Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari

(secolele XVIII-XX)

a. Proiecte de realizare a statului român modern (sec. al XVIII-lea – 1859)

Condițiile care au dus la nașterea României moderne sunt legate atât de transformările
suferite de societatea românească în sec. al XVIII-lea și în prima jumătate a celui următor, cât
și de conjunctura politică internațională în care ,,problema orientală” s-a transformat într-un
factor de echilibru european.
După asediul Vienei (1683), decăderea Imperiului Otoman se accentuează iar
vechea ,,problemă orientală” dobândește un nou conținut. În sec. al XVII-lea concurența
dintre Austria și Rusia pentru moștenirea Imperiului Otoman a generat războaie care au
marcat sud-estul european și au obligat Imperiul Otoman la importante cedări teritoriale.
Teatrul acestor războaie a fost de cele mai multe ori teritoriul Principatelor române.
Principatele au făcut parte din proiectele de împărțire a Imperiului Otoman.
Înfrângerile suferite de turci în fața puterilor creștine au avut drept consecință
anexarea unor teritorii românești de către statele creștine din vecinătate precum și creșterea
îngrijorării marilor puteri pentru echilibrul european, implicit a interesului lor față de
Principate.
Această conjunctură a oferit elitei românești, constituită în partida națională,
posibilitatea să acționeze pentru modificarea statutului internațional al Principatelor, având ca
fundal proiecția statului român modern.
Au fost adresate marilor puteri aflate în conflict cu Poarta, numeroase memorii prin
care se solicita modificarea statutului politic internațional al Principatelor. Patruzeci dintre
acestea solicitau înlăturarea domniilor fanariote, iar zece obținerea independenței.
În timpul tratativelor de la Focșani (1772) o delegație de boieri a cerut revenirea
la domniile pământene, unirea T. Rom. cu Moldova într-un stat sub garanția Austriei,
Rusiei și Prusiei, iar la Șistov în 1791 s-a cerut desființarea raialelor, domn pământean,
neutralitatea și independența sub protectoratul Austriei și Rusiei. Aceste memorii, prin
conținutul lor, mărturisesc o atitudine națională la boierime și cler, manifestată la nivel
internațional, o tendință care va constitui punctul de plecare al programului
revendicativ de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.
Totodată au fost concepute numeroase proiecte de reformă care urmăreau să
așeze societatea pe baze moderne și să întemeieze un stat constituțional.
Dintre acestea rețin atenția ,,Constituția cărvunarilor”, întocmită în 1822 de Ionică
Tăutu și Așezământul politicesc semnat de Simion Marcovici. Primul susținea ,,monarhia
mărginită și moștenitoare” iar al doilea organizarea statului pe baza separării puterilor.
În 1821 în condițiile declanșării mișcării conduse de Tudor Vladimirescu, este
elaborat programul „Cererile norodului românesc”, program care sintetiza cererile din
memoriile boierești anterioare: domnul trebuia să fie ales de țară, privilegiile boierești
desființate, promovarea în funcții să se facă după merit armată de 4000 de panduri și 200 de
arnăuți, impozit unic plătibil în patru rate, etc. Nu lipsea nici anularea vămilor interne, în
vederea unificării pieței naționale.
Deși mișcarea a fost înfrântă, consecința imediată a fost revenirea în 1822 la
domniile pământene.
Perioada 1822-1829 reprezintă o etapă importantă în procesul modernizării spațiului
românesc și cunoaștere a solicitărilor românești la nivel european.
Astfel, în 1826 prin Convenția de Akkerman, domnii pământeni erau numiți pe 7
ani, libertatea comerțului, cu condiția de a aproviziona mai întâi Poarta.
1
 În 1829 prin Tratatul de la Adrianopol se instituie oficial protectoratul rusesc,
libertatea comerțului, libertatea navigației pe Dunăre și sunt restituite raialele de pe malul
stâng al Dunării.
Procesul de modernizare a continuat cu adoptarea Regulamentele Organice(1831-
Țara Românească; 1832 – Moldova), primele acte cu caracter constituțional, impuse
Principatelor de Rusia în calitate de putere protectoare (vezi tema Constituțiile). Acestea
așezau statul pe principiile moderne ale suveranității poporului, separării puterilor, bugetului
de stat, introduceau instituții moderne (tribunalele, corpul de avocați, procuratura, notariatele,
arhivele etc.), reorganizau sistemul fiscal, limitau puterea Domnului, dar mențineau
monopolul politic al boierilor, privilegiile fiscale și sociale ale acestora și nu prevedeau
drepturi și libertăți cetățenești.
În anii ”30, de la atitudinea de solicitare prin memorii adresate Marilor Puteri, românii
contestă în mod deschis regimul regulamentar. Astfel, boierii din Țara Românească se
organizează în „partida națională”, condusă de Ion Câmpineanu. Ei elaborează două proiecte
Act de unire și independență și Osăbitul act de numire a suveranului românilor în care
propuneau unirea Principatelor într-un singur stat și monarhia ereditară.
În 1843 apare societatea secretă Frăția. Preconiza o revoluție care să ducă la
îndepărtarea suzeranității otomane și a protectoratului rusesc.
În Transilvania, inițiativa elaborării unor proiecte politice, va fi asumată în secolul al
XVIII-lea de către cler. În 1744 Inochentie Micu-Klein elabora Supplex Libelus, memoriu în
care se solicita respectarea națiunii române, aducând ca argument vechimea românilor. În
1791 reprezentanții Școlii Ardelene elaborează Supplex Libelus Valachorum, trimis
împăratului de la Viena, prin care solicită emanciparea națiunii române.

