``Revolutia glorioasa``

Cauzele revolutiei engleze:

Incepand cu secolul ala 16-lea Anglia cunoaste o dezvoltare treptata a unei economii bazate pe initiativa
individuala, concurenta si profit ce permite aparitia unei noi nobilimi, interesata in manufacturi, ferme
capitaliste si comert maritim. Impreuna cu burghezia in formare ei incep sa controleze viata economica a
tarii si doresc sa obtina si puterea politica.
Ei erau larg reprezentati in Parlament, institutie ce smulsese regelui dreptul a aviza politica fiscala si
legislativa a acestuia si incearca sa impuna libertati conforme cu interesele lor. Pe de alta parte de bunul
plac al suveranului depind brevetele pentru infiintarea intreprinderilor comerciale si industriale, o frana
in fata cresterii productiei si schimburilor, accentuand opozitia rege-parlament.
Divergentele sunt accentuate si de situatia religioasa unde regele conducea Biserica anglicana, iar
majoritatea burgheziei si noii nobilimi era puritana. Acestia cereau ``purificarea`` bisericii de urmele ei
catolice si contestau inca o data puterea regelui.
In 1628 Parlamentul adreseaza lui Carol I Stuart ``Petitia dreptului`` in care-i atrageau atentia asupra
limitelor puterii regale si asupra prerogativelor parlamentare, iar regele dizolva adunarea si guverneaza
singur intre 1629-1640. Razboiul cu Scotia a epuizat resursele financiare si l-a obligat pe Carol sa
convoace Adunarea in speranta votarii unor noi impozite. Parlamentul refuza si emite Mustrarea ce Mare
in care se enumera abuzurile acestuia, se cere demiterea si condamnarea colaboratorilor cei mai apropiati
ai regelui si anularea impozitelor adoptate in ultimii zece ani. Regele refuza si incearca sa-i aresteze pe
liderii miscarii, aparati de populatia Londrei si astfel se declanseaza razboiul civil (1642-1649).
In prima parte cavaleria regala obtine cateva victorii in fata armatei parlamentul, beneficiind de sprijinul
marii nobilimi si liderilor bisericii. Situatia se schimba atunci cand Thomas Fairfax si mai ales Oliver
Cromwell reorganizeaza armata dupa modelul unitatilor de elita ``coastele de fier`` si obtin victoriile
decisive de la Marston Moor, Preston si Naseby. Carol I este prins, judecat si executat la 1649, iar
parlamentul proclama republica (Commonwealth).
Puterea reala era exercitata de armata condusa de Oliver Cromwell ce inabusa miscarile regaliste din
Scotia si Irlanda si emite Actele de navigatie (1650- 1651), lovind puternic in Olanda si flota ei
comerciala. In 1653 Cromwell dizolva parlamentul si se proclama Lord Protector cu atributii sporite ce
impun practic dictatura militara in Anglia. La moartea lui Cromwell (1660) armata in invita pe fiul lui
Carol I sa ocupe tronul, marcand astfel revenirea monarhilor pe tron, in connditiile in care majoritatea
dorisera desfiintarea absolutismului si nu monarhiei.
Carol II (1660-1685) si Iacob II (1685-1688) ignora lectiile razboiului civil si incerca sa reinstaleze
absolutismul si biserica catolica. Opozitia parlamentara, noua nobilime si burghezia il cheama la tron pe
Wilhelm de Orania, ginerele lui Iacob al 2-lea, dupa ce in prealabil acesta acceptase ``Declaratia
drepturilor`` in care se precizau drepturile si datoriile poporului si regelui, infaptuind astfel revolutia
glorioasa.

2. Epoca luminilor

Iluminismul este marea miscare filozofica a secolului al 18-lea ce vedea in ratiune, educatie si spirit
inventiv mijloacele prin care se putea construi calea spre realizarea fericirea umana.

Noi principii si valori in societate

Credinta si fericirea omului : pe plan religios iluministii pleaca de la premisa lui Diderot conform careia
``nu exista decat o singura datorie a omului, aceea de a fi fericit``. Ideea era in contradictie cu cea a
bisericii catolice, ce vedea in viata o simpla trecere spre cele vesnice si nega revelatia divina si traditiile
Bisericii. Iluministii cred in existenta Domnului, dar refuza sa accepte amestecul lui in evolutia ulterioara
a universului ce functioneaza in baza unor legi naturale, conceptie denumita deism. Religia era acceptata
doar ca un garant al ordinii sociale, necesara oamenilor in lipsa unei educatii rationaliste.
Un nou model de putere : Montesquieu si Voltaire sprijina monarhia constitutionala, bazata pe separarea
puterilor in stat, egalitate in fata legilor si respectarea drepturilor cetatenesti. Republica era, in conceptia
lui J.J. Rousseau, o societate aparuta ca urmare a unui contract incheiat intre oameni liberi si egali,
contract prin care puterea era exercitata de reprezentanti in numele poporului. In paralel, Rousseasu
credea insa ca republica si democratia sunt posibile doar in statele mici, iar proprietatea privata este o
cauza a inegalitatii intre oameni.
1
Munca, sursa bogatiei : munca era considerata unica sursa a bogatiei si progresului, chiar daca unii
inclinau spre agricultura si altii spre industrie si comert. Adam Smith sustine ca industria si comertul
prospera doar atunci cand sunt indeplinite trei conditii si anume libertate individuala, exprimarea
interesului personal si existenta cererii si ofertei pe piata.

Absolutismul luminat
Filozofia iluminista a fost adoptata de cativa monarhi absolutisti ce doreau sa evite conflictele interne si
contestarea propriei puterii prin reforme partiale care sa imbunatateasca situatia populatiei. Frederic II al
Prusiei, Iosif II al Austriei si
Ecaterina II a Rusiei corespondeaza cu iluministii si modernizeaza legislatia, sprijinind eliberarea si
improprietarirea taranilor, dezvoltarea comertului si industriei, desfiintarea torturii si cenzurii, etc.
Politica lor a esuat, in final, deoarece reformele erau, prin natura lor, inutile intr-un stat unde regele,
nobilii si biserica detineau puterea, refuzand sa o imparta cu ceilalti cetateni si respingeau evolutia
economica naturala de la agricultura la industrie si comert ca ramuri predominante.

Raspandirea si influenta iluminismului

Iluminismul se raspandeste prin intermediul cartilor, fie el brosuri sau Enciclopedia (35 volume) editata
de Diderot si D`Alembert, ziarelor, societatilor stiintifice si culturale, saloanelor de lectura si lojilor
masonice si mai ales prin intermediul francezei, folosita de elitele Europei.
Literatura si muzica includ o serie de oameni de cultura prestigiosi cum ar fi :
Voltaire abordeaza epopeea istorica, poemul eroi-comic si filosofic, satira, pamfletul, tragedia clasica si
romanul, dar este, in esenta, un regalist, chiar daca unul constitutional.
J.J. Rousseau introduce tema contemplarii melancolice si solitare a naturii ca refugiu in fata nelinistilor
umane si romanul pedagogic, bazat pe apropierea de natura prin intermediul educatiei, instinctelor si
calitatilor morale innascute ale omului.
Literatura engleza este reprezentata de Daniel Defoe (Robinson Crusoe) si Jonathan Swift (Calatoriile lui
Gulliver) ce critica subtil intoleranta si prejudecatile societatii timpului.
In plan cultural ia nastere curentul german Sturm und Drang (Furtuna si avant) ce respinge invazia
literaturii franceze si suporta cultura germana bazata pe sublim ca valoare estetica. Sublimul este
rezultatul liberului exercitiu al emotiilor si imaginatiei, chiar daca rezultatul este suferinta, uratenie,
uimire sau groaza. Pe de alta parte, J.W. Goethe creaza Faust, un rebel care se opune tuturor formelor de
intelepciune si in special celor obtinute prin formule matematice ori stiintifice.
In muzica W.A. Mozart vine cu opera Don Giovanni unde eroul sfideaza toate convenientele si regulile
sociale si se ridica singur impotriva lumii in cautarea adevarului, sfarsind, ca si Faust, prin a fi distrus.

Opinia publica
Statul modern aduce cu sine ideea separarii vietii private de viata publica, iar probleme de interes general
(economie, politica, diplomatie, finante, etc.), discutate pana atunci doar de rege si ministrii sai, intra in
dezbatere publica, antrenand un numar din ce in ce mai mare de oameni. Astfel iau nastere idei noi,
pareri diferite de cele oficiale, uneori radical diferite, dand nastere opiniei publice de care regele si
guvernul invata sa tina seama, indiferent ca se manifesta in biblioteci, cafenele sau cluburi.
Spiritul public i-a indemnat pe membrii societatii sa se reuneasca in actiuni comune pentru binele public,
creand societati de ajutorare a saracilor si celor fara adapost, iar statul s-a implicat prin crearea unor
stabilimente pentru saraci si cersetori, considerati indivizi periculosi ce trebuiau pusi la munca fortata.
In paralel, Biserica Catolica foloseste confrerii, pelerinaje si misiuni de binefacere pentru a-i educa pe
oameni in spirit comunitar si intrajutorare.

2
 Organizarea statelor moderne

Constituirea SUA

Nasterea SUA este considerata, simbolic, sosirea vasului Mayflower cu 102 pasageri la 1620 in regiunea
devenita ulterior Noua Anglie. Treptat apar pe coasta de est 13 colonii unite prin religia protestanta si
independenta.

Cauzele razboiului de independenta

Coloniile nu au cunoscut feudalismul si s-au concentrat pe industrie cu muncitori salariati si mica
proprietate agricola in nord si plantatii bazate pe munca sclavilor negri in sud. Cu timpul coloniile intra
in concurenta cu metropola ce incearca sa le limiteze dezvoltarea industriala si comerciala.
Colonistii au mostenit drepturile de cetateni englezi si si-au afirmat dorinta de a se autoguverna deoarece
nu erau reprezentati in parlamentul londonez. Acesta ia, insa, o serie de masuri nepopulare, cum ar fi
interzicera colonizarii la vest de Muntii Alegani, taxe pentru zaharul si ceaiul importat, redactarea actelor
pe hartie timbrata (Legea timbrului, 1765), ignorand calitatea lor de cetateni englezi.
Refuzul de a accepta calitatea de cetateni pentru americani

Conflictul cu Anglia
Taxa asupra ceaiului din 1773 duce la un conflict direct deoarece colonistii din Boston arunca in apa
lazile cu ceai, refuzand sa accepte nouul impozit in asa numita ``partida de ceai din Boston``. Autoritatile
inchid portul si impun noi taxe pentru intretinerea armatelor engleze, iar reprezentantii coloniilor
organizeaza primul congres la Philadelphia (1774) unde decid boicotarea marfurilor engleze si
respingerea autoritatii parlamentului. Ambele parti se pregatesc de razboi prin recrutarea de mercenari
germani (Anglia) si inarmarea militiilor (SUA), prevestind Declaratia de Independenta (1776) redactata
de Thomas Jefferson in spiritul luptei pentru independenta si libertate.
Congresul mobilizeaza armata de voluntari si foloseste diplomati pentru a atrage sprijinul Frantei,
Spaniei si Olandei, dar initial sufera grele infrangeri in fata armatei engleze profesioniste ce reuseste sa
ameninte Philadelphia si independenta. Situatia se modifica datorita consilierii militare franceze si
numirii ca general a lui George Washington ce obtine victoriile decisive de la Saratoga (1777) si
Yorktown (1781). Pacea se incheie la Versailles in 1783 si recunoaste independenta SUA, devenita
republica prezidentiala.

