UNIVERSITATEA

FACULTATEA DE EDUCAŢIE - FIZICĂ ŞI SPORT

SPECIALIZAREA KINETOTERAPIE ŞI MOTRICITATE SPECIALĂ

LUCRARE DE
LICENŢĂ

COORDONATOR:
Conf. Univ ABSOLVENT:
Asistent Univ.

1
 UNIVERSITATEA
FACULTATEA DE EDUCAŢIE - FIZICĂ ŞI SPORT
SPECIALIZAREA KINETOTERAPIE ŞI MOTRICITATE SPECIALĂ

IMPORTANŢA TRATAMENTULUI
PROPRIOCEPTIV
ÎN RECUPERAREA LEZIUNILOR DE
MENISC
OPERATE

2
 Planul lucării

INTRODUCERE
1. Actualitatea temei
2. Consideraţii generale privind frecvenţa leziunilor de menisc
Capitolul I
I. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A CERCETĂRII
I.1. Particularităţi anatomo-funcţionale şi biomecanice a genunchiului
1.1. Structura articulaţiei genunchiului
1.2. Anatomie clinică topografică
1.3. Anatomie radiografică
1.4. Statica genunchiului
1.5. Dinamica genunchiului
1.6. Biomecanica articulaţiei femuro-tibiale
1.7. Biomecanica meniscală
1.8. Biomecanica articulaţiei femuropatelare
I.2. Aspecte clinice ale leziunii de menisc
2.1. Generalităţi – definiţie, calsificare, date epidemiologice
2.2. Etiopatogenie – cauze, mecanisme, anatomie patologică
I.3. Propriocepţia în recuperarea leziunilor de menisc
I.4. Examinarea pacientului cu leziunile de menisc
4.1. Examenul clinic
4.2. Evoluţie şi prognostic
I.5. Tratamentul general în leziunile de menisc
5.1. Tratament igieno-dietetic
5.2. Tratamentul profilactic
5.3.Tratament medicamentos
5.4. Tratament ortopedico – chirurgical
5.5. Tratamentul prin hidro – termoterapie (tehnică şi efecte)
5.5.1. Hidroterapie
5.5.2. Termoterapie
1.6. Tratamentul prin electroterapie (tehnică, efect
6.1. Curenţii de joasă frecventă
6.2. Curenţii de frecvenţă medie
6.3. Curenţii de înaltă frecvenţă
6.4. Radiaţia infraroşie
1.7. Tratamentul prin masaj
7.1. Efectele fiziologice ale masajului
7.2. Tehnica masajului
7.3. Terapia ocupaţională
1.8. Tratamentul balneologic (ape minerale, nămoluri)

3
Capitolul II
ELEMENTE CONSTITUTIVE ALE CERCETĂRII
II.1. Motivarea alegerii temei
II.2. Ipoteza cercetării
II.3. Scopul şi obiectivele cercetării
II.4. Organizarea cercetării
II.4.1. Locul de desfăşurare şi condiţiile de bază materială
II.4.2. Durata şi etapele experimentului
II.4.3. Eşantionul de subiecţi cuprinşi în cercetare
II.5. Metode de cercetare folosite
II.5.1. Metoda documentării teoretice
II.5.2. Metoda anchetei
II.5.3. Metoda observaţiei
II.5.4. Metoda de măsurare
II.5.5. Metoda înregistrării, prelucrării statistico – matematică şi reprezentare
grafica a datelor
II.6. Organizarea şi desfăşurarea experimentului propriu-zis
II.6.1. Principiile şi obiectivele tratamentului kinetoterapeutic
II.6.2. Experimentului propriu-zis
CAPITOLUL III
III. Interpretarea şi prezentarea rezultatelor
III.1. Analiza individuală a subiectului
III.2. Aprecieri privind dinamica evoluţiei şi interpratarea rezultatelor
CAPITOLUL IV
Concluzii
Bibliografie

4
 INTRODUCERE
1. Actualitatea temei

Ruptura de menisc dispune, indubitabil, de unul dintre locurile cele mai

importante în cadrul patologiei genunchiului. Prin incidenţa sa, dar mai ales prin
consecinţele pe care acest tip de afectare le poate induce pe termen lung în ceea ce
priveşte funcţionalitatea genunchiului, ruptura de menisc se remarcă printr-o serie
de particularităţi privind atât factorul economic, cât şi demersurile terapeutic-
recuperatorii.
Evoluţia tehnicii chirurgicale destinate intervenţiilor reparatorii la nivelul
meniscului a atras după sine un grad mai ridicat de evoluţie favorabilă post-
operatorie şi prin acesta o îmbunătăţire a prognosticului. S-a pus în evidenţă faptul
că indiferent de aplicarea unor demersuri terapeutic-recuperatorii, parametrii
morfo-funcţionali ai genunchiului evoluează spre nivelul fiziologic. Există însă
diferenţe în ceea ce priveşte progresivitatea acestei evoluţii. Astfel, pacientul care
beneficiază de kinetoterapie va dispune de o precocitate a optimizării parametrilor
funcţionali în raport cu subiecţii care nu a participat la un program de recuperare.
Această concluzie este în acord deplin cu datele existente la ora actuală în literatua
de specialitate.
O direcţie de cercetare deosebit de importantă în ceea ce priveşte relaţia
dintre aplicarea mijloacelor kinetoterapiei şi situaţia post-operatorie a pacientului
cu ruptură de menisc s-ar putea referi la stabilirea în mod comparativ a gradului de
eficienţă al acestor mijloace.

2. Consideraţii generale privind frecvenţa leziunilor de menisc

Ruptura de menisc este o leziune a articulaţiei genunchiului frecvent

întâlnită. Fiecare genunchi are două meniscuri în forma literei C: un menisc lateral
în porţiunea externă a genunchiului şi un menisc medial în porţiunea internă a
genunchiului. Acest ţesut elastic acţionează ca absorbant al şocului dintre
formaţiunile osoase superioare şi inferioare ale membrelor inferioare şi stabilizează
articulaţia, distribuind greutatea în mod egal asupra genunchiului. O ruptură a
meniscului poate interfera cu modul de acţiune al articulaţiei genunchiului.
Cele două meniscuri pot fi lezate uşor printr-o mişcare de rotaţie a
genunchiului în timpul unui efort susţinut. Ruperea parţială sau totală a meniscului
apare la o mişcare bruscă de torsiune sau rotaţie a coapsei, în timp ce piciorul stă pe
loc (de exemplu, la întoarcerea bruscă pentru a lovi mingea de tenis). Dacă ruptura
este minimă, meniscul rămane conectat în partea anterioară şi posterioară a

5
genunchiului; dacă ruptura este mare, meniscul poate să atârne de un filament al
cartilajului. Gravitatea unei rupturi depinde de localizare şi extensie.

6
 Capitolul I
I. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A CERCETĂRII

I.1. Particularităţi anatomo-funcţionale şi biomecanice a genunchiului

1.1. Structura articulaţiei genunchiului

Articulaţia genunchiului (trohleoartroză) este cea mai mare articulaţie a

corpului omenesc, căreia i se acordă o atenţie deosebită datorită următoarelor
aspecte:
· este mai puţin acoperită şi protejată de părţi moi;
· este solicitată foarte mult în statică şi locomoţie, ceea ce determină
uzura mai accentuată a elementelor sale;
· numeroaselor implicaţii în patologie;
Articulaţia prezintă următoarele componente:

A. Suprafeţele articulare :
· Epifiza inferioară a femurului având următoarele particularităţi :
o este reprezentată de cei doi condili femurali;
o fiecare condil este orientat oblic , axul său de rotaţie fiind oblic;
o condilul medial este mai proeminent şi se găseşte pe un plan inferior
celui lateral;
o raza de curbură a celor doi condili descreşte dinainte-înapoi, suprafaţa
articulară a condililor apărând ca o curbă spirală;
o condilul medial este mai îngust şi mai lung decât condilul lateral;
o cei doi condili diverg dinainte-înapoi, diametrul transversal al
extremităţii inferioare a femurului fiind mai mare posterior decât
anterior;
· Epifiza superioară a tibiei – prezintă două fose articulare (cavităţi glenoide)
separate prin eminenţa intercondiliană (spina tibiei) ;
· Patelă (rotula) ;

7
 Epifiza inferioară sau distală a femurului

Este un masiv voluminos, mai întins în sens transversal, decât în sens antero-
posterior. Este formată din două proieminenţe articulare puternice, numite condili.
Anterior, cei doi condili conveg spre o suprafaţa articulară numită faţa patelară, în
timp ce posterior condilii sunt separaţi printr-o fosă adâncă, numită fosă
intercondiliană.
Faţa patelară. Are forma unei trohleei, cu un şanţ anteroposterior ce separă
două povârnişuri. După cum îi arată numele, ea se articulează cu faţa posterioară a
patelei.
Condilii. Sunt în număr de doi, unul medial şi celălalt lateral. Ei diverg
antero-posterior, delimitând astfel fosa intercondilană menţionată. Condilul medial
este mai îngust ca cel lateral şi descinde mai jos ca acesta; graţie acestei
particularităţi, coapsa formează cu gamba un unghi obtuz de 170-175 grade deschis
lateral. Unghiul este mai accentuat la femei decât la bărbaţi. Când condilul medial
descinde prea mult, rezultă o deformare numită Genu valgum, caracterizată printr-o
oblicitate mai mare a femurului, proiecţia medială a genunchiului şi diminuarea
unghiului lateral sub 145 grade. Situaţia inversă, când unghiul dintre coapsa şi
gambă este deschis medial, constituie Genu varum.
Fiecare condil prezintă trei feţe: articulară, intercondiliană şi cutanată.
Feţele articulare. Continuă înapoi cele două povârnişuri ale feţei patelare şi
descriu o curbă anteroposterioară, cu raza descrescând de la 43 mm (în partea
anterioară) la 16 mm (în partea posterioară).
Feţele intercondiliene. Se privesc între ele şi delimitează fosa
intercondiliană. Pe feţele intercondiliene se inseră ligamentele încrucişate ale
articulaţiei genunchiului. Deasupra fosei – deci pe faţa posterioară – se găseşte o
proeminenţă transversală, care uneşte cei doi condili; este linia intercondiliană.
Feţele cutanate sunt accidentate. Prezintă câte o proeminenţa, numită
epicondil medial respectiv epicondil lateral pe care se inseră ligamentele
colaterale ale articulaţiei genunchiului, cel tibial pe epicondilul medial şi cel fibular
pe epicondilul lateral.
Deasupra şi înapoia epicondilului medial se găseşte o altă proeminenţa,
tuberculul adductorului pe care se inseră muşchiul adductor mare. Lângă acest
tubercul se inseră capul medial al muşchiului gastrocnemian.
Faţa cutanată a condilului lateral dă inserţie capului lateral al muşchiului
gastrocnemian şi muşchiului popliteu; acesta din urmă se inseră în şanţul popliteu
aflat înaintea epicondilului lateral.
Condilii şi epicondilii femurali se pot palpa cu uşurinţa de o parte şi de alta a
patelei. De asemenea, se poate palpa tuberculul adductorului, imediat deasupra şi
înapoia epicondilului medial.

8
 Epifiza superioară sau proximală a tibiei.

Este o masă voluminoasă, alungită în sens transversal. Este constituită din

doi condili: condilul medial şi condilul lateral. Condilii prezintă o faţă superioară
comună şi o circumferinţă.
Faţa superioară sau platoul tibiei prezintă mai multe detalii.
1) Faţa articulară superioară, este alcătuită, la rândul ei, din două suprafeţe
articulare ce răspund condililor femurali. Suprafaţa medială este ovală şi mai
adâncită, iar suprafaţa laterală, mai lărgită în sens transversal, şi are o formă
ovală.
2) Eminenţa intercondiliană sau spina tibiei. Este un masiv osos ce separă
cele două suprafeţe articulare. Ea este formată din doi tuberculi intercondilieni
(unul medial, altul lateral) între care se găseşte o mică incizură. Anterior şi
posterior faţa de eminenţă intercondiliană, se află două suprafeţe neregulate şi
rugoase, numite aria intercondiliană anterioară pe care se inseră ligamentul
încrucişat posterior ale articulaţiei genunchiului.
Circumferinţa. Are o înălţime de 2 cm. este întreruptă posterior de aria
intercondiliană posterioară. Pe porţiunea laterală a circumferinţei se află o feţişioară
articulară pentru capul fibulei.pe porţiunea anterioară a circumferinţei se găseşte o
suprafaţă triunghiulară, limitată de bifurcarea marginii anterioare a corpului. În
această suprafaţa se găseşte tuberozitatea tibiei care dă inserţie ligamentului patelei.
La nivelul epifizei superioare se pot explora prin palpare cei doi condili şi
tuberozitatea tibiei.

Patela

Patelă sau rotula este un os scurt, turtit şi pereche, situate în tendonul

muşchiului cvadriceps femoral. Prezintă de studiat baza, vârful, două feţe şi două
margini.
Orientare. Se pune în sus baza, posterior faţa articulară şi lateral –
povârnişul cel mai larg al acestei feţe.
Faţa anterioară. Este convexă şi rugoasă.
Faţa articulară sau faţa posterioară. Este destinată articulaţiei cu faţa
patelară a femurului. Prezintă o creastă verticală şi două povârnişuri. Dintre aceste
două povârnişuri, cel lateral este mai întins.
Baza. Priveşte în sus.
Vârful. Priveşte în jos.
Marginile. Sunt în număr de două: medială şi laterală.
Patelă proemină în regiunea anterioară şi genunchiului; poate fi explorată
atât prin inserţie, cât şi prin palpare. Fracturile patelei, relativ frecvente, sunt
9
produse fie de traumatisme, fie în mod indirect, prin contracţia violentă a
muşchiului cvadriceps femural.
Observaţie: peroneul (fibula) nu ia parte la alcătuirea articulaţiei.

B.Meniscurile intraarticulare:

Fig. I.1. Meniscurile intrarticulare

Sunt două fibrocartilaje dezvoltate la periferia fiecărei fose articulare tibiale;

ele contribuie la o mai bună concordanţă între suprafeţele articulare;
Meniscurile au forma unor semilune, ale căror extremităţi, corn anterior şi
posterior, sunt inserate pe platourile tibiale în regiunea spinelor şi a suprafeţelor pre
- şi retrospinale. Meniscul lateral în formă de "O" este mai gros şi mai larg decât
cel medial, în formă de "C". Meniscurile prezintă o serie de conexiuni cu
elementele vecine, importante din punct de vedere funcţional:
- în faţa internă a capsulei, de care aderă;
- cu platoul tibial, prin inserţiile sale;
- coarnele anterioare ale căror două meniscuri sunt reunite de ligamentul
transvers anterior sau ligamentul jugal; inconstant, există şi un ligament transvers
posterior între cele două coarne posterioare;
- aripioarele menisco-rotuliene Pauzat leagă marginea laterală a fiecărui
menisc de marginea corespunzătoare a rotulei;
- ligamentele femuro-meniscal şi menisco-tibial din stratul profund al
ligamentului colateral intern fixează meniscul intern la extremităţile osoase;
- muşchiul popliteu trimite, de la nivelul porţiunii sale tendinoase, o
expansiune fibroasă la marginea posterioară a meniscului extern;
- semimembranosul trimite, de asemenea, o expansiune fibroasă la marginea
posterioară a meniscului intern;

10
 - fibre din ligamentul încrucişat postero-intern se înserează pe cornul
posterior al meniscului extern, formând un ligament femuro-meniscal (ligamentul
Wrisberg sau Humphrey, după cum merge pe faţa posterioară sau pe cea anterioară
a ligamentului încrucişat);
- inconstant, se pare că există fibre din ligamentul încrucişat antero-extern,
care se înserează pe cornul anterior al meniscului intern.
Din punct de vedere histologic, meniscurile sunt alcătuite din fibrocartilaj. Pe
o secţiune verticală se evidenţiază o zonă bazală de inserţie
capsulară-singura vascularizată la adulţi şi o zonă internă, intraarticulară,
avasculară, reprezentând triunghiul de sprijin. Zona bazala de inserţie capsulară are
o structură fibrovasculară. Fibrele sunt dispuse în fascicule groase circulare.
Componenta celulară este reprezentată de fibrocite.
În jurul inserţiei meniscale, vasele, împreună cu câteva fibre nervoase,
formează un semicerc, mai mult sau mami puţin complet. Triunghiul de sprijin,
având o structură fibrocartilaginoasă, avasculară la adulţi, cuprinde trei sisteme de
fibre:
- radiale-abundente la nivelul suprafeţelor superioare şi inferioare ale
meniscului;
- longitudinale-situate în profunzime şi dispuse în lungul axului mare al
meniscului;
- verticale-mai puţin sistematizate şi anastomozate între ele;
Componenta celulară este reprezentată, mai ales, de condrocite rotunde sau
ovale, încapsulate, puţin numeroase, însă regulat repartizate; numărul fibrocitelor
este foarte redus. Între zona bazală şi triunghiul de sprijin există o zonă de trecere
de rezistentă minoră, asupra căreia se repercutează toate solicitările patologice ale
meniscurilor - fie traumatice, fie degenerative.

C.Mijloacele de unire:
· Capsula articulară – uneşte cele trei oase: femurul, tibia şi patelă;
· Ligamentul patelei (ligamentul rotulian);
· Ligamentele posterioare reprezentate de:
o ligamentul popliteu oblic sau tendonul recurent al muşchiului
semimembranos;
o ligamentul popliteu arcuat;
· Ligamentul colateral peroneal (fibular);
· Ligamentul colateral tibial;
· Ligamentele încrucişate:
o ligamentul încrucişat antero-extern;

11
 o ligamentul încrucişat postero-intern;
· Formaţiuni aponevrotice de întărire a capsulei:
o fascia genunchiului;
expansiunea cvadricipitală consolidată pe marginile patelei de retinaculele medial
şi lateral ale patelei.

Fig. I.2. Ligamentele genunchiului

Capsula articulară

Se prezintă ca un manşon care uneşte cele trei oase: femurul, tibia şi patelă.
În marginea anterioară capsula este perforată de patelă, pe marginile căreia se şi
înseră. Inserţia femurală a capsulei are următorul traiect: pleacă din depresiunea de
deasupra feţei patelare la circa 10-20 mm de suprafaţa articulară şi descinde pe
laturile condililor până sub epicondili. De acolo, capsula se înfundă în fosa
intercondiliană, unde se confundă cu ligamentele încrucişate. După unii autori,
ligamentele încrucişate reprezintă porţiunea profundă de învaginare intercondiliană
a capsulei.
Inserţia tibială urmăreşte conturul condililor tibiali, începând de la aria
intercondiliană anterioară şi terminându-se în aria intercondiliană posterioară, pe

12
ligamentele încrucişate. Linia de inserţie capsulară se află la o distanţa de
aproximativ
2-5 mm sub cartilajul articular. Ea nu cuprinde articulaţia tibiofibulară. Statul
fibros al capsulei genunchiului prezintă două orificii mari: unul anterior, pentru
patelă pe ale cărei margini se şi inseră, şi altul posterior, la nivelul scobiturii
intercondiliene, unde se află acea porţiune a capsulei ce se contopeşte cu
ligamentele încrucişate. Există şi alte orificii mai mici care dau trecere unor
prelungiri ale stratului sinovial al capsulei.
Capsula articulară mai prezintă o particularitate importantă: ea aderă de bază
(circumferinţa externă) meniscurilor şi astfel, este împărţită în două porţiuni: una
suprameniscală şi alta submeniscală.
Structura capsului – este constituită din fibre longitudinale, mai evidente pe
părţile marginale; din aceste fibre unele merg de la femur până la tibie, iar altele
sunt întrerupte de meniscuri. Pe lângă fibrele longitudinale mai există fibre
transversale şi oblice. Capsula este slabă înainte şi pe feţele marginale, dar mai
densă pe partea posterioară; la acest nivel este întărită de două calote fibroase, care
se mulează pe condilii femurali.

Ligamentul patelei sau ligamentul rotulian

Se prezintă ca o formaţiune fibroasă, puternică, lungă de 5-6 cm şi lată de 2-

3 cm, situate înaintea articulaţiei. Are forma unui triunghi şi se inseră prin baza sa
pe vârful patelei, iar prin vârf pe partea inferioară a tuberozităţii tibiei. Deoarece
este considerat ca tendon terminal al muşchiului cvadriceps, patelă ar fi în acest caz
un os sesamoid. Ligamentul patelei prezintă două feţe şi două margini. Prin faţa sa
anterioară răspunde fasciei femurale, iar prin cea posterioară, unei mase celulo-
adipoase, numită corpul adipos infrapatelar, şi mai în jos, unei burse sinoviale,
numită bursa infrapatelară profundă. Marginile ligamentului vin în raport cu
formaţiunile de întărire ale capsulei. Ligamentul patelei se poate vedea şi palpa sub
piele (mai uşor în semiflexiune).

