9.

Testament

1. Context apariție

Tudor Arghezi este un poet modernist, ca și Lucian Blaga și Ion Barbu, aparținând perioadei
interbelice a literaturii. Marele său merit este acela de a revoluționa limbajul poetic, astfel încât, după cum
însuși afirma: „o idee să nască alte sute”. El este întemeietorul esteticii urâtului, după modelul lui Charles
Baudelaire în literature franceză. Acesta presupune folosirea unor cuvinte urâte („bube”, „mucegaiuri”,
„negi”), pe care le transformă în cuvinte poetice sau, altfel spus, transformarea urâtului în frumos. Poetul
îmbină elemente lexicale contrastante, „surprinzând suavitatea sub aspectul de mahala”.

Debutează în anul 1927 cu volumul de versuri „Cuvinte potrivite”, căruia îi urmează o bogată
activitate literară, tratând o tematică diversă: arta poetică, poezia cu deschidere filosofică, cea erotică,
ludică, poezia socială.

2. Încadrare în specie + trăsături

Modernismul este curentul literar manifestat, cu precădere, în perioada interbelică, ale cărui trăsături
sunt teoretizate și promovate de Eugen Lovinescu prin intermediul cenaclului și al revistei „Sburătorul”.
Modernismul promovează o înnoire a literaturii, prin desprinderea de trecut și printr-un limbaj poetic
inedit.

În ceea ce privește poezia, sunt formulate următoarele caracteristici: crearea unui lirism subiectiv ca
expresie a profunzimilor sufletești, înlăturarea obiectivității, ambiguitatea limbajului, prin utilizarea
metaforei, inovațiile formale prin renunțarea la versificația tradițională.

Poezia „Testament” deschide volumul de debut arghezian și este o artă poetică pentru că exprimă
concepția sa despre lume, despre viață și misiunea artistică a poetului.

3. Titlul

Titlul este o metaforă. Cuvântul-tilu are 2 sensuri: în sens denotative, se referă la un act juridic
unilateral, prin care o persoană își exprimă dorințele, ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai cu
seamă în legătură cu încredințarea bunurilor material. Titlul amintește și de cărțile Bibliei, Vechiul și
Noul Testament, care conțin învățături religioase adresate omenirii. De aici provine sensul figurat,
termenul arghezian consemnează lăsarea averii spirituale, adică a creației literare, generațiilor viitoare de
cititori.

4. Tema

Tema poeziei o reprezintă creația literară văzută ca moștenire spiritual lăsată cititorilor. Deasemenea,
legătura dintre generații e o idee poetică importantă în opera lui Arghezi.

5. Tip de lirism
 Textul poetic este conceput ca un monolog liric adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi lasă drept
unică moștenire cartea. Lirismul subiectiv se manifestă prin monologul adresat, evidențiindu-se mai multe
ipostaze ale eului liric: eu, noi, fiule.

6. Elemente de compoziție + structură

Din punct de vedere compozițional, poezia este structurată în cinci unități strofice inegale, care se
axează pe metafora-simbol (carte), aceasta reprezentând motivul central al textului (element de
recurență); în cadrul discursului liric pot fi evidențiate 4 secvențe poetice. Versurile sunt lungi de 9-11
silabe, rima împerechată, strofe inegale, tonalitate inedită.

7. Comentariu strofe

Prima secvență poetică oferă o definiție lirică a poeziei, eul orientând adresarea directă către un fiu
imaginar, denumire generic pentru cititor, căruia îi lasă drept moștenire averea sa spiritual, opera,
denumită metaforic „un nume adunat pe-o carte”.

Incipitul este format ca o adresare directă a eului liric către fiul spiritual, prin care se exclude orice
altă moștenire în afară de „carte”, metaforă-simbol, reprezentând bunul cel mai de preț, anume creația:
„Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte”. Aceasta cumulează
experiența generațiilor anterioare, a strămoșilor cu un destin zbuciumat sugerat de metafora „seara
răzvrătită” și de enumerația „râpi și gropi adânci suite de bătrânii mei pe brânci”. Cartea reprezintă „o
treaptă” indispensabilă pe drumul anevoios al cunoașterii: „Cartea mea-i, fiule, o treaptă”.