PROIECTUL POLITIC PAȘOPTIST

Anul 1848 a fost un an revoluționar în aproape întreaga Europă. Revoluția a cuprins și

spațiul românesc. Cauzele revoluției au fost multiple: asuprirea străină (rusă și turcă în Țara
Românească și Moldova, habsburgică în Transilvania, Banat și Bucovina), lipsa drepturilor și
libertăților cetățenești, existența privilegilor sociale, lipsa unei reforme agrare, etc.
Suveranitatea poporului, organizarea statului pe baze constituționale, responsabilitatea
domnului, organe politice reprezentative și responsabile, desființarea privilegiilor, egalitatea
în fața legilor și libertatea personală sunt obiective prezente în toate programele
revoluționare.
Revoluția a izbucnit în Moldova la Iași. Aici a fost adoptat programul „Petițiunea
proclamațiune la 27 martie 1848. Documentul avea un caracter moderat pentru a
preîntâmpina intervenția militară a Rusiei.
Domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, a ordonat arestarea liderilor revoluției. Unii
dintre aceștia precum Vasile Alecsandri sau Mihail Kogălniceanu reușesc să fugă,
contribuind la redactarea celor mai radicale programe ale revoluției în care se solicitau
unirea și independența.
Astfel, în mai 1848, este redactat la Brașov de către Vasile Alecsandri și Costache
Negri programul revoluționar Prințipiile noastre pentru reformarea patriei în care se
solicita ,,unirea Moldovei și a Valahiei într-un singur stat neatârnat”.
În august 1848 este elaborat la Cernăuți, de Mihail Kogălniceanu programul
Dorințele partidei naționale din Moldova prin care se solicita „Unirea Moldovei cu
Muntenia” considerată „cheia bolții fără de care întregul edificul național s-ar
prăbuși”.

2
 Ceva mai avansat este modelul politic din Proclamația de la Islaz (Țara
Românească) care preconiza o formă de guvernare cvasi republicană, cu un domn
responsabil ales pe cinci ani.
Revoluția din 1848-1849 a fost înfrântă prin intervenția militară a imperiilor vecine.
Deși înfrântă a reușit să stabilească direcțiile principale de acțiune pentru făurirea României
moderne (unirea, independența și modernizarea spațiului românesc).