Ligamentele posterioare

Pe partea posterioară a articulaţiei se găseşte un plan fibros având diferite

provenienţe. El este aşezat asemenea unei punţi peste scobitură intercondiliană şi
este format din trei părţi: una în mijloc şi două pe laturi. Acestea din urmă sunt
calotele fibroase şi au fost amintite la structura capsulei. În afară de ele, mai găsim
două formaţiuni numite ligamentul popliteu arcuat.
Ligamentul popliteu oblic reprezintă o expansiune largă şi sidefoasă care
porneşte din tendonul muşchiului semimembranos, îndreptându-se în sus şi în
afară, spre a se termină pe calota fibroasă corespunzătoare condilului lateral. Acest

13
ligament este cunoscut în miologie sub numele de tendonul recurent al muşchiului
semimembranos.
Ligamentul popliteu arcuat - acest ligament este înţeles şi descris în mod
diferit de autori, deoarece el prezintă dispoziţiuni individuale foarte variate. De
obicei, se prezintă ca o bandă fibroasă cu concavitatea superioară, ce pleacă de pe
condilul lateral şi merge în sens medial către fosa intercondiliană, trecând peste
ligamentul popliteu oblic, pentru a se pierde în capsulă. Descris în felul acesta,
ligamentul popliteu arcuat prezintă o margine superioară concavă şi alta inferioară
convexă. De la această margine inferioară pleacă o bandă fibroasă numită
retinaculul ligamentului arcuat, care se inseră pe capul fibulei.

Ligamentul colateral peroneal (fibular)

Se inseră în partea superioară pe epicondilul lateral al femurului, iar în cea

inferioară pe partea antero-laterală a capului fibulei, înaintea vârfului capului. În
extensiune, acest ligament este întins; în flexiune, relaxat. Ligamentul nu aderă de
capsula. Prin faţa să profundă vine în raport cu tendonul muşchiului popliteu şi
artera articulară supero-externă, iar prin cea superficială cu fascia femurală.

Ligamentul colateral tibial

Comparativ cu precedentul, acesta se prezintă ca o formaţiune fibroasă mai

aplatizată, care în mare măsură se confundă cu capsulă. El se inseră în partea
superioară pe epicondilul medial al femurului, iar în cea inferioară pe faţa medială
a tibiei. În grosimea acestui ligament se deosebesc trei feluri de fibre: verticale,
situate în partea cea mai anterioară şi întinse de la femur la tibie; oblice
descendente, care plecate de la femur se îndreaptă în jos, răsfirându-se pe meniscul
medial; oblice ascendente îndreptate de la tibie înspre meniscul medial. Acest
ligament se confunda în partea posterioară cu capsula articulară, pe când în cea
anterioară este bine individualizat. Prin faţa să profundă vine în raport cu meniscul
articular, cu tendonul orizintal al semimembranosului şi cu artera inferomedială a
genunchiului. Faţa lui superficială este acoperită de fascia femurală şi de
tendoanele ce participă la formarea complexului aponevrotic, numit “piciorul
gâştei”. Ligamentele colaterale, fibular şi tibial, au rolul de a asigura stabilitatea
articulară în extensiunea genunchiului.

Ligamentele încrucişate

Sunt în număr de două şi se găsesc posterior, în fosa intercondiliană. Se

inseră, pe de o parte, pe feţele intercondiliene ale femurului, iar pe de alta, pe ariile
intercondiliene ale tibiei. Deşi profund situate, aceste ligamente se găsesc în
realitate în afara articulaţiei, deoarece sunt în afara membranei sinoviale. După
14
situaţia lor, dar mai ales după inserţia lor tibială, au fost denumite unul anterior şi
altul posterior.
Ligamentul încrucişat anterior. Se inseră prin extremitatea inferioară pe
aria intercondiliană anterioară a tibiei, iar prin cel superior pe faţa intercondiliană a
condilului lateral (partea posterioară). Are o direcţie oblic în sus, înapoi şi în afară.
Ligamentul încrucişat posterior. Se inseră pe aria intercondiliană
posterioară a tibiei (înpoia inserţiilor meniscurilor). De aici se îndreaptă în sus,
înainte şi înăuntru, pentru a se fixă pe faţa intercondiliană a condilului medial
(partea ei anterioară). Pe partea anterioară şi pe cea posterioară a acestui ligament
se distinge câte un fascicul, numit ligament menisco-femural anterior, respectiv
posterior. Ambele se desprind de pe cornul posterior al meniscului lateral, se
alătură ligamentului posterior şi după un traiect variabil se confundă cu el.
Adeseori, ele rămân izolate (indepentente), mergând să se insere pe partea laterală a
condilului medial.
Raporturile ligamentelor încrucişate între ele. Cele două ligamente prezintă o
dublă încrucişare; una în sens antero-posterior şi alta în sens frontal. Într-adevăr,
ligamentul „anterior” este anterior prin inserţia tibială şi „extern” (lateral) prin cea
femurală, iar cel „posterior” este posterior prin inserţia tibială şi „intern” (medial)
prin cea femurală (formula mnemotehnică AE-PI).
Ligamentele încrucişate se ating prin marginile lor axiale, pe când prin cele
marginale dau inserţie capsulei. Din cele două feţe pe care le prezintă (anterioară şi
posterioară) numai cea anterioară este tapetată de sinovială, pe când cea posterioară
este extrarticulară şi vine în raport cu corpul adipos posterior al genunchiului.
Pentru considerentul că ligamentele încrucişate împing stratul sinovial
înaintea lor, ele apar ca fiind porţiunea cea mai profundă a capsulei şi sunt de fapt
formaţiuni extraarticulare. Totodată, ligamentele încrucişate sunt părţi îngroşate ale
porţiunii invaginate, intercondiliene a capsulei.

Formaţuni aponevrotice de întărire ale capsulei.

În partea anterioară capsula articulară este întărită de trei formaţiuni

aponevrotice care se succed înainte înapoi astfel: fascia genunchiului, expansiunea
cvadricipitală cu retinaculele patelei şi aripioarele patelei.
1) Fascia genunchiului. Acoperă articulaţia ca un manşon, se continuă în
sus cu fascia femurală, iar în jos cu cea crurală. Pe partea sa laterală, această fascie
este întărită de tractul iliotibial.
2) Expansiunea cvadricipitală. Este o lamă fibroasă ce se desprinde din
tendoanele terminale ale muşchiului cvadriceps (mai ales ale vaştilor) trece ca o
perdea înaintea articulaţiei genunchiului, spre a se fixă pe circumferinţa epifizei
proximale tibiale. Această expansiune este consolidată pe marginile patelei şi ale
ligamentului patelar printr-o serie de fibre verticale care constituie două formaţiuni
numite retinaculele patelei medial şi, respective, lateral. Fiecare retinacul pleacă din
15
tendonul vastului şi de la marginea respectivă a patelei şi se fixează pe
circumferinţa condilului tibial subiacent, de o parte sau de cealaltă a tuberozităţii
tibiei.h
3) Aripioarele patelei. Sunt două bandelete fibroase întinse în plan orizontal
şi acoperite de expansiunea cvadricipitală. Ele se inseră, pe de o parte, pe marginile
patelei, iar pe de alta, pe condilul femural respective (faţa cutanată). Retinaculele
verticale se pot compara cu nişte şine ce conduc patelă, iar aripioarele patelei ar
avea rolul unor frâuri. Chirurgii înţeleg sub numele de “aripioare rotuliene” întreg
aparatul fibros situate pe laturile patelei, cuprins între ea şi ligamentul patelar
înainte, şi condilii femurali înapoi. Aceste formaţiuni sunt complexe, fiind formate
din: fascia genunchiului cu piciorul gâştei, expansiunea cvadricipitală, retinaculele
verticale şi aripioarele orizontale. Spre a evita confuziile s-a propus ca unele să fie
numite “aripioare anatomice”, iar celelalte “aripioare chirurgicale”. Acestea din
urmă au un rol important în traumatisme (fracturi, luxaţii ale patelei).
Genunchiul este o articulaţie cu doar 2 grade de mişcare: anterior şi
posterior, rotaţiile internă şi externă fiind practic inexistente sau foarte mici, iar
celelalte grade de mişcare apar doar patologic. De aceea este supus deseori
traumatismelor de diverse naturi. Nu vom vorbi aici de fracturile pe os patologic
(boala Paget, etc) sau de diversele afectări de natură tumorală (osteosarcom, osteom
osteoid, condrosarcom, etc), sau de afectările de tip autoimun (lupus eritematos,
poliartrita reumatoidă, spondilita anchilozantă, etc). Ne vom ocupa de cele mai
frecvente elemente de patologie sportivă. Genunchiul este format din două reliefuri
osoase: cel superior, reprezentat de capătul de jos (distal) al femurului, mărginit la
capetele laterale de două formaţiuni numite condilii femurali. Relieful inferior este
reprezentat de capătul superior (proximal) al tibiei-alcătuit asemenea unui munte
mărginit lateral de două văi –creasta tibială şi platourile tibiale pe care se inseră
cele două meniscuri, lateral şi medial. Genunchiul mai are şi alte formaţiuni de
contenţie şi stabilizare:ligamentul încrucişat anterior şi cel posterior, două
ligamente laterale şi capsula articulară, care îmbraca articulaţia. O altă articulaţie a
genunchiului este cea femuro-patelară.
Genunchiul trebuie cunoscut din punct de vedere anatomic fiindcă este o regiune
asupra căreia se fac multe intervenţii ortopedice chirurgicale.

1.2. Anatomie clinică topografică

În mod normal, genunchiul are o uşoară atitudine deschisă în afară,care

dispare când genunchiul este în flexie.Genunchiul prezintă o serie de reliefuri care
trebuie bine cunoscute, şi anume: un relief superior, median, produs de vastul intern
şi vastul extern. Rotula se recunoaşte uşor subtegumentar. La inserţia tendonului
rotulian se află tuberozitatea anterioară a tibiei, care se prelungeşte cu creasta

16
tibială. În partea externă a genunchiului se pun în evidentă tuberculul lui Gerdy,
care se află pe platoul extern tibial, reliefurile tendonului bicepsului şi capul
peroneului. În această regiune este important de cunoscut traiectul nervului sciatic
popliteu extern, fiindcă poate fi foarte des lezat prin apăsarea aparatelor gipsate sau
prin traumatism. Nervul are o situaţie superficială sub capul peroneului, în partea
lui posterioară şi externă.
La partea internă a genunchiului se află tendoanele semitendinosului şi
semimembranosului, care împreună cu croitorul formează laba de gâscă; mai sus
este relieful adductorilor. Când genunchiul este extins, interlinia articulară se poate
pune în evidenţă puţin mai sus de vârful rotulei, pe când în flexie ea se află imediat
sub vârful acestui os. De altfel, la mişcările repetate, de flexie şi de axtensie, la
nivelul amintit, se simte o denivelare între femur şi tibie. Interlinia articulară, în
partea sa internă, se pune în evidenţă aşezând membrul de cercetat cu coapsă în
abducţie maximă şi flexie, cu genunchiul flectat şi gamba aşezată peste coapsa
opusă. Interlinia articulară se vede la persoanele mai slabe, fiindcă devine evidentă
marginea platoului tibial intern. La persoanele mai grase se pune în evidentă
explorând regiunea cu vârful degetului de la coapsă la gambă; în acest loc se simte
marginea platoului tibial; mişcarea de flexie-extensie pune în evidenţa fără greş
interlinia articulară. Dedesubtul acestei linii se poate palpa tuberozitatea internă a
tibiei. La genunchi există burse seroase care aparţin articulaţiei, cum este de pildă
bursa subcvadricipitală, şi apoi unele independenţe, cum sunt bursele prerotuliene,
de obicei în număr de trei şi cea pretibială între tendonul rotulian şi pachetul adipos
anterior al gennunchiului.
Deasemenea, aproape la fiecare inserţie musculară există câte o bursă seroasă.
În partea posterioară a genunchiului există spaţiul popliteu, străbătut de vase
şi nervi de mare importanţă, ale căror raporturi şi traiectorii trebuie să fie bine
cunoscute din anatomie.
Schematic la articulaţia genunchiului există un ligament lateral intern, altul
extern, aponevroza care fixează rotula în anumite poziţii şi poartă numele de
aripioarele rotulei, ligamentul rotulian şi cel al cvadricepsului, care cuprind rotula
între ele care ca pe un sesamoid, şi ligamentele încrucişate; ligamentul anterior se
inseră pe condilul extern, iar cel posterior pe condilul intern(AE,PI). Meniscul
extern are o formă circulară, iar cel intern formă de C (OE,CI).
Scheletul este compus din condilii femurali, platoul tibial şi rotulă. Nucleul
de osificare al femurului apare puţin înainte de naştere sau puţin după aceasta, iar
epifiza se uneşte cu diafiza către 20 de ani.
Mult mai târziu apare un punct de osificare din tuberozitatea anterioară a
tibiei, care, evoluând, către vârsta de 13-15 ani poate suferi unele tulburări,
cunoscute sub numele de boala lui Schlatter-Osgood. Nucleii de osificare ai rotulei
se osifică până spre vârsta de 5-6 ani.

17
 1.3. Anatomie radiografică

La un genunchi în extensie se observă că masa condilului intern este mai

voluminoasă decât a celui extern. Contururile acestora sunt neregulate lateral, din
cauza inserţiei ligamentelor laterale şi a tendonului muşchiului popliteu.
Contururile inferioare ale celor doi condili sunt neregulate, iar la mijloc prezintă o
scobitură uşoară, care înconjură masivul spinelor tibiale. Interlinia articulară este
clară, net delimitate şi cu aceleaşi dimensiuni în întreaga ei întindere. Pe epifiză şi
pe o parte din diafiza femurală se proiectează umbra rotulei. Epifiza tibiei are şi ea
conturul intraarticular compus din trei segmente: două laterale, mai mult sau mai
puţin orizontale, şi unul median, ridicat, bimamelonat, care reprezintă cele două
spine tibiale, dintre care cea externă este ceva mai ieşită decât cea internă. Extern şi
mai jos de epifiza tibială se află capul peroneului, în formă de vârf de lance, al
cărui contur este pe mica întindere suprapus părţii superioare a epifizei tibiale. Pe
radiografia unui genunchi aşezat în uşoară flexie pe un sul, folosindu-se un film
curbat, interlinia articulară este foarte bine pusă în evidentă şi mai ales scobitura
intercondiliană şi cele două spine ale tibiei. În cazul acesta, foseta de inserţie a
muşchiului popliteu în condilul extern femural apare mult mai adâncită. Pe o
radiografie de profil a genunchiului în extensie se vede rotula cu contururile ei cam
neregulate, detaşată uneori în întregime de condilii femurali, care au contururile
regulate, eliptice, în parte suprapuse, lăsând în centrul lor un fel de pată, denumită
pata lui Ludloff, şi care nu trebuie confundată cu un focar de distrucţie osoasă.
Conturul condililor în profil are către partea anterioară, pe o mică distanţă, o uşoară
denivelare, care reprezintă un aspect normal; această imagine se accentuează şi dă
uneori impresia unei ştergeri de contur ori a unei pierderi de substanţă, la condilul
care a fost departe de placă în momentul radiografiei. La adolescenţi se poate
observa la partea anterioară o lipsă de coalescenţă a platoului tibial, care se
continuă în jos ca un disc sau ca un boţ de tapir şi dă aspectul fals de boala lui
Schlatter-Osgood.
În profil, în partea posterioară, imediat deasupra condilului intern a
femurului se află în mod normal o proeminenţă osoasă mai mult sau mai puţin
ascuţită, care reprezintă tuberculul marelui adductor. Tot la partea posterioară, în
dreptul condililor, pe radiografia din profil se constată o pată mică, rotundă,
suprapusă pe unul din condili, cu contururi nete, cât un bob de mazăre; este
sesamoidul gemenului extern, care nu trebuie confundat cu un corp străin
intraarticular.

1.4. Statica genunchiului

Porneşte de la genu valgus fiziologic de 170 – 177 o (în medie 174 o) datorat
mai multor elemente anatomice, dintre care:
- lungimea femurului;
18
 - înclinaţia colului femural;
- distanţa între capetele femurale.
Axul mecanic face în plan frontal cu axul anatomic al femurului un
unghi de 6 - 10 o şi datorită deschiderii bazinului face cu verticală un unghi mediu
de 3 o , care la femeie creşte datorită bazinului mai larg.
Statica genunchiului în plan frontal – În staţiune bipedă membrele
imferioare se află în rotaţie de 10 - 15 o . În cazul repartiţiei egale a greutăţii
corpului, încărcarea este egală pe cele două membre. În cazul sprijinului biped
asimetric (poziţia “şoldie”) încărcarea este inegală şi deci se va încărca mai ales
genunchiul pe partea pe care se înclină corpul; acest fapt este posibil datorită
echilibrului stabilit în întregul lanţ kinetic coloană– şold– picior (articulaţiile
subastragaliene): participă pentru coloană muşchii abdominali laterali, pentru şold
fesierii (mijlociu şi mare) şi adductorii, iar pentru picior musculatura laterală,
tibialul posterior şi peronierii laterali. Genunchiul nu participă, doar suferă
consecinţelor înclinărilor laterale. În staţiune unipodală, echilibrul presupune
sinergia musculaturii laterale a piciorului, mişcările de balans ale braţelor şi
contracţiile încrucişate ale fesierului mijlociu şi muşchilor abdominali. Echilibrarea
musculară popriu-zisă o realizează balanţa între tensorul fasciei lată – bicepsul
femural, la care participă şi cvadricepsul (mai ales la cei cu genu var).
Statica genunchiului în plan sagital presupune oscilaţii înainte – înapoi.
Oscilaţia anterioară este echilibrată de contracţia muşchilor posteriori (triceps sural,
ischiogambierii, popliteul, fesierul mare, musculatura paravertebrală), iar oscilaţia
posterioară este echilibrată de contracţia muşchilor anteriori (extensorii piciorului,
tibialii anteriori, cvadricepsul, abdominalii); echilibrul este activ, muscular.
Verticală centrului de greutate cade înaintea articulaţiei coxofemurale, înapoia
genunchiului şi înaintea articulaţiei tibiotarsiene, ceea ce determină punerea în
tensiune a ligamentului rotulian (care creşte odată cu creşterea flexiei); prin
alunecarea condililor pe platoul tibial forţa nu este localizată, ci intermitentă pentru
fiecare punct de contact. Datorită acestui fapt, apar următoarele tendinţe:

- tendinţa de flexie a gambei pe picior – echilibrată de contracţia

tricepsului;
- tendinţa de basculare anterioară a bazinului – echilibrată de contracţia
ischiogambierilor;
- tendinţa de flexie a genunchiului (prin contracţia gemenilor) – echilibrată
prin tensionarea ligamentului rotulian, care creşte presiunea în articulaţia
femuro-tibială.
Dispoziţia ischiogambierilor şi gemenilor care trec posterior peste genunchi
asigură:
- deplasarea forţelor spre centrul suprafeţelor articulare;
- repartizarea uniformă a presiunilor;
- împiedică creşterea localizată şi durabilă a solicitărilor.
19
 Comportamentul genunchiului în mers – Genunchiul membrului
pendulant face flexie maximă imediat după desprinderea după sol (circa 60-70 o) şi
rotaţie internă + adducţie gambă. Apoi genunchiul se extinde, extensia maximă
obţinându-se înainte de sprijinul talonului şi fiind realizată de contracţia foarte
rapidă, balistică a cvadricepsului. La genunchiul portant, sprijinul se face pe toată
talpă şi presupune o flexie mică, care asigură supleţea mersului; urmează extensia
până la ridicarea piciorului de pe sol, apoi ciclul se reia. Supleţea mersului o
asigura balanţa dintre cvadriceps – ischiogambieri care limitează extensia şi
contribuie la stabilitate.
Rolul meniscurilor în biomecanica articulaţiei genunchiului este foarte
complex. Straturile fibrocartilaginoase ale meniscurilor au cinci funcţii
biomecanice importante:
1) Completează spaţiul liber dintre suprafaţa curbă a fenurului şi suprafaţa
plană a tibiei şi împiedică protuzia sinovialei şi a capsulei în cavitatea articulară, în
cursul mişcărilor;
2) Centrează sprijinul femurului pe tibie în cursul mişcărilor;
3) Participă la lubrifierea suprafeţelor articulare, asigurând repartizarea
uniformă a lichidului sinovial pe suprafaţa cartilajelor;
4) Joacă rolul unui amortizor de şoc între extremităţile osoase;
5) Reduc în mare măsură frecările dintre extremităţile osoase.
În cazul supraîncărcării sau efectuării de mişcări rapide şi puternice meniscul
se poate rupe. Majoritatea rupturilor de menisc se datorează accidentelor din sport.
De exemplu un jucător de fotbal efectuează mişcări bruşte ale corpului în timp ce
piciorul este fixat pe sol cu ajutorul crampoanelor. Piciorul astfel fixat nu are cum
să se mişte creând un decalaj la nivelul genunchiului, care poate duce la presiuni
mari şi astfel la ruperea meniscului. La cele prezentate se mai pot adăuga şi
loviturile sau căderile unui jucător peste altul, acestea ducând la supraîncărcarea
meniscului sau la ruperea lui .
Meniscurile sunt solidare cu tibia; ele se deplasează în flexie dinainte-înapoi
pe tibie şi se apropie între ele posterior, iar în extensie mişcarea este inversă, prin
modificarea formei .
Statistica arată că frecvenţa rupturilor de menisc pe ramuri de sport este
următoarea: 56% - fotbal, 10% - rugby şi gimnastică, 5%-handbal, 3% - baschet şi
turism, 1% - volei, schii, atletism.