SUA
Anii 1783-1787 sunt definiti de lupta dintre republicanii adepti ai independentei fiecarei colonii si
federalistii, conndusi de Washington, ce doreau un stat federativ, compus din cele 13 colonii, organizat
pe principiul separarii puterilor in stat. Federalistii au castig de cauza si elaboreaza Constitutia din 1787
pe baza urmatoarelor principii :
 Separarea puterilor in stat intre
1. puterea legislativa (Congresul), formata din Senat si Camera Reprezentantilor,
2. puterea executiva (presedinte si guvern) si
3. puterea judecatoreasca. Curtii Supreme
4. Senatul include doi reprezentanti din fiecare stat, iar Camera Reprezentantilor deputati alesi in
numar proportional cu numarul locuitorilor in fiecare stat.Presedintele exercita functiile de sef al
statului si conducator al executivului.
 Libertatea presei, dreptul de petitie si adunare
 Garantarea drepturilor cetatenesti
 Interzicerea acordarii de titluri nobiliare, onoruri ereditare si privilegii exclusive

3
 Revolutia franceza

Cauzele revolutiei
 Taranimea reprezenta 85% din populatie si platea majoritatea taxelor, desi nu avea pamant si
depindea de nobilul local, Stat sau Biserica, fiind afectata de saracie, boli si foamete.
 Starile privilegiate (nobili, cler) erau scutite de la plata taxelor si reprezentate la curtea regala,
mostenind pozitia sociala si functiile administrative, militare, juridice si religioase.
 Burghezia este nemultumita de restrictiile impuse industriei si comertului si doreste sa obtina
putere politica pentru a-si apara interesele economice.
 Regele detine putere absoluta in teorie, impartita in realitate cu starile privilegiate ce profita de
haosul in care functionau institutiile statului.
 Exercitarea justitiei de catre mai multe instante ce apartin functionarilor regali, seniorilor si
bisericii
 Existenta vamilor interne ce diminueaza comertul si circulatia monedei
 Cheltuielile exagerate ale Curtii regale
Franta cunoaste o criza puternica intre 1782-1788 ce loveste agricultura, unde seceta afecteaza recolta si
produce foamete, industria textila si comert, sunt incapabile sa tina pasul cu cele engleze si nivelul de trai
al omului de rand ce trebuia sa supravietuiasca cu 18 sous pe zi. [moneda franceza a timpului era livra,
impartita in sous].
Regele Ludovic al 16-lea convoaca Adunarile Generale pentru a vota noi impozite si le permite sa-i
adreseze asa numitele ``Caiete de doleante`` unde sa formuleze revendicari sub forma unor cereri. Cele
trei clase (nobilii, clerul, starea a treia – burghezie), entuziasmate de posibilitatea unor schimbari,
solicita:
 desfiintarea absolutismului,
 reforma fiscalitatii si justitiei si
 formarea unei adunari reprezentative care sa decida asupra legilor si impozitelor.

Revolutia
Constienti ca regele nu doreste reforma, membrii starii a treia (burgheziei) solicita votul individual in
parlament si se proclama Adunare Nationala, beneficiind de sprijinul unei parti a clerului, la care regele
raspunde chemand trupe din provincie. Parizienii formeaza municipalitatea (comitet permanent ales) si
militia burgheza ce isi procura armele de la Hotel des Invalides si solicita guvernatorului inchisorii
Bastilia sa cedeze rezervele de praf de pusca si sa retraga tunurile indreptate impotriva multimii. Militarii
trag in multime, si actul este soldat/sfarsit cu peste 150 de morti si raniti, iar populatia ataca, cucereste si
darama Bastilia.
Ecoul luptelor din orase se face simtit si la sate unde taranii doreau o impartire echitabila a grânelor,
stergerea impozitelor catre stat si desfiintarea obligatiilor feudale. In consecinta vara lui1789 marcheaza
declansarea unor rascoale ce distrug arhivele cu datorii si incendiaza numeroase castele nobiliare.
Speriata de anarhie, Adunarea Constituanta desfiinteaza pe 4 august 1789 toate privilegiile feudale,
proclamand egalitatea tuturor cetatenilor. Pe 26 august este adoptata ``Declaratia drepturilor omului si
cetateanului``, fiind acceptata de rege sub presiunea parizienilor ce il obliga sa locuiasca in palatul
Tuileries (TWILEERI) din Paris. In anii 1789-1791 se marcheaza lupta politica intre doua grupuri de
revolutionari si anume Clubul Iacobinilor (Societatea prietenilor revolutiei), dominat de Maximilian
Robespierre si Clubul Cordelierilor (Societatea amicilor drepturilor omului si cetateanului), frecventat
de Danton, Marat sau Desmoulines(DEMULAN), apreciat de mica burghezie, meseriasi si muncitori.
Regele decide sa fuga din Paris si este prins la Varennes, iar revolutionarii impun Constitutia din 1791
bazata pe separarea puterilor in stat si negarea absolutismului. La randul sau, regele negociaza pe ascuns
cu Austria si Prusia ce trimit trupe impotriva Frantei. Armata dezorganizata si prost condusa este infranta
si Parisul este asediat de armata prusaca condusa de ducele de Brunswick. Adunarea cheama in capitala
20.000 de soldati ai garzilor nationale, iar parizienii impun arestarea regelui pe 9-10 august 1792 si
adoptarea unei serii de decizii impotriva dusmanilor revolutiei.
Pe 20 septembrie armata obtine prima victorie la Valmy in fata dusmanilor si Conventia desfiinteaza
monarhia si proclama republica ce cunoste urmatoarele guvernari :

4
Conventia girondina (1792-1793) este obligata sa-l execute pe rege, provocand nasterea unei coalitii
(Austria, Prusia, Anglia, Rusia) ce dorea sa restaureze vechiul regim. Republica recruteaza 300.000 soldati
pentru razboi si se confrunta cu rascoalele taranilor din Vendeea si deteriorarea situatiei economice,
ascutind conflictul cu iacobinii ce decid la 2 iunie 1793 sa-i aresteze si ghilotineze pe girondini.
Conventia montagnarda sau iacobina (1793-1794) ajunge la putere cu sprijinul maselor si recurge la
urmatoarele masuri pentru a restabili ordinea :
 Taxarea tuturor veniturilor
 Preturi maximale pentru combaterea speculei/exploatarii
 Reorganizarea armatei si promovarea ofiterilor fideli revolutiei
 Executarea dusmanilor revolutiei in baza legii suspectilor, adoptata la 15 septembrie 1793, cifrati
la aproape 5.000 in Paris si 1.600 in provincie
 Controlul statului asupra economiei
 Calendar si educatie laica (civila, fara religie)
Pe masura ce ordinea se restabilea liderii iacobinilor intra in conflict sub presiunea lui Robespierre ce
dorea sa obtina un control absolut asupra tarii si nu va ezita sa execute grupurile conduse de Hebert si
Danton. In ciuda inaspririi terorii, situatia econommica incepe sa se deterioreze datorita:
 inflatiei,
 proastei aprovizionari cu alimente si
 cresterii preturilor.
La sfarsitul lui iulie 1794 Robespierre tine un nou discurs amenintator, iar soldatii Conventiei il aresteaza
si ghilotineaza, punand capat terorii.

Conventia thermidoriana (1794-1795) este formata de sustinatorii moderati ai intereselor burgheziei,

numiti dupa noua luna iulie a calendarului laic. Ei reusesc sa respinga invaziile externe si dau o noua
constitutie ce restabilea separarea puterilor si votul cenzitar. Legislativul era alcatuit din doua Camere
(Consiliul celor 500 sute si Consiliul Batranilor), iar 5 directori constituiau executivul, marcand sfarsitul
revolutiei propriu-zise.

Franta napoleoniana

Directoratul este regimul politic din Prima Republică Franceză, însărcinat cu puterea executivă,

între 26 octombrie 1795 și 9 noiembrie 1799. Este urmașul Convenției Naționale.
Teoretic Constitutia se baza pe separarea puterilor in stat, cele doua camere erau alese liber si se garanta
libertatea cuvantului, dar in realitate armata a fost folosita pentru a elimina majoritatea regalista din
Consiliul celor 500 sute la 1797, iar in 1798 s-au anulat alegerile datorita succesului previzibil al
iacobinilor. Ample miscari sociale au fost generate de:
 Inflatia,
 specula,
 cresterea preturilor,
 drumurile distruse,
 alimente pe cartela,
 imposibilitatea platii salariilor pe care le sufereau oamenii de rand erau in contradictie cu viata
luxoasa a noilor imbogatiti
``Conjuratia egalilor``, condusa de Gracchus Babeuf, propune o societate egalitara si este rapid lichidata,
la fel ca si miscarile regaliste, oferind prilejul remarcarii tanarului ofiter Napoleon Bonaparte. El
recucerise orasul Toulon, ocupat de englezi si infrange miscarea regalista din Paris, motiv pentru care
Directoratul, in parte speriat de faima sa, il pune in fruntea armatei din Italia. Desi slab dotata, armata
este rapid reorganizata de Napoleon ce obtine 12 victorii in fata austriecilor timp de un an (1796-1797) si
impune Tratatul de la Campo Formio prin care Austria cedeaza malul stang al Rinului, Belgia si o parte a
Italiei.
Urmatoarea expeditie il poarta in Orient unde cucereste Egiptul, desi pierde flota si termina indecis
atacul asupra Siriei si de aici pleaca in Franta, deoaree se afla intr-o situatie critica.
Consulatul (1799-1804)
Cu ajutorul armatei Napoleon da o lovitura de stat pe 9 noiembrie 1799 si impune consulatul. In fruntea
5
tarii se aflau 3 consuli, Bonaparte avand rolul principal, iar noua Constitutie permite amestecul
executivului in treburile legislative. Tara este impartita in departamente, conduse de prefect numiti de
prim-consul, politia cenzura activitatile politice periculoase, presa, teatrul sau cartile, in timp ce educatia
scolara interzice libertatea de gandire in favoarea unei programe ce punea accent pe obedienta.
In paralel, Napoleon permite revenirea emigrantilor regalisti, creeaza o patura de privilegiati ce-i
datoreaza bogatia si se impaca cu Biserica Catolica al carui papa Pius al 7-lea decide ca democratia si
crestinismul sunt compatibile in schimbul recunoasterii religiei catolice si deschiderii bisericilor.
Finantele publice se redreseaza sub coordonarea Bancii Frantei, cresc investitiile si se dezvolta
manufacturile, iar in plan juridic apar Codurile penal, civil si comercial ce imbina drepturile democratice
cu prevederi depasite ca reintroducerea sclaviei in colonii si mentinerea autoritatii barbatului asupra
familiei.
Pozitia consulului este consolidata si de victoriile militare impotriva celei de-a doua coalitii antifranceze
(Anglia, Rusia, Austria, Imperiul Otoman), formata in 1799, la Marengo si Hohenliden. Victoriile permit
incheierea pacilor de la Luneville si Amiens ce ii recunosc dominatia asupra Belgiei si pacea cu toti
vecinii.