Constituirea statului roman modern

Activitatea emigrației române își concentra eforturile pentru a impune ,,cauza

românească” în atenția opiniei publice și cabinetelor europene.
Ocazia care a permis împlinirea aspirației românilor de a-și întemeia un stat
național a fost oferită de un nou moment de ,,criză orientală”, războiul Crimeii (1853-
1856). Rusia se confruntă cu Imperiul Otoman. Războiul se încheie cu victoria Imperiului
Otoman sprijit de Anglia și Franța.
În 1856 se desfășoară Congresul de pace de la Paris. Aici s-a pus problema
,,statului tampon”, rezultat prin unirea Moldovei cu Țara Românească, ca soluție a
,,problemei orientale”. Marile Puteri aveau poziții diferite. Franța (împărat Napoleon al IIII-
lea), Prusia, Rusia, Sardinia au susținut ideea unirii. Anglia, Imperiul Otoman și Austria s-au
opus unirii.
La 18/30 martie 1856 se încheie Tratatul de la Paris care cuprindea referitor la
Prinipatele Române:
- înlocuirea protectoratului rusesc asupra Țărilor Române cu garanția colectivă a
celor 7 mari puteri;
- menținerea suzeranității otomane;
- Rusia ceda Moldovei sudul Basarabiei (județele Cahul, Bolgrad, Ismail);
- consultarea populației din Principate în legătură cu unirea prin constituirea unor
Adunări ad-hoc.
În anul 1857, în Țara Românească și Moldova se constituie Adunările ad-hoc. Erau
alcătuite din reprezentanții tuturor categoriilor sociale. Aveau rol consultativ, nu de decizie.
Românii solicitau, prin rezoluțiile Adunărilor ad-hoc: autonomie, unirea Principatelor într-
un stat numit România, prinț străin care să-și crească moștenitorii în religia țării, neutralitatea
pământului românesc, adunare obștească aleasă din toate categoriile sociale, domn
responsabil și garanția colectivă a marilor puteri.
În anul 1858 marile puteri se reunesc în cadrul Conferinței de la Paris. Adoptă
Convenția de la Paris care avea să stea la baza organizării Principatelor. Marile puteri
acceptau doar o unirea formală, sub forma unei confederații numită Pricipatele Unite ale
Moldovei și Țării Românești. Principalele instituții (domnia, adunările legislative, guvernele)
rămâneau separate, dar existau două instituții comune la Focșani (Comisia Centrală – rol
legislativ, Înalta Curte de Justiție și Casație – rol juridic). Noul stat se organiza pe baza
separării puterilor, deputații în Adunarea legislativă erau aleși prin vot cenzitar, privilegiile
boierești desființate, se decreta egalitatea cetățenilor în fața legii și accesul liber în funcții
publice și se recomanda reglementarea raporturilor dintre țărani și proprietari.
Convenția oferea românilor șansa de a realize unirea deoarece nu interzicea explicit
alegerea aceluiași domnitor în ambele Principate. Românii l-au ales pe A.I.Cuza domn în
Moldova, la 5 ianuarie 1859 și în Țara Românească la 24 ianuarie 1859.
Unirea Principatelor s-a realizat prin dubla alegere a lui Cuza. Unul din marile
obiective ale proiectelor politice românești a fost atins – realizarea statului roman.

3
 b. Statul român de la 1859 la 1916. Proiecte și realizări

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

Principalele obiective ale domniei lui Alexandru Ioan Cuza au vizat:
- recunoașterea dublei alegeri și a unirii pe plan internațional;
- în plan intern unificarea instituților și modernizarea statului.
Recunoașterea oficială a unirii de către Puterile garante s-a realizat în cadru
Conferinței de la Constantinopol din 1861. Turcia recunoștea unirea deplină, însă doar pe
perioada domniei lui Cuza.

În plan intern Cuza a trecut la unificarea armatei, serviciilor vamale, a telegrafului și

