Ministeru Educației,Culturii și Cercetării al Republicii

Moldova instituția Publică Gimnaziul

Solonceni

Portofoliu
La limba și literatura romană

Al elevei_____________________
Din clasa________

Anul de studii 2020-2021

 Eseul este o specie literară ,,de frontieră” (la granița literaturii cu alte
domenii),care îmbină elemente ale tuturor stilurilor funcționale.Poate fi
o lucrare literară,filozofică,științifică sau de alt gen, tratînd un subiect
fără al epuiza și expunînd un punct de vedere personal asupra
temei.Eseul oferă posibilitatea de a asocia idei venite din diferite
domenii culturale.

Opera lirică este opera în care predomină exprimarea directă ( prin

voce eului liric) a unor stări sufletești și sentimente.

Poiezia este specia lirică cea mai răspîndită,de regulă,de dimensiuni

mici,fără o formă strictă.În terminologia modernă ea este deseori
substituită prin poem.

Monosemia este proprietatea unui cuvînt de a se referi la o singură

noțiune,iar cuvîntul monosemantic este Acela care posedă un singur
sens.Inițial orice cuvănt este monosemantic,dar ulterior el poate sa-și
dezvolte alte sensuri.

Polisemia este fenomenul atribuirii a cel puțin două sensuri unui cuvînt
într-o limbă,iar cuvîntul polisemantic este acela care are un system de
sensuri legate intre ele.

Sens propriu este oricare dintre sensurile cuvăntului,motivat printr-o

legătură direct cu realitatea.Un cuvînt polisemantic poate avea
numeroase sensuri proprii,adică sensuri a căror apariție are o explicație
fără mediere: legătura acestor sensuri între ele este vizibilă. De
exemplu, cuvîntul sticla are 4 sensuri distincte dar colerate între ele.

Aliterația este repetarea aceluiași sunet sau grup de sunete în cuvinte

care se succed pentru a crea o atmosferă, a aprofunda sensul mesajului
prin efecte sonore.
Sensul lexical este specific cuvintelor care se referă la o realitate
(obiect, caracteristică,

acţiune). El cuprinde toate sensurile cuvântului – fundamental şi

secundar, propriu şi figurat. Sensul lexical este definit în dicţionarele
explicative.Sensul gramatical ţine de valoarea morfologică şi
proprietăţile sintactice ale cuvântu-lui; el determină/dictează
proprietăţile şi posibilităţile cuvântului în comunicare. Sensul
gramatical este indicat în orice dicţionar explicativ, precum şi în
dicţionarele ortogra-fice, morfologice, sintactice: substantiv masculin,
feminin sau neutru; verb tranzitiv, verb intranzitiv, verb reflexiv, verb
unipersonal; pronume; numeral; articol; adverb; prepoziţie;conjuncţie;
interjecţie etc.Dacă un cuvânt are mai multe sensuri lexicale, fiecare
sens nou vizează un alt obiect,iar sensul său gramatical – de substantiv
– rămâne neschimbat. Atunci când sensul gramatical se schimbă,
rezultă un cuvânt nou – omonim cu cel iniţial.De exemplu, sensul lexical
fundamental al cuvântului coroană este de cerc împletit din flori sau
frunze, care serveşte drept podoabă pentru cap. Sensurile secundare
sunt: cunună de flori care se pune la mormântul cuiva; podoabă în
formă de cerc, făcută din metal preţios,împodobită cu pietre scumpe şi
purtată pe cap de monarhi, ca semn al demnităţii lor; totalitate a
ramurilor unui copac; partea vizibilă a dintelui la om; înveliş de metal
sau din alt material,în care se îmbracă un dinte; marginea superioară a
copitei la cal; suprafaţa cuprinsă între două cercuri concentrice; unitate
monetară. Sensul său gramatical este de substantiv feminin.

Coordonarea în cadrul propoziţiei şi al frazei se realizează prin jonctive

coor-

donatoare (conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale):

■ Băiatul cere puşcă şi fata cere furcă.

sau prin juxtapunere (plasare alăturată):

■ Vara-i strângătoare, iarna-i mâncătoare.

În funcţie de jonctivele utilizate şi raportul semantic dintre elemente,

coordonarea poate fi:

Copulativă – exprimă ideea de asociere şi succesiune în timp (şi, nici,

ca şi, precum şi etc.):

■ Din părinţi se trag şi copii răi, şi copii cuminţi.

■ Copilul are un car de picioare şi toate-s umblătoare.

Adversativă – exprimă ideea de opoziţie între elementele legate (dar,

iar,

însă etc.):

■ Zgârcitul are fântână, dar a vecinului îi mai la îndemână.

Disjunctivă – exprimă ideea de excludere reciprocă a elementelor

legate

(ori..., ori, fie..., fie, sau..., sau etc.):

■ Ori la unu, ori la o sută, tot o lumânare luminează.

■ Ori taci, ori zi ceva mai bun decât tăcerea.