1.5. Dinamica genunchiului

Extensia se face până la 180 o, iar flexia până când faţa posterioară a gambei
vine aproape în contact cu faţa posterioară a coapsei. În mişcarea de flexie, condilul
femural, care are pe secţiune un contur de volută şi nu de cerc, se mişcă faţă de

20
platoul tibial, completat de meniscuri, în jurul mai multor puncte axiale şi nu într-o
singură axă, ca o sferă.
Meniscurile şi pernuţa grăsoasă anterioară completează articulaţia în aşa fel
încât nu este posibilă decât mişcarea de flexie şi de extensie. Când genunchiul este
în semiflexie se execută şi o redusă mişcare de rotaţie, care poate ajunge şi până la
20 o amplitudine; mişcarea este condiţionată de integritatea ligamentelor
încrucişate. La unii indivizi, cu un oarecare grad de laxitate articulară, se poate
executa şi foarte uşoare mişcări de lateralitate, care devin însă exagerate prin
ruperea sau mărirea unuia din ligamentele laterale sau când în articulaţie există
lichid.

1.6. Biomecanica articulaţiei femuro-tibiale

Mişcarea principală în această articulaţie este mişcarea de flexie-extensie la

care se adaugă mişcările secundare de rotaţie internă - rotaţie externă; poate apare
şi o foarte redusă înclinare laterală.
Flexia-extensia este mişcarea principală. Atunci când membrul inferior
lucrează în lanţ cinematic deschis articulaţia femurotibială joacă rol de pârghie de
gradul III – în acest caz, mişcarea presupune deplasarea femurului pe tibia fixă sau
invers (ca în cazul aşezării pe scaun) sau deplasarea simultană a celor două oase (ca
în mers, în momentul de pendulare a gambei). Dacă membrul inferior lucrează în
lanţ cinematic închis, articulaţia femurotibială joacă rol de pârghie de gradul I
(“sprijinul” la mijloc, între “forţă” şi “rezistentă”).
Mişcarea de flexie nu se face în jurul unui ax fix, deoarece condilii femurali
au formă de volută, nu sferică: deci axul mişcării în flexie se deplasează în sus şi
înapoi, iar în extensie invers. Mişcarea de flexie începe cu o rostogolire şi se
termină cu o rotaţie pe loc (axul fix). Deplasarea segmentelor diferă după modul de
acţiune a membrului inferior; în lanţ cinematic deschis, femurul rămâne fix, tibia
alunecă pe el, în final ajungându-se la retropoziţia femurului; în lanţ cinematic
închis, tibia rămâne fixă, femurul alunecă pe tibie, în final ajungându-se la
retropulsia tibiei. Genunchiul în flexie de 70 o asociază şi o mişcare de rotaţie
internă (între 0 şi 20 o). Principalii flexori ai genunchiului (în lanţ kinetic deschis)
sunt bicepsul femural şi semimembranosul, la care se asociază şi semitendinosul,
gemenii ( din tricepsul sural), popliteul, plantarul subţire, dreptul intern şi croitorul.
Limita flexiei o reprezintă întâlnirea feţelor posterioare ale segmentelor (coapsa şi
gamba).
Extensia presupune îndepărtarea feţelor posterioare ale segmentelor; are loc
la început rotarea extremităţii femurului, iar la sfârşit rostogolirea pe platoul tibial.
Extensia asociază şi o rotaţie externă a gambei datorită bicepsului femural.
Principalii extensori sunt cvadricepsul şi tensorul fasciei lată, la acţiune se asociază
tendonul cvadricepsului şi rotula care fac parte din aparatul complex de extensie al
21
genunchiului. Forţa de acţiune totală a extensorilor (142,794 kgm) este cu mult mai
mare decât forţa de acţiune totală a flexorilor (45,744 kgm), datorită faptului că
extensorii sunt muşchi antigravitaţionali. Acţiunea cvadricepsului este deosebit de
importantă, el asigurând presarea puternică a suprafeţelor articulare şi astfel,
împiedicând prăbuşirea. Extensia completă implică alunecarea şi rotaţia. În extensie
completă se obţine poziţia de “înzăvorare”, în care forţa musculară nu mai este
necesară. Suprasolicitarea maximă a extensorilor se produce la extensia forţată pe
genunchi flectat, sau pentru blocarea genunchiului în uşoară flexie. Extensia este
limitată de ligamentul Winslow (ligamentul posterior), ligamentul încrucişat
anterior, ligamentul încrucişat posterior, ligamentele laterale şi ischiogambierii care
se întind în extensie.
Rotaţia internă – rotaţia externă se datorează înălţimii diferite a condililor
femurali şi ligamentelor încrucişate care fac rotaţie externă la flexie maximă, şi
rotaţie internă la extensie maximă; rotaţia normală maximă activă este de 15-20 o
iar cea pasivă de 35-40 o; mişcarea de rotaţie se realizează în jurul unui ax vertical
care trece prin centrul spinelor tibiale. Rotaţia externă este realizată de bicepsul
femural. Rotaţia internă este realizată de semimembranos, popliteu, semitendinos,
dreptul intern şi croitor. Se constată că musculatura rotatoare internă este mult mai
bine reprezentată decât cea externă, deoarece rotaţia internă este o mişcare
obişnuită asociată flexiei, pe când rotaţia externă este excepţională. În cursul
rotaţiei externe, ligamentele laterale se întind şi ligamentele încrucişate se
relaxează. În cursul rotaţiei interne, fenomenele sunt inverse.
Înclinarea laterală este limitată de ligamentele laterale: acestea sunt
tensionate la maximum în extensie, în mers. În semiflexie, ligamentele colaterale
sunt complet relaxate. În flexia completă, ligamentul extern este relaxat iar cel
intern uşor destins.
Deplasarea înainte-înapoi a platoului tibial pe condilii femurali la
genunchiul extins este limitată de ligamentele încrucişate astfel: ligamentul
încrucişat anterior limitează deplasarea înainte – el se întinde în extensie şi
hiperextensie; ligamentul încrucişat posterior limitează deplasarea înapoi – el se
întinde în flexie completă şi se întinde uşor în extensie. În semiflexie ambele
ligamente încrucişate sunt mai destinse şi se poate obţine o mişcare discretă de
“sertar”.

1.7. Biomecanica meniscală

Funcţionarea normală a meniscurilor este indispensabilă funcţionării normale

a articulaţiei genunchiului. Considerate cândva simple vestigii embrionare complet
lipsite de funcţie, meniscurile au fost reabilitate de cercetările din ultimul deceniu.
Acestea au detaliat numeroasele funcţii ale meniscului şi au cercetat modificările
patologice ce se petrec în genunchi după meniscectomie. De aceea preferinţa
22
chirurgilor ortopezi a evoluat de la meniscectomia totală la cea parţială şi, mai nou,
la tehnici de reparare meniscală.
Meniscurile, deşi solidare la tibie, se deplasează în flexie dinainte-înapoi pe
platoul tibial, apropiindu-se în acelaşi timp, între ele, prin extremităţile lor
posterioare. În flexie completă, meniscul extern ajunge la 1 cm şi cel intern la 0,8
cm de marginea anterioară a platoului tibial. În extensie, meniscurile se deplasează
în sens invers, adică dinapoi-înainte, ating marginile anterioare ale platoului tibial
şi se depărtează uşor unul de celălalt. Cum extremităţile meniscurilor sunt fixate,
deplasarea lor se face prin modificarea formei lor.
Înafară de aceste mişcări de alunecare faţă de platoul tibial, meniscurile se
deplasează în timpul mişcărilor şi solidar cu platoul tibial, în mişcarea acestuia faţă
de condilii femurali. Prin mişcarea lor, în extensie, condilii alunecă înainte şi
împing meniscurile înaintea lor, în timp ce în flexie, condilii alunecă înapoi şi
împing meniscurile înapoia lor.
Meniscurile participă şi în mişcările de rotaţie. Astfel, în rotaţia externă a
gambei, partea anterioară a meniscului intern urmează capsula, la care aderă şi se
deplasează dinapoi-înainte şi dinăuntru-în afară, în timp ce extremitatea să
posterioară este împinsă înapoi de condilul femural. Drept rezultat se produce o
puternică tensionare a meniscului în timpul acestei mişcări. Meniscul extern
urmează o mişcare asemănătoare, dar în sens invers.
Meniscul extrern este mai întins şi mai mobil, deci deplasarea lui se
efectuează prin excursii mai ample, în timp ce meniscul intern, mai subţire şi mai
puţin mobil, nu poate urma uneori aceste mişcări şi este strivit între condilii
femurali şi tibie.
King, în 1936 a fost primul care, a demonstrat în experimente pe animale,
funcţia protectivă a meniscurilor asupra cartilajului articular. El a efectuat diferite
tipuri de meniscectomii (totale şi parţiale) şi a examinat articulaţia după un număr
de săptămâni. Modificările degenerative s-au produs asupra cartilajului articular
tibial şi au avut o instalare brutală, strict determinate de extirparea meniscurilor.
După mai mult de 40 ani (1978) Cox a reluat experimental şi a demonstrat nu doar
că excizia meniscului este cauza declanşatoare a procesului degenerativ, dar şi ca
amploarea acestei degenerări depinde de cantitatea de menisc sacrificată.
Lucrarea care a schimbat însă fundamental optica asupra meniscurilor a fost
cea publicată de Fairbank în 1948. Fără discuţii, acesta este momentul în care
chirurgii au încetat să mai privească cu uşurinţă chirurgia meniscală şi meniscurile.
Fairbank a descris modificările radiografice ce se instalează în genunchi după
meniscectomie. El a denumit aceste modificări “adaptative” şi a presupus că sunt
paşi în instalarea degenerărilor artrozice.
Sunt recunoscute şi documentate astăzi numeroasele funcţii ale meniscului.
Acestea sunt:
Ø Ameliorarea congruenţei dintre condilii femurali şi platourile tibiale;
Ø Preluare şi dispersia încărcării;
23
 Ø Absorţia şocurilor;
Ø Stabilizarea pasivă;
Ø Creşterea ariei de încărcare şi diminuarea forţelor de contact;
Ø Lubrefiere articulară;
Ø Favorizarea hrănirii adecvate a cartilajului articular;
Ø Prevenirea fenomenelor de acroşare a sinovialei;
Ø Limitarea mişcărilor excesive de flexie şi extensie;
Ø Rol proprioceptiv.
Se crede astăzi că funcţia lor protectivă asupra cartilajului se datorează, în
primul rând, capacităţii lor de a prelua şi transmite adecvat încărcarea asupra
platourilor tibiale; acest lucru este confirmat de numeroase experimente.
Ambele meniscuri se află în interiorul ariei de contact dintre femur şi tibie.
Studiile directe au arătat că modul în care cele două meniscuri preiau încărcarea
este diferit.
Astfel, meniscul medial preia şi transmite 40-50% din încărcarea din
compartimentul medial, în timp ce meniscul lateral preia şi dispersează 65-75% din
încărcarea din compartimentul lateral. Mai mult, Kurosawa şi Newman au
demonstrat că meniscurile preiau, prin deformare dinamică, o mare parte din
energia exercitată asupra genunchiului şi, funcţionează ca absorbanţi ai şocurilor
tensionale mari. Studiile lor au subliniat faptul că, în genunchii protejaţi de
meniscuri, mai puţină energie este dispersată în unde destructive.
Ambele meniscuri ajută la transmisia şi dispersia încărcării asupra platoului
tibial, prin creşterea suprafeţei prin care această forţă se transmite. În felul acesta
este semnificativ scăzută amplitudinea forţelor de contact asupra cartilajului
articular. Lucrări experimentale au dovedit, atât prin calcule indirecte cât şi prin
măsurători directe că, după meniscectomie, aria de transmisie a încărcării scade în
mod semnificativ. În interiorul acestei arii restrânse, presiunile de contact cresc
vertiginos atingând valori crescute cu 250-300% faţă de valorile iniţiale.
Foarte interesant este faptul că în anumite situaţii, chiar un menisc rupt,
continuă să preia şi să disperseze o parte din încărcare. Acest fenomen se realizează
prin intermediul fragmentelor rămase în poziţie normală şi se aplică rupturilor
verticale longitudinale şi celor orizontale stabile.
La încărcări mici, meniscurile se comportă ca nişte “spacere”, separând tibia
de femur. Contactul tibio-femural se face la început printr-o structură mult mai
complianţă (meniscul) şi numai la încărcări mari prin contact tibiofemural direct,
mediat de cartilajul articular, care este mult mai rigid. Aceasta înseamnă că
genunchiul este o articulaţie complianţă care are prin meniscuri o modalitate de a-şi
manipula energia şi de a reacţiona, într-o manieră mult mai flexibilă, la solicitările
cotidiene. Astfel, ea reuşeşte să scadă energia ce se exercită asupra sa în cursul
activităţilor cotidiene, ca mersul, alergarea, dansul, săriturile, ş.a.m.d.
Aceste efecte intraarticulare sunt oglindite şi de modificarea
comportamentului mecanic al articulaţiei după meniscectomie. Studiile structurale
24
confirmă faptul că există o rigiditate la compresiune în genunchii la care s-au
extirpat meniscurile. Alterările în structura intimă a femurului distal şi tibiei
proximale sunt o consecinţă a modificării stress-urilor biomecanice şi funcţionale
ce se exercită asupra lor. S-a constatat astfel o creştere a densităţii osului trabecular,
pe partea medială a tibiei proximale, după meniscectomia medială, cu atât mai
marcată cu cât porţiunea de menisc extirpată a fost mai mare. Practic, aria de
contact se fragmentează şi se deplasează central, după meniscectomie iar tensiunea
asupra tibiei scade proximal, dar creşte distal.
Radin şi Rose sunt cei care în 1984 au introdus conceptul de rigiditate
crescută a osului subcondral, ca factor de iniţiere şi progresiv a alterării
cartilajului articular. Creştera marcată a presiunilor de contact, încărcarea
nemodulată “în unde de şoc”, şi alterarea modului în care tensiunea se transmite
asupra epifizei proximale a tibiei, pot fi factorii responsabili de uzură şi degradarea
prematură a cartilajului articular, urmare a meniscectomiei.
În timp ce porţiunea centrală a meniscului este cea care creşte semnificativ
suprafaţa de contact, integritatea fibrelor circumferenţiale de colagen, localizate
preponderant în 1/3 externă a meniscului, este cea de care depinde funcţia de
transmitere a încărcării. Atât timp cât sistemul de “doagă” al marginii periferice
este menţinut, ca urmare a faptului că fibrele cirumferenţiale periferice sunt intacte,
cea mai mare parte din încărcarea axială se distribuie prin sistemul corn anterior-
corn posterior. Seedhom şi Hangreaves au descoperit că marginea periferică,
rezecţia unei rupturi “în toarta de coş” preia şi transmite aceeaşi încărcare ca şi
meniscul intact în unele cazuri, în timp ce în altele, deşi scăzută într-un anume
procent, încărcarea transmisă e încă semnificativă. Radin a publicat, după un număr
de studii experimentale, că stress-ul de contact, la nivelul platourilor tibiale şi
condililor femurali, după rezecţia a 2/3 centrale ale meniscului, creşte destul de
modest. Acelaşi stress, după rezecţia integrală a meniscului creşte valori
incomparabil mai mari. Astfel spus, cu cât se rezacă mai mult din menisc, cu cât
mai mari vor fi valorile tensiunilor descărcate asupra cartilajului articular, şi prin
urmare uzura acestuia va fi mult mai rapidă.
Experimentele pe cadavru, efectuate la “The Hospital for Special Surgery”
(New York) au demonstrat că meniscul medial este un element important de
stabilitate al genunchiului, în special în cazul în care ligamentul încrucişat anterior
este incompetent. Prin 1/3 a să periferică, meniscul medial împiedică translaţia
anterioară a tibiei pe femur. Iată deci că două din funcţiile importante ale
meniscului se exercită prin marginea să periferică. Astfel, prezervarea marginii
externe a meniscului este mult mai importantă pentru funcţia şi viitorul
genunchiului, decât păstrarea zonei centrale. Pornind de la aceste constatări,
Grood a descris două tipuri de meniscectomie parţială:
1. Segmentală, în care partea extirpată implică întreaga lăţime a meniscului,
într-un anumit sector, deci şi o parte din marginea periferică.

25
 2. Circumferenţiala, în care partea extirpată cuprinde, pe o anumită lungime,
porţiunea centrală a meniscului, fără a-i afecta însă periferia.
Categoric, meniscectomia circumferenţială este cea preferată, pentru că
păstrează capacitatea meniscului de transmitere a încărcării şi de a contribui la
stabilitatea genunchiului. Ori de câte ori va fi posibil, vom prefera o meniscectomie
de tip circumferenţial, uneia de tip segmentar.
Meniscurile par să ajute lubrefierea articulaţiei şi nutriţia cartilajului
articular, prin menţinerea unui film fluid între cele două suprafeţe articulare şi prin
compresiunea lichidului către cartilajul articular.
S-au demonstrat experimental efectele detrimentale ale meniscectomiei.
Ablaţia, meniscurilor alterează modul în care se transmite încărcarea în genunchi şi
ca rezultat, accelerează degenerările artozice.
Ştim acum cât de complexe sunt funcţiile meniscului şi că nu există, la ora
actuală, un substituent care să-i poată înlocui funcţiile. De aceea, eforturile noastre
trebuie să se îndrepte spre perfecţionarea tehnicilor de reparare meniscală.

1.8. Biomecanica articulaţiei femuropatelare

În sens vertical, rotula este fixată între tendonul rotulian şi tendonul

cvadricipital (între ele ia naştere un unghi deschis înafară), singurul element motor
care acţionează asupra rotulei fiind tendonul cvadricipital care ridică rotula şi o
trage înafară.
În sens transversal, rotula prezintă două aripioare, una internă şi alta externă.
Aripioara internă este întărită de inserţia vastului intern şi ligamentul
meniscorotulian intern, iar aripioara externă este întărită de inserţiile vastului extern
şi fascia lată, şi de ligamentul meniscorotulian extern; complexul aripioarei externe
este mai slab. Peste rotulă se formează o reţea care o fixează pe şanţul trohlear,
reţeaua fiind formată de fibre ale vaştilor, croitorului, fascia lată, aponevroza
gambieră, dreptul anterior. Rolul rotulei este acela de a depărta tendonul
cvadricepsului de trohlee la extensie maximă; astfel, braţul de pârghie al
cvadricepsului creşte cu 50%. În flexie, forţei reprezentată de greutatea corpului i
se opune o rezistenţă reprezentată de cvadriceps şi aparatul rotulian; braţul
rezistenţei variază cu poziţia genunchiului: astfel, cu cât flexia creşte, braţul
pârghiei pe care apasă greutatea corpului creşte, deci activitatea cvadricepsului (că
rezistenţă) trebuie să crească, rotula uşurând activitatea cvadricepsului. În flexie,
apare o forţă care apasă puternic rotula pe trohleea femurală, această forţă apărând
la bisectoarea unghiului dintre tendonul rotulian şi direcţia de acţiune a
cvadricepsului. Traiectul urmat de rotulă este concav în afară; la începutul flexiei
intră în contact treimea inferioară a rotulei cu trohlea femurală, iar la flexie mai
mare de 60 o contactul se stabileşte între treimea superioară a rotulei şi trohleea
femurală; deci presiunea propriu-zisă se exercită doar pe treimea din suprafaţa
26
rotulei, deci va creşte de trei ori. Pe genunchiul extins, rotula se plasează sus,
deoarece contracţia cvadricepsului o trage în sus şi în afară, astfel încât ea pierde
contactul cu trohleea.