poștelor. A stabilit capitala la București. După proclamarea unirii depline, s-a trecut la
unificarea guvernelor și a adunărilor celor două Principate. La 22 ianuarie 1862 s-a format
primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de conservatorul Barbu Catargiu.
Parlamentul unic își va deschide lucrările la 24 ianuarie 1862. Comisia Centrală de la Focșani
își înceta astfel activitatea.
În lumea politică românească se conturau două grupări politice: conservatoare și
liberal.
Domnul a colaborat pe parcursul domniei mai ales cu liberalii moderați.
În octombrie 1863, Cuza îl numește prim-ministru pe Mihail Kogălniceanu, adeptul
unor reforme interne radicale.
În 1863 este adoptată Legea secularizarea pământurilor mănăstirești prin care
averile mănăstirilor erau trecute în patrimoniul statului. Astfel se forma un fond funciar care
reprezentau aproape un sfert din suprafața arabilă a țării.
La cererea lui Cuza, Mihail Kogălniceanu elaborează un proiect de reformă agrară,
care trebuia aprobat de Adunarea Legislativă, dominate de conservatori. Aceasta îl respinge și
cere demisia prim-ministrului. Cuza refuză demisia și dizolvă Adunarea la 2 mai 1864 printr-
o lovitură de stat.
Pentru a-și consolida poziția, acesta a promulgat un nou act constiuțional Statutul
Dezvoltător al Convenției de la Paris.
Noua constituție a subordonat legislativul domnitorului, deoarece îi garanta acestuia
puteri cum ar fi dreptul unic de a iniția o lege (elaborată de Consiliul de Stat) și dreptul de
veto asupra proiectelor de lege adoptate de adunare. Conform prevederilor Statutului
Dezvoltător, prin înființarea Senatului (Corpul Ponderator) se trece de la sistemul unicameral
la cel bicameral.
Era adoptată și o nouă lege electorală prin care era mărit numărul alegătorilor prin
scăderea censului.
Legea rurală din august 1864, a fost cea mai importantă reformă adoptată în
timpul lui Cuza. Țăranii erau împroprietăriți în funcție de numărul de vite de muncă pe
care îl aveau. Pământul nu putea fi vândut timp de 30 de ani. Trebuiau să plătească o
despăgubire în 15 ani. Legea limita suprafața de pământ disponibilă țăranilor la două
treimi din moșia proprietarului. Aproximativ 500000 familii au primit 1,8 milioane
hectare de pământ arabil.
Efectul politic a însemnat abolirea șerbiei, libertatea de mișcare a țăranului
proprietar, libertatea de transmitere a acestor pământuri prin moștenire. Pe termen
lung, au existat și elemente defavorabile țărănimii. Moștenirea atrăgea divizarea,
împărțirea parcelelor disponibile.
4
 În decembrie 1864 era adoptată Legea instrucțiunii publice (învățământului), prin
care învățământul primar devenea gratuit și obligatoriu. Învățământul liceal era stabilit la 7
clase. A.I. Cuza a înființat și primele universități: în 1860 la Iași și 1864 la București.
Conservatorii și liberalii radicali nemulțumiți de domnia autoritară a lui Cuza s-au
grupat în ,,monstruoasa coaliție”, care urmărea înlăturarea domnului, și aducerea unui
principe străin. Acțiunile ,,monstruoasei coaliții” s-au soldat cu înlăturarea lui Cuza de la tron
la 11 februarie 1866.
Importanța domniei lui Cuza
În timpul domniei lui Cuza au fost create într-un ritm intens instituții statale moderne.
Nu a existat domeniu în care să nu se fi înregistrat marcante progrese. România a intrat pe
scena statelor europene, nu numai ca stat național, ci și ca stat modern.

Consolidarea statului sub Carol I (1866-1914)

Încă în programul „partidei naționale” din 1802, fusese formulată aducerii în fruntea
țării a unui prinț străin, idee susținută de contele Walewski în cadrul Congresului din 1856,
reluată de Adunările ad-hoc din 1857. Prin aceasta, românii sperau să pună capăt luptelor
interne și să-și asigure un sprijin diplomatic stabil pe plan extern. Coroana țării a fost oferită
lui Filip de Flandra, iar după refuzul acestuia lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Acesta
a condus România între 1866-1914.
Principalele obiective ale principelui Carol sunt consolidarea statului roman și
obținerea independenței.
La 1/13 iulie 1866 a fost promulgată o nouă Constituție.
Constituția din 1866 a fost una din cele mai liberale constituții și a deschis calea
pluralismului politic. (vezi tema Constituțiile…)
Statul modern, care avea la bază această constituție, s-a consolidat.
Monarhia, Parlamentul și partidele politice erau factorii decisivi ai puterii. Monarhia a
asigurat un anumit echilibru politic intern.
Au luat naștere partidele politice:
a. Partidul Național Liberal (PNL) – 1875
b. Partidul Conservator - 1880
S-au conturat doctrinele liberală („prin noi înșine”) și conservatoare („pașii mărunți”)
exprimând căile diferite prin care cele două partide vedeau realizat progresul țării.
Bazele unei economii naționale moderne s-au putut dezvolta după dobândirea
independenței de stat. Protecționismul vamal, încurajarea industriei, modernizarea
agriculturii, construirea infrastructurii, fondarea Băncii Naționale a României cu drept de
emisiune monetară, au marcat pași importanți pe calea modernizării economice.

