UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE

EDUCAȚIEI

PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREŞCOLAR

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT IF

ANUL DE STUDII LICENTA

ANUL III

CURS: COMUNICARE ȘI MEDIERE ÎN EDUCAȚIE

Profesor coordonator : Prof. Univ. Dr. Silviu Șerban

Studentă :MILITARU (DOBRESCU) ANDREEA-ERMINA

București 2022
 CARACTERISTICI ALE COMUNICĂRII MINORULUI

Limbajul copilului antepreşcolar are un caracter situativ , luând , în

majoritatea cazurilor , forma de dialog. Acest limbaj dialogat cuprinde fie
răspunsuri la întrebările adulţilor , fie întrebări adresate acestora în legătură
cu diferite dificultăţi ivite în activitatea sa cu obiectele , fie cereri care
vizează satisfacerea trebuinţelor sale momentane. Sensul cuvintelor şi
propoziţiilor folosite de copii la această varstă depinde în mare măsură de
împrejurările concrete , putând fi precizat numai în situaţia cunoscută de cei
dragi care participă la dialog.
În grădiniţele de copii , la grupa mică , pentru copiii de 3 ani , va
trebui să respectăm particularităţile de varstă , avand în vedere predominarea
primului sistem de semnalizare , să desfăşurăm majoritatea activităţilor
sprijinindu-ne pe material intuitiv.În activităţile de educare a limbajului şi
comunicării , ponderea o au acum activităţile de povestire a educatoarei şi de
repovestire a copiilor ; în aceste activităţi se folosesc planşe , cărţi ilustrate ,
jetoane ori cuburi cu imagini din poveşti , tocmai pentru a respecta
caracterul situativ al limbajului preşcolarului de grupă mică şi caracterul
concret al operaţiilor sale mintale.
În anii următori , sub influenţa exerciţiilor impuse de activităţile
desfăşurate , a comunicării , are loc o asimilare rapidă a acţiunilor concrete
şi fixarea în plan mental a unor scheme de operare ce permit renunţarea la
suportul material.
În exprimarea verbală intervine organizarea relaţională a celor
relatate şi povestite. În procesul de comunicare cu ceilalţi , copilul transmite
ceea ce a văzut şi auzit , ceea ce a trăit , a făcut şi a gandit.

Astfel se constituie limbajul contextual , care este mai închegat şi mai

coerent. Copilul povesteşte sub forma monologată ce a văzut în timpul
plimbărilor , la teatrul de păpuşi , despre relaţiile lui cu alţi copii , despre tot
ce s-a întamplat în viaţa şi activitatea sa. Spre deosebire de limbajul situativ ,
în cazul limbajului contextual nu mai este necesar ca ascultătorul să
cunoască situaţia la care se referă copilul , deoarece conţinutul comunicării
reiese din însuşi contextul celor spuse.
 În vederea exersării limbajului contextual , închegat , copilului nu-i mai
trebuie să i se ofere atât de des sprijin concret (ilustraţii); acum este
important să îl stimulăm să-şi organizeze raţional şirul celor relatate şi , prin
întrebări puse cu tact şi bine formulate , să îi formăm gândirea logică.
Este evidentă , la vârsta preşcolară şi funcţia de orientare socială a
limbajului:copilul se adresează unui interlocutor cu care poate susţine o
conversaţie. El îşi reglează comportamentul în funcţie de ceea ce
interlocutorul îi comunică , dar şi în funcţie de atenţia care i se acordă.
Preşcolarul este guraliv , dornic să comunice cu adulţii , iar lipsa constantă a
atenţiei din partea părinţilor , de cele mai multe ori are efecte negative
asupra personalităţii copilului ( devine nesigur , timid , se închide în sine ori
se manifestă violent ).
În activitatea de comunicare cu copiii , educatoarea va trebui să aibă
în vedere şi faptul că în exprimarea orală fiecare cuvânt este perceput de
interlocutor imediat ce a fost rostit , rostirea însăşi este scurtă , durează
puţin. Pe de altă parte , auzul fonematic al copilului este în faza de
constituire , vocabularul său (chiar cel pasiv ) este sărac , multe cuvinte
fiindu-i nerecunoscute .Pentru acest motiv educatoarea trebuie să se asigure
că vorbele sale vor fi bine recepţionate de copii şi să respecte anumite
cerinţe:

 să-şi exerseze o dicţie corectă;

 să se poziţioneze optim faţă de copilul căruia i se adresează sau
faţă de grupă;
 să capteze interesul copiilor ( privindu-i , zambindu-le ,
atenţionandu-i verbal ori prin gesturi, mimică ) ;
 să creeze o atmosferă plăcută , propice comunicării ;
 să manifeste siguranţă în tot ceea ce spune;
 să-şi construiască frazele cu claritate logică.