Imperiul (1804-1815)
Constient de forta sa, Napoleon este ales consul pe viata in 1802 si imparat in 1804, pe fondul unor
conspiratii regaliste si redeschiderii conflictului cu Anglia.
Politica interna este definita de urmatoarele trasaturi :
Controlul politienesc asupra societatii, marcat de existenta tribunalelor speciale, reintroducerea practicii
trimiterii la inchisoare fara judecata si a arestului la domiciliu.
Formarea unei nobilimi supuse imparatului ce primeste functii si domenii
Reorganizarea armatei in unitati flexibile de maximum 30.000 de oameni, dublate de corpuri de
cavalerie, artilerie, geniu si Garda Imperiala. Ofiterii sunt promovati din randul trupelor, exclusiv pe
baza meritelor si priceperii, iar Marea Armata din 1805-1806 numara 600.000 de oameni condusa de
maresali celebri ca Murat, Lannes, Ney, Soul sau Bernadotte.
Politica externa vizeaza conflictul cu cea de-a treia alianta, compusa din Anglia, Rusia, Austria si Prusia,
Desi englezii raman stapanii marilor, datorita victoriei decisive a amiralului Nelson la Trafalgar in 21
octombrie 1805, francezii sunt imbatabili pe uscat in luptele de la Ulm, Austerlitz, Iena, Eylau si
Friedland. Pacea de la Tilsit si alianta cu Rusia ii permit lui Napoleon sa impuna blocada economica
asupra Angliei in perspectiva unei invazii prin Canalul Manecii. Blocada esueaza, au loc rascoale
populare in Prusia, Spania,
Portugalia si criza economica isi arata coltii in conditiile recoltelor slabe din 1811 si lipsei entuziasmului
pentru noi conflicte a unei noi nobilimi si burghezie ce avea nevoie de timp sa ``digere`` bogatiile aduse
de imperiu.
Conflictul cu Rusia se transforma in campania nereusita din 1812-1813 in care marea parte a armatei
dispare in zapada si frigul rusesc, iar tarul Alexandru formeaza a patra alianta ce obtine victoriile de la
Leipzig (1813) si Waterloo (1815), punand capat imperiului francez al carui lider este exilat pe insula Sf.
Elena.

Congresul de la Viena a fost în anul 1814...

Atunci s-a hotărât soarta Franței, deoarece țările care l-au învins pe
Napoleon, de la stăpânirea teritorială în favoarea Franței pe întreaga Europă,
ei au decis să implementeze câteva condiții... Consecințe deosebit de
importante pentru Franța... Acestea au fost...
Cedarea teritoriilor de drept ale țărilor cucerite de Franța...
Cedarea resurselor militare în favoarea popoarelor învinse...
Iar în cele din urmă, Napoleon a fost detronat și Franța a fost pusă sub
jurământ ca niciodată Napoleon să se extindă pe teritoriul țărilor vecine...
Congresul de la Viena, avea drept obiective:

6
  restabilirea vechilor regimuri absolutiste și
 înlăturarea, prin stabilirea de noi granițe, urmările ocupației franceze în Europa.
Preocupările majore ale participanților au fost :
 realizarea unui echilibru al relațiilor de forțe între state, fără a ține seama de particularitățile
lingvistice, religioase, de tradiții ale teritoriilor pe care și le împărțeau;
 favorizarea autorității tradiționale, adică forțele feudale, conservatoare și clericale.
Cuvintele cheie ale Congresului au fost „restaurație“ și „legitimism“.
Restaurația consta în readucerea pe tron a dinastiilor care fuseseră îndepărtate în urma unor revoluții
sau a altor evenimente cu rezonanță, iar legitimismul era o teorie monarhică ce considera drept principiu
fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor legitime și puterea absolută a acestora.
Franta a fost redusa la teritoriul din 1789 si obligata sa plateasca despagubiri de razboi, fiindu-i blocat
drumul spre Anglia de crearea Regatului Unit al Tarilor de Jos ce unea Olanda si Belgia de astazi. Prusia
si Austria isi recapata teritoriile pierdute si obtin altele in plus, Rusia ocupa 2\3 din Polonia, iar Anglia
pastreaza Gibraltar si statutul de putere navala.

Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui ansamblu de patru
puteri: Austria, Prusia, Rusia și Anglia. Pentru a păstra vechile regimuri dinastice, neluând în seamă
dorințele și aspirațiile națiunilor care doreau să-și creeze state proprii naționale, monarhii Prusiei,
Austriei și Rusiei creau, în 1815, Sfânta Alianță, un pact de asistență mutuală între monarhii absoluți
europeni îndreptată împotriva frământărilor revoluționare, și care, până în 1823, a permis împiedicarea
tuturor mișcărilor liberale sau naționale europene.

Congresul de la Viena si Sfanta Alianta s-au lovit la scurt timp de o serii de miscari revolutionare in
Spania (1819), Italia (1820 – 1830), Grecia (1821- 1828), Polonia (1830-1831), Franta (1830) si tarile
latino-americane (1820- 1831). Revolutionarii doreau sa-si creeze state nationale libere, republici sau
monarhii constitutionale, bazate pe egalitatea in drepturi, libertate si reforme moderne, respingand
complet amestecul marilor puteri in treburile lor interne. Cu exceptia Frantei, unde este instaurat regele
Ludovic Filip I, Greciei independente in 1828 si zonei sud americane, celelalte revolutii sunt infrante
datorita interventiilor militare franceze, austriece si rusesti, pregatind insa drumul catre revolutia de la
1848.

Ţările Române şi problema orientală

Secolul fanariot. Anul 1821

Secolul fanariot marchează perioada cuprinsă între 1711 (Moldova)/1716 (TR) şi 1821 în care sultanii
otomani impun domni fanarioţi în locul celor pământeni pentru a accelera integrarea lor economică şi
politica la periferia Imperiului. Problema orientală este, pe scurt, decăderea treptată a Imperiului otoman
şi luptele politice, diplomatice, economice şi militare între marile puteri pentru a obţine cât mai mult din
eventuala prăbuşire a turcilor.
Secolul fanariot este definit de următoarele trăsături :
 instabilitatea domniei permite celui ce oferă mai mult să cumpere tronul la 1-3 ani, motiv pentru
care am avut 36 de domni în Moldova şi 39 în Ţara Românească
 origini etnice diverse ale domnilor : greci (Caragea, Şuţu), români (Racoviţă), albanezi (Ghica),
turci (Hangerli)
 dispariţia armatei naţionale
 cumpărarea funcţiilor
 impunerea boierilor greci în funcţii de conducere
 taxe şi impozite numeroase
 putere politică, legislativă, juridică, militară, economică şi fiscală absolută a domnilor, asimilaţi
de turci cu dregătorii otomani
În ciuda faptului că erau în slujba Imperiului turc, marile familii greceşti ce domină Ţările Române se
simţeau mai degrabă legate de tradiţia bizantină şi doreau reconstituirea Bizanţului ca un imperiu
multinaţional ortodox condus de greci. Comportamentul, ceremonialul de la curte, luxul ostentativ şi
7
dispreţul indiferent arătat localnicilor demonstrează cât de rupţi de realitate erau în visurile lor în faţa
cărora stăteau toate marile puteri şi interesele lor.

Reformele fanariote
Domnii fanarioţi au dorit să modernizeze Ţările Române pentru a-şi exercita mai eficient stăpânirea şi
mai ales colectarea taxelor. De aceea, unii fanarioţii îşi propun modernizarea instituţiilor statului şi
structurilor sociale.
Cel mai important reformator a fost Constantin Mavrocordat ce a obţinut 6 domnii muntene şi 4
moldovene pe o perioadă cumulată de 25 de ani. Prima reformă a fost recensământul populaţiei (1740)
pentru ca statul să poată evalua precis impozitele ce urma să le strângă. De asemenea, a impus un
impozit fix, anual, pe cap de locuitor şi a numit doi ispravnici la conducerea fiecărui judeţ care să
controleze funcţionarii locali.
Reforma justiţiei a permis crearea unor instanţe de judecată la nivel local, controlul statului asupra
procedurilor şi înregistrarea scrisă a activităţilor. Cea mai importantă măsură rămâne cea socială (1746-
1749), tradusă prin desfiinţarea şerbiei (legarea de pământ a ţăranilor) ce se răscumpărau cu 10 taleri pe
cap de om şi deveneau clăcaşi, muncitori pe pământul boierilor.
Alexandru Ipsilanti va iniţia reforme în domeniile fiscal, judecătoresc, poştal şi educaţie şi va sprijini
dezvoltarea meseriilor şi comerţului. La Bucureşti este construită o nouă curte domnească, începe
regularizarea râului Dâmboviţa şi se construiesc primele cişmele cu apă de izvor adusă de la 20 km
distanţă.

Mişcarea lui Tudor Vladimirescu (1821)

La începutul secolului al 19-lea popoarele balcanice ortodoxe (greci, bulgari, sârbi, români) îşi pun
speranţele de independentă în politica Rusiei. Imperiul turc, blocat în corupţie şi birocraţie, era incapabil
să administreze viabil Ţările Române, iar marea boierime contestă, în pamflete şi broşuri, prezenţa
elementului grec. Pe acest fond apare o revoltă antiotomană condusă de Eteria, o mişcare greacă pornită
din Rusia şi sprijinită indirect de ţar. Ea atrage suportul negustorilor şi boierilor greci, a domnilor
fanarioţi şi a unui mic boier din Oltenia Tudor Vladimirescu. Intenţia eteriştilor, conduşi de Alexandru
Ipsilanti, era de a folosi Ţările Române ca trambulină a operaţiilor militare şi de a coopera cu trupele de
panduri împotriva turcilor. Planurile erau superficiale şi prost coordonate, în condiţiile în care cei doi
lideri nu aveau încredere unul în altul.
Proclamaţia de la Padeş (23 ianuarie 1821), emisă de Tudor, justifica acţiunea ca fiind ridicată împotriva
fanarioţilor şi a unei părţi din nobilime, nu a turcilor. Ajuns cu armata la Bucureşti Tudor guvernează
ţara două luni în baza unui program generos (reforme în armată, administraţie şi educaţie ; desfiinţarea
privilegiilor), dar lipsit de instituţiile capabile să-l pună în aplicare. Conştient de lipsa de susţinere a
boierimii şi duşmănit de eterişti, Tudor părăseşte capitala şi este ucis de eterişti pe 27 mai, care la rândul
lor sunt lichidaţi de turci.
Mişcarea lui Tudor a avut două urmări importante şi anume revenirea la domniile pământene şi a atras
atenţia marilor puteri asupra Ţărilor Române.
Războaiele ruso-austro-turce. Regulamentul organic Războaiele ruso-austro-turce
Înfrângerea otomanilor sub zidurile Vienei la 1683 deschide drum tendinţelor marilor puteri de a se
substitui turcilor în Balcani şi Orientul Apropiat. Pe de altă parte, popoarele balcanice îşi manifestă
dorinţa de independenţă, primul succes fiind al grecilor în 1828-1829.
Cei mai prezenţi în zonă au fost ruşii ce lansează idee unirii tuturor slavilor sub conducerea lor, urmaţi de
austrieci ce doreau sa ajungă, ca şi ruşi, la strâmtori şi Constantinopol. De aici rezultă următoarele
conflicte ce afectează direct şi provinciile române :
1683-1699 : Pacea încheiata la Karlowitz în 1699 consfinţea ruperea echilibrului politico-militar din SE
Europei şi trecerea Transilvaniei sub control austriac.
1716-1718 : Pacea de la Passarowitz aduce Banatul şi Oltenia sub autoritate austriacă.
1736 – 1739 : Pacea de la Belgrad readuce Oltenia sub dominaţie turcă.
1768-1774 : Pacea de la Kuciuk Kainargi aduce Ţările Române sub protectorat rusesc sub forma
protecţiei acordate creştinilor ortodocşi şi Bucovina cade în mâinile Austriei.
1787-1792 : Prin tratatele de pace de la Şiştov (1791) şi Iaşi (1792) turcii cedează Rusiei teritoriul dintre
Bug şi Nistru.
1806-1812 : Pacea de la Bucureşti oferă ruşilor Basarabia, desprinsă din trupul Moldovei
1828-1829 : Pacea de la Adrianopol consolidează poziţia de protector a Rusiei, în timp ce turcii rămân
8
putere suzerană.

