor verzi, preţuindu-se pentru înalta rezistenţă la tundere.
Este rezistent la secetă, suportă bine fumul şi praful din centrele industriale, dar e
pretenţioas faţă de sol. Merişorul se obţine din sămînţă, prin marcotaj, despărţi-rea tufelor şi
butăşire. Semănatul poate fi efectuat toamna sau primăvara, cu sămînţa stratificată, în locuri
umbroase. Marcotajul se produce primăvara prin muşuroire. Despărţirea tufei poate fi
efectuată atît toamna cît şi primăvara. Butăşirea este procedeul de bază pentru înmulţirea
cimişirului, termenul optim este luna august, înrădăcinarea se efectuiază în brazde umede sub
peliculă.
Subclasa Dialypetale
Cuprinde plante ce au flori cu periant dublu,corola cu petale libere sau parţial lipite doar
la bază.
Familia Magnoliaceae Juss.
Magnolia kobus D.C.- Magnolie
Provine din Japonia şo Corea. Arbore de circa 30 m înălţime cu frunze caduce, coroană
ovală. Frunzele obovate, slab coriacee pînă la 16 cm lungime. Florile albe de 12 cm în
diametru cu aromă plăcută, 3 foliole exterioare, verzi, mai scurte şi mai înguste decît cele 6
inferioare, înfloresc pînă la desfacerea frunzelor primă-vara devreme. Specia rezistă şi la
temperaturile joase din condiţiile noastre.
Înmulţirea prin seminţe şi vegetativ prin marcotaj şi altoire.
Se foleseşte ca specie ornamentală în parcuri şi grădini în grupe, alei şi exemplare iolate.
Ramurile se pot folosi pentru aranjamente florale.
Liriodendron tulipiferum L. – Liriodendron, arbore de lalea
Patria este America de Nord Arbore de 45 – 50 m înălţime şi diametrul pînă la 3m.
Tulpina dreaptă, cilindrică, coroana ovată.
Florile amintesc floarea de lalea, cu diametrul de 9 cm, cu 6 petale galbene la bază cu
pete oranj şi 3 sepale verzi, divergente, cu carpele şi stamine numeroase care sunt aşezate
terminal. Înfloreşte în mai – iunie. Frunzele au formă lobat-lirată cu 4 lobi de 7 -15 cm în
lunjime şi aprocsimativ tot atît în lăţime. Peţiolul poate fi de 12 cm. Fructele sunt achene
aripate, formînd un con pînă la 8 cm lungime.
Se înmulţeşte prin seminţe mai bine toamna sau marcotaj şi altoire. Este o specie termofilă
dar rezistă şi la temperaturi mai joase de pînă la -25 grade C. Tempera-ment de lumină.
Rezistent la vînt dar e pretenţios la fertilitatea solului nu rezistă la surplus de calcar. De la 10
ani creşte repede.
Este foarte decorativ. Se foloseşte prin parcuri şi grădini pentru formarea aleilor sau izolat
pe peluze, în sol fertil,afînat.
65
 Familia Ranunculaceae Juss.
Include plante ierboase şi lemnoase agăţătoare, specii răspîndite în zona tempe-rată a
emisferei nordice. La noi se întîlnesc specii din genul Clematis L.
Clematis vitalba L. – Curpen de pădure
Este o liană cu tulpina agăţătoare, cu o lungime de pînă la 10 m, în absenţa suportului
rămîne tîrîtoare. Lujerii de culoare verde-cenuşie, cu 6 muchii rotungite sunt acoperiţi cu peri
rari. Mugurii roşcaţi, păroşi, ascuţiţi, dispuşi la subţioara peţi-olului frunzelor. Frunzele
imparipenat compuse, cu 3-5 foliole de 3-10 cm ovate sau ovat- lanceolate în vîrf acute sau
acuminate, pe margini întregi, dinţate sau uşor lobate, la bază rotungite sau slab cordate, pe
partea inferioară pubescente în lungul nervurilor, peţiolul de 1-3 cm lungime, prin răsucire se
poate transforma în cîrcel de susţinere a tulpinilor.
Florile hermafrodite albe –verzui de circa 2 cm în diametru, fără staminodii, petaloide,
grupate în panicule, înfloresc din iunie pînă în august. Fructul este multiplu format din
numeroase achene pubescente, fiecare achenă are prelungire păroasă provenită din stil.
Lăstăreşte viguros.
Specie autohtonă. Se întîlneşte în Europa, Caucaz. La noi creşte prin păduri, tufărişuri.
Preferă soluri slab acide reavăne, este apreciată ca plantă ornamentală pentru acoperirea
zidurilor, ruinelor.
Speciile din genul Clematis se obţin din seminţe, marcote şi butaşi, soiurile se obţin prin
altoire de rădăcini.
Clematix x Jackmannii Jh. Moore. – Curpen de grădină
Hibrid între două specii exotice : Clemati lanuginosa Lindl. şi Clemati viticela L. Se
caracterizează prin tulpini volubile de mari lungimi; frunzele sunt penat –com-puse sau
simple cu foliole mari şi marginea întreagă; florile mari de 5-7 cm în dia-metru, violete
închis, solitare, aranjate cîte 2-5 pe ramuri scurte. Este specie orna-mentală. La noi este
afectată deseori din cauza umedităţii reduse a aerului.
Familia Berberidaceae Juss
Berberis vulgaris L. – Dracila
Arbust cu înălţimea 1,5-3 m, cu lujerii la început gălbui, apoi bruni -cenuşii. Frunzele
simple, obovate cu lungimea pînă la 4 cm, lăţimea 2 cm. Florile cu petale galbene strînse în
raceme pendente cîte 8-25. Lujerii sunt muchiaţi gălbui sau roşii prevăzuţi cu spini trifurcaţi,
proveniţi din transformarea nervurilor frunzei, spre vîrful lujerilor spinii pot fi simpli.
Mugurii sunt alterni, ovoizi , cu solzi pieloşi. Fructele - bace elipsoidale de 8-12 mm, roşii
cu două seminţe obovate şi slab carenate care se coc prin septembrie, rămîn pe lujer pînă
toamna tîrziu.
Există forme de dracilă ornamentală, Berberis vulgaris forma atropurpurea Regl., cu
frunze purpurii întunecate în timpul verii.
Dracila este răspîndită în Europa. La noi se cultivă ca arbust decorativ, se poate folosi la
consolidarea terenurilor degradate, datorită sistemului radicular bine dezvoltat. Fructul
conţine acid malic şi se foloseşte în cofetărie. Berberis vulgaris se obţine din sămînţă,
semănatul se execută primăvara sau toamna. Marcotajul şi butăşirea se folosesc mai rar.
Mahonia aquifolium (Pursh) Nutt. – Mahonia

66
 Arbust cu înălţimea de pînă la 1 m formînd tufe dense, cu ramuri cenuşii ne-ghimpoase.
Frunzele persistente imparipenat compuse cu 5-9 foliole ovate de 4-8 cm lungime, sesile, în
vîrf acute, pe margini sinuat şi spinos dinţate de culoare verde închis lucitoare, în timpul
iernii devin vineţii sau roşietice.
Florile cu petale galbene sunt grupate în raceme erecte la vîrful lujerilor, au miros
neplăcut. Înfloresc în aprilie-mai. Fructele bace alungite, negrii, acre cu 2-5 seminţe, se coc
în septembrie.
Specia este originară din regiunile temperate ale Americii de Nord, la noi e cultivată prin
parcuri şi grădini.
Mahonia se obţine din sămînţă, marcote, divizarea tufei şi butăşire, varietăţile prin altoire.
Familia Saxifragaceae Juss.
Philadelphus coronarius L. – Iasomie, Lămîiţă
Arbust cu înălţimea de circa 3m, cu scoarţa brună-roşietică ce se exfoliază longitudional,
neregulat. Lujerii sunt uşor muchiaţi, bruni, glabri. Mugurii opuşi puţin vizibili ascunşi în
mijlocul cicatricei frunzei triunghiulare. Frunzele opuse, întregi, oblong ovate sau eliptice,
acuminate la vîrf, de 4-8 cm lungime, pe margini denticulate, pe partea interioară puţin
pubescente de-a lungul nervurii principale.
Florile de tipul 5, albe, mari, de 3-5 cm în diametru plăcut mirositoare, grupate în raceme,
înfloresc în iunie. Fructul capsulă, cu seminţe mici, otrăvitoare pentru păsări. Se înmulţeşte
prin lăstari, butaşi, marcote.
Provine din Europa sudică şi Caucaz. La noi se cultivă ca specie ornamentală. E rezistentă
la ger, puţin pretenţioasă faţă de sol, în condiţii de umbrire înfloreşte mai greu.
Deutzia scabra Thunb.
Arbust pînă la 2 m înălţime. Tulpinile cu ramuri brune-cenuşii.Frunzele oblong –
lanceolate de 4-10 cm lungime, pe ambele feţe scabre, crenat-denticulate, la bază rotunjite.
Florile de aproape 2 cm în diametru, albe sau roz, în panicule erecte, cressc la vîrful lujerilor.
Fructele – capsule.
Patria- China, Japonia. La noi se cultivă ca ornamentală, e mai puţin rezistentă la frig ca
Philadelphus coronarius.
Familia Platanaceae Dumort.
Genul Platanus L. cuprinde 7 specii de arbori răspîndiţi în regiunile submedi-teraniene
şi temperate din Europa, Asia Mică şi America de Nord.

Platanus orientalis L.- Platan oriental

Este arbore de mărimea 1-a. Are scoarţă ce se exfoliază în plăci mari, lăsînd cea
mai mare parte din trunchi netedă. Frunzele sunt palmate cu 5 lobi mai lungi decît
laţi cu sinuri adînci ce în multe cazuri formează 2 lobi mici la bază, cu marginea lobilor
distanţat lobulată, fiecare lob terminîndu-se cu un vîrf cartilaginos; la bază frunzele sunt lat
cuneate, pe partea inferiară cu smocuri de peri în axilele nervuri-
lor; fructele capitule, cîte 3-4 pe un peduncul lung formate din achene; vîrful achenei conic şi
prevăzut cu un stil lung, iar perii ies la suprafaţa capitulului.
Specia este originară din Grecia, Asia Mică şi Caucaz. La noi se foloseşte în amenajarea
spaţiilor verzi ca arbore solitar în alei. Platanul preferă solurile umede din luncile rîurilor şi
necesită multă căldură în timpul verii.
Platanus X acerifolia Willd. – Platan
67
 Specie hibrid între P.orientalis şi P.occidentalis.Arbore de circa 40 m înălţime diametrul
depăşeşte 1 m. Tulpina dreaptă cu scoarţă cenuşiu-deschisă, ce se exfoliază în plăci.Coroana
largă de dimensiuni impresionante. Frunzele mari de13-25 cm, palmat lobate cu 3-7
lobi,sinurile făcînd o divizare partită, baza frunzei slab cordată. Fructele asemănătoare cu ale
platanului oriental cîte 2-3 pe un peduncul.
Longevitatea aprocsimativ 100 ani. Temperament de lumină. La noi se întrebu-inţează ca
specie ornamentală.
Familia Rosaceae Juss.
Familia Rosaceae include peste 2000 de specii, răspîndite în ambele emisfere. Cuprinde
numeroşi arbori, arbuşti şi plante erbacee.
Familia Rosaceae se diferenţiază în 4 subfamilii : Spiraeoideae Agardh; Pomoideae
Focke; Rosoideae Focke; Prunoideae Focke.
Subfamilia Spiraeoideae include arbuşti cu lujerii subţiri, mugurii mici, frunzele simple,
dinţate, serate, uneori lobate. Florile mici de tipul 5 dispuse în umbele, raceme, corimbe sau
panicule cu stamine numeroase, geniceul din 5 carpe-le separate. Receptacolul nu ia parte la
formarea fructului, după fecundare carpele-le se transformă în 5 folicole, cu 2 sau mai multe
seminţe. Din această subfamilie se analizează genul Spiraea.
Subfamilia Rosoideae cuprinde plante erbacee şi arbuşti, unii din ei căţărători şi spinoşi.
Frunzele sunt obişnuit compuse. Învelişul floral şi staminele sunt situate distanţat faţă de
pistil. Florile au una sau mai multe carpele libere, pe un receptacul bombat, alungit sau în
formă de cupă. Fructul este multiplu. Din această subfamilie vom examina genurile Rubus şi
Rosa.
Subfamilia Pomoideae enumără numeroşi arbori şi arbuşti spinoşi cu frunze simple sau
compuse, flori de tipul 5 relativ mari, aşezate în raceme, cu receptacolul concav. Gineceul
din 2-5 carpele; stamine 10-25; ca regulă după fecundare carpe-lele concresc parţial între ele
şi cu receptacolul formînd un fruct cărnos, drupă falsă denumit şi poamă. Din această
subfamilie vom examina genurile : Cydonia, Chaenomeles, Pyrus, Malus, Sorbus, Crataegus,
Cotoneaster, Amelanchier.
Subfamilia Prunoideae include genul Prunus şi are caracterele generale ale acestui gen
colectiv, mai include genul Cerasus, Padus, Amigdalus, Armeneaca, Persica.
Genul Spiraea L. cuprinde circa 80 de specii din regiunile temperate şă reci ale emisferi
nordice.
Spiraea ulmifolia Scop. – Cununiţă, Taulă
Este arbust de pînă la 2 m înălţime cu lujeri arcuiţi, muchiaţi, geniculaţi, cu măduvă largă,
acoperiţi de scoarţă brună-cenuşie. Mugurii mici, ovoizi, depărtaţi de lujeri, au 2 solzi uscaţi,
desfăcuţi la vîrf şi lung acuminaţi. Frunzele de 4-7 cm lungime, ovate sau ovat-lanceolate, la
vîrf acute la bază îngustate sau rotungite, pe margini numai la 1/3 inferioară întregi mai sus
simplu sau dublu serate. Florile albe, unite în raceme umbeliforme, multiflore, înfloresc în
iunie. Fructele folicule mici, brune închis.
Specie cu areal european şi asiatic, la noi e utilizată la amenajarea spaţiilor verzi în parcuri
şi scuaruri.
Se înmulţeşte pe cale vegetativă : prin despărţirea tufelor, marcotaj, butăşire. Spiraea x
Vanhouttei (Briot.) Zibl. (S. Cantoniesis x S. Trilobat)
Floarea miresei

