Programul Sămănătorul

Programul revistei „Sămănătorul”, este expus în articolul programatic, Primele vorbe, nesemnat, se
aduc în discuție idei întâlnite cu mult înainte, la Vatra, dar și în alte foi românești. începutul lor se caută
uneori cu mult în urmă. Întâmplare nu poate fi că revista Curierul literar publică, în loc de articol
programatic, articolul lui M. Kogălniceanu din fruntea Daciei literare, din 1840. Programul Sămănătorului
stăruia asupra însemnătății păstrării „limbii și datinii strămoșești" și cerea ca scriitorii să cunoască viața
poporului. Osândea scriitorii care puseseră în stihuri amăgirile și durerile micii lor vieți și se
înstrăinaseră „de marea viață a poporului, de marile lui suferințe și aspirații". Expectativa a ușurat
„mediocrităților pompoase" triumful, se arată mai departe, și a lăsat drum liber „vânturătorilor de fraze
goale" să batjocorească limba, în cele mai diverse ocazii. Cei doi directori adresau cuvinte de
îmbărbătare, invocând și numele lui Eminescu. „Suflați colbul de pe cronici, cum zice poetul, și faceți să
renască virtuțile bătrânilor de atunci în sufletul tinerimii de azi."

Nemulțumit de tonul molcom-moldovenesc al textului, Coșbuc reia ideile directoare ale revistei: “Noi cu
literatura astăzi nu mai stăm în mijlocul istoriei noastre, nu stăm nici în mijlocul tradițiilor noastre, nu
stăm mai ales în mijlocul poporului nostru: “Fără idealuri nu e luptă și fără luptă nu e nici literatură”; “Am
rupt firul tradițiilor, ne batem joc de credința strămoșilor, luăm în deșert instituțiunile țării și așezămintele
ei, râdem în pumni de asperațiunile naționale și importăm în literatură (...) - câte și mai câte bolnave idei
și cu totul străine spiritului românesc”[5]

Și Alexandru Vlăhuță, în „Sămănătorul” numărul 3, de vineri, 16 decembrie 1901, dezvoltă pe larg

bazele conceptuale ale revistei în articolul „Cărți pentru popor”: „Icoane din trecut, întâmplări vitejești,
isprăvi din acelea care-ți înalță sufletul, scene din viața de la țară, pilde și învățături sănătoase date într-
o formă atrăgătoare, puterea providențială a unui primar ideal, a unui proprietar, a unui preot, a unui
învățător — așa cum îi visăm și cum ar trebui să fie oamenii aceștia — bunătatea, jertfele, munca și
izbînzile lor, întrupate în povestiri calde, sugestive, așa ca cititorul să se simtă mișcat ca de lucruri
văzute aievea și să capete îndemnul de a-și aduce și el partea lui de bine pe lumea asta, de a se face și
el folositor cu ceva țării și neamului lui". Scriitorii sînt chemați să-și facă „datoria", să lupte împotriva
importului de idei, a coruperii limbii prin împrumuturi străine. Contestînd simbolismul, revista încurajează
acele producții care proslăvesc „marea viață a poporului" român, trecutul lui glorios, „frumusețile acestui
pămînt" etc.
 SĂMĂNĂTORUL

Pășește-n țarină sămănătorul

Și-n brazda neagră, umedă de rouă,
Aruncă-ntr-un noroc viața nouă,
Pe oare va lega-o viitorul.

Sunând, grăunțele pe bulgări plouă:

Speranța, dragostea lui sfîntă, dorul
De-a-mbelșuga cu munca lui ogorul
Le samănă cu mîinile-amîndouă.

Trudește, făcătorule de bine,

Veni-vor, roiuri, alții după tine,
Și vor culege rodul — bogăția.

Tu fii soldatul jertfei mari, depline:

Ca dintr-un bob să odrăslească mia,
Cu sîngele tău cald stropește glia.

O poezie mult mai exaltată scrie George Coșbuc. Poezia lui Coșbuc Fragment epic glorifică faptele de
arme ale lui Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Ion Vodă cel Cumplit și a altor voievozi
cu dragoste de țară. Amintirea vitejiei lor trebuia să slujească de îndemn noii generații. [6] Poporul român,
arată poetul, nu avea dreptul să se creadă fără „zei" în lume.

Iată-ți gloria de veacuri! Umbre mari din lumea moartă, —

Ah, că n-am eu glas de tunet ca să pot să le rechem —
Ne avem și noi Olimpul, și pe-a veșniciei poartă
Am intrat și noi ; și-ntr-însul zei fără de moarte-avem !

O altă poezie ce poate fi considerată programatică era poezia lui Șt. O. Iosif „Către tinerii
poeți” deși Șt. O. Iosif nu era la conducerea revistei. Poezia consemna starea grea în care se găsea
poporul român și adresa o chemare poeților pierduți în „nori" și „zări albastre" și visând „flori și stele", să
se întoarcă spre soarele „gata să răsară", înălțând „flamura străbună" a dragostei de „lege și de țară".
Copii răzleți ai mîndrei noastre nații!
De mai trăiește-n voi simțire vie,
Veniți atunci și vă cunoașteți frații !

Sădiți în inimi vechea bărbăție,

Avînturi mari, eterne aspirații...
Și numele pe veci sfințit vă fie !