Regulamentele organice
Ocupaţia militară otomană, necesară lichidării mişcării eteriste şi a pandurilor revoluţiei lui Tudor
Vladimirescu şi numirea de domni pământeni a nemulţumit Rusia ce dorea să se amestece în viitorul
Ţărilor Române. Convenţia de la Akkerman din 1826 recunoştea statul de putere protectoare al Rusiei şi
alegerea domnilor de către Divan (boieri) pe o perioadă de şapte ani.
Tratatul de la Adrianopol (1829) aduce ruşilor şi şansa unei ocupaţii militare ce le permite reorganizarea
administrativă a ţărilor sub bagheta generalului Kiseleff. În consecinţă apar Regulamentele Organice,
intrate în vigoare în 1831 (Ţara Românească) şi Moldova (1832) modifică fundamental organizarea
internă datorită următoarelor prevederi :
 separarea puterilor în stat
 înfiinţarea unui parlament boieresc
 reforme in administraţie, justiţie si educaţie
 eliminarea vămilor interne
 impozit unic
 Regulamentele organice au înzestrat practic Moldova şi Ţara Românească cu instituţii aproape
identice şi au acordat cetăţenie comună locuitorilor lor, grăbind astfel unirea celor două ţări.

Anul 1848 în Europa

Aspiraţii liberale şi naţionale în Europa

La jumătatea secolului al 19-lea ordinea Sfintei Alianţe părea neclintită, unicele oaze de democraţie fiind
Anglia, Belgia şi Franţa către care se îndreptau sute de refugiaţi politici. Liberalismul şi naţionalismul
erau însă active şi se afirmă pe fondul crizei economice dintre 1845 – 1848 ce loveşte agricultura (recolte
slabe de cereale şi îmbolnăvirea cartofului, aliment de bază) şi industria unde se înregistrează numeroase
falimente, mari reduceri salariale, creşterea şomajului şi reducerea masivă a puterii de cumpărare.

Franţa
În februarie 1848 regele Ludovic Filip este obligat să abdice după ce mari manifestaţii de stradă sunt
reprimate brutal. Republicanii constituie un guvern provizoriu ce decretează vot universal şi dreptul la
muncă, înfiinţând Atelierele Naţionale pentru angajarea şomerilor. Alegerile din aprilie 1848 sunt
câştigate de moderaţi (500 din 900 deputaţi) ce desfiinţează Atelierele scoţând în stradă mulţimile între
23-26iunie. Generalul Cavaignac restabileşte ordinea cu preţul a
3.000 de morţi, 25.000 arestaţi şi 11.000 de persoane închise sau deportate şi
este ales ca preşedinte al republicii Ludovic Napoleon Bonaparte, sprijinit de burghezia conservatoare, ce
va deveni împărat mai târziu.
Imperiul habsburgic
Imperiul era un mozaic de popoare (cehi, români, unguri, sârbi, italieni, croaţi) condus de cancelarul
Metternich, creatorul Sfintei Alianţe. Revolta antiabsolutistă din 13 martie 1848 îl alungă pe cancelar şi
împăratul, constrâns de mişcările naţionale din Ungaria şi Italia, este obligat să acorde libertatea presei şi
întrunirilor şi să promită o Constituţie. Textul ei a nemulţumit populaţia ce a ridicat sute de baricade în
Viena, obligând familia regală să se refugieze în provincie şi să accepte o Adunare Constituantă aleasă
prin vot universal.
Succesul a generat revoluţii în toate provinciile imperiului. Ungurii solicită abolirea privilegiilor şi
desfiinţarea caracterului oficial al Bisericii, reforme şi drepturi cetăţeneşti, dar doreau practic să se
substituie austriecilor într-un regat maghiar ce nega orice drepturi românilor din Transilvania, croaţilor,
cehilor şi slovacilor. Românii din Ardeal cer drepturi egale şi împroprietărirea ţăranilor, menţinându-şi
însă loialitatea faţă de împărat şi luptând, în frunte cu Avram Iancu, împotriva armatelor ungare ce
atacau provincia.
In paralel rusii si austriecii incheie o conventie militara la Varsovia ce permite Moscovei sa trimita trupe
impotriva ungurilor ce vor capitula la Komorom in septembrie 1849. Dupa aceea, Ungaria este impartita
de austrieci in 13 districte conduse de comisari imperiali.

9
Germania şi Italia
Programul razvratitilor germani include cereri privind libertati politice si unitate nationala. La Berlin,
regele Prusiei promite o Constitutie pe 18 martie 1848 in timp ce armata si demonstratii se confrunta dur
pe strazi provocand moartea a 200 de manifestanti. Frederic Wilhelm anunta convocarea unui parlament
ales prin vot universal, iar un grup de intelectuali propune proiectul unei parlament care sa pregateasca
unificarea statului. Parlamentul unificat de la Frankfurt hotareste constituirea unui stat federal (Imperiul
german) si ofera coroana regelui prusac pe 28 martie 1849, fiind insa refuzati.
Congresul de la Viena a impartit Italia in sapte parti distincte conduse de regimuri absolutiste sprijinite
pe aristocratia funciara. In nord, doar regatul Piemontului si Sardiniei, ce dispunea de o burghezie
comerciala si industriala puuternica, rezista Austriecilor. Alegerea ca papa al lui Pius al 9 –lea, un liberal
recunoscut, a declansat mari demonstratii antiabsolutiste si antihabsburgice in Italia. Neapole, statul
papal, Toscana si Piemont capata constitutii, Venetia si Milano se proclama independente, iar regele
piemontez Carol Albert primeste voluntari si se pregateste de razboi.Revolutionarii sunt insa infranti la
Custozza, pierd nordul Italiei si Venetia si miscarea ia sfarsit.

1848 în spaţiul românesc

Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din același an și expresie a procesului de
afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un factor deosebit de important l-a constituit
Revoluția Franceză din februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra întregii Europe. Deoarece Franța
era un stat național unitar, revoluția de aici a avut un predominant caracter social, pe
când în celelalte țări a luat diferite forme, după necesitățile locale. Astfel că,
principiul libertăților cetățenești cerute de revoluționarii francezi a evoluat și s- a transformat în libertăți
naționale pentru popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitate națională.
Revoluția Română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul național se aflau în
stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania, Bucovina), în timp ce Moldova era constrânsă să accepte
protectoratul Rusiei țariste, iar Muntenia, suzeranitatea Imperiului Otoman.
În Moldova, mișcarea revoluționară a avut un caracter pașnic, ea mai fiind
denumită în epocă și revolta poeților și s-a concretizat printr-o petiție în
martie 1848 și printr-un program în august 1848. Petiția cuprindea 16 de puncte și a fost redactată, de
catre Vasile Alecsandri, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul
Petersburg din Iași, cu știrea domnitorului Mihail Sturdza, în data de 27 martie. Aceasta "petițiune a
boierilor și notabililor moldoveni" avea un caracter moderat datorită atitudinii rezevate a principelui
Sturdza, care era presat de prezenta trupelor ruse la graniță.
Simțind pericolul unei mișcări și în Moldova, sub influența celor de afară,
domnitorul însuși le-a cerut petiția. Cu toate că memoriul lor nu cuprindea decât
reforme moderate, mai mult de ordin administrativ și cultural, în conformitate
cu Regulamentul Organic, domnitorul l-a folosit ca pretext pentru arestarea capilor mișcării. Aceștia
urmau să fie trimiși în Turcia, însă au reușit să-i cumpere pe cei care trebuiau să-i treacă Dunărea,
ajungând la Brăila. De aici au reușit să plece în Transilvania, de unde au trecut în Bucovina.
În vara lui 1848 se aflau în Bucovina - și mai ales în Cernăuți - circa 50 de fruntași ai tineretului
revoluționar moldovean, printre care: Alexandru Ioan Cuza, C. Negri, D. Canta, Vasile Alecsandri, Al.
Russo. Acestora li s-a adăugat și Mihail Kogălniceanu, care avusese un conflict cu fiul domnitorului. În
august 1848 este redactat un program în 36 de puncte, care a fost publicat de Kogălniceanu sub titlul
"Dorințele partidei naționale din Moldova". Acest program se deosebea radical de petiția din martie,
fiind împotriva
Regulamentului organic și a protectoratului țarist. Se cereau, printre altele:

10
egalitate politică și civilă, instrucțiune gratuită, împroprietărirea țăranilor încheia cu o dorință arzătoare:
unirea Moldovei cu Muntenia[4] [5].