I.2. Aspecte clinice ale leziunii de menisc

2.1. Generalităţi – definiţie, calsificare, date epidemiologice

Genunchiul este cea mai mare articulaţie importantă a corpului. Prin poziţia
sa, prin rolul său în biomecanica statică şi dinamică a membrului inferior, ca şi
prin slabă să acoperire cu ţesuturi moi, el este deosebit de predispus şi vulnerabil
atât la traumatismele directe, cât şi la cele indirecte. Genunchiul suferă şi în
cazul unor imobilizări impuse de tratamentul anumitor afecţiuni sau traumatisme.
Particularitatea recuperării constă în strânsă interdependenţă dintre funcţia
articulară şi valoarea anatomo-funcţională a musculaturii sale.
La genunchi întâlnim toate tipurile de traumatisme şi lezări a tuturor tipurilor
de structuri articulare:
1. Leziuni ale părţilor moi:
· Tegumente şi ţesut celular subcutanat (contuzii, plăgi, arsuri);
· Tendoane şi muşchi (întinderi, rupturi, secţionări, dezinserţii);
· Vase şi nervi (rupturi, secţionări)
2. Leziuni osoase (deranjamente trabeculare, fisuri, fracturi) ale :
· Epifizelor femurale, tibiale sau peronale;
· Rotulei.
3. Leziuni articulare
· Plăgi articulare;
· Rupturi ligamentare;
· Entorse;
· Luxaţii;
· Leziuni meniscale.

Ruptura de menisc este un accident survenit pe o meniscopatie preexistentă

care a creat o degenerescenţă, cu sau fără depunere de calcar. Se poate prezenta ca
ruptură longitudinală completă (care este caracteristică mai ales meniscului extern)
sau ca ruptură oblică sau combinată cu dezinserţie.

Genunchiul, prin poziţia sa de articulaţie intermediară a membrului inferior

are un dublu rol:
- asigurarea statică în momentul de sprijin;

27
 - asigurarea elevaţiei piciorului în momentul balansului pentru orientarea
piciorului în funcţie de denivelările de teren.
- genunchiul joacă un rol important în foarte multe momente şi activităţi
uzuale şi profesionale.

2.2. Etiopatogenie – cauze, mecanisme, anatomie patologică

Factorii vulneranţi care pot acţiona asupra genunchiului sunt:

a) Factori mecanici;
b) Factori fizici;
c) Factori biologici;
d) Factori chimici.

Anatomie patologică

Traumatismele fibrocartilajelor articulare sunt reprezentate doar de leziunile

meniscale ale articulaţiei genunchiului. Aceste leziuni pot fi singulare sau se pot
asocia cu oricare alt tip de leziune (entorse, luxaţii, fracturi).

Leziunile meniscului compromit vascularizaţia acestuia, ceea ce explică de

ce tratamentul conservator are puţine şanse de reuşită, indicaţia terapeutică
rămânând cea chirurgicală.
Leziunile de menisc sunt formaţiuni fibrocartilaginoase, vascularizate doar
periferic în zona fibroasă. Meniscurile au rol de a creea o congruenţă perfectă între
condilii femurali şi platoul tibial, de a creea o mai bună repartiţie a presiunilor
intraarticulare, de a permite o mai bună alunecare a capetelor osoase articulare.
Ruptura de menisc se poate prezenta ca:
· ruptura longitudinală (complexă) caracteristică mai ales meniscului
intern;
· rupturi transversale, caracteristice meniscului extern;
· ruptura oblică
· combinată cu dezinsertă fie a coarnelor fie periferică.

Meniscurile sunt bine ancorate (în special cel intern) la structurile din jur: la
femur , la tibie, la rotulă, ligamente încrucişate, capsule, ligamentul lateral şi intern.
Meniscul intern este cel mai expus traumatizării (80% din leziunile meniscale),
datorită fixităţii lui la structurile din jur (mai ales la ligamentul lateral intern) ca şi
presiunilor mai mari ce se exercită asupra lui prin condilul femural intern, prin care
trece proiecţia centrului de greutate a corpului.
Există trei mecanisme care ar produce rupturile meniscului:

28
 · flexie urmată de o extensie puternică asociată cu o rotaţie a
genunchiului în timp ce tibia este fixată, prin blocare la sol a piciorului. La
sportivi blocarea piciorului la sol prin crampoanele ghetelor este o cauză
frecventă (56 % din rupturile de menisc sunt întâlnite la fotbalişti).
· asocierea concomitentă a unei flexii cu rotaţie externă şi vag forţat, ceea ce
deschide interlinia internă articulară şi va încarcera meniscul, care va fi strivit la
extensia următoare.
· în cadrul unor traumatisme complexe ale genunchiului, soldate cu fracturi de
platou sau cu rupturi de ligamente, încrucişate sau laterale.

I.3. Propriocepţia în recuperarea leziunilor de menisc

Rolul proprioceptorilor

S-a arătat deja că proprioceptorii aparatului locomotor sunt: fusul muscular,

organul de tendon şi receptorii articulari, şi transmiţând stimuli create de activitatea
musculară şi articulară.
În 1983, Hasen şi Stuart au arătat că feedbackul realizat prin proprioceptori
are două scopuri:
1) creează o interacţiune între corp şi mediu, adică facilitează executarea
mişcărilor în acord cu cerinţele mediului înconjurător;
2) modifică comenzile motorii acomodând mecanica musculoscheletală.
a) Pimul scop, respectiv faptul că mişcarea într-o articulaţie se produce în
raport cu ambientalul (idee veche, încă de la Aristotel), este realizat prin reflexe de
rezistenţă şi de asistare ca şi prin selecţia sinergiilor musculare.
Reflexele rezistive sunt răspunsurile musculo-articulare care se bazează pe
feedbackul proprioceptiv de a face faţă la perturbările neaşteptate venite din mediul
ambiental în timpul activităţii.
Reflexele de asistare reprezintă răspunsul la interacţiunea unui sistem
musculoarticular cu mediul pentru promovarea, ajustarea unei mişcări.
Prin aceste reflexe se face ajustarea posturală, ca şi selectarea celor mai
adecvate grupe musculare pentru executarea unei anumite activităţi.
În general, se consideră că informaţia proprioceptivă este mai ales utilizată
pentru selectarea în particular a sinergiei musculare pentru o condiţie dată.
Pentru a nu lasa loc de ambiguităţi exemplificăm această noţiune a relaţiei
între mişcare şi mediul ambiental.
Astfel, a lua un obiect care se află pe duşumea, pe masă sau pe un dulap se
realizează feedbackuri proprioceptive care să pună de accord mişcarea cu condiţia
de mediu.
Sau, a merge pe plat, pe teren accidentat, a urca sau a coborî scări, înseamnă
tot atâtea relaţii noi ce se stabilesc între activitatea musculo-articulară şi condiţiile
de mediu.
29
 b) Al doilea rol al propropcepţiei este de a realiza acomodarea (adaptarea)
mecanismelor musculoscheletale în vederea realizării comenzilor centrale de a
performa o activitate. Proprioceptorii sunt cei care informează sistemul nervos,
permanent asupra situaţiei fiecărui muşchi sau articulaţii, informaţii care vor genera
comenzi adaptative.
Aşa, spe exemplu, forţa unui muşchi depinde de lungimea lui ca şi de
modificarea acestei lungimi. Proprioceptorii informează despre aceste schimbări,
iar în forţă “comandată” iniţial de centru pentru o anumită mişcare este mereu
acomodată cerinţelor reale. La fel, dacă ne referim la amplitudinea articulară a unei
mişcări.
Evident că acest feedback proprioceptiv nu se exercită doar la o articulaţie cu
musculatură respectivă, ci la o multitudine de articulaţii şi muşchi care se implică
mai mult sau mai puţin într-o activitate oarecare.

Fusul muscular:

Este un organ receptor specializat care funcţionează independent de

conştiinţa noastră. Este o formaţiune fusiformă (0,7-4 mm/0,1-0,2 mm) învelită de
o capsulă formată din lamele celulare (fibrocite alungite) între care există fibre
colagenice orientate în axul lung al fusului. În interiorul acestei capsule se află 3-10
fibre musculare (numite fibre “intrafusale” pentru a fi diferenţiate de cele
“extrafusale”).
Anatomic, fusul muscular este plasat între fibrele musculare. Un muşchi care
traversează o articulaţie are între 6 şi 1300 astfel de fusuri musculare.
Fibrele musculare intrafusale au mult mai puţine miofilamente decât cele
extrafusale, motiv pentru care au o forţă foarte slabă (de 36 de ori mai mică decât
cele extrafusale).
Există două tipuri de fibre intrafusale după modul de organizare a nucleilor:
- fibra musculară cu sac nuclear (sunt mai subţiri, iar nucleii sunt aranjaţi în
lanţ);
- fibra musculară cu sac nuclear (sunt mai groase cu nuclei în ciorchine,
aranjaţi în zona ecuatorială).
Ambele aceste tipuri au miofibrele plasate doar polar, spre capete, în zona
centrală, ecuatorială, neexistând miofibrile.
A) Inervaţia sensitivă
Pe fibrele musculare intrafusale se află două tipuri de receptori sensitivi.
a) receptorul primar, o terminaţie sensitivă anulo-spirală alcătuită din fibre
mielinizate ce se înfăşoară ca pe mosor, pe ambele tipuri de fibre intrafusale, în
zona lor centrală.
De la aceşti receptori, pleacă fibre nervoase aferente Ai (Ia);
b) receptorul secundar (eforescenţa Ruffini) ca un buchet, mai mic, puţin
mielinizat cu sediul mai spre periferia fibrei musculare, predominând pe
30
 fibră musculară cu lanţ nuclear. De la aceşti receptori, pleacă fibre
nervoase de tip AII (IIa).
Reamintim că nervii sensitivi aferenţi sunt grupaţi în patru categorii (I-II-III-
IV) în ordinea diametrului şi, respectiv, a vitezei de conducere. Astfel AI are cel
mai mare diametru şi, deci, viteza de conducere cea mai mare în timp ce AIV are
cel mai mic diametru şi viteza de conducere cea mai mică.
Fiecare fibră musculară intrafusală are între 8 şi 25 de aferenţe de tip AI şi
AII. Nu toate fibrele musculare au aferenţe de tip AII dar toate au aferenţe de tip
AI.
Celula (soma) acestor aferenţe se află în ganglionul rădăcinii dorsale lângă
măduvă.
B) Inervaţia motorie a fusului muscular este asigurată de motoneuronii
gama medulari care trimit fibre eferente spre “plăcile terminale”
neuronale. De la neuronii gama statici, aferenţele ajung la plăcile
terminale din zona juxtaecuatorială a fibrelor intrafusale, iar eferenţele de
la neuronii gama dinamici la plăcile terminale din zonele polare.
Deci neuronii gama inervează exclusiv fibrele musulare intrafusale după cum
motoneuronii alfa inervează exclusiv fibrele estrafusale.
Mai există încă un grup de motoneuroni (beta) ai căror axoni inervează
ambele tipuri de fibre musculare (intra/şi extrafusale) pentru cele intrafusale având
plăcile motorii tot în zona polară a fibrelor musculare.
Influxul nervos de la motoneuronii gama dinamic şi beta determină
contracţia fibrelor intrafusale (miofibrilele) deci scurtarea lor în zonele polare, ceea
ce duce la întinderea zonei ecuatoriale, iar aceasta la excitarea receptorilor sensitivi
care generează potenţiale de acţiune spre SNC. Dar fusul muscular poate fi excitat
şi pe o altă cale. Fiind aşezat paralel cu fibră musculară extrafusală întinderea
pasivă a muşchiului determină excitarea receptorilor sensitivi intrafusali din zona
ecuatorială.

Organul de tendon (Golgi):

Este un receptor sensitiv simplu, căci nu are decât cale aferentă fără
conexiuni eferente. Căile aferente ce pornesc de la el sunt nervoase mielinice
groase de tip Ib.
Se prezintă la un corpuscul de 0,5 mm înconjurat de o capsulă conjunctivă
formată din fibroblaşti, plasat lângă joncţiunea tendon-muşchi.
De fapt, în tendon, sunt localizate doar câteva astfel de organe Golgi,
majoritatea sunt plasate în jurul câtorva fibre extrafusale musculare şi în conexiune
cu aponevroza venită de la teaca tendonului şi care acoperă şi penetrează apoi
corpul muscular. Acest aranjament face ca organul Golgi să fie considerat că se află
“în serie” cu fibrele musculare.

31
 Aproximativ 10 fibre musculare (extrafusale) sunt incluse în capsula
organului de tendon şi fiecare dintre aceste fibre primeşte o inervaţie eferentă de la
motoneuroni alfa diferiţi.
Organul de tendon Golgi este considerat Monitorul forţei musculare. Dacă
un muşchi este întins pasiv sau activ (prin activitatea fibrelor musculare) benzile
colagenice ale calsulei organului Golgi irită terminaţiile sensitive declanşând un
potenţial de acţiune aferent. Dar pentru a se obţine această iritare (excitare) trebuie
să se atingă un anumit grad de forţă care este în funcţie de modul în care s-a făcut
activitatea fibrelor musculare. Dacă s-a făcut prin întindere (stretching) pasiv este
necesară o forţă de 2 N (Newton), dacă s-a realizat prin stretching activ este
necesară doar o forţă de 30-90 mN (1N=0,1 kg forţă – aproximativ).

Receptorii articulari:

Spre deosebire de cei doi receptori de mai sus aceştia nu reprezintă o entitate
bine definită şi structurală. Ca localizare sunt răspândiţi în capsula articulară,
ligamente, ţesut conjunctiv moale. Că ţip de receptori sunt: terminaţiile Ruffini,
terminaţiile Golgi, corpusculii Pacini, terminaţiile libere nervoase. De la aceştia
pleacă fibre nervoase aferente care fac parte din toate cele patru tipuri de fibre (I-II-
III-IV).
- Terminaţiile Ruffini sunt reprezentate de 2-6 corpusculi globuloşi, subţiri,
încapsulaţi cu un singur axon aferent mielinizat de 5-9 newton metru
diametru. Sunt mecanoceptori statici sau dinamici care semnalizează
continuu poziţia articulaţiei, deplasarea segmentelor componente, şi
viteaza acestei deplasări, presiunea intraarticulară (Johansson, Sjolander,
Sojka, 1991.
- Corpusculii Pacini sunt tot încapsulări (mai groase) având un axon
aferent de 8-12 newton metri. Având praguri joase de excitaţie mecanică
se pare că detectează acceleraţia articulară (Bell, Bolanowski, Holmes,
1994).
- Terminaţiile Golgi sunt încapsulări subţiri ale unor corpusculi fusiformi
(seamănă cu organul de tendon). Axonul aferent are un diametru de 13-17
newton metri. Aceşti receptori au prag înalt de excitaţie monitorizând
starea de tensiune din ligamente mai ales în momentul amplitudinii
maxime a mişcării articulare.
- Terminaţiile nervoase libere răspândite în aproape toate structurile
reprezintă sistemul nociceptiv articular. Axonii acestora au un diametru
de 0,5-5 newton metri fiind cei mai subţiri. Se activează când articulaţia
este supusă unui stress mecanic intens sau unor agenţi chimici.
Rolul receptorilor articulari în controlul muşchilor apare evident în condiţiile
patologice. Spre exemplu, într-o hidartroză a genunchiului apare rapid o scădere
importantă a controlului cvadricepsului chiar în absenţa oricărei dureri (Stokes,
32
Young, 1987). Această perturbare a controlului este dependentă de volumul
lichidului intraarticular care conduce la o scădere a activităţii maxime a
cvadricepsului cu 30-90%. Invers, îndepărtarea lichidului ameliorează mult
activitatea muşchilui.
Un alt exemplu: ruptura ligamentului încrucişat duce la scăderea forţei
cvadricepsului şi hamstringsului prin acelaşi mecanism al unor aferenţe articulare
patologice (Grabiner, Koh, Andrish, 1992).
Studiile autorilor de mai sus au mai arătat că aferenţele sensitive de la aceşti
receptori se răspândesc în tot SNC (măduvă, creier), dar efectul lor cel mai
important se manifestă asupra motoneuronilor gama (şi mai puţin alfa), modulând
activitatea fusului muscular şi mai puţin outputul motoneuronilor alfa.

I.4. Examinarea pacientului cu leziunile de menisc

4.1. Examenul clinic – semne subiective şi obiective

Simptomatologia clinică este relativ comună.

La fracturi bolnavul prezintă:
- durere intensă;
- tumefiere a genunchiului;
- hemartroză abundentă;
- impotentă funcţională,
- echimoză, mai ales în spaţiul popliteu.
La luxaţii bolnavul prezintă dureri spontane care se intensifică la încercarea
de flexie a gambei. Palparea arată relieful rotulian deplasat, iar în locul rotulei o
depresiune în fundul căreia se palpează condilul şi trohleea femurală. Genunchiul
poate fi blocat în extensie sau în uşoara flexie. Luxaţia rotulei se reduce ortopedic,
după care se pune un burlan de gips. Uneori se intervine chirurgical executând o
palectomie.
La ruptura de menisc, bolnavul prezintă o durere violentă, bruscă însoţită de
impotenţa funcţională imediată. Uneori apare blocajul articular, hidrartroza este
aproape regulată, iar hemartroza este destul de frecventă.
Criteriile pentru susţinerea diagnosticului sunt: clinice, radiologice şi
paraclinice.
Inspecţia stabileşte:
- tipul constituţional,greutatea pacientului şi unele precizări privind
ortostatismul şi mersul pacienţilor cu sechele la membrele inferioare;
- poziţia sau atitudinea segmentului lezat;
- deformări articulare;
- aspectul tegumentului şi al ţesutului subcutanat;
- culoarea tegumentului care poate fi modificată de echimoze, staza
venocapilară, ischemie, hiperemie.

33
 Palparea este unul dintre criteriile clinice care stabileşte:
- temperatura tegumentelor care indică procese inflamatorii în cazul
tegumentelor calde sau algoneurodistrofii în cazul tegumentelor reci;
- gradul de supleţe al pielii şi ţesutului subcutanat urmate de starea de
uscăciune sau umiditate a pielii;
- punctele dureroase la presiune;
- pulsaţia arterială.
Prin palpare se mai poate stabili de asemenea, continuitatea osoasă,
mobilitatea anormală, articulară sau osoasă, crispaţiile ţesutului osos sau ale celui
cartilaginos.
1. Mc. Murray: pacientul este în decubit dorsal, cu genunchiul în flexie iar
examinatorul palpează zona posteromediană a liniei articulare în timp ce cu mâna
cealaltă susţine piciorul. Din poziţia de flexie completă genunchiul este rotat extern
şi apoi extins lent. Când femurul trece peste o ruptură de menisc un clic poate fi
auzit sau simţit, iar pacientul acuză durere la această manevră. Un test pozitiv este
un element adiţional în diagnosticul de ruptură de menisc, dar lipsa sa nu o exclude.

Fig. I.3.a. Semnul Mc. Murray, pentru depistarea rupturii de menisc în

flexie

34
 Fig. I.4.b. Semnul Mc. Murray pentru depistarea rupturii de menisc în
extensie

1. Apley: pacientul este în decubit ventral, cu genunchiul în flexie de 90 grade

şi cu partea anterioară a coapsei fixată la masa de examinat. Piciorul şi
gamba sunt trase în sus, pentru a se realiza distracţie apoi sunt rotate pentru a
se tensionă astfel ligamentele; dacă ligamentele sunt rupte acest tip al
intervenţiei este dureros. În timpul următor, pornind din aceeaşi poziţie,
piciorul şi gamba sunt împinse în jos, în planul mesei şi – în timp ce asupra
lor se execută mişcări rotaţionale se execută flexie şi extensie blânda asupra
articulaţiei. Dacă există o ruptură de menisc, apar cracmente şi durere la
nivelul interliniului articular.