Proiectul independenței de stat a României

După realizarea unirii în 1859, principalul obiectiv al românilor este obținerea

independenței. Carol I ridicase această problemă în fața Consiliului de Miniștri din 1873.
5
 Suzeranitatea otomană reprezenta o frână în calea dezvoltării țării.
Redeschiderea „crizei orientale” în 1875, prin răscoalele antiotomane din Bosnia
și Herțegovina, a oferit ocazia unei acțiuni politice și militare pentru dobândirea
independenței.
Cei mai mulți liberali (între care I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu) erau pentru o
apropiere de Rusia în vederea unei acțiuni antiotomane deschise.
Conservatorii se opuneau. Vedeau în panslavism cea mai serioasă amenințare.
Noul guvern liberal condus de I.C Brătianu (1876) cu M. Kogălniceanu la externe,
spera să obțină independența pe cale pașnică. Printr-un memoriu guvernul român solicita, în
iulie 1876, Porții și Puterilor garante recunoașterea individualității statului roman și a
numelui de România. Tratativele româno-otomane eșuau însă, ca urmare a adoptării
Constituției lui Midhat-pașa prin care statul roman era declarat „provincie privilegiată” a
imperiului.
Criza s-a agravat în 1876. Serbia și Muntenegru au declarat război Turciei, iar bulgarii
au declanșat mișcarea de eliberare. Sub pretextul protejării creștinilor ortodocși din Balcani,
Rusia se pregătește să intervină.
România este interesată de o implicare în război alături de Rusia.
În toamna anului 1876 are loc întâlnirea de la Livadia, în Crimeea, între o delegație
condusă de I.C. Brătianu și M. Kogălniceanu și o delegație rusă condusă de țarul Alexandru
al II-lea și cancelarul Gorceacov. Rușii refuză o colaborare militară.
În ianuarie 1877 Austro-Ungaria și Rusia semnau convenția de la Budapesta cu
privire la schimbările teritoriale pe care ar fi trebuit să le aducă un eventual război ruso-turc
(Rusia ar fi anexat sudul Basarabiei, revenind la gurile Dunării, iar Austro-Ungaria s-ar fi
mulțumit cu Bosnia și Herțegovina).
La 4 aprilie1877 este semnată la București convenția româno-rusă. Aceasta
prevedea:
- trecerea trupelor rusești prin teritoriul românesc spre Peninsula Balcanică,
ocolind Bucureștiul;
- cheltuielile de transport erau suportate de Rusia;
- Rusia garanta integritatea teritorială a României.
În aprilie a început trecerea armatei ruse prin teritoriul românesc spre Balcani.
Între România și Turcia intervine starea de război, turcii bombardând localitățile
românești de la Dunăre. Românii răspund bombardând Vidinul.
La 9 mai 1877, în Camera Deputaților, este proclamată independența de stat a
României.

Participarea României la Războiul de independență (1877-1878)

Ofensiva rusească este oprită în fața Plevnei, iar comandantul armatei ruse, marele
duce Nicolae, fratele țarului, îi cere lui Carol I printr-o telegramă sprijinul armatei române.
Principele Carol I acceptă. Conducerea trupelor româno-ruse va fi încredințată lui Carol I.
Plevna este încercuită și a capitulat la 28 noiembrie 1877 în frunte cu generalul Osman Pașa.
Armata română a luptat la Grivița, Rahova, Vidin, și a contribuit, cu prețul unor mari jertfe
umane și materiale, la înfrângerea Turciei. În ianuarie 1878 Turcia a capitulat.