68
 Arbust hibrid originar din China şi Japonia. Formează tufe dense cu înălţimea de pînă la 2
m, lujerii rotunzi, zvelţi, lucitori, arcuit-pendenţi, frunzele de 3-4 cm, rombice sau ovate la
bază întregi şi cuneate, în jumătatea superioară slab-lobulate, acut-serate, pe partea inferioară
albăstrui, pe cea superioară verde întunecate cu nervuri neevidenţiate.
Florile au sepale separate, petale albe, mici de circa 8 mm, mai lungi decît staminele,
grupate în umbele multiflore. Înfloreşte în mai-iunie. Foliculile sunt brune deschise, mari.
Preferă solul fertil locurile luminoase, dar suportă şi umbrirea, este rezistentă la ger.
Se cultivă prin parcuri. Prin tundere se îndeseşte şi capătă uşor forme geomet-rice,
regulate, de aceea este folosită la formarea gardurilor vii.
Spiraea salicifolia L. – Taula
Arbust de 2-3 m cu tulpini erecte, galbene-brune; frunzele mari de 4-7 cm lungime lance-
olate, simplu sau dublu serate pînă aproape de bază, cu marginea ciliată. Florile mici, roz, în
panicule multiflore, terminale, erecte de 10-12 cm lungime, apar mai tîrziu în iunie-iulie.
Arealul euroasiatic, în Moldova se cultivă în parcuri ca plantă ornamentală.
Ca ecotip este hidrofită şi calcifugă.
Spiraea crenata L. – Taulă
Arbust de 70-100 cm înălţime. Frunzele lăstarilor cu fructe cu marginea întreagă cu baza
cuneată, pubescente; frunzele lăstarilor fără fructe mai mari ovoidale de la mijloc mărunt-
crenate, cu 3 nervuri principale, proeminente, fără stipele. Florile albe în corimbe
umbeliforme, dispuse terminal, pe ramuri scurte. Înfloreşte în mai-iunie.
Se întîlneşte pe povîrnişurile şi în lizierile pădurilor printre arbuşti în Codri pe malul stîng
al Nistrului. Se utilizează în amenajarea spaţiilor verzi.
Genul Rubus L.
Rubus idaeus L. – Zmeur
Arbust constituit din numeroase tulpini erecte, cu înălţimea de 1-2,5 m, lujerii geniculaţi,
striaţi, verzi-cenuşii, cu ghimpi deşi aciculaţi, acumulaţi spre bază. Frunzele alterne pe
tulpină de un an, împaripenat compuse cu 5-7 foliole, pe tulp-inile de 2 ani cu trei foliole :
foliolele ovate, inegal dublu serate, pe faţă glabre, verzui, pe dos tomentoase albe sau surii.
Florile mici albe, cu stamine şi carpele numeroase, înfloresc în mai-iunie. Fructul (zmeură)-
polidrupă globuloasă, la coacere roşu-mat, zemos, dulce, aromat. Se foloseşte în industria
alimentară. Tulpinile trăiesc doi ani, reinoindu-se prin lăstari şi drajoni.
Este răspîndit în Europa şi Asia, în regiunile cu climă rece şi umedă, subarctice şi
temperate. Specie de lumină, drajonează la mari distanţe. Se dezvoltă bine pe terenuri afînate,
relativ acide, bogate în resturi organice în curs de descompunere.
Se obţine din sămînţă, prin marcotaj şi butăşire.
Se întîlneşte în păduri, în Codrii. Se utilizează ca specie alimentară.
Rubus caesius L. – mur de cîmp
Are tulpini tîrîtoare, slab lignificate, brunate cu ghimpi scurţi, subţiri, moi şi peri
glanduloşi, frunzele trifoliate cu foliole subţiri, dinţate sau lobate, pe ambele feţe verzi,
persistente; stipelele lanceolate, florile albe, în corimbe, înfloresc pe parcur-sul veriii; fructul
– polidrupă de culoare neagră acoperită cu brumă albăstruie, se coc în august-septembrie,
comestibile, dulci-acrii. Se întîlnesc prin locuri umede în lizierele pădurilor de stejar pufos,
stejar pedunculat, gorun, fag pe teritoriul întregii republici.
Genul Rosa L. cuprinde 200 specii de arbuşti din regiunile temperate şi sub-tropicale.
Au tulpină deseori ghimpoasă, erectă, căţărătoare sau tîrîtoare, cu frunze aşezate altern,
69
imparipenat-compuse, la bază au stipele concrescute cu peţiolul ghimpos. Florile sunt
complete, terminale, solitare sau adunate în raceme umbeli-forme, de obicei cu 5 petale şi 5
sepale, staminele sunt numeroase. Receptacolul e în formă de cupă cu carpele libere,
numeroase. La maturitate axa florală devine cărnoasă cu numeroase achene mici, păroase,
formînd fruct multiplu – poliachenă falsă (măcieş, măceaşă).
Rosa canina L.- Măceş, Măcieş
Este arbust de 2-3 m înălţime, cu ramurile ghimpoase, ghimpii fiind comprimaţi lateral, la
bază mult lăţiţi, mugurii mici, roşii, frunzele alterne, imparipenat-compu-se, stipele late cu 7
foliole, ovate sau eliptice de 2-4 cm lungime, pe margini simplu-serate, glabre.
Florile de tipul 5, cu petale roz-deschis, sepale divizate, răsfrînte, cad tîrziu. Fructele
elipsoidale de 1,5- 2 cm lungime, comestibile, conţin vitamina C,D,P.
Creşte pe soluri eubazice, mezobazice, uscate pînă la reavăne, compacte. Se foloseşte în
scopuri meliorative şi ca specie ornamentală. Rosa canina se obţine din sămînţă, prin butaşi,
diviziunea tufei, varietăţile şi formele prin altoire, serveşte ca portaltoi pentru soiurile de
Rosa (trandafir).
Arealul măeşului cuprinde Europa sudică şi centrală, ajungînd pînă în sudul Scandinaviei;
se întîlneşte în Asia Mică, Asia Centrală(Pamir), Africa de Nord.
În R.Moldova au o răspîndire mai mică şi alte specii a genului Rosa: R. gallica
L., R.pendulinaL., R.spinosissima L., R.tomentosa Smith. etc.
Chaenomeles japonica (Thunb.Lindl.)- Gutui japonez
Este arbust de circa 2m înălţime, cu tulpini numeroase, spinoase, lujerii spinoşi, bruni-
cenuşiu-verzui, tomentoşi în tinereţe, apoi glabri, mugurii mici, păroşi, frunzele alterne,
ovate ,obovate, de 3-7 cm lungime, cu marginea crenat serată, scurt peţiolate, glabre ,
coriacee , rămîn pe lugeri pînă iarna tîrziu; cu stipele rotund-ovate, cu marginea neregulat-
serată, cad odată cu frunzele.
Florile gupate cîte 2-6, roşii-cărămizii, de 2,5-3,5 cm în diametru, cu lobii calici-ului
serulaţi, stamine numeroase, ovarul din 5 carpele. Fructele globuloase, tari de 2-4 cm în
diametru, la coacere – galbene. Specia este originară din Japonia, se cultivă la noi ca specie
ornamentală iar mai rar pentru fructe ce conţin vitamina C .
Este rezistentă la secetă şi temperaturi joase, puţin pretenţioasă faţă de sol. Temperament
de lumină.
Chaenomeles japonica se obţine din sămînţă, marcotaj şi butăşire, varietăţile prin altoire.
Genul Pyrus L. include arbori mai rar arbuşti, uneori spinoşi cu frunze stipela-te,
căzătoare pe margini serate sau întregi, peţiolate; mugurii cu solzi imbricaţi; flori de tipul 5
albe sau roz apar odată cu frunzele, acumulate în corimbi, stamine 20-30, cu antere roşii,
carpele 2-5, fructul poamă, mezocarpul cu numeroase celule sclerificate; seminţele
negricioase.
Pyrus pyraster Burgsd. –Păr pădureţ
Este un arbore de circa 20 m înălţime, adeseori rămîne de formă arbustivă. Are tulpină
neregulată, puternic ramificată, cu ritidom solzos, de culoare închisă puţin brăzdat. Lujerii
bruni-galbui, spinoşi cu muchii rotungite. Mugurii ovo-conici, cu 5-7 solzi, bruni cu cili aurii
pe margini. Frunzele în tinereţe păroase la maturitate sunt glabre.
Pyrus pyraster este specie rezistentă la secetă şi ger şi iubitoare de căldură. Vegetează pe
soluri argiloase, pe ceornozeomuri degradate şi pe sărături. Se dez-voltă rău pe solurile

70
calcaroase, prea umede, impermiabile. Are temperament de lumină dar poate suporta o
oarecare umbrire.
Este efectiv la efectuarea lucrărilor de ameliorare agro-silvică, ca specie de amestec în
perdelele forestiere de protecţie a culturilor agricole.
Pyrus elaeagrifolia Pall. – Păr
Arbore de circa 10 m înălţime sau arbust. Tulpina neregulată, scundă. Coroana cu ramuri
îndreptate în sus. Lujerii cenuşii-tomentoşi. Frunzele de 4-7 cm lungime, lanceolate sau
obovat-lanceolate, pe margini întregi, cenuşii-tomentoase pe ambele feţe. Florile albe.
Fructele de 2-3 cm, globuloase, tari.
Arealul cuprinde Asia mică, Crimea, Caucaz.
La noi se întîlneşte în pădurile de stejar pufos în pîlcuri. Poate fi folosit în fîşiile de
protecţie şi ca plantă ornamentală.
Genul Malus Mill. Cuprinde arbori şi arbuşti(circa 30 specii) cu frunze simple, alterne,
caduce, serate sau lobate, stipelate. Florile de tipul 5, complete albe-roz în cormbi, geniceul
din 2-5 carpele, stamine cel puţin 15, cu antere galbene. Fructul drupă falsă, cărnoasă,
indechiscentă, comestibilă.
Malus sylvestris Mill. – Măr pădureţ
Este un arbore mai scund ca părul cu înălţimea pînă la 15 m, deseori arbustiv. Tulpina
scundă, neregulat ramificată, ritidomul brun-negricios solzos, se exfoliază în plăci mari.
Coroana largă, deasă. Lemnul este greu, cu duramen brun-roşietic, folosit în tîmplărie şi
strungărie,dar în măsură mai redusă ca lemnul de păr.
Lujerii deseori spinoşi, spre vîrf păroşi în tinereţe, la maturitate au brahiblaste fructifere.
Mugurii bruni-roşcaţi, păroşi. Frunzele sînt alterne, lat ovate, eliptice sau subrotunde, la vîrf
brusc îngustate, la bază rotungite, pe margini simplu sau dublu serate,cu pelioli de 1-3 cm
lungime.
Florile albe sau roze, hermafrodite, complete, sînt grupate în raceme umbeli-forme.
Fructele globuloase sau ovoide, de 2-2,5 cm în diametru, sunt verzi-gălbui cu gust astrigent.
Specie originară din Europa, ajunge în nord pînă spre cercul polar. La noi se întîlneşte în
pădurile de stejar pedunculat în subarboret sau ca specie de amestec pe malurile Prutului,
Nistrului, în Codri.
Este specie rezistentă la ger, dar mai puţin adaptată la solurile compacte, argiloase, se
expune uscăciunii puternice. Umbrirea o suportă moderat.
Mărul pădureţ se obţine din sămînţă, varietăţile prin altoire. Se poate folosi pentru
înfiinţarea fîşiilor de protecţie, pe terenurile degradate, fructele pot servi ca sursă de hrană
pentru vînat.
Genul Sorbus L. cuprinde 80 specii de arbori şi arbuşti din emisfera nordică cu frunze
alterne simple sau imparipenat compuse. Florile de tipul 5, complete, albe, hermafrodite, în
corimbe terminale, stamine 15-20, carpele 2-5. fructul drupă falsă, cu 2-5 loculi, dispărţiţi
prin pereţi cartilaginoşi.
Sorbus aucuparia l.- Scoruş de munte, Sorb păsăresc
Este arbore de mărimea a 2, uneori de formă arbustivă. Tulpina dreaptă, cu scoarţă netedă,
lucioasă, cenuşiu pătată în tinereţe, mai tîrziu ritidomul se exfoliază în fîşii late şi subţiri.
Coroana rotundă, rară, cu lujeri cenuşii, tomentoşi în tinereţe apoi bruni-roşcaţi, glabri,
lucioşi. Mugurele terminal caracteristic, de circa 1-2 cm lungime cu vîrf îndoit şi solzi
negricioşi, mătăsos păroşi. Frunzele imparipenat compuse, de 10-16 cm cu 9-17 foliole de 4-
71
5 cm, oblong- lanceolate, la vîrf acute sau obtuze, pe margini acut serate spre bază întregi,
sesile, toamna se colorează în roşu întunecat. Florile hermafrodite de tipul 5, albe 0,8-1 cm în
diametru, roşii sau gălbui rămîn pe arbore pînă iarna tîrziu. Lăstăreşte, drajonează mai slab.
Longevitatea circa 100 ani.
Scoruşul de munte are areal european, ajungînd pînă la limita polară a vegetaţiei forestiere.
La noi se întîlneşte în pădurile de stejar, carpen, tei cu frasin, în subarboret, în liziera
pădurilor. În partea de nord a albiei Prutului, Codri, pe malurile Nistrului.
Se poate utiliza ca specie decorativă, medicinală, conţine tanine, uleiuri eterice.
Specie puţin exigentă faţă de climă şi sol.
Sorbus torminalis (L) Crantz. – Sorb
Arbore de circa 20-25 m în înălţime. Pînă la circa 20 ani are scoarţa netedă apoi formează
ritidom solzos, ce se exfoliază uşor. Coroana cu frunziş bogat şi umbros, lujerii viguroşi slab
muchiaţi, lucitori, dispers păroşi sau glabri puţin cleioşi cu solzii verzi, pe margini cu o
dungă subţire, brună. Frunzele simple, lat ovate, de 5-10 cm lungime, cu 3-5 perechi de lobi
triunghiulari ce descresc treptat spre vîrf, cu marginea neregulat serată.
Florile albe, de 1-1,5 cm cu două stile concrescute, caliciul şi pedunculul mătăsos
păroase : sunt grupate în inflorescenţe de 10-12 cm lăţime. Fructul drupă elipsoidală de 1,5
cm, brun cu puncte albicioase, tari şi necomestibile din cauza celulelor sclerificate.
Maturaţia la 20-30 ani, fructifică anual, abundent. Lăstăreşte, creşte încet. Longevitatea e
de 100-200 ani.
Arealul cuprinde Europa sudică şi centrală.
La noi se întîlneşte în pădurile de stejar cu carpen, tei cu frasin şi stejar, formînd
subarboretul, mai rar realizîndu-se ca arbore de mărimea a doua în arboret. Vegetează pe
malurile Prutului şi Nistrului în partea de Nord şi sud, în Codrii.
Sorbus torminalis preferă soluri profunde, bogate în calcar şi cu umeditatea mai constantă,
creşte rău pe solurile cu exces de umezeală.Este moderat rezistent la umbrire.Poate fi utilizat
ca arbore ornamental.