35
 A B

Fig. I.5.a. Semnul Apley pentru a depista o ruptură de menisc la aplicarea

presiunii;

Fig. I.6.b. Semnul Apley pentru a depista o ruptură de minisc la aplicarea

tracţiunii.

1. Oudard şi Jean (strigătul meniscului): pacientul este în decubit dorsal, cu

genunchiul în flexie. Indexul examinatorului se insinuează în interliniul
articular şi bolnavul este invitat să facă o extensie bruscă a genunchiului.
Dacă meniscul este rupt, pacientul resimte o durere intensă şi mişcarea este
oprită.

36
Fig. I.7. Semnul Oudard şi Jean pentru a depista o ruptură a meniscului la
extensia bruscă a genunchiului

2. Ciaklin: dacă în sprijinul unipodal apare o hipotonie a musculaturii “labei de

gâscă” o ruptură a meniscului intern este posibilă.
3. Payr: în poziţie “turcească” apare o durere intensă la nivelul interliniului
articular. Denotă o ruptură a cornului interior al meniscului.

37
Fig. 1.8. Semnul Payr în depistarea rupturii cornului interior al meniscului din
poziţie “turcească”

4. Rochler: cu genunchiul în extensie, bolnavul resimte durere la forţarea în

varus, în caz de ruptură a meniscului intern şi, la forţarea în valgus, în cazul
rupturii meniscului extern. Acest semn trădează o ruptură a corpului
meniscului şi a cornului anterior.

Fig. 1.9.a. Semnul Rochler în depistarea rupturii de menisc la forţarea în

varus pentru o ruptură a meniscului intern;

38
 Fig. 1.9.b. Semnul Rochler în depistarea rupturii de menisc la forţarea în
valgus pentru o ruptură a meniscului extern;

5. Rocher: durere vie, aparută la mişcarea pasivă de extensie forţată a gambei

traduce o leziune meniscală.

Fig. I.10. Semnul Rocher pentru a depista o leziune meniscală la mişcarea

pasivă de extensie fortaţă a gambei

39
6. Semnul Steinmann: Durerea provocată prin mobilizarea genunchiului se
declansează înainte când extindem şi înapoi când flectăm genunchiul.
7. Semnul Bragard: apăsarea cu policele a interliniei articulare în diverse
poziţii de flexie.

Fig. I.11. Semnul Bragard pentru depistarea rupturii de menisc în diverse

poziţii de flexie;

8. Semnul hiperflexie: Decubit ventral, genunchiul hiperflectat. Se imprimă o

rotaţie internă sau externă gambei. Durerea apare prin alunecarea meniscului
anterior între două capete osoase.

40
 A B

Fig. I.12.a. Semnul hiperflexie cu rotaţie externă a gambei;

Fig. I.13.b. Semnul hiperflexie cu rotaţie interna a gambei;

9. Genuflexiunii: bolnavul efectuează un set de genuflexiuni, genunchiul fiind

alternativ rotat intern şi extern. Durerea produsă la efectuarea genuflexiunilor
cu genunchiul în rotaţie externă traduce ruptura meniscului intern şi cea la
rotaţia internă ruptura meniscului extern.

Fig. I.14.a. Genuflexiuni cu rotaţie externă pentru depistarea rupturii

meniscului intern;

41
 Fig. I.15.b. Genuflexiuni cu rotaţie internă pentru depistarea rupturii
meniscului extern;

1. Triada Cobot – pentru lezarea meniscului extern:

· durere spontană iradiată în spaţiul popliteu şi molet;
· durere la apăsarea interliniei articulare înaintea ligamentului lateral extern;
· durere provocată prin manevra: decubit dorsal, genunchiul flectat 90 grade şi
abdus în aşa fel că piciorul, prin faţa lui externă, să stea pe genunchiul
sănătos. Mâna examinatorului apasă în jos genunchiul, un deget fiind aplicat
în interlinia articulară, înaintea ligamentului extern. Cealaltă mână apucă
glezna şi se va opune extensiei gambei pe care încearcă să o facă pacientul la
comandă. Brusc apare durere, iar meniscul rupt împinge degetul
examinatorului.
13. Semnul Turner: Disestezie pe faţa anterolaterală a genunchiului.
Iniţial, este o hiperestezie cutanată, apoi după câteva zile de la traumatism apare o
hiperestezie ( Baciu, Sgarbura, Carmaciu).
Măsurătorile în afecţiunile aparatului locomotor se fac comparativ (membrul
sănătos – membrul afectat) şi reprezintă alt criteriu clinic. Măsurăm circumferinţa
articulară, circumferinţa segmentului (crescută în edem şi staza în atrofii) ca şi în
lungimea membrului sau a segmentului de membru traumatizat.
Bilanţul articular este de asemenea, un criteriu clinic şi constă în măsurarea
unghiurilor de mişcare articulară (testing-ul articular).

42
 Statică şi mersul se studiază prin aprecierea statică monopolară şi bipolară a
mersului care, ca produs dinamic, permite evidenţierea coordonării şi a mobilităţii
articulare în cadrul unghiurilor utile şi tuturor forţelor musculare ale membrelor
unferioare.
Au fost descriese zeci de semne “patognomonice” pentru ruptura de menisc,
ca şi pentru sediul acestei rupturi. Selectăm câteva din aceste semne “meniscale”:

4.2. Evoluţie şi prognostic

Prognosticul pentru genunchiul operat depide de felul şi gravitatea leziunii,

dar este de regulă favorabil, recuperarea genunchiului operat fiind totală dacă
tratamentul este bine ales şi corect aplicat. Excepţie fac persoanele în vârstă la care
pot apărea procese de osteoporoză şi osteoscleroză.

I.5. Tratamentul general în leziunile de menisc

5.1. Tratament igieno-dietetic

Tratamentul igieno-dietetic în cadrul genunchiului operat nu este specific.

Dacă bolnavul, are un surplus de strat adipos este bine să nu consume lipide
sau glucide (pâine, făinoase, zahăr) deoarece articulaţia şi aşa suferindă va fi
îngreunată şi mai mult de greutatea provenită din consumul acestor alimente.
Recomandăm deci, bolnavului, în perioada spitalizării consumul de proteine
principale cum ar fi: carne, (slabă) fiartă, ouă, lapte şi brânzeturi.
Cel mai important rol îl au vitaminele prin:
- vitamina A, care ajută la regenerarea celulelor din organism, la
vindecarea rănilor, creşterea rezistenţei la infecţie;
- vitamina K are acţiune antihemoragică;
- vitamina C care asigură funcţionarea normală a vaselor sanguine;
În general trebuie evitate eforturile profesionale şi poziţia ortostatică
prelungită.

5.2. Tratamentul profilactic

43
 Fig. I.16. Orteză pentru genunchi

1. Constă în evitarea eforturilor mari şi bruşte, mai ales la sportivii de

performanţă, la vârstnici (care au un grad avansat de degenerare a
elementelor articulare), la copii.
Unele afecţiuni ale genunchiului, cum ar fi cele apărute din cauza unui
accident, nu pot fi prevăzute sau prevenite. Totuşi, pot fi prevenite multe probleme
de la acest nivel urmând aceste sugesti:
- înaintea efectuării de exerciţii sau a participării la diferite activităţi sportive,
se efectuează o încălzire prin mers pe bicicletă, apoi exerciţii de încălzire
musculară; încălzirea musculaturii din partea anterioară a coapsei (muşchiul
cvadriceps) şi din partea posterioară a copsei, reduce tensiunea din tendoane şi
scade presiunea din genunchi din timpul activităţii.
- fortificarea musculaturii picioarelor prin exerciţii specifice (de exemplu,
urcatul scărilor, mersul pe bicicletă); exerciţiile supravegheate, cu greutăţi, sunt un
alt mod de fortificare al musculaturii de care beneficiază şi genunchiul.
- se evită schimbări bruşte în intensitatea exerciţiului; forţa şi durata
exerciţiilor se cresc progresiv.
- se va purta încălţăminte lejeră, care să menţină echilibrul şi aliniamentul
picioarelor în timpul mersului său alergării.
Problemele de la genunchi pot să apară din cauza unui picior plat sau a unui
picior aflat în pronaţie. Aceste probleme pot fi minimalizate prin purtarea unor
tipuri speciale de încălţăminte cu talonete. Se va menţine o greutate adecvată pentru
a reduce stresul de la nivelul genunchiului. Obezitatea creşte riscul de dezvoltare
al afecţiunilor degenerative cum ar fi osteoartrita.

44
 5.3.Tratament medicamentos

Medicaţie antalgică şi antiinflamatoare este administrată când durerea are

intensităţi mai mari: infiltraţii cu xilină cu/sau fără hidrocortizon (decât în cazul
unor forme dureroase limitate, mai ales la inserţia tendoanelor la burse sau muşchi).
Infiltraţia intraarticulară se aplică doar în procesele articulare inflamatorii.
În inflamaţia articulară repausul şi postura articulară relaxată e prima
atitudine a recuperatorului în faţa unei articulaţii inflamate, cu sau fără lichid
articular.
Crioterapia determină o hiperemie activă (după o primă şi scurtă fază de
vasoconstricţie), scade viteza de conducere pe nerv, scade activarea receptorilor
cutanaţi (efect antalgic) scade spasmul muscular.
Alte proceduri cu rol antalgic şi antiinflamator sunt: parafina, ultrasunetele şi
undele scurte.

5.4. Tratament ortopedico – chirurgical

Tratamentul ortopedic foloseşte metode care vizează reducerea deformaţiilor

sau a fracturilor prin manevre externe şi menţinerea reducerii cu mijloace exterioare
a segmentului afectat.
Mobilizarea ortopedică se realizează cu ajutorul aparatului gipsat a tracţiunii
continue. Imobilizarea gipsată se aplică atât la fracturi cât şi în cazul unor afecţiuni
care necesită punerea în repaus a unui segment. În situaţii postoperatorii se poate
folosi aparatul gipsat şi pentru corectarea şi menţinerea corecţiei unor deformări
congenitale sau dobândite. În cazul eşuării tratamentului ortopedic, se indică
tratamentul chirurgical.
Tratamentul ortopedic prin imobilizare în aparat gipsat pe o perioadă de 3-4
săptămâni este recomandat în fracturile de rotulă, fractură supra şi intercondiliană şi
fractură de platou tibial. În fracturile cu deplasare se recomandă însă tratamentul
chirurgical. Mersul cu sprijin va începe după circa două luni.
Chirurgia ortopedică s-a extins treptat depăşind în prezent, indicaţiile clasice
din cadrul traumatologiei.
Intervenţiile chirurgicale ortopedice se pot clasifica astfel:
- Operaţii care se adresează elementelor angrenate ale artrozei şi care au un
scop simptomatic paleativ;
- Operaţii care înlocuiesc articulaţia – artroplastia totală;
Genunchiul poate fi operat pentru repararea unor leziuni traumatice ca:
a) Rupturi de menisc (foarte des întâlnite);
b) Leziuni ale genunchiului lax, post-traumatic;
c) fractură supra şi intercondiliană;
d) Fractură de platou tibial;
e) Luxaţii ale genunchiului.
45
 Pentru restabilirea mişcărilor ale genunchiului se poate efectua o artroplastie a
genunchiului, operaţie ce constă în înlocuirea pe cale chirurgicală a unei articulaţii cu
o proteză metalică. Artroplastia este o operaţie complicată, mai ales prin posibilităţi
multiple de infecţii, embolii gazoase, flebite, înfundarea platourilor tibiale, paralizii
ale sciaticului popliteu extern.
Artroplastia se prezintă sub două forme: proteză parţială sau totală .
Protezele prezintă şi mari beneficii, că refacerea funcţiei membrului inferior
prin reducerea durerii şi recâştigarea mobilităţii, cel puţin parţial şi a capacităţii de
mers.
Ruptura de menisc are indicaţie operatorie majoră, deoarece instalarea
procesului degenerativ al genunchiului este accelerată. Meniscectomia este o operaţie
intra-articulară prin care se realizează curăţirea genunchiului de o serie de elemente
anatomice, inclusiv în îndepărtarea meniscului rupt. Meniscul rupt poate fi îndepărtat
în întregime sau numai fragmente rupte, în locul rămas liber formându-se un nou
menisc din ţesut fibros. După operaţie, genunchiul este strâns într-un pansament
compresiv pentru a împiedica hemartroza şi este imobilizat pe atelă.
Reeducarea începe a doua zi după operaţie când piciorul se află pe aţele. La început
se execută contracţii izometrice pentru cvadriceps aflat în exces. Contracţiile
cvadricepsului se vor repeta de 5-6 ori la fiecare oră, până când muşchiul devine
suficient de puternic. În acest moment se fac ridicări ale membrului inferior cu atelă
cu tot. Dacă tratamentul a fost bine efectuat, după 10-15 zile se obţine o musculatură
bună şi se poate trece la mers. Unii autori recomandă începerea mersului după 48 ore
de la operaţie, menţinând atela.
În exerciţiile de mers se va urmări:
- că piciorul să fie întins din genunchi, în faza de sprijin anterior;
- să se corecteze tendinţa de legănare laterală provocată de teama de a călca
pe piciorul operat;
- să se corecteze înclinarea trunchiului ţinând braţul din partea piciorului
operat în sus pe lângă cap;
După 30 zile de la operaţie, mersul trebuie să fie corectat, întârzierile fiind de
multe ori provocate de grabă de a merge cu un picior insuficient pregătit şi dureros.

5.5. Tratamentul prin hidro – termoterapie (tehnică şi efecte)

5.5.1. Hidroterapie

Se înţelege prin hidroterapie aplicarea în scop profilactic şi curativ a unui

număr variat de proceduri, care au la bază apa la diferite temperaturi şi sub diferite
stări de agregaţie, ca şi unele tehnici strâns legate de aceasta.
-Duşul cu aburi

46
 Duşul cu aburi constă în proiectarea vaporilor supraîncălziţi asupra unor
regiuni limitate. Tehnicianul trebuie să fie atent că nu cumva să stropească bolnavul
cu picături de apă fierbinte provenite din condensarea vaporilor pe furtun şi pe
porţiunea metalică a duşului. Este nevoie că instalaţia pentru duşul cu aburi să fie
prevăzută cu dispozitive de separare a apei de condensare şi cu supraîncălzitoare
pentru aburi. Înainte de a aplica jetul de vapori asupra bolnavului, tehnicianul şi-l
proiectează pe palmă pentru a se asigura de lipsa picăturilor de apă fierbinte.
Durata duşului cu aburi este de 3-6 minute şi se poate să fie dat ca procedura
de sine stătătoare, poate să preceadă o baie generală sau se poate asocia cu masaj.
La sfârşit se aplică o procedură de răcire-spălare sau duş de 18-200 .
Modul de acţiune: duşul cu aburi are o acţiune puternică asupra circulaţiei,
provocând hieremie şi resorbţie locală.
-Duşul-masaj
Acesta constă în aplicarea mai multor duşuri rozetă la temperatura de 38-40 0
,concomitent aplicându-se şi masajul, conform tehnicii obişnuite. Pentru aplicarea
lui există instalaţii speciale cu 4-6 duşuri verticale, în rozetă, situate unul lângă
altul, care se pun simultan sau separat un funcţie. În lipsa unei instalaţii speciale, se
poate efectua şi cu un duş mobil, la capătul căruia se aplică o rozetă. Durata
masajului este de 8-15 minute.
Bolnavul este culcat dezbrăcat complet pe un pat special de lemn. Se deschid
duşurile şi în timp ce apa curge pe corp, tehnicianul execută masajul conform
tehnicii cunoscute.
Modul de acţiune: duşul-masaj provoacă o hiperemie importantă, mai ales în
regiunea tratată; are un important efect resorbant şi tonifiant.
-Baia kinetoterapeutică
Este baie caldă, la care se asociază mişcări în toate articulaţiile bolnavului. Se
efectuează într-o cadă mai mare ca cele obişnuite, care se umple ¾ cu apă la
temperatura de 36-370 C şi mai rar 380 .
Bolnavul este invitat să se urce în cadă şi, timp de 5minute, este lăsat liniştit.
După aceasta, tehnicianul execută (sub apă) la toate articulaţiile, toate mişcările
posibile. Tehnicianul stă la dreapta bolnavului.
Toate aceste mişcări se execută într-o perioadă de timp de 5minute. După
aceea bolnavul stă în repaus, după care este invitat să repete singur mişcările
imprimate de tehnician.
Durata băii este de 20-30 minute, după care bolnavul este şters şi lăsat să se
odihnească.
Mobilizarea în apă este mai puţin dureroasă din cauza relaxării musculare
care se produce sub influenţa apei calde şi pierderii greutăţii corpului conform legii
lui Arhimede.
-Baia cu masaj
Într-o baie umplută aproximativ 3/4 cu apă la temperatura de 36-39 0 C se
execută masajul asupra regiunii indicate, prin tehnica cunoscută.
47
 Aceasta şi baia kinetoterapeutică este indicată în redorile articulare cu
tendinţe la anchiloză.

5.5.2. Termoterapie

a) Compresele cu aburi

Avem nevoie de: două bucăţi de flanelă, o bucată de pânză simplă sau un
prosop, o pânză impermeabilă, o găleată cu apă, la temperatura de 60-70°.
Se plasează pe regiunea interesată o flanelă uscată peste care se aplică o
bucată de pânză sau prosopul înmuiat în apă fierbinte şi bine stors, iar peste aceasta
se aplică cealaltă flanelă. Totul se acoperă cu bluză impermeabilă sau se aplică un
termofor.
Durata totală a procedurii este de minim 20 de minute şi de maximum 60 de
minute.
Modul de acţiune: resorbtiv, analgezic, antispastic.
b) Împachetarea cu parafină

Se ia o cantitate potrivită (aproximativ 150-200 g) şi se topeşte într-un vas la

temperatura de 65-70°; în aşa fel ca să mai rămână câteva bucăţi netopite, în scopul
evitării supraîncălzirii. Cu ajutorul unei pensule late de 8cm. se pensulează
regiunea. Grosimea stratului este de 0,5-1cm. Peste stratul de parafină se aplică
bucăţi de vată sau flanelă şi apoi se acoperă regiunea cu pătura.
Durata împachetării este de 20-60 minute. Înlăturarea parafinei se face cu
uşurinţă din cauza transpiraţiei care are loc sub stratul de parafină. Procedura se
termină cu o spălare la temperatura de 20-22°.
Modul de acţiune: are o acţiune locală şi provoacă o încălzire profundă şi
uniformă a ţesuturilor. Suprafaţa pielii se încălzeşte până la 38-40°. La locul de
aplicare se produce o hiperemie puternică şi transpiraţie abundentă.

c) Ungerile cu nămol

Bolnavul complet dezbrăcat stă câteva minute la soare până i se încălzeşte

pielea, apoi se unge cu nămol proaspăt complet sau parţial. Se expune din nou timp
de 20-60 minute, până când începe nămolul să se usuce. În acest interval de timp va
purta o compresă rece la frunte iar capul îi va fi apărat de soare cu o pălărie sau
umbrelă.
După această scurtă baie în lac sau în mare, se va şterge, se va îmbrăca şi se va
odihni la umbra sau într-o cameră, aproximativ o oră.
Modul de acţiune: ungerile cu nămol îşi bazează acţiunea pe elementul termic
alternant, rece la început, apoi cald, datorită încălzirii nămolului la soare şi din nou

48
rece, datorită băii din lac şi reacţiei vasculare la aceasta; al doilea element este
reprezentat de acţiunea specifică a substanţelor resorbite în organism.

1.6. Tratamentul prin electroterapie (tehnică, efect)

Electroterapia este acea parte a fizioterapiei, care studiază utilizarea acţiunii

diverselor forme ale energiei electrice asupra organismului, cu scop curativ sau
profilactic.