În februarie 1878 se încheie tratatul de pace de la San Stefano între Rusia și

Imperiul Otoman. Diplomații români nu au fost primiți la tratative.
Tratatul prevedea:
- recunoașterea independenței României
6
 - Rusia prelua de la Imperiul Otoman Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor pe
care urma să le cedeze României în schimbul sudului Basarabiei (județele Cahul, Bolgrad și
Ismail).
La cererea marilor puteri europene, nemulțumite de creșterea influenței Rusiei în
Balcani, are loc Congresul de pace de la Berlin (1878). Tratatul de la Berlin (1 iulie 1878)
menținea – cu privire la România – clauzele teritoriale stabilite la San Stefano. Independența
României era recunoscută condiționat de modificarea articolului 7 din Constituția de la 1866,
conform căruia cetățenia română se acorda doar celor de religie creștină.
Urmările obținerii independenței
- a crescut prestigiul monarhiei. În plan politic, acest lucru s-a realizat prin
acordarea titlului de ,,Alteță regală” în 1878 și apoi, a celui de rege al României în
1881, lui Carol I.
- România a putut să stabilească relații diplomatice cu alte state bazate pe
suveranitate și egalitate.
- Cucerirea independenței a conferit statului român posibilități sporite de afirmare
în politica externă
Teama de Rusia, care ocupase sudul Basarabiei, în 1878, a determinat apropierea de
Germania și de Austro-Ungaria, devenind membră a Triplei Alianțe în anul 1883 (30
octombrie):
- Caracter defensiv
- Prevederile secrete – cunoscute doar de suverani și prim-ministrii.
- Părțile își promiteau pace și că nu vor încheia alianțe potrivnice;
- Se angajau să-și acorde ajutor reciproc în cazul în care una dintre ele ar fi
fost atacată
Actul nu a fost adus în discuția Parlamentului României de teama respingerii sale. În
contextul internațional de atunci, el a avut unele efecte favorabile: a scos România din starea
de izolare diplomatică în care se afla, consolidându-i poziția în Europa de SE și i-a asigurat
unele avantaje pe piața Europei Centrale. Totodată, alianța cu Puterile Centrale a stânjenit
ajutorul acordat luptei românilor ardeleni.

Proiectul făuririi României Mari.

Între anii 1900-1914, politica externă a României a cunoscut o deplasare dinspre

Puterile Centrale spre Antanta, statul român fiind animat de speranța realizării Marii Uniri.
România devine un factor de stabilitate în SE Europei. Războaiele balcanice (1912-
1913), au dat prilejul României să-și îndeplinească acest rol de echilibru, fapt apreciat de
diplomația și opinia publică europeană. Când România intra în al doilea război balcanic
(1913) împotriva Bulgariei, dorind să limiteze tendințele expansioniste ale acesteia, Nicolae
Iorga afirma că acolo, peste Dunăre începea ,,războiul nostru pentru eliberarea Ardealului’’.
La încheierea războiului, prin pacea de la București (1913), România a încorporat
Cadrilaterul (sudul Dobrogei).
În timpul primului război mondial se confruntau Antanta (Anglia, Franța, Rusia) și
Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria).
Declanșarea primului război mondial (28 iulie 1914) Austro-Ungaria declară război
Serbiei, ca urmare a asasinării prințului moștenitor, de către un student sârb.
Opinia publică din România susținea intrarea în război alături de Antanta.
La Consiliul de Coroană de la Sinaia (3 august 1914), regele a cerut aplicarea
Tratatului cu Puterile Centrale, din 1883. S-au opus cei mai mulți membri ai Consiliului. S-a
adoptat poziția de neutralitate.
7
 În septembrie 1914, când a murit regele Carol, responsabilitatea politicii externe a fost
asumată de Ion I.C. Brătianu. Guvernul liberal era adeptul expectativei armate pentru
pregătirea războiului și realizarea unității naționale.
În perioada neutralității (1914-1916), guvernul condus de I.I.C. Brătianu a purtat
tratative cu Antanta în vederea stabilirii condițiilor în care România i s-ar fi alăturat. Moartea
regelui Carol I și urcarea pe tron a lui Ferdinand I (septembrie 1914) a facilitat aceste
tratative.
La 4 august 1916, s-a semnat tratatul și a convenției militară cu Antanta.
Soluția făuririi României Mari prin participarea la război, alături de Antanta,
triumfase.

c. Realizarea României Mari (1916-1918)