Genul Grataiegus L.
Cuprinde circa 900 specii de arbori şi arbuşti cu frunze serate sau lobate la bază cu stipele,
florile hermafrodite de tipul 5, albe sau roşii, acumulate în corimbe mai rar solitare, carpele
1-5, fructul drupă falsă, cu 1-5 sîmburi tari, unispermi.
Crataegus monogyna Jacq. – Păducel, Gherghinar, Mărăcine
Arbust (mai rar arbore) de 8-10 m înălţime, are tulpina neregulată, ritidom timpu-riu,
cenuşiu, brun solzos.
Lujerii glabri, bruni-roşcaţi au spini de circa 1 cm lungime, aşezaţi lateral faţă de muguri.
Mugurii sunt mici, globuloşi, roşcaţi. Frunzele alterne rombic ovate, adînc lobate cu 3-7 lobi
neregulat- seraţi spre vîrf. Florile complete cu un singur stil, re-ceptacolul şi pedunculii
glabri, corola albă, formează corimbe erecte. Fructul fals, făinos, roşu, drupă ovoidă sau
sferică de 0,7-1 (1,4) cm lungime, cu un sîmbure tare.
Arealul cuprinde Europa pînă la 60o latitudine, Asia vestică şi Africa de Nord.
La noi creşte în pădurile de stejar cu carpen, tei cu frasin şi stejar în subarboret şi lizieră.
Vegetează pe malul rîului Prut la sud, în Codrii şi pe ambele maluri ale Nistrului.
Crataegus monogyna este o specie cu mare amplitudă ecologică, iubitoare de căldură,
rezistentă la uscăciune (mezofită-xerofită), la soluri compacte.
72
 Se obţine din sămînţă, varietăţile prin altoire.
Crataegus oxycantha L. (C.laevigata (Poir.) DC.)
Originar din Europa centrală şi sudică .Arbore sau arbust pînă la 8 m.Spinii au lungimea
de 1-2 cm, rari la exemplarele bătrîne lipsesc. Frunzele 3-5 fidate sau lobate , de 5 cm
lungime, cele tinere tomentoase, la bază lat-cuneate, la vîrf lobii dinţaţi. Fructul – drupă roşie
brună, globuloasă de circa 1,2 cm, cu 2-3 sîmburi. Rezistent la ger dar mai puţin la secetă.
Nu este pretenţios faţă de fertilitatea solului.
C.oxycantha are mai multe varietăţi ornamentale ce se deosebesc prin culoarea şi forma
florilor.
În R. Moldova se mai întîlnesc circa 15 specii de Crataegus.
Genul Cotoneaster Medik.
Cotoneaster integerrimus Medik. – Bîrcoace
Arbust cu înălţimea pînă la 2 m, cu ramuri patulate sau tîrîtoare. Lujerii sunt bruni-verzui, în
tinereţe tomentoşi.
Mugurii mici, ovo-conici, bruni, cu doi solzi păroşi. Frunzele de 1,5-4 cm ovat-eliptice
mucronate, glabre pe faţă tomentoase pe dos. Florile cu petale roz, aşezate cîte 1-4 peţiolate.
Fructele drupe globuloase de 6-8 mm, roşii- purpurii, cu miezul făinos, cu două seminţe.
La noi se utilizează ca specie decorativă.
Preferă solurile calcaroase, însorite. Înmulţirea se produce prin seminţe, marco-te, butaşi.
Genul Prunus L.
Include arbori şi arbuşti cu flori solitare de tipul 5 sau care sunt unite în inflores-cenţe,
fructele sunt drupe cărnoase, lujerii ghimpoşi. Frunzele -simple.
Prunus spinosa L.(P.moldavica Kotov.)- Porumbar, Porumbrel
Arbore cu înălţimea de 3-4 m. Lujerii tineri bruni sau roşietici, pubescenţi mai tîrziu glabri,
se termină cu un spin; brahiplaste numeroase, cu mai mulţi muguri aglomeraţi spre vîrf.
Mugurii de 1-1,5 mm de obicei 3 unul lîngă altul. Cel din mijloc foliaceu cei laterali floriferi.
Frunzele eliptice sau oblong ovate, de 2-4 cm, la bază cuneate, crenat-serate, pe partea
inferioară pubescente.
Florile hermafrodite, pedicelate, albe de 1-1,5 cm, apar înaintea înfrunzirii. Fructele
globuloase negre-albastru-brumate, de 1-1,5 cm diametru, cu gust astri-gent, rămîn pe ramuri
pînă primăvara.
Arealul cuprinde Europa (pînă la 66o latitudine nordică) Asia Mică şi nordul Africii.
La noi se întîlneşte în lizierele pădurilor, în luminişurile pădurilor de stejar. Formează
tufişuri. Se utilizează la fixarea alunecărilor de teren în formarea fîşiilor de protecţie
impermiabile.
Prunus divaricata Ledeb. – Corcoduş
Arbore sau arbust de circa 10 m înălţime, cu lujerii spinoşi, verzui-roşietici, glabri. Frunzele
ovoidale sau alungit-eliptice, de 3-7 cm lungime şi circa 3 cm lăţime, verzi întunecate pe
peţioli scurţi. Florile albe, solitare, rareori dispuse cîte două,apar înaintea frunzelor. Fructele
ovale de circa 2 cm în diametru, drupe de culoare galbenă, roz, negrii, cu gust astringent,
comestibile.
Arealul cuprinde sud-estul Europei, vestul Asiei şi Caucazul. Este puţin preten-ţios faţă de
sol, rezistent la secetă, cu temperament de lumină.
În stare spontană la noi se întîlneşte în Codriii.

73
 Se utilizează ca specie de amestec în lucrările de ameliorare a terenurilor degra-date. Este
un preţios portaltoi pentru varietăţile de corcoduş şi pruni. Poate fi folo-sit ca specie
decorativă.
Se cultivă prin seminţe, varietăţile prin altoire.
Cerasus avium (L) Moench. – Cireş
Arbore cu înălţimea de circa 30 m. Scoarţa negrie cu lenticele brune, se exfoliază transversal
în pelicule înguste. Lujerii bruni-roşietici, glabri. Frunzele verzi întunecate, ovoidale, eliptic
obovate, obtuze la vîrf şi îngustate la bază, pe margini crenat-serate, lucitoare, glabre, cu
peţiol de 5-12 mm.
Florile albe de 3-4 cm cîte 3-6 în inflorescenţe. Fructele drupe globuloase de cir-ca 1 cm,
roşii închis dulci acrii. Lăstăreşte.
Arealul cuprinde Europa şi Asia vestică.
La noi se întîlneşte în păduri ca component al arboretului pe malurile Prutului, Nistrului
şi în Codrii.
Cerasus avium este o specie iubitoare de căldură, dar rezistentă la ger. Este pre-tenţioasă
faţă de sol şi are temperament de lumină.
În practică se utilizează lemnul, fructele, în alimentaţie, conţine substanţe colo-rante,
eterooleaginoase.
Se foloseşte şi ca specie decorativă.
Cerasus mahaleb (L) Mill. – Vişin turcesc
Arbore sau arbust de 10-12 m înălţime. Coroana este globuloasă. Scoarţa brun în-tunecată,
crăpăcioasă. Lijerii tineri verzui, mai tîrziu brun deschis cu lenticele albi-cioase. Frunzele de
3-6 cm lungime, lat-ovate, scurt acuminate, albe lucitoare pe faţă, verzi palid pe dos, cu peri
în lungul nervurii principale, pe partea inferioară cu peţiol de circa 1 cm lungime.
Florile de 1,5 cm în diametru, albe, mirositoare, acumulate cîte 4-12 în corimbe sau
raceme erecte, scurte de circa 4 cm. Fructele negre, globuloase de circa 4 mm în diametru,
amare, comestibile. Fructifică des şi abundent. Lăstăreşte şi drajonează slab. Creşterea activă
în primii 3-4 ani atingînd înălţimea de circa 2 m.
Arealul cuprinde Asia vestică, Europa centrală şi sudică.
La noi se întîlneşte în pădurile de stejar printre arbuşti pe soluri calcaroase. Creşte în
grupe şi prin lizierele pădurilor, pe malul Prutului, Nistrului şi în Codrii.
Este specie termofilă. Suportă bine gerurile şi secetele, creşte pe solurile calca-roase,
uscate şi pe solurile de luncă. Are temperament de lumină.
Este o specie pretenţioasă pentru împăduriri în zonele uscate, în perdele fores-tiere, pe
terenuri degradate, are lemn de calitate. Poate fi folosit ca arbore decorativ şi ca portaltoi.
Padus racemosa (Lam) Gilib.)– Mălin
Arbore cu înălţimea de circa 15 m, cu tulpina dreaptă, scoarţă netedă, cenuşiu-negricioasă,
coroană deasă, umbroasă. Lujerii viguroşi bruni-negricioşi, slab pubescenţi sau glabri, cu
lenticele gălbui, la zdrelire lasă un miros caracteristic. Mugurii de 6-10 mm lungime,
fusiformi, alipiţi de lujer, dar cu vîrful depărtat, bruni lucioşi. Frunzele eliptice de 6-12 cm
lungime, brusc acuminate, la bază rotungite, pe margini acut serate, lucitoare, groase, uşor
zbîrcite, pe partea inferioară cenuşii-albăstrui-verzui, la subţioara nervurilor cu smocuri de
perişori la baza frunzei două glande roşii.
Florile albe de circa 1,5 cm în diametru grupate în raceme de circa 10-15 cm lungime,
alungite, plăcut mirositoare. Fructele globuloase mici de 6-8 mm în diametru, negricioase,
74
amărui cu sîmbure ovoid, comestibile. Lăstăreşte şi drajo-nează viguros. Longevitatea e de
70-80 ani.
În Moldova se întîlneşte în stare spontană în pădurea s. Rădenii Vechi sectorul Ungheni.
Formează subarboret în sălcişurile din Valea Răutului.
Preferă solurile fertile, bazice, cu umeditate suficientă. Are temperament de umbră.
Este apreciat ca arbore ornamental. Are lemn preţios, asemănător cu lemnul de cireş.
Genul Amygdalus L.
Aprocsimativ 40 specii sunt răspîndite în Asia Centrală, America de Nord, Europa
sudică.
Amygdalus communis L. A.dulcis Mill., – Migdal.
Se întîlneşte spontan în Asia Mijlocie, la noi se foloseşte în cultură . arbore de circa 6 m
sau arbust. Lujerii verzi, roşu-bruni, uneori muchiaţi, glabri.Mugurii cu lungimea de 5 mm,
ovat-conici,dispuşi spiralat. Frunzele îngust-eliptice, cu lungimea de 4-6 cm, lăţimea pînă la
2 cm, glabre, verzi- deschise sau cu brumă cenuşie, cu stipele ascuţite , coriacee, pe lujerii
scurţi se găsesc în mănunchiuri. Florile solitare, roze. Fructul – drupă uscată, tomentos de
circa 3 cm lungime, comestibil este sîmburele care poate fi dulce sau amar. Soiurile se
înmulţesc prin altoi. Creştere rapidă. Longevitate circa 130 ani. Termofil. Rezistă şi în
condiţii urbane. Preferă soluri drenate, bogate în calcar. Se foloseşte pentru producerea
uleiurilor în industria cofetăriei. Ornamental. Excelent portaltoi pentru cultura piersicului.
Amygdalus nana L. – (Prunus nana Stokes .)-Migdal pitic
Arbust de pînă la 1,5 m , formează tufe des ramificate. Lujerii verzi sau bruni-verzui, glabri
, lucioşi cu lenticele pronunţate. Mugurii globuloşi situaţi cîte 3. frunuele de 3-8 cm
lanceolate, mărunt-ascuţit-serate, pe peţiol foarte scurt. Florile situate cîte 1-3 ,roze. Fructul
asemănător cu a migdalului dar mai mic de circa 2 cm. Înfloreşte anual, abundent. Spontan se
întîlneşte în stepele Euroasiei.
Specie xerofită, rezistă la salinizarea solului acumulează umiditate în sol, se înmulţeşte
prin seminţe, drajoni. Se poate folosi ca specie ornamentală mai ales primăvara, pentru
înflorire abundentă, rezistă bine la tunderea coroanei.
Familia Caesalpiniaceae R.Br.
Genul Gleditsia L.
Gleditsia triacanthos L. – Salcîm boeresc, Glădiţă, Roşcov sălbatic
Arbore de circa 45 m înălţime, în diametru atingînd mai mult de 1 m. Tulpina în masiv
dreaptă, bine elagată, acoperită de spini mari de pînă la 50 cm lungime, simpli sau trifurcaţi,
uneori dispuşi în smocuri, sunt o metamorfoză a lujerilor, dezvoltîndu-se an de an.
Scoarţa cenuşiu deschisă, în tinereţe netedă, mai tîrziu formează ritidom solzos, cenuşiu
închis.
Coroana rară, luminoasă. Muguri alterni, puţin vizibili, de obicei suprapuşi cîte 2-5.
Frunzele simple sau dublu penat compuse de 15-30 cm, cu 20-30 foliole pe lujerii lungi, de
formă oblong-lanceolată de 1-3 cm lungime pe margini mărunt serate. Florile poligame ,
mici, verzui în raceme înguste, scurte de 5-7 cm, dispuse la subţioara frunzelor pe ramuri din
anul precedent, sepale 3-5, liniar lanceolate, petale 3-5 obovat-obtuze, tomentoase , plăcut
mirositoare, melifere. Fructul păstaie turtită indehiscentă, de 30-40 cm lungime, brun lucitor,
răsucită şi încovoiată, con-ţine miez cărnos, dulceag astringent, cu seminţe subrotund turtite,
brune-lucitoare, cu tegument foarte tare, sticlos.
Fructifică anual. Germinarea anevoioasă. Lăstăreşte slab, nu drajonează.
75
Creşterea e rapidă. Longevitatea circa 100 ani.
Originară din partea sud-estică a Americii de Nord, în Europa a fost introdus în secolul
XVIII.
Este o specie ce suportă bine tunsul. Se dezvoltă bine în regiunile calde cu sezon lung de
vegetaţie. Rezistă pe soluri argiloase, compacte, puţin salinizate, suportă secetele
îndelungate.
Ca cultură forestieră se foloseşte mai rar. Este utilizată în perdelele de protecţie, la crearea
gardurilor vii , ca specie ornamentală.
Se înmulţeşte prin seminţe. Se întîlneşte Gleditsia triacontos var. inermis Wild, ce este fără
spini, cu coroana restrînsă aproape piramidală.
Cercis silicuastrum L. – Arborele Iudei
Arbore de circa 10-12 m înălţime poate fi şi în formă de arbust. Tulpina nere-gulată.
Scoarţă negricioasă, lujerii subţiri, glabri, bruni- roşcaţi. Florile roz -violacei hermafrodite,
înfloresc înaintea înfrunzirii sunt acumulate în racem sesil pe lujerii mai bătrîni. . Frunzele
de cca 12 cm lăţime, peţiolate, verzi-închis în tinereţe, albastru -verzui la maturitate, reni-
forme, glabre , alterne . Fructele – păstăi. De 6- 10 cm lungime, la coacere se brunifică,
rămîn mult timp pe arbore. Creşte viguros în tinereţe.
Se înmulţeşte prin seminţe şi lăstari. Este o specie rezistentă la secetă. Creşte pe soluri
afînate , fertile, reavăne, nu suportă surplusul de calcar. Plantele tinere sunt mai sensibile
lager şi secetă.
Se folosesc pentru flori timpurii , în boschete.