Cu timpul , din limbajul monologat se constituie o formă specială de

limbaj pentru sine- limbajul interior.
Odată cu interiorizarea limbajului , care intervine tot mai evident la 4-5 ani ,
se intensifică funcţia intelectuală a limbajului , constand în planificarea
mintală şi reglarea activităţilor practice. Această reglare se realizează prin
fixarea în cuvinte a scopului acţiunilor , prin analiza verbală a modalităţilor
de rezolvare , prin planificarea acţiunilor viitoare. Trebuie arătat că acum
vorbirea monologată , cu ,,sine însuşi ‘’ , însoţeşte adesea activitatea practică
a copiilor , avand un rol important în planificarea şi reglarea activităţilor.
 S-a observat că limbajul interior apare şi se manifestă deosebit de
energic atunci când copilul are de rezolvat o problemă sau întâmpină
dificultăţi în activitatea sa. În acest sens , limbajul interior nu numai că
acompaniază acţiunile , ci devine o exprimare sonoră a gândirii ( copilul
gândeşte cu voce tare ).
Aşadar , vârsta preşcolară are o deosebită importanţă în
dezvoltarea limbajului şi în ridicarea gandirii pe trepte mai înalte de
generalizare şi abstractizare. La această vârstă copilul începe să depăşească
faza limbajului situativ din perioada antepreşcolară şi limitele experienţei
senzoriale , îşi dezvoltă din ce în ce mai mult capacitatea de a folosi limbajul
contextual intensificandu-şi funcţia intelectuală a limbajului – care constă în
planificarea mintală şi reglarea activităţilor practice . Datorită
particularităţilor aparatului fonoarticular , ale analizatorului verbomotor şi
ale celui auditiv , ca şi particularităţile gândirii copiilor , vorbirea lor
prezintă unele trăsături specifice în ceea ce priveşte : pronunţarea sunetelor
şi a cuvintelor , bogăţia vocabularului , structura gramaticală , cursivitatea şi
expresivitatea limbajului.

Aspectul fonetic.

Aparatul fonator al copilului prezintă următoarele particularităţi: în primii

ani de viaţă limba nu este pe deplin formată , ea este mai rigidă şi ocupă un
spaţiu relativ mai mare în cavitatea bucală , decât la adulţi; de asemenea , ea
este mai puţin mobilă , mai puţin suplă . Datorită inervaţiei insuficiente a
musculaturii cavităţii bucale , mişcările buzelor şi ale limbii sunt mai slabe
şi mai imprecise.
Calităţile sunetelor depind şi de dimensiunile caracteristice ale
laringelui ( în raport cu lungimea corpului , este mai lung şi mai îngust la
copil decât la adulţi ). Corzile vocale ale copilului sunt scurte şi subţiri , din
care cauză vocea este mai înaltă decât a adultului. În primii ani de viaţă
laringele creşte mai încet , de aceea volumul vocii copilului este mai mic . O
intensificare a creşterii laringelui se înregistrează dupa 5-6 ani şi odată cu
aceasta se perfecţionează şi funcţiile sale.
O justă educare a vocii şi vorbirii copilului necesită aplicarea unui
sistem chibzuit de exerciţii motrico-muzicale , care urmăresc formarea
ritmului , dezvoltarea supleţei mişcărilor aparatului fonator şi ale întregului
corp.

Vocabularul.
 La vârsta preşcolară , limbajul capată noi valenţe. Prin intermediul
limbajului , copilul îşi dezvoltă propria-i experienţă şi învaţă din experienţa
altora . Cu ajutorul limbajului se formează şi se organizează sisteme în care
sunt integrate cunoştinţele , ceea ce contribuie la sistematizarea şi la
complicarea condiţiilor interioare de formare a personalităţii.
Pe de altă parte , lărgirea relaţiilor cu mediul , complicarea procesului
de comunicare cu ceilalţi oameni , sporirea cunoştinţelor copilului preşcolar
despre obiectele şi fenomenele lumii reale , presupun şi determină o
însemnată creştere a vocabularului.
Astfel , în condiţii normale de educaţie în perioada preşcolară ,
copilul îşi însuşeşte în esenţă lexicul de bază al limbii materne. În felul
acesta , sub aspectul compoziţiei lexicale , cerinţele impuse limbajului de
relaţiile copilului cu cei din jur sunt pe deplin satisfacute.
Dezvoltarea limbajului la copil nu se reduce la creşterea cantitativă
a vocabularului. Odată cu asimilarea fondului lexical , copilul îşi
îmbunătăţeşte şi semnificaţia cuvintelor , adică noţiunile , care se schimbă ,
se îmbogăţesc şi se precizează treptat pe masura acumulării experienţei şi a
perfecţionării operaţiilor de gândire.

Structura gramaticală.