Cea de-a doua strofă se axează pe metafora hrisov, un arhaism care, în sens conotativ trimite la o
carte sfântă, „de căpătâi”, ca Biblia, înglobând suferința de veacuri a înaintașilor: „Ea e hrisovul vostru
cel dintâi”.

A doua secvență poetică definește rolul artistului, accentuând importanța muncii sale. Mândru de
ascendența lui rurală, de faptul că provine dintr-o familie de țărani legată de istoria și de tradiția acestui
neam, el evocă viața acestora marcată de „sudoarea muncii sutelor de ani”.

Poetul a cunoscut în profunzime limbajul țăranilor, descoperindu-i înțelesuri și virtuți poetice

nebănuite. Din graiul firesc și rudimentar al oamenilor simpli, care își îndeamnă vitele la munca ogorului,
Arghezi este un meșteșugar de cuvinte și a imaginat „cuvinte potrivite”, transformându-l așadar, în limbaj
artistic: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite”.

În mod simbolic, unealta agricolă tradițională numită „sapă” a fost transformată în „condei”, iar
„brazda” pământului roditor a devenit „călimara” și izvorul pentru inspirația creatoare. Efortul poetic a
fost de durată, deoarece cuvintele au căpătat înțelesuri noi numai după ce au fost „frământate mii de
săptămâni”.

Arta are rol estetic, pentru că transfigurează ceea ce este urât în realitate, transformă „zdrențele” în
„muguri” și „coroane”, metafore pentru perfecțiune. Amăgirile poetului, indignarea și suferința, al căror
„venin” l-a gustat de-a lungul vieții, s-au transformat în „mierea” cunoașterii, expresie a artei literare care
învinge vicisitudinile existenței reale.
 Ce-a de a treia secvență lirică exprimă revolta unui reprezentant de seamă al neamului său, cu care
eul liric se identifică. Acesta se declară părtaș la suferința neamului său, revolta și suferința sunt
concentrate în poezie sugerate prin metafora „vioară”. Tudor Arghezi încearcă să izbăvească poporul de
suferință prin creația sa: „Durerea noastră surdă și amară / O grămădim pe-o singură vioară”.

Următoarele versuri dezvoltă estetica urâtului. Poetul preschimbă formele urâtului (bube, mucegaiuri,
noroi) în valori estetice, în frumos (frumuseți și prețuri noi). Tudor Arghezi nu admite distincția dintre
cuvintele poetice și nonpoetice, apreciind că limbajul în sine este capabil să devină o mare poezie prin
talentul lingvistic al creatorului: „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.

Ultima secvență lirică exprimă, în manieră argheziană, o definiție a artei/poeziei, care cunoaște 2
coordonate, exprimate metaforic. „Slova de foc” semnifică inspirația divină, talentul, harul poetic, iar
„slova făurită” sugerează efortul creator, truda: „Slova de foc și slova făurită / Împerecheate-n carte se
mărită”.

În finalul artei sale literare, Arghezi mărturisește că nu a fost decât „robul” ce și-a scris cărțile cu
umilință pe care Domnul le va primi drept ofrandă, alături de lectorii săi, care le vor citi și le vor vor
pătrunde înțelesurile. Din paginile volumelor de versuri, răzbate la suprafață „mânia bunilor” poetului, al
cărei ecou conștient s-a făcut autorul însuși.

Condiția poetului este redată în versul „Robul a scris-o, Domnul o citește” – poetul este un rob, un
truditor al condeiului, iar de munca sa se bucură cititorul, adică „Domnul”.

8. Limbaj

La nivelul limbajului, poezia își evidențiează caracterul modernist. Se remarcă îmbinarea dintre
arhaisme și neologisme (hrisov, saricile, obscură), utilizarea cuvintelor populare (brânci, plăvani).
Expresivitatea este obținută prin recurența metaforei „Dumnezeu de piatră”, îmbinată cu epitet „seara
răzvrătită”, comparație și oximoron „Veninul strâns l –am preschimbat în miere”.

9. Concluzie

În concluzie poezia „Testament” este o artă poetică modernist care exprimă concepția lui Arghezi
despre creație. Aceasta este un joc de cuvinte găsite cu răbdare și trudă și silite să stea alături, îmbinând
elemente lexical contrastante.