Familia Fabaceae Lindl.

Sophora japonica L. – Salcîm japonez, Sofora
Arbore de circa 20 m înălţime. Tulpina scurtă cu scoarţa netedă de un verde închis, mai tîrziu
cenuşie, formează ritidom subţire. Coroana largă şi densă, mai ales cînd creşte izolat. Lujerii
verzi, glabri, prin zdrelire lasă un miros neplăcut. Mugurii al-terni, mici, îngropaţi sub
scoarţă. Frunzele imparipenat-compuse de 15-26 cm cu 7-17 foliole acute la vîrf verzi închis,
lucitoare pe faţă, glabre pe partea inferioară.
Florile albe-gălbui, mici sunt grupate în panicule erecte de 15-30 cm şi conţin nectar.
Fructele – păstăi verzi, cărnoase de 5-10 cm, indehiscente, gîtuite între se-minţe. Seminţele
de 8-10 mm, negre, ovoid-turtite. Lăstăreşte. Are creştere înceată.
Sophora japonica L. este originară din China estică şi Coreea. La noi se foloseşte ca specie
ornamentală în parcuri şi pe străzi în perdele de protecţie. Este rezistentă la secetă, dar
sensibilă la ger, mai ales în tinereţe. Este puţin exigentă faţă de sol, suportă bine poluarea
aerului din centrele industriale, are temperament de lumină.
Se înmulţeşte prin seminţe, altoire.
Genista tincoria L. – Drobiţă
Subarbust de circa 0,5 m înălţime, cu tulpini verzi îngust muchiate, păroase. Frunzele simple,
lanceolate de 1-3 cm lungime, păroase pe margini, cu nervuri evidente, florile galbene,
aglomerate la vîrful lujerilor, fructul – păstaie de 2-3 (5) cm lungime şi 3-4 mm lăţime,
glabre cu 5-10 seminţe mici, turtite verzi.
Specie originară din Europa şi asia vestică, la noi creşte în cîmpie şi silvostepă, în
luminişuri, lizierile pădurilor, în grupuri sau solitară, pe soluri nisipoase, acide, oligobazice şi
soluri compacte, argiloase, neutre.
76
Se înmulţeşte prin seminţe.
Genul Laburnum Medik.
Laburnum anagyroides Medik. (Cytisus laburnum L.) – Salcîm galben
Arbust de 6-7 m înălţime, cu scoarţa măslinie, lujerii verzi-cenuşii, cu peri cenuşiu-argintii,
mugurii mici, conici, alb-cenuşii, păroşi, frunzele trifoliate, cu foliole elip-tice de 3-8 cm
lungime, pe peţioli de 3-8 cm.
Florile de circa 2 cm galbene-aurii, melifere, grupate în ciorchini pendenţi de circa 30 cm
lungime.
Fructul păstaie de circa 5 cm lungime, pubescent cu 3-5 seminţe. Coaja, frunzele şi
fructele sunt otrăvitoare, conţin alcaloidul cytissina.
Lăstăreşte. Arealul cuprinde europa sudică.
La noi se întîlneşte frecvent ca cultură ornamentală în parcuri şi grădini.
Rezistă bine la secetă, ger şi fum. Nepretenţios faţă de sol, preferă terenurile cal-caroase,
compacte, uscate, nu le suportă pe cele cu exces de umezeală. Are tempe-rament de lumină.
Genul Amorpha L.
Amorpha fructicosa L. – Salcîm mic
Arbust de circa 6 m înălţime. Are sistem radicular mult întins în lături, drajo-nează
abundent. Tulpina se ramifică de la bază, formează o coroană rară, mai tîrziu ramurile cad în
lături. Lujerii verzi-gălbui, glabri la maturitate. Lemnul cu miros specific. Mugurii sunt
aşezaţi neregulat, suprapuşi cîte 2-3, uneori verticilaţi, gîtuiţi la bază. Frunzele imparipenat
compuse, pînă la 30 cm lungime, cu 11-25 foliole alungit-eliptice, mucronate de 1,5-4 cm
lungime. Fructele – păstăi de 7-9 mm curbate, indehiscente, cu o sămînţă alungită de circa 5
mm brună- lucitoare, conţin ulei.
Maturitatea de la 2-3 ani. Germinează uşor. Lăstăreşte şi drajonează abundent. Are creştere
viguroasă.
Provine din sud-estul Americii de Nord. La noi se foloseşte ca specie ornamen-tală în
parcuri, grădini, perdele de protecţie.
Amorpha fructicosa L. este puţin pretenţioasă faţă de sol, e rezistentă la secetă. Preferă
clima caldă, în mai mulţi ani lujerii nu se lignifică din care cauză suferă de îngheţuri.
Creşte şi pe soluri puţin salinizate. Temperamentul e de lumină. Este preţioasă datorită
capacităţii mari de drajonare, pentru fixarea rîpelor şi coastelor degradate, la plantarea
terenurilor saraturoase.
Robinia pseudacacia L. – Salcîm alb
Arbore de circa 35 m înălţime şi 1 m în diametru. Tulpina în arboret este dreaptă. Scoarţa
brun-cenuşie, la bătrîneţe crăpăcioasă. Coroana neregulată, cu ramuri rare.
Lujerii muchiaţi, măslinii pînă la bruni-roşcaţi, glabri. Pe ambele părţi ale cicatricei frunzei
se află doi spini, care sunt stipele metamorfozate, se păstrează mai mulţi ani. Mugurii alterni,
mici, cîte 34 într-o proeminenţă din mijlocul cicat-ricei. Frunzele imparipenat compuse, cu 7-
9 foliole eliptice de 2,5-4,5 cm lungime, glabre. Florile hermafrodite, albe rar roz, adunate în
ciorchini pendenţi de 10-20 cm, puternic şi plăcut mirositoare, melifere. Fructul- păstaie
alungită de 5-10 cm cu 3-10 seminţe de 3-4 mm reniforme, puţin turtite, brune- negricioase,
pestriţe cu tegument tare.
Maturitatea o atinge la 5-7 ani. Fructificarea se produce anual. Se înmulţeşte prin seminţe,
drajoni.