În dezvoltarea limbajului copilului , structura gramaticală a limbii

materne reprezintă o problemă de cea mai mare importanţă. La sfârşitul
vârstei preşcolare copilul stăpâneşte formele gramaticale de bază ale limbii
materne şi , în general , le foloseşte corect.
Caracteristic este faptul ca atât vocabularul cât şi structura gramaticală
sunt însuşite de copii în mod practic , în procesul viu al comunicării ,
preluând modelele oferite de vorbirea celor din jur.Preşcolarul nu cunoaşte
regulile gramaticale ca atare , dar respectă în vorbirea sa regulile principale
de modificare şi îmbinare a cuvintelor în propoziţii. Îmbogăţirea experienţei
verbale duce treptat la formarea unor generalizări lingvistice empirice , la
elaborarea aşa numitului simţ al limbii. Pe baza acestuia , copiii ajung să
folosească tot mai corect formele gramaticale şi chiar să intervină atunci
când observă o greşeală în vorbirea altor copii.

Prin exerciţii organizate în acest scop , valorificând capacitatea

copiilor de a citi o imagine , de a face legatura între elementele ei
componente şi ceea ce vrea să reprezinte , prin capacitatea lor de a crea
poveşti , de a întreţine un dialog , de a pune întrebări şi de a răspunde , le
dezvoltăm gândirea şi limbajul , îi deprindem cu ordinea în gândire şi cu
logica în limbaj . Acţiunea de îmbogăţire a vocabularului preşcolarului nu
este nici simplă , nici uşoară , dar este frumoasă şi nobilă , pentru că vizează
cultivarea limbii române.

Prevenirea şi corectarea tulburărilor de vorbire

Cunoscută fiind strânsa legatură dintre gândire şi limbaj , în cadrul
grădiniţelor de copii trebuie să se acorde cea mai mare atenţie tuturor
condiţiilor care stimulează dezvoltarea limbajului sub toate aspectele sale.În
această privinţă , reamintim că cercetările psihopedagogice moderne se
îndreaptă tot mai insistent spre perioada preşcolară , care reprezintă etapa
fundamentală a dezvoltării tuturor funcţiilor intelectuale.
Înţelegem astfel de ce logopezii subliniază cu atâta insistenţă
necesitatea ca educaţia copiilor cu întârzieri în apariţia sau dezvoltarea
limbajului să înceapă cât mai timpuriu posibil , chiar din perioada
antepreşcolară.
Caracteristic pentru vârsta copiilor preşcolari este faptul că , deşi
anumite particularităţi de vârstă legate de pronunţarea sunetelor dispar , se
ivesc alte dificultăţi ; astfel , odată cu dezvoltarea unor şiruri de propoziţii
din ce în ce mai complexe se intercalează numeroase repetiţii , întreruperi şi
ezitări inevitabile în această fază de organizare a limbajului.Adoptarea unor
măsuri cu caracter terapeutic în faza de debut a tulburărilor de vorbire
constituie un factor de o importanţă covârşitoare în reuşita tratamentului
logopedic . Cu cât deprinderea greşită de pronunţare este înrădăcinată mai
adânc , cu atât eficacitatea exerciţiilor terapeutice este mai redusă.

Spre deosebire de adulţi , la copii deprinderile de exprimare greşită

nefiind încă prea adânc fixate , pot fi înlăturate cu totul şi înlocuite cu
deprinderi corecte de vorbire. Întrucât tulburările de vorbire nu constituie
pentru copii o problemă care să-i preocupe în mod deosebit , înlăturarea lor
este facilitată într-o mare masură.
De asemenea , succesul terapeutic la vârsta copilăriei este asigurat şi de
faptul că sistemul nervos în această perioadă prezintă o deosebită plasticitate
, care permite o acomodare rapidă la situaţii noi.
Prevenirea şi corectarea tulburărilor de vorbire la copii de către
educatoare nu dispensează părinţii de această sarcină . Dezvoltarea
armonioasă a personalităţii copilului este posibilă prin adoptarea unui punct
de vedere educativ comun , atât în grădiniţă cât şi în familie .
 Oricât de judicioase ar fi acţiunile desfăşurate în grădiniţă pentru
prevenirea şi corectarea tulburărilor de vorbire , dacă familia este indiferentă
sau refractară , intervenţiile sunt frânate sau ineficace , iar rezultatele pot fi
puţin peste nule.

În concluzie , se poate spune că prevenirea şi înlăturarea tulburărilor

de vorbire la copii constituie o problemă complexă , care poate fi rezolvată
prin întărirea colaborării dintre părinţi , cadre didactice , logopezi şi medici.

Bibliografie:

 Revista Învăţământul Preşcolar nr.3-4 /2006

 Revista Învăţământul Preşcolar nr1-2 /2007