În Țara Românească, revoluția s-a bucurat de mai mult succes decât

în Moldova, deoarece tinerii revoluționari munteni, spre deosebire de cei moldoveni, au încercat
traducerea ideilor în fapte. În acest scop i-au atras în tabăra lor pe intelectualii mai de seamă din acea
vreme, precum și o parte a administrației și armatei.
Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu și Costache Romanescu alcătuiesc, în ilegalitate, primul guvern
provizoriu revoluționar si decid pe 9 iunie 1848, pentru a evita conflictele militare, sa citeasca
proclamația revoluționara la Islaz.
Sub oblăduirea lui Ioan Maiorescu și Nicolae Pleșoianu va fi organizată de
către Popa Șapcă, o mare adunare populară la Islaz. Stiind că a pierdut sprijinul armatei, Bibescu
semnează, la București, proclamația de la Islaz care va deveni noua constituție. A doua zi, rușii au
protestat prin consulul lor și au amenințat că vor invada țara. În aceste condiții, Gheorghe Bibescu
abdică. Guvernul adoptă ca steag național, tricolorul revoluționarilor. Pe 16 iunie 1848 revoluționarii
ajung la București în frunte cu membrii guvernului provizoriu. Sunt întâmpinați cu entuziasm de
populația Bucureștiului. De teama represiunilor celor două imperii se retușează guvernul provizoriu care
va cuprinde nu numai aripa radicală a revoluționarilor ci și o aripă moderată. Noul guvern provizoriu va
fi condus de mitropolitul Neofit și va avea ca membri pe:
Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Ștefan Golescu, Christian Tell,
Gheorghe Magheru, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu și Ion C. Bratianu.
Urmare a înțelegerii ruso-turce, rușii vor invada Moldova iar turcii vor
pătrunde în Țara Românească. Guvernul revoluționar trimite o delegație la
cartierul general al comandantului trupelor turce, Soliman Pașa, asigurându-l de relațiile cordiale ale
guvernului revoluționar față de turci. Soliman cere dizolvarea guvernului care își schimbă denumirea în
locotenență domnească având în frunte pe Ion Heliade Rădulescu, Cristian Tell și Nicolae Golescu,
noua formulă păstrând membrii guvernului, dar punând în față trei persoane considerate moderate pentru
adormirea vigilenței turcilor. Soliman este bine primit în București, nu intră cu armata, se dau
reprezentanții în cinstea lui iar acesta recunoaște locotenența domnească drept guvern legal. Urmarea
acestei recunoașteri va fi recunoașterea legalității guvernului de către toate guvernele europene cu
excepția rușilor. Rușii reclamă mituirea lui Soliman și incapacitatea acestuia de a pricepe ce se întâmplă
în țară și cer sultanului înlocuirea lui Soliman cu Fuad pașa, omul măsurilor dure.

În Transilvania mișcarea românească a avut un caracter preponderent național. O parte din români au
aderat la revoluția burgheză maghiară. Dieta de
la Cluj a avut în componența ei și câțiva români, iar apoi cea de la Debrețin
ceva mai mulți. Burgezia maghiară revoluționară, care a pus pe picioare o armată bine organizată, a
căutat să-și impună controlul asupra întregului Ardeal. În acest context au fost reprimate toate mișcările
de împotrivire ale românilor, sașilor și ungurilor rămași fideli Casei de Habsburg.
La 29 mai 1848 Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care a nemulțumit
deopotrivă părți importante ale românilor transilvani, ale
sașilor și maghiarilor. Însuși poetul Sandor Petöfi se ridicase împotriva hotarârii unirii Transilvaniei
cu Ungaria, argumentând că în Dieta care luase decizia se aflaseră din 300 reprezentanți numai 3 români
si 24 de sași. În martie 1848 izbucnise revoluția la Viena, mișcare care a pătruns mai apoi în Ungaria,
unde intelectualitatea liberală maghiară dorea să impună stat național independent de Austria.
Ideea de libertate și de unitate națională era înțeleasă de burghezia maghiară în sensul formării unei
națiuni civice maghiare după modelul preconizat de Revoluția franceză, adică neținând seama de
componența etnică eterogenă a țării, ba tocmai prin asimilarea etniilor diferite de cea maghiară și
omogenizarea forțată a specificului diferitelor regiuni și prin impunerea unei singure limbi
oficiale, adică maghiarizare. Liderii românilor din Transilvania nu au împărtășit ideea creării unui stat
național maghiar de acest tip unde românii ardeleni, majoritari în Ardeal, ar fi urmat să rămână mai
departe fără drepturi politice egale cu ale maghiarilor, minoritari în Transilvania și au convocat o
adunare proprie în care să discute problemele care îi preocupau.
Adunarea românilor transilvăneni a avut loc la Blaj pe 15 mai 1848, fiind cunoscută istoriografic, ca
Adunarea de la Blaj. Se formează în Munții Apuseni o armată de voluntari români condusă de
avocatulAvram Iancu. Aceștia reușesc două victorii importante împotriva armatelor revoluționare
11
maghiare, la Abrud și Mărișel. Pe lângă români, se ridicaseră la luptă în Croația și croații, fiindcă nici ei
nu doreau să facă parte din statul național ungar, preconizat de revoluționarii maghiari ai lui Kossuth.
Nicolae Bălcescu s-a dus chiar la Budapesta pentru a încerca aplanarea conflictului revoluäionar româno-
maghiar, dar Kossuth și membrii nobilimii maghiare au refuzat în context să acorde drepturi egale
românilor transilvani, încercând doar să câștige timp. În lupta de la Șiria lângă Arad, armatele
revoluționare ungurești fură cu totul zdrobite de ruși, iar Ungaria și Transilvania (Ardealul) vor fi predate
de ruși austriecilor potrivit prevederilor Sfintei Alianțe.

România

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al 19-lea şi reprezintă unificarea vechilor
state Moldova şi Ţara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza
şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859
în Ţara Românească.
După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei
comisii provizorii, formate din trei caimacani, până la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a
comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova
a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă
candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi
la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată
muntenilor de către delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul
alegerii de la Iaşi. În Ţara Românească, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi.
Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârşit prin a se ralia
candidatului Partidei Naţionale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Ţării Româneşti.
Astfel, românii au
realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele statului naţional modern român. Sprijinul lui
Napoleon al 3-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere,
astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea recunoaşterea oficiala a
faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.
Pentru a asigura modernizarea ţării, A.I. Cuza şi Mihail Kogălniceanu iniţiază o serie de reforme:
Secularizarea averilor mănăstireşti - în timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total
sau transformate în biserici de mir şi se instituie un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale
mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenţă socială etc. Legea secularizării a fost
adoptată în 1863 cu scopul de a confisca averile pe care le aveau unele mănăstiri din Sfântul Munte
Athos şi pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul
etc,) pentru ca monahii din Sfântul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor.
Reforma fiscală - Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a
contribuţiei pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor,
prin instituirea impozitului funciar şi alte măsuri care au făcut ca la sfârşitul anului 1861, în preajma
deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal
modern.
Reforma agrară - Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu,
aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi
majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă a sporit
puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorităţii
în adunare. Sancţiunea poporului prin plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea
suzerană şi puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului paşoptist,
desfiinţându-se relaţiile feudale în agricultură şi procedându-se la o împroprietărire a ţărănimii clăcaşe.
Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu
loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60.000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Reforma
agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pământ
a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului.

Monarhia străină
Cuza este obligat să abdice în 1866, în urma alianţei împotriva sa dintre conservatori şi liberali. După
exilarea lui Alexandru Ioan Cuza ţara era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele
12
principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei
şi Ţării Româneşti, iar acum ţara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Tânărul Carol a trebuit să
călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la experienţa dobândită de Brătianu şi Rosetti
pe parcursul revoluţiei paşoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu
trenul pe ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, datorită conflictului care exista
între ţara sa şi Imperiul Austriac. Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în Bucureşti. Vestea sosirii sale fusese
transmisă prin telegraf şi a fost întâmpinat de o mulţime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul
conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia oraşului. Şi-a rostit jurământul în limba franceză: "Jur să
păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială".
Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în ţară. Proclamat domnitor al
Principatelor Române în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 26 martie 1881, când este
proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia
Hohenzollern- Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa
Regală de România, dinastie care va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române în
1947.
Peste 10 ani se declanşează o nouă criză orientală şi un nou război ruso – turc, devenit pentru români
războiul de independenţă (1877-1878). În a doua jumătate a anului 1876, pe măsură ce relaţiile dintre
Imperiul Rus şi Imperiul Otoman s-au deteriorat, prevestind izbucnirea războiului, guvernul român a
apreciat că era imperios necesar să se ajungă la o înţelegere cu cel dintâi. Cu toate insistenţele
Domnitorului Carol şi ale marelui om politic Ion C. Brătianu de a încheia un tratat general care să
cuprindă nu numai probleme militare, ci care să asigure şi recunoaşterea independenţei României şi să
garanteze integritatea tuturor fruntariilor ţării, dorinţa Rusiei a fost de a semna doar un tratat limitat care
să evite chestiunile politice şi să permită armatei ţariste să traverseze teritoriul României, ceea ce a dus la
încheierea Convenţia din 4/16 aprilie 1877, care obliga guvernul imperial să respecte „integritatea
existentă” şi „drepturile politice” ale României.
La 9 mai Adunarea Deputaţilor a votat actul Independenţei, iar a doua zi, la 10 mai 1877, aceasta a fost
proclamată prin sancţionarea de către domnitor şi promulgarea în Monitorul Oficial. În urma bătăliilor de
la Plevna, Vidim, Rahova etc. independenţa este recunoscută prin tratatele internaţionale încheiate la San
Stefano şi Berlin.

Germania şi Austro-Ungaria

Germania
Constituția Regatului Prusia din 1850, editată de Frederic Wilhelm III, a dus la formarea unei
monarhii constituționale și la creerea unui parlament
bicameral: Landtag, alesde plătitorii de taxe și Herrenhaus ("Camera
Lorzilor"), numită de rege. Regele era singura autoritate executivă iar miniștrii erau responsabili doar în
fața acestuia.
Mai tarziu imparatul Wilhelm I si cancelarul Bismarck actioneaza pentru a crea un imperiu autoritar,
excluzand Austria. Argumentele lor se bazau pe economia in crestere, industria grea, comertul, caile
ferate si uniunea vamala cu celelalte state germane. Bismarck va cheltuie sume importante pentru
armata, necesara celor trei razboaie considerate esentiale in atingerea scopulrilor :
Pentru a gasi un pretext de cearta cu Austria, Bismarck deschide chestiunea
``ducatelor daneze`` si se aliaza cu Viena impotriva Danemarcei (1864), obtinand Holstein si Schleswig
prin Conventia de la Gastein din 1865.
Ulterior,Bismarck si-a acuzat partenerii ca nu au administrat cum trebuie ducatele daneze si a invadat
Austria (1866). Prusia, aliații din nordul Germaniei si Italia au zdrobit coaliția Austriei la Sadova. O serie
de state au fost anexate de Prusia: Hanovra, Schleswig-Holstein, Hessa, Hessa-
Kassel, Nassau și Frankfurt. Acest lucru a permis realizarea continuității
teritoriale dintre Renania și restul regatului, ajungând astfel la întinderea maximă a regatului. De
asemenea Confederația Germană a fost dizolvată iar în jurul Prusiei s-a format o nouă
federație,Confederația Germană de Nord în 1867. Constituția acesteia, redactată de Bismark a pus bazele
viitorului Imperiu German. Aceasta a creat postul de președinte al confederației, deținut ereditar de
regele Prusiei si postul de cancelar, deținut de prim-ministrul Prusiei. A creat de asemenea un parlament
bicameral format din Reichstag, ai cărei membri erau aleși prin sufragiu universal masculin, și Bundesrat
ai cărei membrii erau numiți de guvernele statelor componente.
13
Razboiul cu Franta era necesar pentru a anexa statele din sud, in special Bavaria, ce vedeau in imparatul
francez protectorul lor. Francezii au reactionat violent la provocarile germane si au fost invinsi intre
1870-1871, pierzand 5 miliarde marci aur si provinciile Alsacia si Lorena. Pe 18 ianuarie 1871, in ``Sala
oglinzilor`` din Versailles, se proclama Imperiul german, principalul rival al Angliei la dominatia
continentala.
Dupa 1890 Wilhelm II il inlatura pe Bismarck si actioneaza pe trei directii pentru a contracara influenta
engleza :
Sprijina o crestere economica bazata pe resursele bazinului minier Ruhr, industrie si comert.
Formeaza un imperiu colonial in Africa si Asia
Isi extinde influenta in Balcani, Turcia si Orientul Apropiat
Pentru a stăpâni clasa muncitoare și pontru a slăbi influența grupurilor
socialiste, crearea de către Bismark a unui stat cu sistem de ajutor social gratuit a atras clasa muncitoare
de partea naționalismului german. Sistemul asigurărilor sociale inițiat de Bismark – asigurările de
sănătate în 1883, asigurările de accidente în 1884, asigurările de invaliditate și de pensie în 1889 – au
fost cele mai avansate din lume la vremea respectivă și continuă să existe și în ziua de azi în Germania.