77
 Creştere rapidă, dar nu în orice fel de sol, pe soluri fertile la vîrsta de 30 ani realizează
circa 30 m înălţime.
Longevitatea circa 100 ani. Longevitatea tehnolojică 25-35 ani. Lemnul prezintă un
duramen brun-cenuşiu sau brun-gălbui şi 2-3 inele de alburn galben-verzui, este greu, tare,
foarte trainic, greu fuzibil. Poate fi folosit ca lemn de foc şi la construc-ţii, în confecţionarea
gardurilor, doagelor, parchetelor, căruţelor etc.
Robinia pseudacacia L. provine din estul Americii de Nord, în Europa a fost in-trodus la
începutul secolului XVII.
La noi se foloseşte ca specie forestieră, în fîşiile de protecţie pe terenurile degradate,
povîrnişuri, ca specie ornamentală.
Preferă climatul cald cu o perioadă lungă de vegetaţie. Îngheţurile timpurii cau-zează
degerarea lujerilor nelignificaţi. Seceta îndelungată poate provoca uscarea arborilor.
Preferă soluri uscate, reavăne, afînate, profunde, neutre sau slab acide. Nu-i sunt prielnice
solurile calcaroase sărace, grele, argiloase, compacte, umede şi reci.
Salcîmul este o specie epuizantă pentru sol, deoarece foloseşte cantităţi mari de substanţe
minerale. Frunzele se descompun uşor.
Are temperament pronunţat de lumină. Arboretele pure cu timpul se răresc, lă-sînd solul să
degradeze.
Salcîmul produce în timp scurt o cantitate mare de masă lemnoasă.
Genul Colutea L.
Colutea arborescens L. – Băşicoasă
Arbust de circa 2,5 m înălţime. Scoarţă brună, se exfoliază în fîşii înguste, longitudi-onale.
Lujerii verzi, muchiaţi, cu pieliţă subţire, cenuşie. Mugurii mici, gălbui, cu resturi de stipele
de ambele părţi. Frunzele imparipenat-compuse cu 9-13 foliole eliptice, la vîrf emarginate.
Florile galbene, zigomorfe, cîte 6-8 în ciorchini – erecte. Fructele – păstăi viziculoase (ca o
băşică) de 6-8 cm, verde pal, cu cîte 20-30 seminţe lenticulare brune, fructul rămîne atîrnînd
iarna pe lujeri. Lăstăreşte viguros. Creşterea în tinereţe este rapidă.
Provine din Europa sudică şi Africa de Nord. La noi se foloseşte ca specie ornamentală.
Este specie rezistentă la secetă, suferă de geruri, puţin pretenţioasă faţă de sol, creşte bine
pe soluri calcaroase, uscate. Temperament mai mult de lumină.
Genul Caragana Lam.
Caragana arborescens Lam. – Caragană
Arbust cu înălţimea de circa 5 m înălţime, în diametru pînă la 10-20 cm. Frunzele paripenat-
compuse, alterne, cu 4-8 şi mai multe foliole mici rahisul se termină într-un vîrf moale,
frunzişul rar.
Florile hermafrodite galbene, zigomorfe, pînă la 2 cm, solitare sau în grupuri cîte 2-4. se
dezvoltă pe lujeri şi pe ramuri de la subţioara frunzelor sunt melifere. Fructul păstaie
dehiscentă, ascuţită, la capete cilindrică, de 4-5 cm lungime, semin-ţele sferice.
Maturitatea o atinge la 4-5 ani, fructifică anual. Germinaţia normală. Lăstăreşte.
Creşterea rapidă în tinereţe. Provine din Siberia şi estul Europei.
La noi se întîlneşte ca specie ornamentală în parcuri, grădini, fîşii de protecţie.
Este specie plastică. Rezistă bine la secetă şi ger, în tinereţe suportă umbrirea, creşte pe
soluri variate : nisipuri, cernoziomuri, soluri saraturoase.
Are importanţă ca specie de amestec la crearea subarboretului în perdelele forestiere din
stepă şi silvostepă, poate fi folosit pe terenuri degradate.
78
 Wisteria sinensis (Sims) Sweet.- Glicine
Patria China. Liană repedecrescătoare, lemnoasă cu lungimea de circa 20 m. Tulpina poate
forma la bază trunchi noduros. Poate atinge vîrsta de 150 ani. Frunzele caduce, imparipenat-
compuse din 7-13 foliole, ating 30 cm. Florile parfumate albastre-violacee acumulate în
raceme pînă la 30 cm. lungime. Fructele sunt păstăi foarte mari catifelat-pubescente de 10-15
cm, cu 1-3 seminţe rotunde.
Specie iubitoare de căldură şi pretenţioasă faţă de sol.
Se înmulţeşte prin altoire şi marcotaj.
Este o specie originală pentru decorarea grilajelor, pereţilor, zidurilor.
Familia Anacardiaceae Lindl.
Genul Cotinus Mill
Cotinus coggygria Scop. - Scumpie
Arbust de circa 1-3 m înălţime, formînd mai multe tulpini, în desiş devine tîrîtor.
Scoarţa brună, solzos-fină, conţine tanină. Lujerii roşcaţi, glabri. Mugurii alterni, ovoizi
sau ovo-conici, depărtaţi de lujer cu 4-6 solzi. Frunzele obovate, eliptice de 3-8 cm pe peţioli
lungi, partea superioară verde mată, cea inferioară gri închis cu nuanţă albăstruie. Toamna se
colorează în roşu aprins.
Florile poligame foarte mici de 3 mm, verzi-gălbui, de tip 5, cu 3-5 carpele, dispuse rar în
panicule terminale, de 15-20 cm cu mulţi pedunculi sterili, cu peri plumoşi, cenuşii. Spre
sfîrşitul înfloririi întreaga inflorescenţă are aspect de puf. Fructele mici, globate de 3-4 mm,
glabre cu o singură sămînţă. Maturitatea de la 3-4 ani. Fructifică anual abundent. Germinarea
este anevoioasă. Lăstăreşte bine, drajonează puţin, lăstarii marcotează în contact cu
pămîntul. Creşterea e viguroasă.
Longevitatea circa 70 ani. Lemnul dur se foloseşte la confecţionarea diferitor piese mărunte.
În scoarţă se conţin coloranţi galben-bruni.
Arealul cuprinde Europa meridională, Balcani, în partea sudică a Europei Cen-trale, Asia
Mică, Asia pînă în nord-vestul munţilor Himalaia.
În Moldova se întîlneşte în formă de tufărişuri în liziera pădurilor, în pădurile xeroterme de
stejar formează subarboret, în amestec cu carpen. Se foloseşte ca specie ornamentală, în fîşii
de protecţie. Conţine tanine (8-12 %), coloranţi, uleiuri eterice, se foloseşte în medicina
populară.
Este arbust de climat mediteranian, rezistent la secetă şi poate suporta geruri pînă la –30o
C.
Creşte pe soluri variate, suportă salinizarea relativă. Temperament mijlociu, suportă
umbrirea. Scumpia se înmulţeşte prin seminţe, butaşi şi marcote.
Familia Aceraceae Juss.
Genul Acer L.
Include mai mult de 100 specii de arbori şi arbuşti, majoritatea din emisfera nordică.
Acer pseudoplatanus L. – Paltin de munte, Arţar
Arbore de mărimea 1-a, cu înălţimea de circa 30 m şi diametrul de 1 m.
Tulpina dreaptă, cilindrică, în masiv bine elagată. Scoarţa cenuşie, netedă pînă la 30-40
ani, mai tîrziu formează ritidom brun-cenuşiu, ce se exfoliază în plăci nere-gulate.
Coroana largă, ovoidă sau obovoidă, neregulat întreruptă. Lujerii verzi-bruni, glabri, cu
numeroase lenticele. Mugurii opuşi, ovoizi, depărtaţi de lujeri, verzi-gălbui, cu solzi avînd
marginea brună şi ciliată.
79
 Frunzele mari de 10-18 cm, palmat-lobate, lobii acuminat îngustaţi, cu margi-nea
neregulat crenat serată, cu sinurile înguste şi ascuţite, pe partea inferioară glabre, mate, la
început păroase. Peţiolul de 5-15 cm.
Florile poligame, verzi-gălbui adunate în panicule lungi, pendente, apar după înfrunzire.
Fructul – bisamară, achenele bombate, aripile formează un unghi drept sau ascuţit.
Maturitatea arborilor la 30-40 ani. Germinaţia anevoioasă. Lăstăreşte slab. Creşte rapid în
tinereţe. Longevitatea 400-500 ani. Arealul cuprinde Asia vestică şi Europa.
La noi în Moldova creşte în pădurile de carpen, fag cu stejar, fag cu carpen ca amestec la
speciile principale.
Se preţuieşte pentru lemn (paltin creţ), ca specie ornamentală, tanine, colorant.
Preferă climat mai răcoros şi mai umed, dar e rezistent la secetă, soluri fertile, reavăne
pînă la umede profunde şi afînate. Creşte şi pe soluri calcaroase. Temperamentul mai mult la
lumină. Frunzele sunt dispuse în mozaic.
Prezintă interes calitatea înaltă a lemnului, poate fi utilizată ca importantă specie de
amestec, ornamentală.
Acer platanoides L. – Paltin de cîmp, Arţar
Arbore de circa 25 m înălţime şi în diametru pînă la 1,5 m.
Tulpina dreaptă. Scoarţa cenuşie cu crăpături longitudionale, formează ritidom subţire
cenuşiu-brun.
Coroana ovală. Lujerii bruni-roşcaţi, glabri lucitori. Mugurii ovoizi, alipiţi de lujer, bruni-
roşcaţi, la bază vrzui, glabri, lucitori, cu solzi ciliaţi pe margini, mugurii terminali mai mari,
în patru muchii.
Frunzele subţiri palmat-lobate de 9-18 cm în diametru. Lobii acuminaţi, cu vîrfuri ascuţite,
sinurile largi rotungite, partea inferioară verde lucioasă. Peţiolulu de 8-15 cm lungime,
conţine un suc lăptos. Toamna frunzele se colorează în gal-ben. Florile poligame, galbene-
verzui formează corimbe erecte.
Fructul – bisamară de 8-10 cm cu achene turtite şi aripioare late ce formează un unghi
optuz.
Maturarea arborilor la 30-35 ani. Fructificarea anuală, abundentă. Germinaţia se produce
greu. Lăstăreşte bine. Creştere rapidă pînă la 40-50 ani, mai tîrziu încet-ineşte. Longevitatea
e de circa 200 ani.
Arealul cuprinde aproape toată Europa Centrală şi Estică pînă la Ural, la nord ocupă
peninsula Scandinavă, Finlanda.
La noi se întîlneşte în pădurile de stejar, fag, tei cu frasin şi stejar ca specie de amestec.
Des se foloseşte ca specie ornamentală.
Paltinul de cîmp preferă un climat mai călduros în timpul verii, rezistă bine la geruri. Este
puţin pretenţios faţă de sol. Este un indicator al gradului înalt de fertilitate a solului.
Temperament mijlociu.

Acer campestre L. – Jugastru

Arbore de 15-16 m înălţime şi diametru de circa 60 cm. în partea de nord a arealului
realizează forme arbustive. Tulpina puţin strîmbă cu multe noduri. Scoarţa brun-cenuşie.

80
Coroana ovoid-rotungită, deasă. Lujerii subţiri, galbeni-bruni, păroşi la vîrf în tinereţe.
Mugurii ovoizi-obtuzi, alipiţi sau puţin depărtaţi de lujeri, ciliaţi la vîrf, puţin pubescenţi.
Frunzele 3-5 palmat-lobate de 6-9 cm în diametru, cu marginea lobulată, sinuată. Peţiolul
de 2-4 cm, conţine suc lăptos. Florile poligame, galbene-verzui formează corimbe erecte.
Fructele – bisamare, cu achenele turtite şi aripile dispuse aproape orizontal. Lăstăreşte şi
drajonează bine. În tinereţe creşte bine, apoi creşterea devine mai lentă.
Longevitatea circa 100-120 ani. Lemnul uşor, fin, omogen, des se lucrează uşor.
Arealul cuprinde aproape toată Europa, coborînd mai mult spre sud.
La noi creşte în pădurile de stejar şi carpen, de tei cu frasin şi stejar ca compo-nent a
subarboretului. În liziere are o distribuire mai densă. Uneori se întîlneşte pe povîrnişuri puţin
împădurite. Se cultivă în fîşii de protecţie, mai rar ca specie ornamentală.
Este o specie mai iubitoare de căldură ca paltinul de cîmp, nu este exigent faţă de
fertilitatea solului. Pe soluri aluvionale realizează înălţimi şi forme frumoase. Creşte şi pe
souri mai uscate şi pe sărături, realizînd dimensiuni mici. Suportă bine varierea umedităţii.
Temperament mediu, dar mai de umbră decît paltinul.
Se înmulţeşte prin seminţe, lăstăreşte, drajonează. Suportă bine tunsul, din care cauză
poate fi folosit la formarea gardurilor verzi. Este melifer. Prezintă interes ca specie de
amestec şi pentru ameliorări silvice.
Acer tataricum L. – Arţar tătăresc, Gladiş
Arbore sau arbust de circa 10 m înălţime. Tulpina scundă, cu scoarţa brună, fără ritidom.
Lujerii subţiri, uşor muchiaţi, glabri. Mugurii ovoizi, alipiţi pe lujer, roşii-bruni, la bază cu o
pată roşie strălucitoare. Frunzele ovate, scurt-acuminate, de 5-10 cm lungime, cu marginea
serată sau lobulată, la bază rotungite sau uşor cordate. Pe partea inferioară pubescente în
tinereţe, peţiolul roşu. Toamna frunzele se colorează în roşu-brun.
Florile poligame, albe-verzi, acumulate în panicule erecte, mai tîrziu devin pendente.
Fructul - bisamară achenă bombată, aripioarele paralele. Arborii se maturizează la 5-6 ani.
Fructifică anual, abundent. Germinaţiae anevoioasă.
Se înmulţeşte prin seminţe, marcote, lăstari. Cu exigenţă medie faţă de sol. Rezistă la
solurile uscate şi sărăturoase. Rezistent la ger şi umbră. Are creştere înceată. Este melifer.
Arealul cuprinde Europa sud-estică, Persia. La noi se întîlneşte în pădurile de stejar, mai
des în apropierea lizierei. Se mai întîlneşte printre arbuşti şi lăstărişul speciilor arborescente,
pe povîrnişuri neîmpădurite. Are temperament mai mult de umbră.
Prezintă interes ca specie de amestec în stejăretele de silvostepă şi în şleauri pentru
protejarea şi ameliorarea solului.
Acer negundo L. – Arţar american
Arbore de circa 25 m înălţime şi 50 cm în diametru. Tulpina stîmbă, bifurcată, uneori cu
putregai la mijloc. Scoarţa cenuşie, crăpăcioasă. Coroana largă, luminoasă. Lujerii verzui-
roşietic-bruni sau liliachii, glabri, lucitori, acoperiţi cu o brumă albăstruie. Mugurii ovoizi,
alipiţi de lujeri. Frunzele imparipenate cu 3-7 foliole. Foliola din vîrf mai mare cu lobi
laterali. Peţiolul de 5-8 cm. Florile unisexuat-dioice, verzi-gălbui, cele femele în raceme
lungi pendente fără corolă, cele masculine dispuse în fascicule pe peţioli lungi, apar înaintea
înfrunzirii. Fructele – bisamare, cenuşii-albicioase cu aripile aşezate sub unghi ascuţit, cad
treptat.

81
 Germinaţia e uşoară. Fructifică anual, abundent. Lăstăreşte viguros. Longe-vitatea pînă la
100 ani. Arealul cuprinde America de Nord. La noi se întîlneşte mai mult ca specie
ornamentală în parcuri, grădini, ogrăzi. Apare şi sălbăticit.
Este puţin pretenţios faţă de climă şi sol, rezistă la secetă, dar suferă de îngheţuri timpurii.
Creşte mai bine pe solurile uşoare, umede. Este rezistent la poluarea atmosferică.
Are temperament de lumină. Nu prezintă interes forestier.
Familia Hippocastaneaceae D. C.
Genul Aesculus L.
Aesculus hippocastanum L. – Castan porcesc
Arbore de mărimea 1, cu înălţimea de pînă la 30 m. Arborii crescuţi solitar formea-ză tulpină
scurtă, groasă, ramificată puternic, cu mai multe crăci, acoperită cu riti-dom cenuşiu-
negricios, solzos. Lemnul alb-gălbui, moale, uşor. Coroana densă, globuloasă, largă. Lujerii
groşi, bruni, glabri, slab pubescenţi, cu lenticile evidente. Mugurii opuşi, bruni, cleioşi.
Frunzele lung peţiolate, palmat-compuse, cu 5-7 foliole pînă la 20 cm lungime, foliolele de
forma obovată, la bază cuneate, al vîrf acuminate, pe margini crenat-compuse.
Florile poligame, zigomorfe, de tipul 5, cu petale albicioase, pătate în roşu la bază,
formează panicule erecte, multiflore pînă la 20 cm lungime, melifere. Fructele capsule
cărnoase, globuloase de 3-4 cm, la exterior cu ţepi mari, conţin 2-3 seminţe de 1-3 cm
diametru, turtit sferice, brune lucitoare.
Germinaţia e uşoară. Creşterea viguroasă. Longevitatea circa 150 ani.
Patria de origine Asia Mică şi munţii peninsulei Balcanice. La noi este cultivată ca specie
ornamentală, prin grădini, parcuri, pe marginea străzilor.
Prezintă interes ca specie foarte ornamentală, deoarece este foarte plastică, rezistentă la
secetă şi geruri, în condiţii pedologice variate. Fructele pot fi folosite ca furaj pentru animale.
Castanul porcesc se înmulţeşte prin seminţe (imediat după coacere), altoire, butaşi din
rădăcină, marcotaj.
Aesculus x carnea Haxne (A. rubicunda Lois.) este hibrid între Aesculus hippocastanum
şi Aeculus pavia, are talie mai mică (10-15 m). Frunzele mai mici. Florile sunt roz închis, iar
fructele cu ghimpi rari, mici şi moi.
Familia Celastraceae R. Br.
Genul Euonymus L. (Evonymus L)
Euonymus europaea L. – Salbă moale, Voniceriu
Arbust sau arbore pînă la 5 m. Lujerii verzi din cauza escrescenţelor, au forma te-tragonală,
are patru muchii suberoase, aripate rotungite, de culoare albicioasă sau brună. Mugurii
apropiaţi de lujeri, opuşi sau imperfect opuşi, sunt ovoizi, acuţi, muchiaţi cu solzi verzui.
Frunzele alungit-lanceolate sau eliptice de 3-10 cm lun-gime, acuminate, la bază îngustate,
serate, pe partea inferioară albăstrui-verzui, glabre sau pubescente.
Florile de tipul 4, verzi-gălbui, 1 cm în diametru, aşezate cîte 3-8 în cime laterale la
subţioara frunzelor pe pedunculi. Fructul – capsulă de 1-1,5 cm în diametru, roşu-carmin, cu
4 lobi rotungiţi, fiecare cu cîte o lojă, care conţine 1-2 seminţe.
Germinaţia e anevoioasă. Drajonează.
Arealul cuprinde Europa şi Asia vestică. La noi se întîlneşte în subarboretul pădurilor de
stejar, carpen, fag cu stejar pe malul Prutului.
Este pretenţios faţă de sol şi lumină în timpul sezonului de vegetaţie.