6.1. Curenţii de joasă frecventă

a) Curenţii diadinamici

Curenţii diadinamici utilizând aplicaţia transversală a electrozilor (articulaţia

între cei doi poli) preferând formulă:
a) difazat fix, care rezultă din suprapunerea a doi curenţi monofazaţi cu un
decalaj de ½ perioadă. Vârfurile impulsurilor sunt asemănătoare, însă
rămânând la un anumit nivel, de unde rezultă o curbă asemănătoare cu cea a
unui curent continuu peste care se suprapun 100 de impulsuri, de forma ½
sinusoidală.
b) perioada scurtă, în care, la intervale regulate de 1 secunde, se alternează
brusc monofazatul fix de 50 de impulsuri pe secundă, cu difazatul fix de 100
impulsuri pe secundă. Durata este de un minut.
c) perioadă lungă este o formă specială de suprapunere a doi curenţi de 50
impulsuri. Alternanţa dintre monofazat şi difazat, în cazul perioadei lungi, se
face între 3 şi 10 secunde. Durata este de 2minute.
Apoi se face inversarea polilor cu repetarea formulei. Se fac 1-3 aplicaţii pe zi.

b) Curenţii Trabert

Sunt curenţi cu impulsuri de frecvenţă 140 Hz, impuls 2 ms, pauză 5 ms, la
care tot catodul este electrodul activ antalgic. Durata tratamentului este de 15-20
minute, cu creştere treptată a intensităţii. Se repetă de 1-2 ori pe zi.
Atât curentul diadinamic, cât şi curentul Trabert determină o puternică
senzaţie, cu aspect vibrator, o excitaţie a mecanoreceptorilor ţesuturilor de sub
electrozi. Efectele antalgice se explică tocmai prin această senzaţie.

c) Curentul galvanic

Prin acţiunea hiperemianta pe care o are este utilizat în fenomenele

inflamatorii articulare. Acest efect vasodilatator nu este dependent de nici unul din
49
cei doi poli, fiind prezent şi la catod şi la anod. Se utilizează intensităţi mici, la
pragul de sensibilitate. Asocierea unor substanţe cu efect antiinflamator, sub forma
ionoforezei, este obişnuită, dar fără a se putea face vreo apreciere asupra substanţei
şi mai ales a cantităţii acesteia.
La anod, se aşează soluţia de clorura de calciu, sulfat de magneziu; de
hidrocortizon etc.; la catod, salicilatul de sodiu; la ambii poli Fenilbutazonă. Se
utilizează durate mari, 20-30 minute pentru o şedinţă.

6.2. Curenţii de frecvenţă medie

Efectul analgezic al curenţilor de medie frecvenţă se obţine utilizând mai

ales frecvenţele de 10000 Hz şi forma modulată de scurtă perioadă la 200 modulaţii
pe secundă, pe care eventual le reduce pe parcursul şedinţei.
Ca formă particulară de aplicare a curenţilor de frecvenţă medie este
interferenţa în profunzimea ţesuturilor a doi curenţi sinusoidali de medie frecvenţă
care realizează prin interferenţă un curent de joasă frecvenţă. Se înconjoară
articulaţia cu patru electrozi ai aparatului utilizându-se în general, ca formulă
antalgică: manual 100/ps –5 minute, spectru 0-100/ps –10minute, manual 100/ps –5
minute.
Utilizarea curenţilor de medie frecvenţă ca procedura antalgică apare mai
ales în cazurile în care pielea prezintă o sensibilitate deosebită nu ar suporta
aplicarea curenţilor de joasă frecvenţă.

6.3. Curenţii de înaltă frecvenţă

Curenţii de înaltă frecvenţă sunt curenţi alternativi, a căror frecvenţă este în

medie mai mare de 500000 oscilaţii pe secundă, a căror limită inferioară este de
100000 Hz, iar limita superioară de 300000000 Hz.

Se utilizează în practică:

a) Undele scurte

Cu electrozi de sticlă sau flexibili, cu doi electrozi sau cu un electrod

(monod), dozând după dorinţă intensitatea efectului caloric, de la senzaţia de
căldură puternică (doza IV) la subsenzaţia termică (doza I sau dozele reci), în
funcţie de starea locală articulară. Cu cât procesul inflamator articular este mai
intens, cu atât doza de ultrascurte va fi mai redusă (dozele I-II). Durata
tratamentului este variabilă pânăla 15-20 minute.

b) Undele decimetrice şi microundele

50
 Sunt emise de un dipol sub forma unui fascicul de unde electromagnetice (ca
la radar) direcţionat spre zona de tratat. Sunt metode radiante cu care putem încălzi
ţesuturile pe profunzimi variabile în funcţie de tipul emiţătorului, de distanţa
acestuia de tegument, de dozaj, de durata tratamentului.

c) Ultrasunetul

Aplicarea indirectă a curentului de înaltă frecvenţă prin transformarea

acestuia în oscilaţii mecanice prin vibraţiile unui cristal piezoelectric. Ultrasunetul
determină efect caloric dar şi o excitaţie vibratorie, care acţionează asupra
proprioreceptorilor şi curenţii de joasă frecvenţă. Utilizăm dozaje reduse (0,4-
0,8W/cm pătraţi), în funcţie de zona tratată, asociind şi efectul de sonoforeză
(unguent cu Hidrocortizon şi eventual şi alte antiinflamatorii). Durata este între 3-
10 minute.

6.4. Radiaţia infraroşie

În afară de lumina solară, care este deosebit de bogată în radiaţii infraroşii şi

care este utilizată în terapeutică sub forma aşa –numitei helioterapii.
Aplicaţiile de radiaţii infraroşii în terapeutică se pot face în două moduri: în
spaţiul închis, sub forma aşa-numitelor băi de lumină, proceduri intense
termoterapice sau în spaţiu deschis, în aer liber, sub forma aşa-numitelor aplicaţii
de solux.
În băile de lumină se realizează o încălzire a aerului până la temperaturi
ridicate (60-70-80°).
În funcţie de scopul urmărit, bolnavul va sta în baia de lumină între 5-20
minute. După expirarea timpului prescris se aplică bolnavului o procedură de răcire
parţială.
Efectul radiaţiilor infraroşii :
Radiaţiile infraroşii au acţiune calorică. Ele acţionează asupra circulaţiei din
derm provocând o vasodilataţie subcapilară, intensificarea schimburilor dintre
celulele de creştere a fenomenelor osmotice şi creşterea debitului sangvin.

1.7. Tratamentul prin masaj

Prin noţiunea de masaj se înţelege o serie de manipulaţii manuale variate,

aplicate la suprafaţa organismului în scop terapeutic sau igienic.
Este important ca, înainte de a începe masajul, să se controleze starea
tegumentului bolnavului urmărindu-se în special , eventualele infecţii ale pielii care
contraindică masajul, precum şi eventualele echimoze.

51
 Durata unei şedinţe variază între 5-10 minute, iar frecvenţa este de obicei de
o şedinţă pe zi. Durata tratamentului poate fi între 2 şi 4-6 săptămâni, uneori chiar
mai mare, ca în afecţiunile ortopedice.

7.1. Efectele fiziologice ale masajului

- acţiune sedativă asupra durerilor de ţip: musculare sau articulare;

- acţiune hiperemiantă locală, de îmbunătăţire a circulaţiei locale care se
manifestă prin înroşirea tegumentului şi încălzire;
- înlăturarea lichidelor de stază;
- stimularea funcţiilor aparatului circulator şi respirator;
- efecte favorabile asupra stării generale a bolnavului, cu îmbunătăţirea
somnului, îndepărtarea oboselii musculare;
- creşterea metabolismului;
- cel mai important mecanism de acţiune este cel reflex.

7.2. Tehnica masajului

Masajul genunchiului operat se execută prin cumularea unei serii de manevre

ce se adresează la început musculaturii coapsei şi gambei urmând încălzirea zonei
prin creşterea circulaţiei sanguine locale.
Uneori este necesar să se insiste asupra acestor regiuni datorită procesului de
hipotrofie musculară ce poate apărea în timpul imobilizării post operator. Asupra
acestor regiuni ce se aplică manevrele de netezire şi frământare, care au rol
tonifiant major, contribuind la recuperare. După aceea se trece la masajul propriu-
zis al articulaţiei genunchiului. Maseurul se va orienta asupra capsulei ligamentare
care uneşte cele trei oase: femurul, tibia şi rotulă.
Se începe cu manevrele de introducere ţinând genunchiul bolnav în flexie şi
netezind de la articulaţia genunchiului în sus spre muşchiul cvadriceps care în
afecţiunile articulare ale genunchiului prezintă aproape întotdeauna o atrofie
pronunţată. În continuare se trece la fricţiune în sus, în jos, lateral sau circular. Se
procedează în felul următor: se aplică policele pe ambele margini ale sacului
capsularm cuprinzând cu celelalte degete fosa poplitee, întorcându-se pe acelaşi
drum, până la tuberozitatea tibiei. În partea inferioară se execută fricţiunea mai
mult în sens orizontal.
Masajul părţii posterioare se face cu genunchiul flectat pentru a pătrunde cu
degetul mediu şi index lângă tendoanele muşchilor flexări în profunzime şi
frecţionând orizontal, vertical şi circular. Masajul se începe cu netezirea, după care
urmează Kinetoterapia.

52
 7.3. Terapia ocupaţională

Urmăreşte prelungirea exerciţiilor de kinetoterapie pentru mobilizare

articulară şi/sau tonifierea musculară, utilizând o serie de activităţi complexe
distractive sau capacitează atenţia şi răbdarea pacientului pentru o perioadă mai
lungă de timp. În general, aceste activităţi se execută cu mâinile, dar forţa motrică
este realizată de membrele inferioare prin diverse tipuri de mobilizare:
- pedalaj de bicicletă;
- alunecarea piciorului într-un jgheab rotund;
- mişcare laterală (abducţie-adducţie);
- mers pe plan ascendent;
- mers pe bandă sau pe scară rulantă.

1.8. Tratamentul balneologic (ape minerale, nămoluri)

Întrucât sechelele posttraumatice ale genunchiului includ de regulă deficite

funcţionale determinate de leziuni produse la nivelul structurii osteoarticulare,
periarticulare şi musculare cărora li se adaugă efectele negative de mobilizare în
faza ortopedică, chirurgicală în afecţiunile posttraumatice.
Obiectivele şi conţinutul curelor balneo-climaterice vor fi în totalitate de
recuperare imediată, ele având rolul de refacere a funcţiei diminuate din cauza
traumatismelor.
Sunt indicate următoarele staţiuni: Amară, Bazna, Eforie Nord, Mangalia şi
Techirghiol.
Sechelele post-traumatice ale membrelor interesează structuri foarte variate
( oase, muşchi, articulaţii) şi dau complicaţii vasculotrofice şi psihice. Recuperarea
acestor sechele prin metodologia complexă fizico-balneară are o importanţă şi o
eficienţă cu totul deosebită. Recuperarea bolnavilor în staţiuni balneoclimaterice se
face în etapa a II-a, căreia îi succede etapa de recuperare şi care are loc în servicii
de traumatologie în secţiile de ortopedie sau în secţiile de recuperare spitaliceşti.
Nu se vor trata în staţiuni fracturile şi luxaţiile medulare şi nici fracturile cu focare
de osteomielită.
Contraindicaţii pentru recuperarea la staţiuni au şi pseudoartrozele, artritele
septice post-traumatice, precum şi leziunile de nervi periferici cu secţiunea
nesaturată.
Cele mai bune rezultate se obţin în sechele după traumatisme şi operaţii de
membre, după ce s-a terminat perioada de imobilizare şi după ce s-a cicatrizat
plaga.

53
 Capitolul II

ELEMENTE CONSTITUTIVE ALE CERCETĂRII

II.1. Motivarea alegerii temei

Ruptura de menisc este o afecţiune frecventă în sportul de performanţă şi de

aceea am ales această temă datorită rolului important pe care îl are meniscul atât în
ortostatism cât şi în locomoţie.
Fiind fost handbalist de performanţă timp de 10 ani ştiu ce rol important are
o ruptură de menisc a unui sportiv dintr-o echipă deoarece are de suferit echipa şi
nu numai de pe urmele acestuia dacă sportivul are un rol foarte important în
alcătuirea echipei de început al meciului.
În această lucrare am încercat găsirea unor modalităţi de aplicare precoce şi
sistematică a mijloacelor şi procedurilor kinetoterapeutice prin care să se
restabilească pe deplin capacităţile funcţional diminuate sau pierdute în urma
rupturii de menisc.
Apare deci necesitatea tratării acestei afecţiuni printr-o acţiune concertată,
ortopedică, chirurgicală, fizioterapeutică care să realizeze o recuperare locală
pentru a preveni apariţia recidivelor şi a tulburărilor de statică.

II.2. Ipoteza cercetării

Deoarece afecţiunea rupturii de menisc are rol important, ca atare pentru

cercetarea desfăşurată s-au stabilit următoarele ipoteze:

a) În urma elaborării şi aplicării unei scheme corecte de tratament

kinetoterapeutic se va ameliora simptomatologia clinică;
b) După realizarea şi aplicarea unui tratament kinetoterapeutic corect şi bine
dozat, va creşte amplitudinea de mişcare;
c) În urma tratamentului kinetoterapeutic aplicat subiectul se va integra în
viaţa sportivă mult mai precoce.

II.3. Scopul şi obiectivele cercetării

Scopul acestei lucrări a fost de a verifica ipotezele formulate pe baza

rezultatelor obţinute de a contribui la îmbunătăţirea procesului recuperator în sensul
reducerii timpului de recuperare şi creşterea eficienţei sale.

54
 Având în vedere incidenţa crescută a rupturii de menisc, am considerat că
este necesar a găsi o modalitate de a trata această afecţiune, utilizând alte mijloace
care să nu dăuneze cu nimic organismului, spre deosebire de tratamentul
medicamentos.
Din necesitatea de a asigura suportul necesar verificării măsurii în care
ipotezele formulate se confirmă sau se infirmă, s-au stabilit următoarele obiective a
căror îndeplinire a fost urmărită eşalonat pe toată perioada experimentului:
· consultarea literaturii de specialitate pentru a stabili gradul de
actualitate a temei şi nivelul la care se află cercetările din domeniu;
· stabilirea ipotezelor cercetării precum şi modalităţile prin care vor fi
verificate;
· studierea fundamentării teoretice a kinetoterapiei şi a cercetărilor
desfăşurate în aceste direcţii în scopul stabilirii efectelor acestora în
tratamentul rupturii de menisc;
· selecţia cazului;
· stabilirea şi adaptarea unor metode de evaluare şi explorare adecvate;
· redactarea unei lucrări care să cuprindă desfăşurarea şi rezultatele
finale ale cercetări în scopul popularizării acestora pentru toţi
specialiştii în domeniu;
· analiza rezultatelor obţinute în urma aplicării tratamentului de
kinetoterapie.

II.4. Organizarea cercetării

II.4.1. Locul de desfăşurare şi condiţiile de bază materială

În cadrul cercetării am prezentat studiul cazului de ruptură de menisc

operată, care a efectuat tratament recuperator sub urmărirea personală şi a
profesorului de specialitate din cadrul laboratorului de kinetoterapiei al „Facultăţii
de Educţie-Fizică şi Sport”
Condiţiile de bază materială de care dispune „Faculatatea de Educţie-Fizică
şi Sport” din Suceava unde s-a efectuat activitatea de recuperare sunt următoarele:
· cabinetului de kinetoterapie;
· cabinetului de masaj.
Sala de kinetoterapie este dotată cu aparate de gimnastică care mi-au fost de
un mare folos:
- bare paralele cu podium variabil pentru mers;
- dispozitiv pentru flexia şi extensia genunchiului;
- dispozitiv cu contra-greutate pentru flexia genunchiului;
- dispozitiv cu resort pentru flexia genunchiului;

55
 - dispozitiv cu contra-greutate pentru extensia genunchiului;
- stabiloscop;
- bănci de gimnastică;
- benzi elastice;
- scaunul poli-kinetic;
- podium înclinat;
- spaliere;
- scripeţi;
- suluri de corecţie;
- saci de nisip;
Pentru bună desfăşurare a activităţii de kinetoterapie am urmărit şi modul de
respectare a regulilor de igienă de care am fost foarte mulţumit.

II.4.2. Durata şi etapele experimentului

Durata acestui experiment a fost de trei luni (14 săptămâni) în perioada

noiembrie 2008 – februarie 2009 în cadrul cabinetului de kinetoterapie al
„Facultăţii de Educţie-Fizică şi Sport”

Etapele experimentului au fost următoarele:

În prima etapă – am studiat bibliografia existentă legată de tema propusă şi

modul de rezolvare al cazurilor, am discutat pentru aceasta cu specialiştii implicaţi
în echipa interdisciplinară de recuperare (ortopezi, chirurgi, kinetoterapeuţi) asupra
metodelor şi mijloacelor aplicate şi rezultatelor lor, care mi-au oferit informaţii
pentru alcătuirea programului de kinetoterapie.

În etapa a doua – am găsit subiectul şi mi-am alcătuit studiul. Tot în această

etapă am pregătit locul de desfăşurare a experimentului, materialele şi
instrumentele necesare explorării şi evaluării; apoi am trecut la alcătuirea fişei
personale cu datele necesare pentru fixarea diagnosticului clinico-funcţional.

În etapa a treia – s-au aplicat metode şi tehnici de kinetoterapie în scopul

observării evoluţiei pacienţilor în cadrul parametrilor investigaţi pentru a face o
comparaţie între testările iniţiale şi cele finale, în vederea verifcării eficienţei
mijloacelor aplicate.

În etapa a patra – am avut în vedere aprecierea evoluţiei dinamice generale

a subiectului şi am efectuat prelucrarea rezultatelor prin prezentarea grafică după
care am efectuat interpretarea şi redactarea lucrării

56
 II.4.3. Eşantionul de subiecţi cuprinşi în cercetare

Subiectul cu care am lucrat la realizarea acestui proiect este un rugbyst de

performanţă de la echipa “CSM Bucovina Suceava”. Este un jucător de bază al
acestei echipe şi de aceea obiectivul meu principal a fost de al recupera cât mai
repede posibil şi cât mai bine pentru a putea reintra în echipa de bază.

N Nume, Sex Vârsta Profesia Diagnostic Data Data

r. Prenume clinic intrării în ieşirii
C evidenţă din
rt evidenţă
.
1 OC M 23 Rugbyst Ruptură 19-11- 28-02-
de de menisc 2008 2009
performa
nţă

Tabelul II.1. Eşantionul de subiecţi cuprinşi în cercetare

II.5. Metode de cercetare folosite

În vederea desfăşurării cercetării, a acumulării datelor, prelucrării subiectului

şi interpretării rezultatelor care au condus la formularea unor concluzii finale, am
folosit metode ca:
· metoda documentării teoretice;
· metoda anchetei;
· metoda observaţiei;
· metoda interviului sau convorbirea directă;
· metoda experimentală;
· metode moderne de înregistrare;
· metoda interpretării datelor şi reprezentarea grafică;
· metoda măsurării.

II.5.1. Metoda documentării teoretice

Documentarea teoretică presupune căutarea resurselor bibliografice în care

este tratată problema cercetată, consemnarea şi selectarea lor, urmate de prelucrarea
şi interpretarea rezultatelor obţinute.

57
 Din studierea surselor bibliografice, m-am informat despre efectele
exerciţiilor fizice asupra organismului, a modalităţilor de aplicare a acestora în scop
terapeutic şi recuperator precum şi a diferitelor caracteristici prezentate de ruptură
meniscului.

II.5.2. Metoda anchetei

Metoda anchetei s-a desfăşurat pe baza consultării fişei medicale, foaia de

observaţie, foaia de tratament, bilet de externare a pacientului şi a discuţiilor
purtate cu personalul medical.
Face parte din metodele de cercetare ale kinetoterapiei, ocupând un loc
important în obţinerea informaţiilor necesare.
Ca metodă de lucru, ancheta a avut un rol deosebit în cunoaşterea
pacientului. Am obţinut informaţii privind istoricul bolii, modul de apariţie şi cum
se manifestă afecţiunea şi despre antecedentele heredo-colaterale şi personale cu
detaliile lor specifice.

II.5.3. Metoda observaţiei

Metoda observaţiei a constituit una dintre metodele principale de investigaţie

directe a realităţii, a reprezentat punctul de plecare în obţinerea materialelor faptice,
concrete, care au constituit apoi baza analizei.
În mod uzual, observaţia se efectuează vizual, dar sunt cazuri, cum ar fi
investigaţiile somatoscopice şi funcţionale, în care la procesul observaţiei iau parte
ţi alţi analizatori: tactil şi auditiv.

II.5.4. Metoda de măsurare

Metoda măsurării a urmărit obţinerea unor date exacte prin aplicarea

diferitelor teste funcţionale care reprezintă modalitatea de apreciere calitativă şi
cantitativă de ,,mişcare” a sistemului articular, concomitent cu aceasta făcând şi
alte aprecieri asupra articulaţiei respective (mişcări anormale, temperatură, coloraţii
etc.).

II.5.5. Metoda înregistrării, prelucrării statistico – matematică şi

reprezentarea grafică a datelor

Concomitent cu cercetarea propriu-zisă, s-a efectuat şi înregistrarea

fenomenelor studiate şi consemnarea rezultatelor obţinute.