Participarea României la primul război mondial (1916-1918)
Tratatul de alianță cu Antanta și convenția militară, semnate de I.I.C. Brătianu în
numele guvernului român și de miniștrii marilor puteri din Antanta, la București, în numele
guvernelor pe care le reprezentau (4 august 1916), au asigurat cadrul juridic și militar al
participării României la primul război mondial.
Tratatul recunoștea drepturile României asupra Transilvaniei, Banatului și
Bucovinei garantându-i participarea la Conferința de pace în condiții de egalitate cu
aliați;. România se obliga să declare război și să atace Austro-Ungaria. Convenția militară
asigura România de efortul concentrat al aliaților pe Frontul de Răsărit și în Grecia
sprijin care ar fi trebuit să o pună la adăpost de riscurile unui război pe două fronturi.
Consiliul de Coroană de la Cotroceni din 14/27 august 1916 a aprobat oficial cele
două documente și intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei. În ziua
următoare, Germania a declarat război României. Turcia și Bulgaria i-au urmat exemplul.
Campania din 1916. Conform planului de operațiuni ,,Ipoteza Z”, trei din cele patru
armate române au pornit ofensiva încă din noaptea de 14/15 august 1916 pe toată lungimea
graniței cu Austro-Ungaria. În scurt timp au fost eliberate orașele Brașov, Sf. Gheorghe,
Miercurea Ciuc, Gheorghieni, armata română înaintând până în apropiere de Sibiu. Pe frontul
din sud trupele bulgare și germane au atacat în forță și au cucerit, până la sfârșitul lunii
octombrie, Turtucaia, Silistra, Constanța și Cernavodă. Dezastrul de la Dunăre fusese
provocat în bună parte de nerespectarea angajamentelor asumate de Antanta prin convenția
militară. Pe de altă parte, planul de acțiune al armatei române a fost defectuos, iar pregătirea
și dotarea acesteia lăsa de dorit.
Eșecul controfensivei generalului Al. Averescu de la Flămânda a obligat România să
oprească ofensiva în Transilvania, concentrându-și forțele pe frontul de sud. Intrarea în luptă
a trupelor germane comandate în nord de generalul Eric von Falkenhayn și la sud de
generalul Mackensen a creat o situație extrem de critică pentru România. Sub deviza ,,pe aici
nu se trece”, generalul Eremia Grigorescu a câștigat ,,bătălia trecătorilor” Carpaților
Orientali. Concentrând șapte divizii contra unei divizii românești pe valea Jiului, inamicul a
reușit să treacă la sud de Carpați.
România a fost invadată pe valea Jiului și pe valea Oltului. După bătălia de pe
Neajlov și Argeș (1-3 decembrie), Bucureștiul, părăsit de oficialități, era ocupat. Frontul se
stabiliza în sudul Moldovei, pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați, iar capitala se muta temporar
la Iași. Două treimi din teritoriul țării a fost ocupat de inamic.
În aceste momente, când însăși ființa de stat era în pericol, la Iași se constituia un
guvern de uniune națională, din liberali și conservatorii democrați, condus de I.I.C. Brătianu.

8
Tezaurul României era trimis în Rusia pentru a fi pus în siguranță; se trecea la reorganizarea
armatei române cu sprijinul misiunii militare aliate comandată de generalul Henri Berthelot.
Campania din 1917. Spre surprinderea inamicului, rezistența din Moldova a durat
mai bine de un an, iar frontul românesc nu a putut fi străpuns. În vara anului 1917 armata
română obține strălucitele victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz împotriva trupelor
Puterilor Centrale. Se remarcă generalii Alexandru Averescu și Eremia Grigorescu.
Deși armata română obținuse victorii importante în vara anului 1917, după instaurarea
regimului bolșevic în Rusia (25 octombrie/7 noiembrie 1917), continuarea rezistenței
devenise imposibilă. Armata imperială rusă se dezintegra. Trupele rusești care se retrăgeau de
pe front amenințau să destabilizeze țara, fapt ce a determinat guvernul de la Iași să ia măsuri
pentru dezarmarea lor. Puterea sovietelor instaurată la Petrograd s-a folosit de aceasta pentru
a rupe relațiile diplomatice cu România și a-i confisca tezaurul (13/26 ianuarie 1918). După
încheierea păcii ruso-germane la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918), guvernul condus
de Alexandru Marghiloman și-a asumat responsabilitatea semnării tratatului de pace de la
București, cu Puterile Centrale (24 aprilie/7 mai 1918):
- România pierdea Dobrogea și culmile Carpaților în suprafață de 5600 km2 cu 170
de sate;
- economic țara era subordonată Germaniei care controla industria, comerțul,
finanțele, resursele de petrol și cereale, navigația pe Dunăre și porturile fluviale
- armata română era demobilizată.
Regele Ferdinand nu a promulgat legea pentru ratificarea Tratatului de pace, care a
rămas astfel nul din punct de vedere juridic.
Deși în mai 1918 situația părea favorabilă Puterilor Centrale, contraofensiva
mareșalului Foch a spart frontul de pe Somme în august, iar în septembrie trupele conduse de
Sarrail de la Salonic au pătruns liniile bulgare. Guvernul Al. Marghiloman a cedat locul unui
guvern condus de generalul de Constantin Coandă, care a decretat mobilizarea generală și a
ordonat armatei să treacă la alungarea trupelor inamice de pe teritoriul țării(la 28 octombrie
1918, regele Ferdinand a ordonat armatei să reintre în război). Sfârșitul războiului (29
octombrie/11 noiembrie 1918) găsea România în tabăra învingătoare. Participarea la război,
având ca scop desăvârșirea unității naționale, se încheia cu un sacrificiu de sânge de aproape
800.000 de morți, răniți, dispăruți, cu enorme distrugeri și pierderi materiale. Capitala
eliberată își primea suveranii și instituțiile centrale la 18 noiembrie/1 decembrie 1918.