82
 Prezintă interes prin conţinutul în scoarţa rădăcinilor de gutapercă (1-6%) ce poate fi
folosită în lucrări de izolaţie.
Voineceriu se înmulţeşte prin sămînţă semănat imediat după coacere, marcotaj de vară.
Euonymus verucosa Scop.– Salbă rîioasă
Arbust pînă la 2-3 m înălţime, cu lujerii verzi nemuchiaţi aproape rotunzi, care conţin
numeroase verucosităţi, de culoare brună închisă. Mugurii ovoizi, depărtaţi de lujer, cel
terminal mai mare, cu 5-6 solzi, la margine au dungă brună. Frunzele opuse, de 3-6 cm
lungime ovat-lanceolate sau alungit-eliptice, acuminate, la bază rotungite sau îngustate,
mărunt crenat-serate. Florile de tipul 4, brumii, de 0,6 cm în diametru, sunt grupate cîte 1-3
în cine. Fructul – capsulă, cu patru lobi de culoa-re roză de circa 1 cm în diametru. Seminţele
negre sunt înconjurate de un aril portocaliu.
Drajonează şi creşte mai încete decît salba moale.
La noi se întîlneşte în pădurile de stejar, carpen, fag, tei cu frasin şi stejar ca component al
subarboretului. Scoarţa rădăcinilor conţine gutapercă (9-18%), dar sistemul radicular este
mai puţin dezvoltat.
Familia Vitaceae Juss.
Genul Vitis L.
Vitis sylvestris C.C. Gmel. – Viţă sălbatică
Liană agăţătoare, dioică, cu scoarţă ce se exfoliază în fîşii înguste, longitudionale. Pe lujeri se
dezvoltăcîrcei opuşi frunzelor. Frunzele alterne oval-obovate cu 3-5 lobi, adînc serate, de 7-
12 cm în diametru, la bază evident cordate, florile de tip 5, galbene-verzui, formînd
ciorchine. Fructul – bacă sferică de circa 6 mm în diametru, albastră-violacee, acrii,
astringente, cu trei seminţe globuloase.
La noi creşte în păduri mai ales în luncile rîurilor, căţărîndu-se pe copaci. Are
temperament de umbră. Preferă soluri bogate, umede, aluvionale, în zăvoaie.
Toamna frunzişul capătă un aspect roşietic, foarte decorativ.
Parthenocissus tricuspidata (Siebold et Zucc.) Planch. (Ampelopsis
veitchii robusta Hort) – Viţă japoneză
Liană. Lujerii au cîrcei cu 5-7 ramificaţii, terminate cu discuri aderente, ce ajută la prinderea
de diferite suprafeţe verticale (ziduri, pereţi, garduri). Frunzele de 10-20 cm lungime, cu trei
lobi acuminaţi şi dinţaţi, lucioase pe faţă, toamna se colorează în roşu. Florile mici, verzui.
Fructele –bace, negrii-roşietice, cu 1-4 seminţe.
Arealul cuprinde China, Japonia. La noi e cultivată ca plantă ornamentală pentru
înverzirea suprafeţelor verticale: blocurilor, zidurilor.
O altă specie Parthenocissus quiquifolia (L.) Planch.- viţa de Canada este la fel folosită ca
plantă ornamenrală.

Familia Tiliaceae Juss.

Tilia cordata Mill. – Tei de deal. Tei pucios. Tei cu frunza a mică
Arbore cu înălţimea de 20 m, diametrul 1 m. Tulpina în masiv dreaptă, bine elagată. Scoarţa
în tinereţe cenuşie, netedă, după 20-30 ani se dezvoltă ritidom negricios, larg brăzdat
longitudional.
Lemnul alb-gălbui, fără duramen, uşor, moale, omogen.
Lujerii anuali sunt verzi măslinii, aproape roşcaţi, glabri. Mugurii ovoidali, au doi solzi
exteriori, cel inferior depăşeşte mijlocul mugurelui. Frunzele de 5-7 cm lungime, rotund-
83
ovate, cu baza cordată, uneori asimetrică, vîrful brusc acuminat, cu marginea serată, pe faţă
glabre, pe partea inferioară cu smocuri de perişori ruginii la subţioara nervurilor.
Florile cu 15-40 stamine, fără staminodii de tipul 5, galbene-mirositoare; bracteea
inflorescenţei este galbenă, lung pedunculată, în formă de limbă. Maturarea de la 20-30 ani.
Fructul – achenă globuloasă sau ovoidală, de 4-6 mm lungime, netedă sau cu 5 muchii puţin
proeminente, cu pereţii subţiri, pieloşi, fragili.
Lăstăreşte şi drajonează la distanţe mici. Creşte rapid mai ales în primii 10 ani.
Longevitatea circa 200 ani, lemnul putrezeşte uşor.
Teiul cu frunza mică are un areal foarte vast : Europa, Asia pînă în Siberia. La noi creşte în
pădurile de stejar, carpen, frasin cu stejar ca component al arboretului. Repede regenerează
pe terenurile defrişate. Se foloseşte la amenajarea spaţiilor verzi.
Este puţin exigent faţă de căldură, cu sensibilitate medie faţă de secetă. Se dez-voltă mai
bine pe soluri fertile, profunde cu regim constant de umeditate, dar nu excesivă.
Temperament de semiumbră.
Este preţios ca plantă medicinală, meliferă, fibroasă, este o valoroasă specie de amestec în
şleauri, stimulînd creşterea şi elagajul stejarilor ameliorînd solul prin litiera sa uşor alterabilă,
bogată în substanţe minerale.
Teiul de deal se obţine din sămînţă, drajoni, marcote, butaşi de rădăcină iar formele şi
varietăţile se înmulţesc prin altoire. Semănatul se efectuiază toamna cu sămănţă culeasă în
pîrg sau primăvara cu sămînţă stratificată.
Tilia platyphyllos Scop. – Tei cu frunza mare
Arbore cu înălţimea de circa 40 m şi diametrul circa 1,50 m. Are liberul foarte dezvoltat,
lujerii sunt slab pubescenţi vara apoi glabri, mugurii cu trei solzi, cel inferior mai scurt decît
jumătatea mugurelui. Frunzele de 5-12 cm lungime, de multe ori asimetrice, acut-serate, pe
partea superioară glabre sau puţin păroase, pe partea inferioară verzi, aproape cenuşii, moi
păroase, cu smocuri de peri albicioşi la subţioara nervurilor, cu nervurile terţiare
proeminente, perii pe ambele părţi sunt simpli.
Florile au 15-40 stamine, fără staminodii. Înflorescenţele cimoase, stau pendent sub
frunză. Achenele de 6-8 mm, scurt tomentoase cu 4-5 muchii proeminente.
Lăstăreşte şi drajonează în vecinătatea tulpinii. Creşterea e rapidă aproximativ pînă la 40
ani.
Arealul teiului cu frunza mare cuprinde Europa Centrală şi de Sud. La noi se în-tîlneşte
mai rar ca specie de amestec şi în înverzire.
Este pretenţios faţă de căldură (sub termofil), relativ rezistent la uscăciune. Este indicator
al fertilităţii ridicate a solului, acolo unde apare.
Teiul cu frunza mare are o variabilitate largă incluzînd mai multe subspecii ce se
deosebesc prin aspectul morfologic.
Tilia tomentosa Moench (T. argentea Desf. ex DC.) – Tei alb, Tei argintiu
Arbore cu înălţimea de circa 30 m. Scoarţa cenuşie la început netedă, la bătrîneţe formează
ritidom subţire cu brazde longitudionale puţin adînci.
Coroana ovoid-rotungită, rămuroasă. Lujerii verzi-cenuşii, tomentoşi, cu peri stelaţi.
Mugurii tomentoşi, scurt-conici, cu doi solzi aproape egali. Frunzele de 5-10 cm lungime,
cordiforme, cu vîrful brusc acuminat, pe partea superioară verde închis, lucitoare, pe partea
inferioară – tomentoase, cu peri stelaţi, fără smocuri de peri la subţioara nervurilor, pe peţiol
perii sunt stelat-tomentoşi. Lemnul moale.
84
 Florile cîte 5-10 în inflorescenţe pendente, de tipul 5, cu 5-10 staminodii peta-loide. Sunt
mai melifere ca la speciile precedente. Înfloreşte mai tîrziu ca teiul de deal. Fructul – achenă
ovoidă de 8-10 mm lungime, tomentoasă cu peri aspri.
Arealul cuprinde sud-estul Europei şi Asia Mică.
La noi se întîlneşte în pădurile de stejar, carpen, fag cu frasin şi stejar în compo-nenţa
arboretului. Uneori formează plantaţii pure. Se foloseşte pe larg în amena-jarea spaţiilor
verzi.
Este o specie ce pretinde la climat cald, poate să se dezvolte şi în regiuni sece-toase şi pe
terenuri compacte.
Este foarte apreciat ca arbore ornamental.
Familia Tamaricaceae Link.
Tamarix ramosissima Lideb. – Cătină roşie
Arbust pînă la 4 m înălţime, cu numeroase tulpni. Lujerii subţiri, rotunzi, purpurii, cu
măduvă îngustă.
Mugurii numeroşi, mici, cu o frunzişoară prelungă este acoperit fiecare mugure. Frunzele
solziforme, de 2-3 mm, ovat-lanceolate, ascuţite la vîrf, brumării.
Florile mici, de tipul 5, cu cinci stamine libere, palid verzui sau roz deschis, grupate în
raceme spiciforme pe lujerii verzi, din anul curent, sunt melifere.
Fructul – capsulă cu 3-5 valve, cu multe seminţe mici (0,25 mm) cu un smoc de peri.
Se înmulţeşte prin butaşi şi seminţe.
Provine din Europa Sud-Estică. La noi se întîlneşte pe solurile aluvionale, în luncile
rîurilor. Formează tufărişuri sau grupe.
Suportă bine seceta, rezistă la praf şi fum. Este nepretenţioasă faţă de sol. Creşte şi pe
nisipuri şi sărături umede. Are temperament de lumină. Se apreciază pentru substanţele
colorante şi tanine (10-18%), se întrebuinţează la vopsitul şi argasitul pieilor. În medicina
populară se foloseşte ca plantă medicinală.
Este apreciat la plantarea terenurilor sărăturoase, a nisipurilor, la fixarea malu-rilor,
formarea perdelelor de protecţie.
Familia Elaeagnaceae Juss.
Elaeagnus angustifolia L. – Sălcioară, Salcie mirositoare
Arbust sau arbore de circa 7 m înălţime. Tulpina neregulată. Scoarţa subţire, brună, puţin
brăzdată. Coroana rotungită sau alungită, cu ramuri brune, spinoase. Lujerii spinoşi,
albicioşi-mat, tomentoşi.mugurii alterni, ovoizi, argintii, cu solzi desfăcuţi. Frunzele scurt
peţiolate, lanceolat-oblonge, de 4-8 cm lungime, marginea întreagă, verzi-cenuşii pe partea
superioară, pe inferioară argintiu lucitor cu nervuri eviden-ţiate.
Florile hermafrodite, de circa 1 cm, solitare sau cîte 2-3 pe lujerii din anul pre-cedent, fără
petale, cu caliciu campanulat cu patru lobi, la exterior argintii în inte-rior gălbui, stamine
sunt 4, melifere, mirositoare.
Fructul – drupă falsă, elipsoidală, de 1 cm, cu solzi argintii, miezul dulceag,în cantităţi
mari este toxic.
Creşte activ. Lăstăreşte, drajonează, marcotează.
Arealul cuprinde Sud-estul Europei, Asia vestică. La noi se foloseşte la amenaja-rea
spaţiilor verzi,fîşiilor de protecţie uneori se naturalizează.