58
 După încheierea cercetării propriu-zise, a urmat etapa de prelucrare a datelor:
adunarea materialului, verificarea cantitativă şi calitativă, cuprinderea lui în tabele
centralizatoare, care reprezintă cea mai exactă formă de prezentare a informaţiilor
obţinute prin observaţie şi experiment.
Reprezentarea grafică a materialului obţinut din cercetare, a constituit o
metodă deosebit de utilă, nu numai pentru o înţelegere sugestivă a datelor obţinute
dar şi ca mijloc de studiu care uşurează într-o mare măsură, analiza şi sinteză
rezultatelor.

II.6. Organizarea şi desfăşurarea experimentului propriu-zis

II.6.1. Principiile şi obiectivele tratamentului kinetoterapeutic

Obiectivele tratamentului sunt:

a) reducerea durerii, care este factorul determinant în cadrul recuperării
deoarece gonalgia îngreunează sau face imposibilă aplicarea programului
recuperator;
b) obţinerea stabilităţii, care este de fapt principala funcţie a genunchiului;
c) obţinerea mobilităţii;
d) coordonarea mişcării membrului inferior.
Remobilizarea articulară reprezintă obiectivul principal al recuperării sechelelor
articulare posttraumatice şi postoperatorii. Mobilitatea articulară se realizează prin
mişcări pasive şi active. Rolul principal al mobilizării articulare este acela de a
dezvolta abilitatea mişcărilor. Stabilitatea articulară se obţine prin tonificarea
musculaturii. Pentru tonifierea musculaturii se execută exerciţii izometrice, mişcării
de rezistentă şi se aplică diverse metode ortopedice.
Stabilitatea articulară înseamnă de fapt:
- o articulaţie indolară;
- o articulaţie fixată pe o musculatură puternică;
- o articulaţie protejată de mobilitatea anormală prin capsule şi ligamente
interne.
Prin programul de recuperare a genunchiului operat, se urmăresc patru obiective
esenţiale:
a) Indoloritatea;
b) Stabilitatea;
c) Mobilitatea
d) Coordonarea;
a) Indoloritatea se obţine prin:
- administrarea unei medicaţii antiinflamatorii şi antialgice generale;
- crioterapia sau termoterapia ( după caz);
- electroterapia;
- roentgenterapia;

59
 - repaus articular;
- intervenţii chirurgicale.
b) Stabilitatea genunchiului are două aspecte:
- stabilitate pasivă – stabilitate ortostatică;
- stabilitate activă – stabilitate în mers;
Stabilitatea pasivă, mai ales în cazul genunchiului operat fără succes, poate fi
obţinută cel puţin parţial prin:
- tonifierea musculaturii stabilizatoare a genunchiului;
- creşterea rezistenţei ligamentare;
- evitarea cauzelor care afectează genunchiul ca: obezitatea, ortostatism şi
mers prelungit, mers pe teren accidentat, flexie puternică, flexie –
extensie liberă, în momentul trecerii de la o poziţie de repaus la
ortostatism, etc.
- aplicarea unor orteze care să preia stabilitatea laterală sau posterioară a
genunchiului
Stabilitatea activă se realizează prin tonifierea muşchilor interesaţi, respectiv:
- muşchiul cvadriceps, care slăbeşte semnificativ chiar după o imobilizare
de 48 de ore. Pentru tonifierea cvadricepsului se execută contracţii
izometrice şi exerciţii cu contrarezistentă:
- muşchiul tensor faşcia lată se tonifică prin flexii şi extensii ale şoldului,
din decubit lateral.
c) Mobilitatea genunchiului operat, este limitată. Pentru redarea mobilităţii
genunchiului operat se urmăreşte reducerea flexum-lui şi creşterea
amplitudinii flexiei. În timpul imobilizării genunchiului după operaţie, se pot
face mobilizării pasive constând dintr-un complex de procedee terapeutice,
care se schimbă alternativ, ca:
- tracţiuni continue sau extensii continue, utilizate pentru corectarea unei
poziţii vicioase articulare asociate cu căldură pentru a uşura durerea
rebelă articulară pentru scăderea presiunii interarticulară;
- tracţiunii discontinue, care se aplică în timpul nopţii sau în perioada de
repaus;
- mobilizare pasivă asistată, care se execută în relaxare parţială sau totală
de care kinetoterapeut în toate sensurile, cu mişcări ample articulare;
- mobilizării autopasive, care sunt o combinaţie de exerciţii pasive foarte
des utilizate, deoarece pacientul are posibilitatea să le repete de mai multe
ori pe zi;
- mobilizarea activă executată de pacient, care constituie baza
kinetoterapiei recuperatorii pentru redorile articulare post-traumatice.
Mobilizarea activă se face în scopul creşterii treptate a amplitudinii, mişcării
în toate planurile de mobilitate a articulaţiei. Se execută mişcări ritmice de flexie –
extensie ale piciorului şi exerciţii gestice uzuale pentru readucerea funcţională a
genunchiului. Se mai execută mecanoterapie şi scripetoterapia.
60
 Recuperarea integrală a bolnavilor operaţi de menisc se bazează pe un
program recuperator bine condus. Postoperator, genunchiul este menţinut în
extensie 10 zile cu o atelă gipsată.
Recuperarea începe a doua zi după intervenţie şi constă în :
- contracţii izometrice cvadricepsului, din oră în oră;
- mobilizări ale piciorului;
- ridicării pasive ale piciorului cu genunchiul întins, începând după 3-4 zile
de la operaţie;
- exerciţii de flexie ale genunchiului la marginea patului, după scoaterea
bandajelor;
- mers cu baston din a 10-a zi de la operaţie.
Recuperarea continuă cu:
- electroterapie antalgica şi antiinflamatorie;
- tonifierea cvadricepsului;
- masaj coapsă-gambă, cu evitarea genunchiului;
- mobilizarea articulaţiei;
- crioterapia;
Din săptămâna a 3-a se începe urcatul şi coborâtul scărilor

II.6.2. Experimentului propriu-zis

Etapa I (perioadă de imobilizare după traumatism sau după intervenţia

chirurgicală).
Obiective:
- prezervarea funcţiei genunchiului;
- calmarea durerii;
- relaxare generală şi locală;
- combaterea atrofiei locale.

Metode, mijloace, procedee:

În prima săptămână (6 şedinţe)

Prima zi - contracţii izometrice ale cvadricepsulului şi fesierilor, flexii,

extensii din articulaţia gleznei.

61
 Fig. II.1. Contracţii izometrice ale cvadricepsului şi fesierilor

- flexii din coxofemural (45%), cu genunchiul întins, abducţii din

coxofemural (20%) cu genunchiul întins, circumducţii din coxofemural
cu genunchiul întins (3 serii/5 săptămâni), mişcarea este pasivo-activă.

Fig. II.2. Flexii cu genunchiul întins din articulaţia coxofemurală

A doua zi - aceleaşi exerciţii din culcat la care se adaugă cele din stând
(pacientul îşi asigură stabilitatea, ţinându-se de scaun ).

62
 - flexii din coxofemural, abducţii din coxofemural, extensii din coxofemural,
toate aceste mişcări se execută cu genunchiul întins (3 serii/5 repetări) - mişcări
active.

Fig. II.3. Flexia gambei pe coapsă din decubit ventral

A treia zi - aceleaşi exerciţii, aceleaşi poziţii, cărora li se adaugă:

- din aşezat la marginea patului, Kinetoterapeutul mobilizează cu multă
atenţie articulaţia genunchiului, până la punctul în care apare durerea (se porneşte de
la o flexie de 35 o) –mişcarea pasivă (3 serii /10 repetări), cu pauză un minut între ele.
- din decubit lateral pe partea sănătoasă, abducţii cu genunchiul întins.

Fig. II.4. Abducţii cu genunchiul intins din articulatia coxofemurală

63
 - din decubit dorsal: flexia genunchiului cu alunecarea călcâiului pe planul
patului. În primele două zile, mişcare pasivă .

Fig. II.5. Flexia genunchiului cu alunecarea călcâiului pe planul patului

- mers cu ajutorul unui baston Canadian.

A patra zi – pacientul este dus la sala de gimnastică
- din decubit dorsal: toate exerciţiile învăţate, cu menţiunea că mişcările vor
fi executate activ, sub atenta supraveghere a kinetoterapeutului, crescând numărul de
repetări “pompaje” pe o minge.
- din decubit lateral, abducţii din articulaţia coxofemurală cu genunchiul
întins;

Fig. II.5. Abducţii din articulatia coxofemurala din decubit ventral

- din aşezat: flexii/extensii, alunecări înainte-înapoi pe o patină;

64
 Fig. II.6. Extensie din aşezat

- din stând la spalier – toate mişcările din articulaţia şoldului cu genunchiul

întins: ridicarea piciorului operat pe prima şipcă, corpul rămânând în sprijin pe
membrul integru, şi încercarea de flexie din articulaţia genunchiului prin proiecţia
trunchiului spre înainte, ridicări pe vârfuri, uşor joc de glezne, mers cu ridicări pe
vârfuri la fiecare pas.

Fig. II.7. Ridicarea piciorului la prima şipcă de la spalier cu săculeţi de nisip la

nivelul gleznei

65
 A cincea zi – Pacientul a câştigat mult la capitolul forţă, prin urmare poate
lucra cu un lest ataşat pe gleznă (sac cu nisip de 750 grame).

Fig. II.8. Extensii din aşezat cu săculeţi de nisip la nivelul gleznei

A şasea zi – Pacientul este externat. Măsurătorile de final sunt:

- flexii : activă 90 o, pasivă 110o;
- extensie : Nu există deficit;
- flexie din decubit ventral cu genunchiul întins 65o.

Etapa a II a: (perioada urmatoare imobilizarii)

Obiective:
- creşterea mobilităţii articulare;
- calmarea durerii;
- rearmonizarea mecanică a articulaţiei;
- refacerea parţială a amplitudinii de mişcare.

Metode, mijloace, procedee:

Genunchiul bolnav este înfăşurat cu faşe elastice deoarece a fost afectat

cartilajul articular. În această perioadă se execută program de recuperare:

66
 - din decubit dorsal :- contracţii izometrice de cvadriceps şi fesieri
(30 mişcări pe oră – contracţie 6s/relaxare 3s);
- flexii/extensii din articulaţia gleznei (patru
serii a zece repetări);
- flexii şi abducţii din decubit ventral (patru serii
a zece repetări).
Se efectuează exerciţi cu toate articulaţile membrului sănătos.
- din stand sprijinit de spatarul patului: mişcare activo-pasivă de
flexii/abducţii/ extensii/ circumducţii din coxofemural (din fiecare, două serii a
zece repetări).
Mersul se execută cu ajutorul a două bastoane canadiene, fără sprijin pe piciorul
afectat.
După îndepărtarea gipsului, pacientul va purta o faşă elastică numai la deplasare
şi noaptea, pentru a stabiliza genunchiul şi a-l feri de mişcări nedorite.
Programul de recuperare se întinde pe durata a patru săptămâni:
În prima săptămână sunt cinci şedinţe:
- din decubit dorsal: - contracţii izometrice de cvadriceps şi fesieri;
- flexii şi abducţii din coxofemural (mişcare activă );
- uşoare flexii ale articulaţiei genunchiului. Kinetoterapeurul
introduce ambele mâini sub zona poplitee şi execută cu multă
atenţie această mişcare la circa 30o, având grijă ca talpa
pacientului să rămână permanent pe planul patului.
- din decubit lateral : mişcare activ-pasivă de abducţie din coxofemural cu
genunchiul întins (trei serii a zece repetări).

Fig. II.8. Mişcare activ – pasivă de abducţie din coxofemural

- din stând la spalier : mişcări active din coxofemural cu genunchiul întins
(trei serii a opt repetări): cu spatele – flexii; lateral –
abducţii; cu faţa – extensii.
67
 În a doua săptămână sunt cinci şedinţe. Toate mişcările devin active,
lucrându-se în continuare pentru tonifierea cvadricepsului, a tendonului şi a fesierilor.
În ultima şedinţă pacientul va contacta solul cu planta piciorului operat cu sprijin de
30%.
- din decubit dorsal: - “pompaje” pe minge, fără a forţa flexia;
- flexia gambei pe coapsă (în lanţ cinetic închis);
- flexii şi abducţii din coxofemural (3 serii a 12 repetări).
- din asezat la marginea banchetei: flexia gambei pe coapsă, mişcare
condusă şi controlată de kinetoterapeut.

Fig. II.9. Flexia gambei pe coapsă

Timp de două luni sunt interzise exerciţiile ce implică un lanţ cinetic deschis.
- din stand la spalier: la exerciţiile cunoscute se adaugă :
- ridicări pe vârfuri, cu sprijin mai mare pe piciorul sănătos;
- ridicarea piciorului pe prima şipcă şi flexia gambei pe
coapsa cu uşoară presiune pe talpă (2 serii a 10 repetări,
lucrând fără durere).
Mersul se face cu sprijin uşor (circa30%) pe piciorul operat.

68
 Fig. II.10. Mers pe covor rulant

Etapa a III a
Obiective:
- recuperarea mobilităţii articulare

Metode, mijloace, procedee:

În a treia săptămână sunt cinci şedinţe . Toate exerciţiile devin active, iar
pentru mişcările din decubit ventral se introduce testul de 500g.
- din decubit dorsal: - contracţii izometrice de cvadriceps, fesieri şi
ischiogambieri;
- flexii/ extensii ale articulaţiilor gleznei şi degetelor
(metatarsiene, falangiene şi interfalangiene);
- flexia gambei pe coapsă prin alunecare (4 serii a 15
repetări);
- flexii/ abducţii/ circumducţii din coxofemural cu
genunchiul întins (mişcare activ-rezistivă cu lest).

69
 Fig.II.11. Abduţia membrului inferior din articulaţia coxofemurală

- din decubit lateral: mişcare activă liberă de abducţie din coxofemural a

membrului operat (3 serii a 10 repetări).

Fig. II.12. Miscare liberă de abducţie din articulaţia coxofemurală

70
 -din aşezat la marginea banchetei : - flexia şi extensia gambei pe coapsă
(3 serii a 15 repetări);
-flexia şi extensia articulaţiei
genunchiului cu ajutorul unei
patine pe care este aşezată planta
membrului operat.
- din stând la spalier: - 3 serii a 10 repetări pentru fiecare mişcare din
coxofemural activ-rezistivă cu lest de 500g ;
- ridicări pe vârfuri, piciorul operat în sprijin 60% ;
- joc de gleznă cu sprijin circa 60% ;
- ridicarea piciorului pe prima şipcă şi flexia
gambei pe coapsă prin exercitarea unei uşoare
presiuni pe suprafaţa plantară.

Etapa a VI A
Obiective:
- refacerea completă a mobilităţii articulare;
- creşterea forţei şi rezistenţei musculare;
- creşterea staibilităţii.
Metode, mijloace, procedee:

În a patra săptămână sunt cinci şedinţe în care se continuă exerciţiile mai

sus menţionate, la care se adaugă :
- din decubit ventral (cu un rulou sub treimea inferioară a feţei anterioare
a coapsei) : mişcarea activă de flexie a gambei pe
coapsă, cu tensiuni finale realizate de către
kinetetoteraput.
Mişcările din aşezat ale articulaţiei genunchiului devin rezistive prin
introducerea lestului.
La sfârşitul acestei săptămâni pacientul se sprijină aproape în totalitate pe
piciorul operat.

Etapa a V a:
Obiective:

- reantrenarea la efort pentru cei care lucrează în efort fizic intens;

- antrenamentul gesticii pentru cei care au nevoie în profesiunea lor de
o înaltă abilitate.

71
 Metode, mijloace, procedee:

Exerciţii cu faşa elastică pentru membrele inferioare;

Exerciţii pentru extensia membrului inferior.

Exerciţiul nr.1.

- poziţia iniţială stând depărtat cu banda elastică la nivelul gleznelor;

- se extinde piciorul, se poate folosi şi un perete pentru susţinere, sau cu
partener;
- se execută extensia piciorului înapoia piciorului de sprijin;
- se menţine flexia uşoara dar nu se blochează genunchiul;
- se ţine în extensie piciorul aproximativ patru secunde;
- se revine la poziţie iniţială şi se începe extensia celuilalt picior;
- acest exerciţiu este bun pentru o aliniere corectă a organismului;

Fig. II.13. Extensia piciorului din articulaţia coxofemurală înapoia piciorului

de sprijin

Exerciţiul nr.2.

- poziţia iniţială decubit dorsal, braţele pe lângă corp, capul se ţine

îndreptat în jos iar în zona pieptului se pune o pernuţă;
- la nivelul gleznelor se aplică o bandă elastică;

72
- se ridică un membru superior în intregime de pe podea şi se menţine
ridicat aproximativ cinci secunde;
- se ajunge la poziţia iniţială apoi se reia exerciţiul şi cu celălalt picior;
- ne asigurăm că pe parcursul întregii menţineri muşchii fesieri sunt
contractaţi;
- opţional se poate roti intern şi extern piciorul pentru a lucra şi muşchiul
gluteus;

Exerciţiul nr.3.

- poziţia iniţială din patrupedie;

- se pune banda elastică mai sus de genunchi şi pe talpa unui picior;
- exerciţiul se începe cu ambii genunchi paralel;
- se extinde şoldul şi piciorul drept spre înapoi;
- se revine la poziţia iniţială încet şi se începe o nouă extensie;
- se execută 12 repetări cu ambele picioare;

Exerciţiul nr.4.

- poziţia iniţială a subiectul este din patrupedie;

- banda elastică se prinde în jurul tălpii şi a gleznei ;
- se execută extensia membrului inferior drept înapoi iar celălalt picior
rămane fixat pe podea;
- se revine la poziţia iniţială, se execută între 8 şi 12 repetări apoi se reia
exerciţiul cu celălalt picior care execută aceeaşi mişcare de extensie.

Exercitiul nr.5.

- poziţia iniţială decubit dorsal cu sprijin pe antebraţe şi cu genunchii

flectaţi, se leagă banda elastică în jurul gleznelor;
- se extinde piciorul şi se încearcă să se ţină genunchii paraleli;
- se menţine aproximativ şase secunde;
- se revine la poziţia iniţială apoi se lucrează cu celălalt picior;
- acest exerciţiu este benefic pentru muşchiul cvadriceps;

Exerciţiul nr.6.

- poziţia iniţială din aşezat pe podea;

- se ţine banda elastică la capetele acesteia cu ambele mâini;
- se trece banda peste planta subiectului;
- genunchiul este îndoit la 90o sau mai puţin pentru o poziţie de plecare;
- apăsaţi pe picior înainte (menţine minimul de flexie);
73
- se ţine aproximativ cinci secunde apoi se revine la poziţia iniaţilă;
- se reia exerciţiul cu celălalt picior.

Exerciţiul nr.7.

- poziţia iniţială din decubit ventral cu mâinile pe bărbie sau pe şolduri;

- se înfăşoară banda elastică la nivelul gleznelor;
- se execută flexia gambei pe coapsă;
- se revine la poziţia iniţială şi se reia exerciţiul cu celălalt membru
inferior.

Fig. II.14. Flexia gambei pe coapsă cu banda elastică la nivelul gleznelor

din decubit ventral

Exerciţiul nr.8.

- poziţia iniţială de stând cu braţele pe lângă corp;

- se leagă banda elastică în jurul gleznelor;
- subiectul se poate susţine de un perete sau de o bară fixă;
- se execută flexia gambei pe coapsă până la 90o;
- se revine la poziţia iniţială şi se reia exerciţiul cu membrul inferior opus.

Exerciţiul nr.9.

- poziţia iniţială de aşezat pe un scaun;

74
 - începătorii sau orice alt pacient care are un istoric al genunchiului
prejudicios ar trebui să amplaseze banda elastică deasupra genunchilor iar
la cei avansaţi se pune banda elastică la nivelul gleznei;
- se execută adducţii şi abducţii;
- acest exerciţiu se poate executa de 8/12 ori.

Fig. II.15. Abducţii ale membrelor inferioare cu banda elastică prinsă

deasupra genunchilor din articulaţia coxofemurală

Exerciţiul nr.10.

- din decubit lateral cu antebraţul pe podea şi palma susţine capul iar

cealaltă mână este pentru susţinerea echilibrului;
- banda elastică se ataşează la nivelul gleznelor;
- se execută o adducţie a şoldului, genunchiului şi gleznei şi se execută o
rotaţie;
- se revine la poziţia iniţială cu o viteză redusă;
- se execută 8/12 repetări pentru fiecare picior.