Austro-Ungaria
Dupa revolutia din 1848 a fost restabilit absolutismul ce permite imparatului sa numeasca ministri, inalti
functionari, guvernatori de provincie, sa instituie starea de urgenta si sa respinga legile ce contraveneau
intereselor statului. Puterea sa era sprijinita de armata, birocratie, biserica si politie, dar era mereu
contestata de burghezia liberala si natiunile ce doreau libertate sau drepturi.
Pe fondul infrangerilor cu Franta (1859) si Prusia (1866), imparatul introduce un regim liberal (1860-
1866) definit de alegeri libere si autonomie culturala. Constient de problemele interne, noul imparat
Franz Iosif se aliaza cu nobilimea maghiara pentru a tine sub control restul natiunilor, dand nastere
Imperiul Austro-Ungar. Din punct de vedere economic, imperiul este inegal dezvoltat, deoarece industria
era avansata in Austria si Cehia, iar restul provinciilor sunt dominate de agricultura si mari proprietari.
Ungaria incorpora si teritorii locuite majoritar de slavi, italieni si romanii din Transilvania si Banat.
Puterea era detinuta de aristocratie si doua camere ale parlamentului (magnati si deputati), ultimii alesi
prin vot cenzitar.
Romanii din Transilvania au protestat impotriva incorporarii la Ungaria (mai 1868) si vor sprijini
Partidul National Roman din Transilvania (1881), adeptul pasivismului in politica [refuzul acceptarii
autoritatii maghiare si participarii la alegeri]. In 1892 o delegatie PNR aduce in fata imparatului un
Memorandum unde solicita drepturi egale si incetarea exploatarii, iar liderii partidului vor primi ani grei
de inchisoare. In 1895, regele Carol I al Romaniei si aliat cu Austria , solicita imparatului gratierea
liderilor miscarii.
Mai complicate sunt relatiile cu slavii din imperiu, ``protejati`` de Rusia. Tarul acceptase, in schimbul
neutralitatii Austriei in razboiul ruso-turc din 1877-1878, sa cedeze Bosnia-Hertegovina, greseala la care
se adauga relatiile proaste cu Serbia.

14
9. Marile conflicte ale secolului 20
9.1. Primul război mondial. Marea Unire Primul război mondial – un nou tip de război
Planurile strategice ale marilor puteri erau adaptate unui razboi scurt ce presupunea mijloace umane si
materiale uriase aruncate asupra inamicului pentru a-l distruge.
Planul strategic german, elaborat de generalul Alfred von Schlieffen, avea in vedere razboiul pe doua
fronturi impotriva Frantei si Rusiei. O parte a fortelor urmau sa-i blocheze pe rusi, in intarziere cu
mobilizarea, iar grosul fortelor atacau prin invaluire Franta prin Belgia si dupa victorie toate rezervele
erau aruncate pentru o victorie decisiva asupra rusilor.
Francezii prevedeau o puternica ofensiva in Lorena, cu ruperea rezistentei germane intr-o mare batalie si
inaintarea rapida spre Berlin, in timp ce rusii planuiau pentru un conflict simultan cu germanii in Prusia
Occidentala si austriecii in Carpati. Marea Britanie luase in calcul debarcarea pe coastele Iutlandei, in
vederea atacarii Germaniei dinspre nord, decizie schimbata ulterior pentru o debarcare apropiata de
frontul de vest.

Razboi total
Primul razboi mondial a fost un nou tip de conflict deoarece tarile angajate isi vor folosi toate resursele
economice si umane disponibile.
Mobilizarea intregii populatii devenise un factor indispensabil in obtinerea victoriei. Femeile si
adolescentii preiau locul de munca al barbatilor plecati pe front, fiind integrati in industrie, agricultura si
birouri, iar muncitorii din tarile neutre si colonii devin din ce in ce mai numerosi pe fondul utilizarii
efective a prizonierilor de razboi in diferite activitati.
Propaganda de razboi (presa, afise, carti postale, filme) urmarea cresterea moralului si a capacitatii de
rezistenta, iar cei cu talent in aceasta directie erau mobilizati sa stimuleze sentimentele patriotice. O data
cu reducerea resurselor, tot populatia din spatele fronturilor era cea care suporta rationalizarea bunurilor
de consum si rechizitie. Tot statul intervine si in cenzurarea informatiilor, vestile

15
rele sunt suprimate, comunicatele militare redactate pe un ton entuziast, iar atrocitatile inamicului
exagerate.
Interventia statului in economie va determina existenta unui razboi industrial in spatele frontului.
Economia este adaptata pentru a produce exclusiv pentru razboi : cercetarea stiintifica producea arme
noi, fluxul fortei de munca era asigurat printr-un control permanent ce includea integrarea in productie a
ranitilor si mutilatilor, trecuti prin scoli profesionale, sunt fixate preturile produselor de prima necesitate
(zahar, grau, carne, faina), era controlata aprovizionarea cu materii prime si organizate restrictiile si
rationalizarile.
Razboiul economic este o alta forma de slabire a capacitatii de lupta a adversarului. Antanta, superioara
naval si ca numar de colonii, avea resursele necesare unui razboi economic eficient. Ea realizeaza
blocada maritima a Germaniei, cu sprijinul Italiei si SUA, blocand importurile acesteia. Puterile Centrale
vor fi obligate sa raspunda prin razboiul submarin, iar pe uscat prin demontarea si transferul instalatiilor
industriale din teritoriile ocupate.
Razboiul naval urmarea distrugerea convoaielor de nave ce aduceau materii prime, de obicei apartinand
Antantei, prin razboiul submarin, la care Anglia raspunde prin baraje de mine si controale navale in
Marea Manecii si Marea Nordului.

Conflictele militare
Progresele în tehnologia militară au înclinat balanța pe câmpul de luptă în favoarea apărării, cauzând un
număr enorm de pagube, deoarece tacticile contemporane deveniseră arhaice în noile circumstanțe.
Sârma ghimpată a fost utilizată într-un mod eficient, pentru a încetini atacurile infanteriei; artileria, care
devenise mai eficientă decât în deceniul 8 al secolului XIX 1870–1880, împreună cu mitralierele și arma
chimică, aveau un efect extrem de distructiv împotriva infanteriei, pe un teren neted. Mulți din ofițerii
țărilor europene ignoraseră învățăturile războiului civil american și erau de acord să accepte pierderi
mari.
După succesul lor inițial în Prima bătălie de la Marne, Antanta și forțele Puterilor Centrale au început o
serie de manevre de încercuire, pentru a forța inamicul să se retragă, în așa numita "Întrecerea la mare".
Forțele franceze și britanice au descoperit rapid pozițiile defensive germane, care se întindeau de la
Lorraine până în Flandra. Marea Britanie și Franța au încercat să treacă la ofensivă, pe când Germania
apăra teritoriile ocupate. Tranșeele germane erau construite mai bine decât cele ale dușmanilor săi:
tranșeele anglo-franceze erau concepute doar ca bariere "temporare" până când forțele lor o să treacă prin
liniile germane. Unii sperau că situația incertă va lua sfârșit cu ajutorul tehnologiei.
În aprilie 1915, germanii au realizat, pentru prima oară, o breșă de șase kilometri în liniile Aliaților, când
soldații francezi s-au retras. Această breșă a fost acoperită de soldați canadieni, la Ypres. Nici unul din
oponenți nu a fost

16
capabil să inițieze un atac hotărâtor, cu toate că acțiunea germană în Bătălia de la Verdun, în 1916, și
eșecul Antantei în Bătălia de pe râul Somme, din vara anului 1916, aproape au distrus armata franceză.
Încercările zadarnice ale francezilor de a lansa atacuri puternice și directe contra liniilor germane s-au
terminat cu pierderi enorme pentru infanteria franceză și au cauzat acte de insubordonare, care au pus în
pericol integritatea frontului francez
după Ofensiva Nivelle, în primăvara anului 1917.
Noutatea revoluției ruse, Revoluția Rusă din 1917, a intensificat sentimentele socialiste. Steaguri roșii au
fost ridicate și, cu mai multe ocazii, a fost cântată "Internaționala". Până la sfârșitul rebeliunii, au
participat la aceasta între 30.000 și 40.000 de soldați francezi. Pe parcursul perioadei 1915-1917,
Imperiul Britanic și Franța au suferit cu mult mai multe pierderi decât Germania, însă ambele părți au
pierdut milioane de soldați din cauza rănilor și a bolilor.