85
 Este o specie foarte rezistentă la uscăciune şi ger. În timpul perioadei de vegetaţie preferă
climat călduros. Creşte pe locuri nisipoase, pietroase, uscate, sărăturoase. Mai bine se
dezvoltă pe soluri umede. Este rezistentă la fum şi praf.
Temperament de lumină. Prezintă interes ca specie pentru fixarea şi ameliorarea
povîrnişurilor. Rădăcinile au proprietatea de a forma simbioză cu bacteriile azotofixatoare.
Poate fi folosit în plantări la marginea fîşiilor de protecţie.
Hippophae rhamnoides L. – Cătină albă, Cătină de rîu
Arbust cu înălţimea pînă la 6 m. Scoarţa brună închis, mai tîrziu formează ritidom brăzdat
fibros. Lujerii anuali gălbui, acoperiţi cu peri solzoşi cenuşii-argintii, înzes-traţi cu spini.
Mugurii foliacei mici, sferici, cu doi solzi, acoperiţi cu peri bruni-arămii, cei floriferi mai
mari cu numeroşi solzi. Frunzele alterne, peţiolate, îngust-lanceolate, de 1-6 cm lungime,
marginea întreagă, pe partea inferioară cenuşii-argintii, pe partea superioară verzi întunecate.
Florile unisexuat dioice, mici. Cele masculine cu două sepale spiciforme, au tubul
caliciului cu doi lobi mici. Femenine au receptacolul evident, acumulate în caceme evidente,
spicifirme.
Fructele – bace false, de 7-8 mm, ovoide, cărnoase, portocalii, cu gust astrin-gent.
Lăstăreşte şi drajonează viguros, marcotează. Creşte rapid.
Arealul cuprinde Asia, Siberia, Europa cu excepţia părţilor sudice. La noi se foloseşte în
fîşii de protecţie, în scopuri medicinale.
Se caracterizează printr-o amplitudă climatică largă, suportă atît temperaturi foarte joase cît
şi foarte înalte. Nu prezintă exigenţe faţă de sol.
Fructele conţin vitamina C, mai mult decît în măcieş şi vitamina A, acid citric ce sporeşte
importanţa ei economică, poate fi folosită în industria alimentară.
Familia Cornaceae Dumort.
Cornus mas L. – Corn
Arbust sau arbore cu înălţimea de 7-8 m, în diametru de circa 40 cm.
Scoarţa dezvoltată, ritidom roşcat, care se exfoliază prin solzi mărunţi. Lujerii fin
pubescenţi, de culoare cenuşiu-verzuie pînă la brună-roşcată. Mugurii opuşi, alungiţi, conici,
depărtaţi pe lujeri cu doi solzi de aceeaşi lungime, mugurii floriferi mai mari sferici şi
pedicelaţi. Frunzele ovat-eliptice, de 4-10 cm lungime, pubes-cente pe ambele feţe.
Florile mici, glabre, acumulate în inflorescenţe umbeliforme dispuse axilar, la bază
înzestrate cu un involucru constituit din 4 bractee oate, galbene-verzui, apar înaintea
înfrunzirii.
Fructele (coarne) drupe alungit- elipsoidale de 1,2-1,5 cm lungime de culoare purpurie sau
gălbuie, lucitoare, pendente, astringente, comestibile.
Arealul cuprinde Europa Centrală şi de Sud-Est, Asia Mică, Armenia.
La noi creşte în subarboretul pădurilor de stejar sau formează asociaţii din seria
„cornosum”. Se întîlneşte pe terenuri defrişate. Se cultivă şi ca specie fructiferă. Este specie
iubitoare de căldură, destul de rezistentă la secetă. Creşte pe soluri variate : brun-roşcate,
calcaroase, slab acide, uşoare, reavăne, fertile, evitînd solurile umede de lungi sau terase.
Are importanţă şi ca arbust decorativ deoarece înfloreşte devreme primăvara, toamna
frunzişul este roşietic viu colorat, rezistent la fum şi praf.
Cornus sanguinea L. – Sînger
Arbust pînă la 4 m înălţime, uneori devine arborescent.

86
 Scoarţa fin brăzdată şi mărunt solzoasă. Lujerii subţiri, rotunzi de culoare roşie-purpurie
mai ales iarna, sunt verzui sau verzui-cenuşii la exemplarele expuse soarelui, glabri lucitori.
Lăstarii cresc viguros. Mugurii opuşi, cei laterali mici, îngust conici, alipiţi de lujer, cu doi
solzi erbacei păroţi. Frunzele lat-eliptice, scurt acuminate, de 4-8 cm lungime cu 3-5 perechi
de nervuri curbate, pubescente pe ambele feţe cu smocuri de peri la intersecţia nervurilor.
Toamna se colorează în roşu aprins, foarte decorativ.
Florile acumulate în cime umbelifere, apar odată cu înfrunzirea. Fructul – drupă neagră,
sferică de 5-8 mm, necomestibilă.
Germinaţia e uşoară. Arealul cuprinde europa şi Asia Vestică. La noi se întîlneşte în
componenţa subarboretului în principalele tipuri de păduri.
Are o mare amplitudă ecologică. Rezistă bine la ger şi secetă. Vegetează bine pe solurile
fertile din pădurile de şleau, apare şi pe soluri calcaroase superficiale. Rezistă la umbrire.
Prezenţa sîngerului în stare de vegetaţie activă poate provoca exces de umezeală în sol.
Este important pentru capacitatea sa de a acoperi, proteja şi a afîna solul. Are şi valoare
decorativă, poate fi folosit şi la construirea boschetelor, gardurilor vii prin parcuri, grădini.
Familia Araliaceae Juss.
Hedera helix L. – Iederă
Liană agăţătoare, atinge uneori 20 m lungime şi diametru la bază 15-20 cm, cînd este lipsit
de suport devine tîrîtor. Pe tulpină şi lujeri se formează rădăcini adven-tive, cu peri sugători,
cu ajutorul cărora se fixează de scoarţa arborilor sau de ziduri. Are ritidom solzos, cenuşiu,
lujerii galbeni-cenuşii, stelat-păroşi. Frunzele alterne, persistente, de 4-10 cm lungime, 3-5
lobate triunghiulare, întregi cresc pe lujerii sterili, pe lujerii fertili au formă ovat-rombice,
nelobate, verde deschis.
Florile grupate în umbele de culoare albă-verzuie, de tipul 5, fructele – bace globuloase,
negre de circa 6 mm în diametru, cu 4-5 seminţe. Lăstăreşte, marco-tează. Longevitatea circa
200 ani.
Arealul cuprinde întreaga Europă. La noi se întîlneşte ca component permanent în pădurile
de fag, fag cu stejar, carpen cu stejar, tei cu frasin şi stejar. În asociaţiile din seria
„hederosum” acoperă solul pînă la 70-80%.
Are o amplitudă ecologică largă, uneori suferă din cauza gerurilor. Preferă solu-rile
calcaroase, eubazice, moderat acide-alcaline, bogate în humus. Rezistă la fum şi gaze,
umbrire. Este preţuită ca specie decorativă.
Familia Solonaceae Juss.
Lycium barbatum L. – Cătină de garduri, Gărdurăriţă
Arbust pînă la 3 m înălţime. Tulpinile la bază erecte, spre vîrf arcuit pendente, cu spini
proveniţi din metamorfozarea lujerilor. Lujerii sunt fistuloşi, flexibili, spinoşi, cenuşii-
albicioşi, cu numeroase lenticele. Mugurii mici, cîte 4-5 la un loc, cu baza îngropată în
scoarţa lujerilor. Frunzele oblong-lanceolate, de 4-6 cm lungime, verzi-cenuşii, obtuze sau
arcuite, cuneate, întregi, peţiolate. Florile hermafrodite, complete de circa 1 cm în diametru,
se situiază cîte 3-5 la subţioara frunzelor, caliciul are 3-5 dinţi inegali, corola din 5 petale
purpurii – liliachii, răsfrînte, stamine 5, ovarul cu două loje. Fructul – bacă ovoidală de circa
1,5 cm lungime, roşie-portocalie, otrăvitoare. Drajonează.
Arealul cuprinde Sud-estul Europei şi Asia vestică. La noi se întîlneşte în stare sălbăticită.
Se foloseşte la fixarea povîrnişurilor, rîpelor, la formarea în garduri vii.
Rezistă la geruri. Se adaptează pe soluri diferite. Are temperament de lumină.
87
 Familia Bignoniaceae Juss.
Catalpa bignonioides Walt. – Catalpă
Arbore cu înălţimea pînă la 15 m, tulpină scundă, strîmbă. Scoarţa la început netedă,
cenuşie. Lujerii netezi, verzi-măslinii, cu lenticele evidente şi măduva albicioasă. Mugurii
verzi ciliaţi opuşi, bruni, glabri, cu 4-6 solzi, desfăcuţi la vîrf. Frunzele mari de 10-20 cm
ovate, puţin cordate, scurt acuinate, cu marginea ondulată, pe partea superioară glabre, pe cea
inferioară pubescente, peţiolul de 9-16 cm lungime.
Florile mari hermafrodite, de 5-6 cm lungime, albe, în interior cu pete purpurii şi două
dungi galbene, strînse în panicule terminale de 15-20 cm. fructul – capsulă pendentă de 20-
40 cm cu pereţi subţiri, seminţe cu aripi.
Specie originară din sud-Estul Americii de Nord. La noi e preţuită ca specie decorativă, în
special în plantări solitare.
Necesită un climat cîlduros. Suferă de îngheţurile timpurii, dar suportă gerurile din iarnă.
Are temperament de lumină.
Campsis radicans (L.) Seem.(Tecoma radicans (L.) Juss.)- Trîmbiţă
Liană. Cu tulpini de circa 10 m, lungime prevăzute cu rădăcini adventive cu care se
fixeză de ziduri sau de copaci.Frunze opuse penat – compuse, cu foliole dinţate. Flori
hermafrodite portocalii, în interior mai galbene, pe margini roşu purpuriu de tipul 5, petalele
concrescute, corolă tubulară de 5-9 cm, caliciul for-mează un clopot cu 5 dinţi scurţi. Florile
sunt acumulate în cime terminale. Fructele capsule alungite , aproape 9-12 cm , cu
numeroase seminţe alungite aripate.
Specie originară din America de Nord. La noi se cultivă ca ornamentală.
Se înmulţeşte prin sămînţă, butaşi semilemnificaţi, divizarea tufei.
Este o specie mai iubitoare de căldură, în iernile mai aspre la noi înghiaţă dar se
reînnoieşte din rădăcină, drajonînd puternic.
Familia Oleaceae Hoffmgg. et Link
Această familie cuprinde speci de arbori şi arbuşti cu frunze simple sau compuse. Florile
formează înflorescenţe racemoase. Caliciul e format din 4 sepale unite, corola din 4 petale
sau fără ele, uneori de tipul 5, cu două stamine, ovarul superior bilocular, în fiecare cu unu
sau două ovule. Frucul – bacă, drupă, capsulă sau samară.
Pentru Moldova importanţă au următoarele genuri : Fraxinus L, Forsythia Vahl., Syringa
L., Ligustrum L.
Genul Fraxinus L.
Fraxinus excelsior L. – Frasin comun
Arbore pînă la înălţimea de 40 m, iar în diametru nu mai mult de 1 m. Coroana la
exemplarele bătrîne este răsfirată.
Scoarţa cenuşiu deschisă, la exemplarele bătrîne crăpăcioasă. Tulpina este dreaptă,
cilindrică, bine elagată în masiv. Lemnul de culoare albă-gălbuie, cu aspect mătăsos şi cu
inele anuale distincte, greu, alastic.
Lujerii viguroşi, turtiţi în dreptul mugurilor, cenuşii sau verzui, glabri. Mugurii opuşi sau
imperfect opuşi, negri. Frunzele mari, pînă la 40 cm lungime, imparipe-nat-compuse, cu 7-11