Exerciţiul nr.11.

- poziţia iniţială de sezând pe un scaun;

- se leagă un capăt al benzii elastice de un piocior al scaunului;

75
 - celălalt capăt al benzii elastice se prinde la nivelul gleznei de pe partea
piciorului scaunului în care a fost prins celălalt capăt al benzii;
- se execută o abducţie a membrului inferior;
- se menţine aproximativ 6 secunde apoi se revine la poziţia iniţială;
- exerciţiul se efectuează de 6/12 ori a câte 4 serii;

Fig. II.16. Exerciţii cu banda elastică pentru antrenarea abducţiei gambei

Exerciţiul nr.11.
- acelaşi exerciţiu ca precendentul numai că se execută adducţia;

76
Fig. II.17. Exerciţii cu banda elastică pentru antrenarea adducţiei gambei

Exerciţiul nr.12.
- poziţia inişială stând, aşezat pe podea sau pe un scaun;
- capetele benzii elastice se află în ambele mâini ale subiectului;
- se ataşează banda elastică de talpa piciorului;
- se execută o dorsi-flexie iar degetele de la picioare sunt îndreptate în sus;
- se mai poate executa şi o extensie a plantei cu rezistenţă;
- se menţine câteva secunde apoi se reia exerciţiul.

Fig. II.17. Flexie dorsală a articulaţiei gleznei cu ajutorul benzii elastice

Exerciţiul nr.13.

- se execută dezechilibrări la stabiloscop;

77
 A B

Fig. II.18.a-b. Exerciţii cu dezechilibrări la stabiloscop

78
 CAPITOLUL III

III. Interpretarea şi prezentarea rezultatelor

III.1. Analiza individuală a subiectului

Fişa individuală a pacientului

1. Date personale:
- Nume şi Prenume: O.C.
- Sex: M
- Vârsta: 23
- Profesia/Locul de muncă: Rugbyst de performanţă
- Domiciliul: Suceava

2. Diagnostic medical: ruptură de menisc intern operată genunchi drept.

3. Tatamentul ortopedico-chirurgical

În urma tratamentului ortopedico-chirurgical, pacientul a fost

imobilizat într-un aparat gipsat pe o perioadă de 10 zile.

4. Anamneză

Pacientul s-a prezentat cu trimitere în serviciul de chirurgie ortopedică,

acuzând durere la nivelul genunchiului drept, tumefiere şi deficit funcţional al
articulaţiei genunchiului.
Diagnosticul clinic de ruptură de menisc intern a fost dovedit prin
artroscopie.
Artroscopia a pus în evidentă o disecare la nivelul porţiunii periferice antero-
interne a meniscului genunchiului drept.
S-a practicat intervenţie reparatorie a meniscului inten.
Intervenţia chirurgicală a avut loc în data de 14-11-2008.
Pacientul a fost luat în evidentă pentru tratament kinetic în data de
19-11-2008.

5. Examen obiectiv

79
 În urma examenului obiectiv să efectuat: inspecţia, palparea,
1. Inspecţia:
a) Inspecţia din faţă: să observat aspectul rotulei, relieful
genunchiului, continuitatea femuro-tibiala. Am observat un varus al
genunchiului de 10 grade.
b) Inspecţia din spate: să urmărit aspectul regiunii poplitee şi
modificările troficităţii musculare;
c) Inspecţia din profil
2. Palparea:
a) În urma ţesutul “Mc. Murray” am simţit un clic atunci când am
realizat flexia completă a genunchiului, rotat intern şi extins lent;
b) Testul “Apley” au apărut cracmente şi durere la nivelul interliniului
articular;
c) În urma testului de “genuflexiuni”, pacientul a simţit durere în
timpul genuglexiunii cu rotaţie externă.
S-a mai observat o temperatură crescută a tegumentului ceea ce semnifică
existenţă unui proces inflamator, o tumefiere locală şi o durere intensă localizată la
nivelul infrapatelar.
Reprezentând o scală de la 0 la 10 a durerii, pacientul a avut o durere iniţială
de aprozimativ 9.

Evaluare Intensitatea durerii

Valori 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Evaluare x
iniţială
Evaluare x
intermediară
I
Evaluarare x
intermediară
II
Evaluare x
intermediară
III
Evaluare x
finală

Tabelul III.1. Reprezentarea scalei durerii

80
Legendă:
- 0 = lipsa durerii;
- 10 = durere intensă;
- Evaluare iniţială = evaluarea bolnavului la începutul tratamentului
kinetoterapeutic;
- Evaluare intermediară I = evaluarea pacientului la sfârşitul etapei a II a de
recuperare;
- Evaluare intermediară II = evaluarea subiectului la sfârşitul etapei a III a de
recuperare;
- Evaluare intermediară III = evaluarea bolnavului la sfârşitul etapei a IV a de
recuperare;
- Evaluare finală = evaluarea pacientulului la sfârşitul tratamentului
kinetoterapeutic.

5. Examenul funcţional:

Subiectul prezintă o amplitudine de mişcare relativ redusă la nivelul

genunchiului drept; aplicarea amplitudinii de mişcare maximale la nivelul acestei
articulaţii nu a fost posibilă datorită restricţiilor post-operatorii. S-a observat o
tumefiere a regiunii genunchiului, evidentă în special la nivelul infrapatelar.
Pacientul prezintă dureri la nivelul coapsei inferioare în articulaţia
genunchiului atât în repaus cât şi în mişcare. Fenomenele algice limitează nivelul
funcţional al subiectului.
S-au mai facut următoarele măsurători:
a) Examenul antropometric:
Sau măsurat în faza iniţială următoarele:
- lungimea membrului inferior;
- lungimea coapsei;
- lungimea gambei;

Măsurarea lungimii membrului inferior, coapsei şi gambei

Măsurarea lungimii membrului inferior, lungimii coapsei şi lungimii gambei

Lungimea membrului inferior 87 cm
Lingimea coapsei 47 cm
Lungimea gambei 40 cm

Tabelul III.2. Măsurarea lungimii membrului inferior, lungimii coapsei şi

lungimii gambei

81
 Perimetrul coapsei

Măsurare Valoare iniţială Valoare Valoare finală

intermediară

Perimetrul 42 cm 41 cm 40 cm
coapsei

Tabelul III.3. Reprezentarea perimetrului copsei

Legendă:
- Valoare iniţială = valoare la începutul tratamentului kinetoterapeutic;
- Valoare intermediară = valoarea de la mijlocul recuperării;
- Valoare finală = valoarea pacientului la încheierea tratamentului de
recuperare.

Perimetrul gambei

Măsurare Valoare iniţială Valoare Valoare finală

intermediară

Perimetrul 38 cm 37 cm 36 cm
gambei

Tabelul III.4. Reprezentarea perimetrului gambei

Legendă:
- Valoare iniţială = valoare la începutul tratamentului kinetoterapeutic;
- Valoare intermediară = valoarea de la mijlocul recuperării;
- Valoare finală = valoarea pacientului la încheierea tratamentului de
recuperare.
Diametrul bicondilian

Măsurare Valoare iniţială Valoare Valoare finală

intermediară

Diametrul 13 cm 11,5 cm 10 cm
biciondilian

82
 Tabelul III.5. Reprezentarea diametrului bicondilian
Legendă:
- Valoare iniţială = valoare la începutul tratamentului kinetoterapeutic;
- Valoare intermediară = valoarea de la mijlocul recuperării;
- Valoare finală = valoarea pacientului la încheierea tratamentului de
recuperare.

b) Examenul mobilităţii:
Sau măsurat în faza iniţială următoarele:

Flexia genunchiului

Mişcare Valoare Valoare Valoare Valoare Valoare

iniţială intermediară intermediară intermediară finală
1 2 3
Flexie 40° 59° 88° 106° 130°

Tabelul III.6. Reprezentarea goniometrică a flexiei genunchiului

Legendă:
- Valoare iniţială = măsurarea pacientului la începutul tratamentului
kinetoterapeutic;
- Valoare intermediară 1 = măsurarea goniometrică a pacientului la sfârşitul
etapei a II a de recuperare;
- Valoare intermediară 2 = idem, etapa a III a de recuperare;
- Valoare intermediară 3 = idem, etapa a IV a de recuperare;
- Valoare finală = măsurarea pacientului la sfârşitul tratamentului
kinetoterapeutic.
Extensia genunchiului

Mişcare Valoare Valoare Valoare Valoare Valoare

iniţială intermediară intermediară intermediară finală
1 2 3
Extensie 130° 142° 154° 163° 170°

83
 Tabelul III.7. Reprezentarea goniometrică a extensiei genunchiului

Legendă:
- Valoare iniţială = măsurarea pacientului la începutul tratamentului
kinetoterapeutic;
- Valoare intermediară 1 = măsurarea goniometrică a pacientului la sfârşitul
etapei a II a de recuperare;
- Valoare intermediară 2 = idem, etapa a III a de recuperare;
- Valoare intermediară 3 = idem, etapa a IV a de recuperare;
- Valoare finală = măsurarea pacientului la sfârşitul tratamentului
kinetoterapeutic.

6. Examenul muscular

Valoare forţă musculară

Evaluare 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
F2 F2+ F2++ F3 F3+ F3++ F4 F4+ F4++ F5 F5+
Ev. Initială x
Evaluare x
interme-
diară I
Eval x
Interme-
diară II
Evaluare X
Interme-
diară III
Evaluare x
finală

Tabel III.8. Valoarea forţei musculare

Legendă:
- Pentru a se putea reprezenta grafic valoarea forţei musculare, am dat valori
nimrice corespunzătoare forţei obţinute la evaluări
- Evaluare iniţială = evaluarea bolnavului la începutul tratamentului
kinetoterapeutic;
- Evaluare intermediară I = evaluarea pacientului la sfârşitul etapei a II a de
recuperare;
- Evaluare intermediară II = evaluarea subiectului la sfârşitul etapei a III a de
recuperare;

84
 - Evaluare intermediară III = evaluarea bolnavului la sfârşitul etapei a IV a de
recuperare;
- Evaluare finală = evaluarea pacientulului la sfârşitul tratamentului
kinetoterapeutic.

7. Examenul mersului

Realizarea examenului mersului l-am realizat printr-o testare standardizată:

subiectul stă pe scaun – se ridică – începe să meargă – merge 10 m – se întoarce
180 de grade – merge până la scaun – se aşează.
La acest examen am observat că pacientul are mersul perturbat datorită
transferului rapid al greutăţii corpului de pe membrul inferior dureros de cel
sănătos.
Deoarece durerea este mare se merge cu şoldul, genunchiul, piciorul flectaţi,
se pune uşor piciorul pe pământ şi se “ţopăie” repede pe celălalt picior.

8. Examinarea paraclinica:

Pacientului i s-a făcut un examen RMN şi o radiografie.

În examenul RMN s-au văzut următoarele rezultate: ruptură de menisc intern
la nivelul genunchiului drept

A B

85
 C D

Fig. III.3.A.B.C.D. Imagini R.M.N ale pacientului O.C.

86
 III.2. Aprecieri privind dinamica evoluţiei şi interpratarea rezultatelor

Forta musculara

Fig. III.1. Testarea forţei musculare

Legendă:
- Pentru a se putea reprezenta grafic valoarea forţei musculare, am dat valori
nimrice corespunzătoare forţei obţinute la evaluări
- Evaluare iniţială = evaluarea bolnavului la începutul tratamentului
kinetoterapeutic;
- Evaluare intermediară I = evaluarea pacientului la sfârşitul etapei a II a de
recuperare;
- Evaluare intermediară II = evaluarea subiectului la sfârşitul etapei a III a de
recuperare;
- Evaluare intermediară III = evaluarea bolnavului la sfârşitul etapei a IV a de
recuperare;
- Evaluare finală = evaluarea pacientulului la sfârşitul tratamentului
kinetoterapeutic.

Pacientul a avut o crestere semnificativa a fortei musculare ajungand la o

valoare normala a fortei

87
 Intensitatea durerii

Fig. III.2 Testarea intensitatii durerii

Legendă:
- 0 = lipsa durerii;
- 10 = durere intensă;
- Evaluare iniţială = evaluarea bolnavului la începutul tratamentului
kinetoterapeutic;
- Evaluare intermediară I = evaluarea pacientului la sfârşitul etapei a II a de
recuperare;
- Evaluare intermediară II = evaluarea subiectului la sfârşitul etapei a III a de
recuperare;
- Evaluare intermediară III = evaluarea bolnavului la sfârşitul etapei a IV a de
recuperare;
- Evaluare finală = evaluarea pacientulului la sfârşitul tratamentului
kinetoterapeutic.

88
 Pacientul a prezentat o scădere semnificativă a intensităţii durerii de la
valoarea 9, ajungând la lipsa durerii (0)

Flexia genunchiului

Fig.III.3. Reprezentarea grafică a goniometriei flexiei genunchiului

Legendă:
- Val. Init. = măsurarea pacientului la începutul tratamentului kinetoterapeutic;
- Val. Int. 1 = măsurarea goniometrică a pacientului la sfârşitul etapei a II a de
recuperare;
- Val. int. 2 = idem, etapa a III a de recuperare;
- Val. int. 3 = idem, etapa a IV a de recuperare;
- Val. finală = măsurarea pacientului la sfârşitul tratamentului
kinetoterapeutic.

Pacientul a înregistrat o îmbunătăţire semnificativă a gradului de flexiei până

la valorile optime.

89
 Extensia genunchiului

Fig. III.4. Reprezentarea grafică a goniometriei extensiei genunchiului

Legendă:
- Val. Init. = măsurarea pacientului la începutul tratamentului kinetoterapeutic;
- Val. Int. 1 = măsurarea goniometrica a pacientului la sfârşitul etapei a II a de
recuperare;
- Val. int. 2 = idem, etapa a III a de recuperare;
- Val. int. 3 = idem, etapa a IV a de recuperare;
- Val. Fin. = măsurarea pacientului la sfârşitul tratamentului kinetoterapeutic.

Pacientul a înregistrat o îmbunătăţire semnificativă a gradului de extensie a

genunchiului în urma tratamentului kinetoterapeutic

90
 Perimetrul coapsei

Fig. III.5. Reprezentarea grafică a perimetrului coapsei

Legendă:
- Val. Init. = măsurarea pacientului la începutul tratamentului kinetoterapeutic;
- Val. Int. 1 = măsurarea goniometrica a pacientului la mijlocul programului
de recuperare;
- Val. Fin. = măsurarea pacientului la sfârşitul tratamentului kinetoterapeutic.

În urma aplicării metodelor kinetoterapeutice s-a constatat o scădere a

perimetrului coapsei de la 42 de cm la 40 de cm.

91
 Perimetrul gambei

Fig. III.6. Reprezentarea grafică a perimetrului gambei

Legendă:
- Val. Init. = măsurarea pacientului la începutul tratamentului kinetoterapeutic;
- Val. Int. 1 = măsurarea goniometrica a pacientului la mijlocul programului
de recuperare;
- Val. Fin. = măsurarea pacientului la sfârşitul tratamentului kinetoterapeutic.

În urma aplicării metodelor terapeutice s-a constatat o scădere a perimetrului

gambei de la 38 de cm la 36 de cm.

92
 Diametrul bicondilian

Fig. III.7. Reprezentarea grafică a diametrului bicondilian

Legendă:
- Val. Init. = măsurarea pacientului la începutul tratamentului kinetoterapeutic;
- Val. Interm. = măsurarea goniometrica a pacientului la mijlocul programului
de recuperare;
- Val. Fin. = măsurarea pacientului la sfârşitul tratamentului kinetoterapeutic.

Pacientul a înregistrat o scădera semnificativă a gradului de tumefiere post –

operatorie a genunchiului.

93
 CAPITOLUL IV

Concluzii

Concluziile la care s-a ajuns în urma efectuării cercetării precum şi

confirmării ipotezei de la care s-a pornit constituie un exemplu ce demonstrează că
kinetoterapia este mijlocul de tratament fizical ce nu poate fi înlocuit de către alt
mijloc recuperator el ocupând un loc central în recuperarea funcţiei pierdute.
Sintetizând, concluziile prezentei cercetări sunt următoarele:
- prin kinetoterapie, evoluţia parametrilor morfo-funcţionali ai
genunchiului la pacinţii cu ruptură de menisc operată tinde spre valorile
fiziologice;
- aplicarea kinetoterapiei la pacienţii cu ruptură de meniscă operată poate
scădea semnificativ timpul de recuperare funcţională;
- evoluţia pacientului depinde de diagnosticul funcţional iniţial;
- kinetoterapia potentiaza şi întăreşte efectele masajului şi fizioterapiei;
- programele de recuperare concepute au contribuit la:
- scăderea valorilor durerii;
- accelerarea resorbţiei proceselor inflamatorii;
- refacerea forţei şi rezistenţei musculare;
- refacerea controlului motor şi a abilităţii membrului inferior;
- exerctiile proprioceptive duc la o creştere rapidă a forţei la sportivi;
- procedeele şi metodele incluse în programul de recuperare care au
fost cotate ca valoare în obţinerea rezultatelor au fost:
- crioterapia, aplicată după mobilizări şi în cursul zilei pentru
efectele sale antalgice şi antiinflamatorii;
- electroterapia pentru combaterea edemelor şi durerii
- exerciţiile cu rezistenţă normală aplicate în scopul creşterii
forţei musculare sunt uşor acceptate de pacient întrucât se pot
doza până la limita durerii;
- exerciţiile de tonifiere extrinsecă sunt executate lent cu
rezistenţe minimale;
- condiţia necesară a reuşitei unei asemenea acţiuni o constituie,
desigur unitatea de concepţie a tuturor specialiştilor care intervin, ei

94
 stabilind împreună un program terapeutic complex care să asigure
reuşita tratamentului.

Bibliografie

1. Andrei Firica – Examinarea fizică a bolnavilor cu afecţiuni ale aparatului

osteoarticular – Editura Naţional 1998;
2. Benedek Florian – Curs Biomecanică, Suceava 2007;
3. Clement Baciu – Kinetoterapia pre – şi postoperatorie, Bucureşti, Ed.
Sport turism;
4. Clement Baciu – Programe de gimnastică medicală;
5. Cristian Budica – Kinetoterapia în afecţiunile ortopedico – traumatice,
Editura Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 2005;
6. Darlene H. and Randolf M. Kessler – Management of common
musculoskeletal disorders: Phzsical therapz and methods (Reven
Publishers 1996);
7. Dorina Flora – Tehnici de bază în kinetoterapie – Editura Universităţii
din Oradea, 2002;
8. Elena Săbău – Refacere – Recuperare, Kinetoterapie în activitatea
sportive, Editura Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 2008;
9. Elena Taina Avramescu – Kinetoterapia în Activităţi Sportive – Editura
Universitaria Craiova, 2007;
10.Ligia Rusu – Kinetoterapia în recuperarea afecţiunilor ortopedo –
traumatice – Editura Universitaria Craiova, 2007;
11.Mircea Chiriac – Testarea manuală a forţei musculare – Editura
Universităţii din Oradea – 2000;
12.Papilian Victor - Anatomia omului, Volumul 1, Aparatul locomotor, Ed.
ALL;
13.Pasztai Zoltan – Kinetoterapia în recuperarea funcţională posttraumatica
a aparatului locomotor – Editura Universităţii din Oradea, 2001;
14.Petrescu Pompiliu şi Poenaru Dan V. – Piciorul sănătos şi bolnav,
Timişoara, “1982”;
15.PETRESCU P., POENARU D. – Traumatologie şi recuperarea
funcţională la sportivi;
16.Radu Bogdan, Angela Bucur, Mircea Chiriac, Doriana Ciobanu,
Dana Cristea, Mirela Dan, Ianc Dorina, Isabela Lozinca, Vasile
Marcu, Petru Marcut, Corina Matei, Zoltan Pasztai, Vasile
Pancotan, Petru Petan, Valentin Serac, Carmen Serbescu, Emilian

95
 Tarcau – Kinetoterapie /Physiotherapy – Editura Universităţii din
Oradea, 2006;
17.Rodica Marinescu – Chirurgia reparatorie a meniscului – procedee
artroscopice, Editura Universitară “Carol Davila” Bucureşti 2003;
18.Trosc Paul şi Radu Dimitrie – Genunchiul instabil şi dureros, Junimea,
1978;
19.Tudor Sbenghe – Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale
membrelor, Editura medicală – Bucureşti, 1981;
20.Vermeşan Horia, Romulus Fabian Tatu, Dan Gorcea – Artroscopia
genunchiului, Editura Mirton, Timişoara 1997;

96
97