România în primul război mondial

Neutralitatea (1914-1916). Inca de la inceputul ostilitatilor, Germania si Austro-Ungaria au cerut
Romaniei sa intre in conflict, onorand alianta incheiata in 1883, dar majoritatea politicienilor si populatia
respinge ideea, obligandu-l pe regele Carol I sa proclame neutralitatea. In timpul neutralitatii Antanta ne
ofera provinciile romane din Austria, iar Puterile Centrale Basarabia, folosindu-se si de serviciile
politicienilor germanofili (Constantin Stere, Titu Maiorescu, Petre
P. Carp, Alexandru Marghiloman) sau antantofili (Nicolae Iorga, Octavian Goga, Nicolae Filipescu.
Guvernul român a semnat un tratat cu Aliații pe 17 august 1916, după care a declarat război Puterilor
Centrale pe 27 august. Armata română era destul de mare – 500.000 de militari, organizați în 23 divizii.
Din păcate, era încadrată cu puțini ofițeri profesioniști, slab pregătită, iar dotarea era insuficientă.
Operatiuni militare (1916-1917). Pe 27 august 1916, trei armate române au trecut la atac traversând
Carpații Meridionali, după care au intrat în Transilvania. Primele atacuri au fost încununate de succes,
obligându-i pe austro-ungari să se retragă, dar, la mijlocul lui septembrie, germanii au transferat pe
frontul transilvănean patru divizii, avansarea românilor fiind oprită. Rușii au deplasat la rândul lor în
ajutorul românilor trei divizii, dar acești militari nu au fost aprovizionați corespunzător.
Primul contraatac al Puterilor Centrale a fost organizat de generalul August von Mackensen, care a
coordonat o armată multinațională formată din trupe
germane, bulgare și otomane. Atacul a fost declanșat din Bulgaria pe direcția
nord pe 1 septembrie. Atacul a fost îndreptat dinspre pozițiile de pe Dunăre spre Constanța.
Garnizoana de la Turtucaia, împresurată de trupele bulgaro-germane, s-a predat pe 6 septembrie
Pe 15 septembrie, Consiliul român de război a hotărât să suspende ofensiva în Transilvania și să se
concentreze pe distrugerea grupului de armate Mackensen în schimb. Planul, cunoscut sub numele de
Ofensiva Flămânda, presupunea

17
atacarea forțelor Puterilor Centrale printr-o lovitură de flanc și spate, după
traversarea Dunării pe la Flămânda, în timp ce, pe linia principală a frontului, trupele româno-ruse
trebuiau să lanseze o ofensivă spre Cobadin și Kurtbunar.
Pe 1 octombrie, 2 divizii românești au forțat cursul Dunării la Flămânda și au
creat un cap de pod lat de 14 kilometri și adânc de 4 kilometri. În aceeași zi,
diviziile româno-ruse au declanat ofensiva pe frontul dobrogean, atac care a înregistrat succese limitate.
Eșecul incercării de spargere a frontului germano- bulgar din Dobrogea, combinată cu furtuna puternică
din noaptea de 1/2 octombrie, care a avariat puternic podul de pontoane de peste Dunăre, l-a făcut pe
Averescu să anuleze întreaga operațiune. Consecințele acestui eșec au fost uriașe pentru tot restul
campaniei.
Generalul rus Andrei Medardovici Zaioncikovski și trupele sale au sosit în
grabă pentru a întări frontul aliat româno-rus, în încercarea de oprire a armatei lui Mackensen mai
înainte ca acestea să cucerească calea
ferată București – Constanța. Au urmat lupte grele, cu atacuri viguroase până pe 21 septembrie.

18
și contraatacuri
Comanda trupelor germano-austriece din Transilvania era acum asigurată
de Falkenhayn (demis din fucția de șef al Statului Major). El a declanșat
propria ofensivă pe 18 septembrie. Primul atac a fost declanșat împotriva Armatei I română lângă orașul
Hațeg. Atacul a oprit avansarea românilor. După opt zile, două divizii de vânători de munte germani
aproape că au reușit să taie
coloanele române în marș lângă Sibiu. Trupele române au fost nevoite să se
retragă în munți, iar germanii au reușit să ocupe Pasul Turnu Roșu. Pe 4 octombrie, Armata a II-a
română a atacat forțele germane la Brașov, dar a fost respinsă, fiind nevoită să se retragă. Armata a 4-a,
care acționa în nordul țării s- a retras în condițiile în care armata austriacă exercita o presiunele moderate
asupra sa, astfel că, pe 25 octombrie, armata română se afla cu toate efectivele înapoi în interiorul
granițelor naționale.
În Dobrogea, generalul Mackensen a lansat o nouă ofensivă pe 20 octombrie,
după o lună de pregătiri atente, și a trupele amestecate de sub comanda sa au
reușit să învingă pe cele ruse. Rușii au fost forțați să se retragă din Constanța spre Delta Dunării. Armata
rusă era nu doar demoralizată, dar și cu proviziile pe sfârșite. Mackensen a ales să transfere în mare
secret o jumate din armata sa lângă orașul Sviștov(Sistova) din Bulgaria, pregătindu-se să forțeze cursul
Dunării.
Romanii pierd Muntenia si capitala (6 decembrie 1916) in urma bataliilor de la Neajlov si Arges, iar
regele, armata si parlamentul se refugiaza in Moldova unde se stabilizeaza si frontul. Cu ajutorul
specialistilor militari francezi, armata romana este reorganizata si obtine o serii de victorii in 1917 la
Marasti, Marasesti si Oituz, fara a putea profita datorita iesirii Rusiei din razboi. In consecinta Romania
incheie Pacea de la Buftea Bucuresti (7 mai 1918) unde pierde Dobrogea si crestele Carpatilor, iar
economia era infeudata pentru 90 de ani Germaniei. Tratatul nu este sanctionat de regele Ferdinand I, iar
in conditiile

19
victoriilor aliatilor din 1918, Romania intra din nou in razboi si denunta pacea de la Bucuresti la sfarsitul
lunii octombrie.
Marea unire

Între 1917 şi 1918 românii, în ciuda războiului şi înfrângerilor, reuşesc, pe fondul prăbuşirii marilor
imperii, să-şi asigure independenţa şi unirea cu provinciile aflate sub stăpânire străină.
Basarabia - Declanşarea revoluţiei ruse din februarie 1917 a însemnat şi începutul destrămării
Imperiului, naţionalităţile ne-ruse revendicând autonomia. Lovitura de stat din octombrie 1917 când
partidul bolşevic a preluat totalitatea putereii în Rusia, mulţumită înţelegerii dintre comunişti şi germani,
a dus la armistiţiul şi apoi pacea de la Brest-Litovsk, prin care Lenin le ceda germanilor ţările baltice,
Bielorusia şi Ucraina. În acest context, liderii din Sfatul Ţării nu mai puteau conta, pentru a garanta
pacea civilă şi recoltele în Basarabia, decât pe armata română, care, rămasă singură pe frontul de est
după retragerea Ruşilor, fusese şi ea nevoită în cele din urmă să accepte armistiţiul cu germanii la 9
decembrie 1917.
Aflată în retragere prin Basarabia, armata rusă a început să jefuiască, să violeze şi să omoare populaţia
civilă băştinaşă, fruntaşii basarabeni fiind asasinaţi de către organizaţiile comuniste. În aceste condiţii la
22 decembrie 1917, Sfatul Ţării a cerut guvernului român aflat la Iaşi să trimită armata să restabilească
ordinea. Trupele aliate, conduse de generalii Broşteanu (român) şi Berthelot (francez) au trecut Prutul în
ziua de 10 ianuarie 1918 reuşind eliberarea Chişinăului de jefuitori la 9-16 Ianuarie 1918 pentru ca în
câteva zile să elibereze complet Basarabia.
La 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării proclamă independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti. Dar în
lunile ce urmează, pe lângă atacurile bolşevice venite din teritoriul de peste Nistru controlat de germani,
apar şi pretenţii teritoriale din partea Ucrainei, şi ea proclamată independentă. Sfatul Ţării începe atunci
să manifeste intenţii de unire cu România, care sunt exprimate şi prin "moţiuni de unire votate de diferite
judeţe (Soroca, Bălţi)". Până la urmă, unirea cu România a fost hotărâtă de Sfatul Ţării la 27 martie 1918
prin 86 de voturi contra 36 (pentru menţinerea independenţei) şi 3 abţineri.
Bucovina - După prăbuşirea monarhiei austro-ungare, Consiliul Naţional al Bucovinei, întrunit la 28
noiembrie 1918, hotărăşte în majoritate unirea cu România. Voturile majoritare au venit din partea
românilor, germanilor, evreilor şi polonezilor, iar cele împotrivă, doar din partea minorităţii ucrainiene.
Trupele române intră în teritoriu, consfinţind actul şi zădărnicind manevrele militare ale Galiţiei
ucrainiene. Unirea Bucovinei cu România este astfel recunoscută oficial, în 1919, prin tratatul de la Saint
Germain.
Transilvania - La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbuşirii Dublei Monarhii, Ungaria
îşi proclamă independenţa, incluzând în teritoriul său şi Transilvania. În aceste condiţii, fruntaşii
Partidului Naţional

20
Român şi românii din Partidul Social Democrat înfiinţează Consiliul Naţional Român la Arad la data de
3 noiembrie 1918. La data de 13 noiembrie 1918, la Belgrad, guvernul Ungariei semnează armistiţiul cu
Antanta, fixând o linie de demarcaţie, care lăsa sub controlul Ungariei nordul şi centrul Transilvaniei, iar
Banatul sub controlul Serbiei.
În aceste condiţii, românii organizează la data de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 o Adunare Naţională
la Alba Iulia la care desemnează 1228 delegaţi. La adunarea au aprticipat aproximativ 100.000 de
persoane şi s-a desfăşurat într-o atmosferă decentă si festivă. Adunarea Naţională hotărăşte unirea cu
România a teritoriilor locuite de români. După unirea din 1918 cu România, timp de un an şi jumătate,
Transilvania rămâne autonomă în cadrul statului roman, fiind condusă de un Consiliu Dirigent.
Hotărârea Adunării este transmisă Regelui Ferdinand care la data de 11/24 decembrie sancţionează
unirea cu România a "ţinuturilor cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia." Cu toate
acestea, autorităţile române nu exercită controlul asupra tuturor teritoriilor respective. Armata română se
oprise pe linia Mureşului, iar la nord de aceasta nici Consiliul Dirigent, nici cu atât mai puţin Regatul
României nu exercitau o autoritate efectivă. Puterile Antantei ordonaseră încetarea oricăror operaţiuni
militare în vederea negocierii păcii cu Ungaria.

Tratatele de pace şi relaţiile internaţionale interbelice

Conferinta de pace de la Paris (1919-1920) a reunit peste 1.000 delegati din 27 tari, fiecare grup avand
sute de colaboratori (militari, diplomati, juristi, istorici, oameni de stiinta si tehnicieni). Nu au fost
invitati reprezentanti ai tarilor invinse sau ai Rusiei comuniste, Conferinta fiind gandita si organizata de
``Consiliul celor zece``, format din sefii de guvern si ministrii de externe ai celor 5 puteri (SUA, Marea
Britanie, Franta, Italia, Japonia). Organul de decizie principal era insa ``Consiliul celor patru``, format
din Woodrow Wilson, presedintele SUA, Georges Clemenceau, presedintele guvernului francez, Lloyd
George, primul ministru britanic si Vittorio Emanuele Orlando, presedintele guvernului italian.
Conferinta este rezultatul duelului dintre Clemenceau si Wilson, politicieni cu vederi diferite. Tratatele
de pace au pornit de la Cele 14 puncte emise de Wilson, interesat ca popoarele sa aiba libertatea de a-si
alege soarta si crearea unei Ligi a natiunilor. Clemenceau dorea ca securitatea Frantei sa fie asigurata,
motiv penntru care cere ca Germania sa plateasca despagubiri de razboi si sa fie adusa in situatia de a nu
mai putea provoca un nou razboi, in timp ce Lloyd se temea de cresterea influentei franceze, iar Orlando
era preocupat doar de interesele Italiei.
In consecinta se incheie tratatele de pace cu Germania (Versailles), Austria (Saint Germain), Bulgaria
(Neuilly), Ungaria (Trianon) si Turcia (Sevres). Cel mai important, semnat cu Germania pe 28 iunie
1919, prevedea urmatoarele :
restituirea Alsaciei si Lorenei catre Franta, cedarea a doua districte Belgiei si a Schleswig-ului de nord
catre Danemarca, in urma unui plebicist.
cedarea provinciilor poloneze ale Prusiei si a orasului Danzig catre Polonia
regiunea miniera Saar era incredintata spre administrare Frantei pentru 15 ani sub egida Societatii
Natiunilor.
Preluarea tuturor coloniilor de catre puterile invingatoare sub mandat al Societatii Natiunilor.
Suprimarea serviciului militar obligatoriu si interdictia de a mai avea artilerie grea, tancuri, submarine,
aviatie militara sau marina de razboi
Despagubiri in valoare de 132 miliarde marci aur
Ca rezultat al celorlalte trate dispar imperiile austriac, rus si otoman, fapt ce permite aparitia sau
cresterea teritoriala a mai multor state nationale cum ar fi Romania, Cehoslovacia, Yugoslavia, Polonia,
Italia, Estonia, Letonia, Finlanda, etc. Rusia sovietica nu a fost recunoscuta datorita revolutiei comuniste
din 1917 si primejdiei ce o reprezenta pentru democratie, iar Turcia pierde teritoriile din Orientul
apropiat, puse sub mandat francez (Liban, Siria) si engglez (Palestina, Iordania, Irak). Bulgaria cedeaza o
parte din Macedonia Yugoslaviei si Tracia Occidentala catre greci, pierzand accesul la Marea Egee.
Prin tratatele cu Austria si Ungaria, Romaniei i se recunosc drepturile asupra provinciilor Transilvania,
Bucovina si Banat, la care se adauga judetele Caliacra si Durostor in pacea cu Bulgaria si, independent
de pretentiile Rusiei, unirea Basarabiei cu tara mama.