88
foliole. Foliolele de 4-14 cm lungime, sesile, ovat-lanceolate, acuminate, cuneate, pe margini
mărunt serate, pe partea inferioară păroase, mai mult de-a lungul nervurilor.
Florile poligame, lipsite de învelişuri florale, cu 2-3 stamine, de culoare viola-cee, grupate
în panicule, la început erecte, apoi pendente, apar înaintea frunzelor, din mugurii laterali.
Fructificare anuală, cu unele excepţii, abundentă, începînd de la vîrsta de 35-40 ani (în
masiv). Fructele sunt samare cenuşii-gălbui, oblong-lan-ceolate sau eliptice, de 2-4 mm
lăţime, la vîrf triunghiulare, mai rar acute, la bază rotungite sau brusc îngustate, cu aripioare
pînă la bază. Germinaţia e anevoiasă. Regenerează bine din lăstari. În primii ani are o
creştere înceată, mai bine dezvol-tîndu-se sistemul radicular. Creşterea maximă în înălţime e
între 30-40 ani.
Este o specie foarte polimorfă, incluzînd o serie de varietăţi şi forme.
Frasinul este răspîndit aproape în întreaga Europă. La noi este prezent ca compo-nent al
arboreturilor de stejar, carpen, fag, tei cu stejar. La cumpăna apelor formea-ză arboreturi
pure. Creşte în componenţa pădurilor de luncă. Se foloseşte în culturi forestiere şi amenajarea
spaţiilor verzi.
Frasinul are o plasticitate ecologică mare, fiind răspîndit în regiunile de cîmpie şi deal.
Este o specie pretenţioasă faţă de condiţiile solului. Cel mai bine creşte în staţiuni de luncă,
pe soluri fertile, eutrobazice, reavăn-jilave, pînă la umede, profunde, permiabile, afînate. Se
dezvoltă cu mai mult succes şi pe soluri cu mai puţină umeditate şi din şleauri de cîmpie şi
lunci, suportă inundaţii şi apă stag-nantă. Pe solurile calcaroase, scheletice se comportă ca
xerofit, formînd un ecotip de munte cu gabitus mai redus ca ecotipul de cîmpie.
Frasinul se înmulţeşte prin sămînţă şi prin altoire (varietăţile ornamentale).
Prezintă interes ca specie ce formează lemn valoros pentru utilizări în industria vagoanelor
de cale ferată, la confecţionarea schiurilor, vîslelor, în rotărie, la con-fecţionarea mobilei fine,
mai ales cînd are fibră creaţă (frasin creţ).
La noi ca decorative se întîlnesc şi alte specii din genul frasinus L., F. ornus L. – Mojdrean
cu mugurii des tomentoşi albi, limbul frunzei acut; F. lanceolata borkh., F. angustifolia Vahl.,
F. americana L., F. pennsylvanica Mersh.
Genul Syringa L.
Syringa vulgaris L. – Liliac
Arbust de 3-4 m înălţime. Tulpina e ramificată aproape de la bază. Scoarţa cenuşie, lujerii
viguroşi, măslinii, glabri, la vîrf cu doi muguri, mugurii de pe lujeri opuşi, lat ovoizi,
depărtaţi de lujeri, cu numeroşi solzi muchiaţi. Frunzele de 6-12 cm lungime şi 6-10 cm
lăţime, ovat-cordiforme, acuminate, verzi închise, lung peţio-late.
Florile liliachii, mirositoare, în panicule dese, de 10-20 cm. corola are petalele concrescute
ce formează un tub, pînă la 1 cm, cu lobi divergenţi. Înfloreşte timpuriu. Fructul – capsulă
elipsoidală, acuminată, de 1-1,5 cm lungime, dehis-centă, prin două valve. Drajonează şi
lăstăreşte viguros.
La noi se preţuieşte ca decorativă. Există mai multe soiuri.
Este o specie termofilă, rezistă bine la geruri şi secetă. Preferă soluri bogate, slab acide,
creşte şi pe cele calcaroase, superficiale, scheletice. Temperamentul este de lumină.
Genul Ligustrum L.
Ligustrum vulgare L. – Lemn cîinesc
Arbust de circa 4 m înălţime, cu înrădăcinare superficială. Tulpina se ramifică de la bază.
Lujerii galbeni-bruni, fin-păroşi, cu lenticele evidente spre bază. Frunzele ovate sau
89
lanceolate, de 3-6 cm lungime, întregi, pieloase. Florile hermafrodite, de tipul 4, cu corola
infudibuliformă, de culoare albă, cu miros dulceag, înţepător formează panicule piramidale
de 5-8 cm, dispuse în vîrful lujerilor. Fructul – bacă globuloasă, de culoare neagră, lucitoare
de 6-8 mm în diametru, cu 1-4 seminţe. Lăstăreşte, drajonează, formează uşor marcote.
Arealul cuprinde Europa, Africa de Nord şi Asia Mică. La noi se întîlneşte în subarboretul
pădurilor de stejar. Posedă o amplitudă ecoogică mare, este rezistentă la ger şi secetă, creşte
cu succes pe souri de diferit grad de fertilitate. Suportă umbrirea.
Prezintă interes ca o foarte bună specie de subarboret : acoperă solul, contribuie la
structurizarea lui cu rădăcinile sale bogate, îl ameliorează prin litiera sa uşor alterabilă. Este
folosit la formarea gardurilor vii, deoarece suportă foarte bine tunderea.
Forsythia suspensa (Thunb.) Vahl.
Arbust cu înălţimea de circa 2,50 m, cu tulpinile şi ramurile arcuite. Lujerii galbeni-verzui
tetramuchiaţi, cu numeroase lenticele proeminente, fistuloşi. Frunzele oblong-ovate de 6-10
cm lungime, acut-serate. Florile galbene cîte 3-6, înfloresc de timpuriu, înaintea înfrunzirii.
Fructul – capsulă ovată cu numeroase seminţe. Specie exotică, originară din Albania, China,
Japonia,la noi se foloseşte ca plantă ornamentală.
Se înmulţeşte prin butaşi, dispărţire sau marcotaj. Nu e pretenţioasă faţă de sol dar creşte
mai bine în soluri uşoare.
Familia Caprifoliaceae Juss.
Genul Sambucus L.
Sambucus nigra L. – Soc comun, Soc negru
Arbore cu înălţimea de 6-10 m, uneori rămîne arbustiv cu tulpinile glabre sau rar păroase.
Scoarţa cenuşie, cu timpul formează un ritidom suberos. Lujerii puţin muchiaţi, verzi-
cenuşii, cu virocozităţi rare, în interior cu măduva spongioasă, albă-gălbuie. Mugurii ovoizi
depărtaţi de lujeri, opuşi cu 2-4 solzi, bruni-verzui. Frunzele imparipenat-compuse, din 3-7
foliole eliptic-lanceolate, ascuţite la vîrf, puternic neregulat-serate, cu miros neplăcut. Florile
albe acumulate în cime umbeliforme plane, terminale de 12-20 cm în diametru, plăcut
mirositoare. Fructele drupe baciforme negre de 6-8 mm cu trei sîmburi turtiţi.
Lăstăreşte. Creşte foarte rapid în tinereţe. Se înmulţeşte prin seminţe, marcote, lăstari.
Arealul cuprinde Europa fără părţile nordice, Africa de Nord, Caucazul şi Siberia vestică. La
noi se întîlneşte în pădurile din luncile rîurilor, dominînd în subarboret. Creşte frecvent pe
povîrnişuri, în văile rîurilor, în liziera pădurilor.
Este o specie exigentă faţă de căldură, preferă solurile fertile, bogate în humus, afînate,
reavăne pînă la umede. Are temperament de semiumbră. Prezintă interes ca specie pioner şi
ca arbust în subarboretul pădurilor de salcîm întrucît prin dezvol-tarea rădăcinilor împiedică
dezvoltarea pirului.
Fructele au un bogat conţinut de zahăr, sunt folosite în industria alimentară şi farmaceutică
deoarece conţin vitamina A, B şi C. în medicina populară ca ceai pectoral.
Se foloseşte ca arbust ornamenatal deoarece este rezistent la fum şi praf.
Genul Viburnum L.
Viburnum lantana L. – Dîrmox
Arbore cu înălţimea de circa 5 m, uneori rămîne arbustiv. Frecvent produce lăstari drepţi de
la baza tulpinei. Scoarţa brună-gălbuie, netedă, mai tîrziu se formează brazde longitudionale.
Lujerii sunt des pubescenţi de culoare galben deschis. Mugurii opuşi, glabri, cei foliacei
lungi, turtiţi, formaţi din două frunzişoare încre-ţite, sunt puţin alipiţi de lujer, mugurii
90
floriferi mai mari, circular turtiţi la vîrful lujerilor, lateral prevăzuţi cu doi muguri foliacei.
Frunzele caduce, mari de 5-15 cm lungime, groase, ovate, puţin cordate la bază, la vîrf
ascuţite sau obtuze, cu marginea mărunt dinţată, pe partea superioară aspru-pubescente, pe
partea inferioară cenuşii-verzui, puternic tomentoase. Florile albe cu o slabă nuanţă de roz,
acumulate în cime plane umbeliforme de 6-10 cm în diametru.
Fructele – drupe, ovat-turtite de circa 8 mm la maturitate, negre, cu gust dulceag, făinos.
Sîmburile pentagonal-ovat, turtit, brun deschis, slab brăzdat.
Lemnul alb compact, greu şi omogen, nuielile din lăstari sunt elastice şi rezistente.
Arealul cuprinde Europa şi Asia vestică.
La noi creşte în subarboretul pădurilor de stejar, în poene, liziere, printre arbuşti, formează
tufărişuri.
Dîrmoxul este rezistent la secetă şi ger, preferă staţiuni calde cu suficientă umeditate
atmosferică. Preferă soluri fertile, reavăne, uscate, nu se instalează în văile umede,
podzolice ,pe soluri argiloase compacte. Are temperament de lumină, mai mult se instalează
în luminişuri, liziera pădurilor.
Prezintă interes ca specie de subarboret în păduri şi în perdelel de protecţie, ca specie
decorativă în parcuri şi grădini.
Viburnum opulus L. – Călin
Arbust de circa 5 m înălţime. Lujerii cenuşii, glabri lucitori. Mugurii opuşi , alipiţi de lujeri,
ovoizi cu faţa externă bombată, roşietică, cu un singur solz aparent. Frunzele lat ovate de 4-
12 cm lungime, 3-5 lobate, cele de pe lujerii scurţi, trunchiate la bază, cu lobi scurţi şi adînc
dinţaţi, iar pe lujerii lungi , rotunjite la bază cu lobi acuminaţi, slab dinţaţi. Peţiolul de 1-2 cm
lungime, caniculaţi cu 4 glande proeminente. Toamna frunzele capătă culoarea roşietică.
Florile complete, albe-verzui, adunate în cime terminale cu diametrul de 5-7 cm, în
mijlocul inflorescenţei sunt mici, fertile pe margini mai mari sterile. Fructele (căline), drupe
de circa 8 mm, roşii, cărnoase, sîmbure turtit şi gust acrişor-amărui, comestibile. Lăstăreşte.
Arealul cuprinde Europa şi Asia Nordică. La noi creşte în depresiuni umede, în văile
rîurilor şi pîraielor, formînd tufărişuri printre alte specii de arbuşti. Se înmul-ţeşte prin
seminţe şi butaşi.
Este exigentă faţă de umeditatea din sol, se instalează pe terenuri cu umeditatea ridicată.
Suportă umbrirea.
Prezintă interes ca specie de subarboret în păduri şi fîşii de protecţie. Este apreciat ca
arbust decorativ pentru florile şi fructele viu colorate. Este rezistent la fum, praf şi gaze.
Există varietatea Viburnum opulus var. sterilis – Bulgăre de zăpadă. Are toate florile
sterile, acumulate în ănflorescenţe mari globuloase de 5-6 cm în diametru, se cultivă frecvent
în grădini şi parcuri.

Genul Lonicera L.
Lonicera hylosteum L. – Loniceră, Caprifoi
Arbust de 2-3 m înălţime cu tulpini drepte, ramificate. Lujerii cenuşii, subţiri, fistuloşi;
mugurii opuşi, conici, alungiţi, solitari sau suprapuşi cîte 2-3, depărtaţi de lujer (aproape
perpendicular) cu numeroşi solzi cenuşii, acuţi, ciliaţi. Frunzele eliptice sau eliptic ovate, de
3-6 cm lungime, cu margini întregi, pe partea superioară dispens pubescente, verzi-cenuşii,
pe partea inferioară mai palide şi mai des pubescente. Florile de tipul 5, situate cîte două la
91
subţioara frunzelor, cresc pe un peduncul comun de 1-2 cm lungime, cu corola dialipetală de
circa 1 cm lungime, albă sau gălbui-roşietică, la exterior pubescentă, la bază cu un tub scurt.
Fructul este bacă, roşie întunecată de 0,5-0,7 cm în diametru.
Arealul cuprinde Europa şi Asia. La noi creşte printre arbuşti şi în subarboret, pe pante
argiloase şi pietroase, în văile rîurilor. Creşte solitar. Are importanţă fores-tieră redusă. Se
foloseşte ca specie ornamentală.
Lonicera tatarica L. – Caprifoi tătăresc
Arbust de circa 3 m, cu lujerii uşor muchiaţi, bruni-gălbui, glabri, fistuloşi; mugurii
suprapuşi cîte doi, scurt conici, bruni-cenuşii, cu 4-8 solzi glandulos ciliaţi. Frunzele de 3-6
cm lungime ovat-lanceolate, îngustate treptat spre vîrf, pe partea inferioară glauscente sau
verde deschis. Florile pe pedunculi de 1,5-2 cm lungime, situate perechi la subţioara
frunzelor sunt roz sau albe. Fructele sunt bace, roşii sau galbene –portocalii.
Provine din Asia. La noi se întîlneşte ca specie ornamentală în parcuri şi grădini, în fîşii de
protecţie.
Lonicera caprifolium L.
Arbuşti cu tulpină agăţătoare sau tîrîtoare de 2-3 m înălţime, cu ramuri subţiri elastice.
Lugerii bruni-galbui, glabri, lucitori, fistuloşi. Frunzele caduce, scurt peţiolate simple lat
eliptice pe partea superioară de culoare verde închisă iar pe faţa inferioară glauce. Ultimele
frunze, din treimea superioară a lujerului, conate (concrescute). Florile odorate, cu corolă
mare de 4-5 cm,albă- gălbuie sau roşietică, aşezate cîte 6 în verticilii, înfloresc în mai-iunie.
Fructele roşii-portocalii.
Provine din Europa şi Asia vestică la noi se cultivă ca specie ornamentală în parcuri şi
grădini mai ales pentru înverzire verticală a zidurilor, balcoanelor, tera-selor.
Este o specie rezistentă la ger, creşte bine pe soluri umede şi fertile. Tempera-ment de
lumină. Înmulţire se efectuiază în diverse moduri: seminţe, butaşi, marcotaj şi drajoni.
Genul Symphoricarpos L.
Symphoricarpos racemosus Michx. (S. albus Blake) – Cîrmîz, Urmuz
Arbust pînă la 1 m înălţime cu numeroase ramificaţii de la bază. Lujerii subţiri, cenuşii,
glabri, fistuloşi; mugurii mici opuşi de multe ori colaterali. Frunzele de formă variată,
eliptice, circulare, întregi sau neregulat lobate, pe partea inferioară pubescente. Florile mici
0,6 cm, alb-roz de tipul 4, dispuse în spice terminale. Fructele sunt bace sferice, albe, cu
diametrul de 1 cm, rămîn pe lujeri şi în timpul iernii. Drajonează.
Provine din Canada. La noi se întîlneşte ca specie ornamenatală, la maneajarea gardurilor
vii, în grupe. Este o specie puţin pretenţioasă faţă de climă şi sol.

92