Concluzivă – exprimă urmarea, concluzia ce decurge din elementul

precedent:

■ Mâine e zi de odihnă, deci nu putem programa nimic.

În lipsa jonctivelor, raportul semantic dintre elementele coordonate

este decisiv.

■ Un om nu-i o ţară, o zi nu face-o vară.

Dacă predicatul poate fi uşor subînţeles din context, vorbitorul îl omite
total

sau parţial. De exemplu, se omite verbul copulativ a fi sau alt verb

copulativ,

numit anterior.

■ Ciudat om şi Negrescu ăsta! = Ciudat om e şi Negrescu ăsta!

Spre a se evita repetarea, se poate omite şi un predicat verbal, dacă

acesta a fost utilizat pentru un alt subiect.

■ În picioare, la biroul lui, stătea Spânu, alături, roşie, suflând greu,

Tamara, şi în faţa lor, cu spatele la mine, franţuzoaica. = În picioare, la
biroul lui, stătea Spânu, alături, roşie, suflând greu, stătea Tamara, şi în
faţa lor, cu spatele la mine, stătea franţuzoaica.

PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ PREDICATIVĂ

Alături de posibilitatea de a numi o caracteristică a obiectului prin
atribut sau prin nume predicativ, în limba română există şi posibilitatea
de a construi o structură cu propoziţie predicativă. De exemplu:

■ Casă veche – Casa este veche – Casa este cum sunt toate casele
bătrâneşti din sat.

Propoziţia predicativă [Pr] este ceea ce rezultă din transformarea unui

nume predicativ în propoziţie subordonată. Numele predicativ
substituit prin propoziţie predicativă poate fi exprimat prin substantiv,
adjectiv sau verb la infinitiv.Propoziţia predicativă se leagă de verbul
copulativ prin mijlocirea unui element de relaţie: că, să, dacă, care,
cine, ce, cum, cât, după cum ş.a.
Atributul este partea secundară de propoziţie, care determină un nume
(substantiv, pronume, mai rar numeral), indicând diferite caracteristici,
şi răspunde la întrebările care?, ce fel de?, al cui?, al câtelea?, cât? ş.a.

Atributul poate fi exprimat prin:

Adjectiv la orice grad de comparaţie:

■ Răspunsul blând înlătură mânia.

Substantiv la cazul genitiv, dativ sau acuzativ:

■ Binecuvântarea părinţilor întăreşte casa fiilor.

Pronume la cazul genitiv, dativ sau acuzativ:

■ Cine are mintea întreagă în sfada altora nu se bagă.

Numeral:

■ Trei corăbii încărcate nu aşteaptă una deşartă.

Verb la moduri nepersonale:

■ Este scară de suit, dar este şi de coborât.

Adverb:

■ Greşeala unei clipe strică bucuria zilelor de apoi.

Complementul este partea secundară a propoziţiei, care determină un

verb sau un echivalent al lui.

Complementul direct determină un verb tranzitiv sau o locuţiune

verbală tranzitivă, arătând obiectul ori rezultatul acţiunii, şi răspunde la
întrebările pe cine? ce?.

Complementul direct poate fi exprimat prin:

substantiv la cazul acuzativ:

■ Lăcomia sparge sacul;

pronume la cazul acuzativ:

■ Tu stai să-l înveţi de bine şi el te învaţă pe tine.

■ Pe al altuia îl vede şi pe al său nu-l vede;

numeral:

■ Cinci câştig, şapte mănânc, ce rămâne bag în pungă.

■ Câştigă opt şi mănâncă zece;

verb la unul dintre modurile nepersonale (infinitiv, gerunziu):

■ Ce poţi face singur, nu aştepta să-ţi facă alţii.

■ Am auzit strigând.

Propoziţia subordonată, care determină un verb tranzitiv sau o

locuţiune verbală

tranzitivă din propoziţia regentă, fiind echivalentă cu un complement

direct,

şi răspunde la întrebările pe cine?, ce?, se numeşte propoziţie

subordonată

completivă directă [CD].

■ Ştii 1(ce?) dar nu ştii 3 (ce?)când pleci 2, când ajungi 4

Spre deosebire de propoziţia subordonată subiectivă, care ţine locul

subiectului-lipsă din regentă, propoziţia subordonată completivă
directă determină un verb tranzitiv, care are un subiect exprimat, inclus
sau subînţeles.

■ Ce-i scris cu peniţa1nu tai cu bărdiţa2(tu).

Propoziţia 1 este o subordonată completivă directă.

■ Dar: Ce se scrie cu condeiul nu se taie cu toporul2 Propoziţia 1 este o

subordonată subiectivă.
Propoziţia subordonată, care determină un verb, o locuţiune verbală
sau un nume predicativ din propoziţia regentă, fiind echivalentă cu un
complement indirect, şi răspunde la întrebările complementului
indirect (cui?, la cine?, cu cine?, pentru cine? etc.), se numeşte
propoziţie subordonată completivă indirectă [CId].

■ (cui?) Cui n-ai să-i dai ajutor1nu-i da nici sfaturi2