Relatiile internationale interbelice

Pacea de la Paris era, in ansamblu, un compromis ce nu multumea pe nimeni in final. Franta era
dezamagita de esecul stabilirii frontierei pe Rin, Italia nu obtinuse Istria, Dalmatia si alte teritorii promise
21
la 1915, iar SUA se izoleaza pentru a nu fi atrasa din nou in probleme europene si refuza sa semneze
tratatele. Germanii din Cehoslovacia si croatii din Yugoslavia se adapteaza cu greu in noile state unde
erau doar niste simple minoritati, iar Germania si Rusia nu se vor impaca cu pierderile umane si
teritoriale uriase aduse de razboi si tratatele de la Paris. In consecinta isi face aparitia revizionismul,
sprijinit de Germania si satelitii sai, ce urmarea modificarea sau anularea tratatelor. Germanii vor incalca
prevederile pacii de la Versailles una cate una, profitand de conflictele dintre marile puteri, incapabile sa
sesizeze ascensiunea si pericolul reprezentat de
nazism si Adolf Hitler.

Societatea Natiunilor si politica securitatii colective

Societatea, fondata in cadrul Conferintei de pace, avea misiunea de a dezvolta colaborarea dintre state si
promovarea pacii si securitatii internationale. Noul for includea Adunarea generala, organ de conducere
format din reprezentantii tuturor membrilor si care se intrunea in sesiuni anuale, Consiliul, organ
executiv ce se intrunea de 3-4 ori pe an si Secretariatul, condus de un secretar general pe 10 ani.
Statele mici si mijlocii puteau participa in conditii de egalitate la dezbaterile politice si diplomatice
importante, dar organizatia nu dispunea de mijloace practice cu ajutorul carora sa impuna pacea.
Sanctiunile morale si economice erau insuficiente in conditiile in care SUA nu este membru, Germania,
Italia si
Japonia se retrag, iar URSS vroia doar sa promoveze propriile interese. In plus, marile puteri obtin in
1932 paritate in domeniul armamentului, ignorand cererile de dezarmare sau limitare a inarmarii ale
tarilor mici. De aceea, Societatea nu a putut opri agresiunile Japoniei in China (1931), a Italiei in Etiopia
(1936) sau anexarea Austriei de catre Germania (1938).
Securitatea colectiva a cazut in seama unor aliante regionale si de protectie. Franta, interesata in izolarea
Germaniei si URSS-ului, incheie pacte cu Polonia (1921), Cehoslovacia (1924), Romania (1926) si
Yugoslavia (1927). La randul lor Romania, Yugoslavia si Cehoslovacia incheie Mica Intelegere in 1921,
indreptata impotriva pretentiilor ungare, iar Intelegerea Balcanica din 1934 (Romania, Yugoslavia,
Turcia, Grecia) urma sa oofere ajutor reciproc impotriva Rusiei, Bulgariei si Ungariei. Apogeul
securitatii colective l-a reprezentat Pactul Briand-Kellogg (1928) prin care statele semnatare se angajau
sa nu recurga la razboi in relatiile dintre ele, chiar daca nu prevedea masuri concrete impotriva celor ce
nu-si respectau angajamentele.

Regimuri politice in perioada interbelica

Comunismul si nazismul

Secolele al 19 – lea şi al 20 – lea marchează apariţia şi dezvoltarea unor idei şi regimuri politice ce vor
influenţa decisiv lumea. Unele se înscriu în categoria democraţiei (conservatorismul, liberalismul,
socialismul), iar celelalte în lumea dictaturilor (comunismul, nazismul, fascismul).
Comunismul este „inventat” de Marx şi Engels în lucrarea „Capital” şi pervertit, ca idee, de Lenin şi
Stalin în Rusia. Marx visa la o societate viitoare urbană, condusă de muncitori şi la o împărţire echitabilă
a bunurilor.
Ulterior, bolşeviştii ruşi văd în comunism un tip de societate egalitaristă în care nu există proprietate
privată şi nici clase sociale. În comunism toate bunurile aparţin societăţii ca întreg, şi toţi membrii
acesteia se bucură de acelaşi statut social şi economic. De asemeni dezvoltă "concepţia
determinismului", potrivit căreia fiecare individ dintr-o clasă are un gen de comportament indus, nu de
gândirea acelui individ ci de clasa la care aparţine, şi de aceea el trebuie reeducat în lumina noii societăţi
comuniste. Acest concept determinist este cel care a folosit la justificarea lagărelor de reeducare, în care
au murit milioane de oameni în decursul secolului 20, în Rusia sovietică a lui Stalin, China, România şi
în celelalte "state frăţeşti". Statul comunist rus era definit de următoarele trăsături :
 societate egalitaristă
 reeducarea celor ce refuză comunismul
 colectivizare şi industrializare masivă
 pedepsirea opozanţilor (arestări, execuţii, deportări)
 supravegherea populaţiei (informatori, miliţie, poliţie secretă)
 subordonarea individului faţă de stat

22
  partid unic – partidul comunist

Nazismul – se formează ca ideologie în secolul al 19 – lea, sub impactul războaielor napoleoniene,

dezvoltării industriale germane şi formării imperiului la 1871. Intelectuali ca Nietszche, Chamberlain şi
alţii vin cu ideea unei rase ariene, superioare, identificată în rasa albă. Pe acest fond, Adolf Hitler publică
lucrarea Mein Kampf (1924) unde susţine următoarele:
omenirea este alcatuita pe baza unei ierarhii valorice a raselor si ca viata nu reprezintă nimic altceva
decat supravieţuirea celor adaptabili. Credea ca
„darwinismul social” are nevoie de lupta intre rase, întocmai cum animalele se lupta pentru hrana si
pentru mentinerea puritatii rasei, astfel incat cei puternici de sangele celor slabi.
„Poporul de stapani” („Herrenvolk”) era de rasa „ariana”, alcatuit fiind din populatiile Europei de Nord.
La baza piramidei rasiale Hitler plaseaza: negrii, slavii, tiganii si evreii, pentru acestia din urma avand
sentimente de ura exacerbata.
socotea rasa evreiasca „un cancer ce roade trupul Germaniei”, o boala ce trebuie tratata.
nu exista nici o alternativa realista la guvernarea dictatoriala. Inca din timpul anilor petrecuţi la Viena el
considerase democraţia parlamentara slaba si ineficienta. Aceasta se opunea tradiţiilor istorice germane
bazate pe militarism si absolutism si, mai mult, încuraja răspândirea unui rău si mai mare: comunismul.
extinderea teritoriului prin diplomaţie şi război
transformarea cetăţenilor în instrumente ale statului

Regimuri democratice si fascismul

Conservatorismul, bazat pe reforme lente şi păstrarea puterii în mâinile unei elite (nobilii), devine lipsit
de importanţă odată cu sfârşitul primului război mondial. Locul său este luat de alte două curente:
Liberalismul pune accent pe intervenţia minimă a statului şi proclamă principiul libertăţii politice şi
economice a indivizilor, fiind împotriva tuturor ideilor politice care pun interesele societăţii, statului sau
naţiunii înaintea individului. Concepte fundamentale:
Libertatea individuală este definită ca fiind dreptul de a acţiona fără nici o constrângere impusă din
exterior, cu condiţia să nu afecteze drepturile şi libertăţile legitime ale celorlalţi indivizi.
Proprietatea este dreptul individului de a dispune de rezultatele activităţilor sale, de bunurile care-i
aparţin. Proprietatea include dreptul la viaţă şi cel de a dispune de propriul corp. Dreptul individului la
securitate şi rezistenţă la opresiune derivă din acestea.
Principiul responsabilităţii individuale proclamă individul ca singur răspunzător pentru acţiunile sale
proprii.
Egalitatea în faţa legii derivă din principiul responsabilităţii individuale: fiecare individ răspunde pentru
propriile fapte, indiferent de avere, sex, naţionalitate, profesie sau alte caracteristici individuale sau
sociale.

Socialismul susţine ideea unui stat ce intervine masiv pentru a susţine economia şi se implică în
redistribuirea semnificativă a veniturilor şi sprijinirea categoriilor defavorizate. Prin socialism se mai
înţelege ansamblul doctrinelor social-politice care combat individualismul, apară noţiunile de egalitate şi
solidaritate şi constituie un proiect atât economic (colectivism economic, autogestiune, economie mixtă),
cât şi social (egalitate in drepturi, egalitate de şanse) şi politic (democraţie).

Fascismul , aparent o „creaţie” a liderului italian Mussolini, este în fapt rezultatul unui lung proces de
fermentaţie culturală şi naţională în Italia sec. XIX – XX unde numeroşi politicieni şi oameni de cultură
doreau să reînvie gloria Romei antice. Statul fascist este o dictatură care promovează cel mai adesea idei
naţionaliste duse la extrem; pe lângă idealizarea propriei naţiuni şi preamărirea trecutului glorios, se
manifestă intoleranţa faţă de alte naţiuni/rase/ideologii.
Fascismul se manifestă prin distrugerea oricăror structuri democratice, controlul mediilor de mase,
subordonarea totală a individului faţă de stat şi crearea unei situaţii de continuă terorizare a populaţiei
civile. Relativa priză a ideologiilor fasciste la unele populaţii în anumite momente istorice s-a datorat
unor lideri carismatici, discursului naţionalist şi conjuncturii politice şi economice. S-a constatat că
ideologiile de extremă dreaptă reuşesc să se impună
în perioadele de recesiune economică şi pe fondul nemulţumirii populaţiei faţă de ineficienţa guvernării.

23