Înfăptuirea Marii Uniri

Două procese istorice, greu de prevăzut la începutul războiului, au oferit românilor
șansa realizării Marii Uniri: prăbușirea regimului autocratic țarist, urmată de instaurarea
puterii bolșevice și destrămarea monarhiei austro-ungare. Alți factori:
- recunoașterea dreptului popoarelor la autodeterminare (afirmat de președintele
american W. Wilson în declarația Cele 14 puncte, la începutul anului 1918).
- Victoria Antantei.
Unirea teritoriilor românești cu România în 1918 a urmat trei etape: autonomia,
independența, unirea.
Unirea Basarabiei cu România. Basarabia anexată Rusiei în 1812, a fost primul
teritoriu care s-a unit cu România. În contextul evenimentelor politice, haosul care se
instalase la est de Prut punea în peicol securitatea spațiului basarabean unde se aflau depozite
ale armatei române și căi de comunicație prin care soseau munițiile și materialul de război
furnizate de Antanta.
Partidul Național Moldovenesc (milita pentru autonomia Basarabiei, constituit la 3
aprilie 1917 la Chișinău, a preluat conducerea mișcării de emancipare națională din
9
Basarabia.Organ de presă al partidului Cuvântul Moldovenesc condus de către Onisifor
Ghibu. Marele Congres al ostașilor moldoveni întrunit la Chișinău (2-7 noiembrie 1917) a
proclamat autonomia provinciei. În 2-6 noiembrie 1917 au avut loc alegeri generale pentru
Sfatul Țării (condus de Ion Inculeț). Acesta a proclamat la 2/15 decembrie 1917, Republica
Democratică Moldovenească, menținând-o pentru moment ca stat autonom în cadrul
Republicii Federative Ruse și a numit ca organ executiv Consiliul Directorilor, în frunte cu
Petre Erhan. Primul președinte a fost ales Ion Inculeț, iar puterea executivă a fost preluată de
către guvern. Forțele bolșevice amenințau că ia puterea la Chișinău, iar trupele dezorganizate
care se retrăgeau de pe front puneau în pericol stabilitatea în zonă. La solicitarea Sfatului
Țării, armata română a intervenit și au restabilit ordinea. La 12 ianuarie 1918 armata română
a trecut Prutul și a restabilit ordinea în Basarabia. Guvernul sovietic a decis ruperea relațiilor
diplomatice cu România. La 24 ianuarie/6 februarie 1918 a fost proclamată independența
Republicii Democratice Moldovenești, iar peste două luni, la 27 martie/9 aprilie 1918,
Sfatul Țării a votat Declarația de Unire a Basarabiei cu România.
Unirea Bucovinei cu România. Anexată prin Convenția de la Constantinopol din 7
mai 1775 Imperiului Habsburgic (din 1867 Austro-Ungaria). În toamna anului 1918
Bucovina era amenințată cu divizarea. Curtea de la Viena urmărea să anexeze partea de nord
a Bucovinei la Galiția. Ucraina dorea să integreze teritoriul dintre Prut și Nistru și chiar unele
teritorii dintre Prut și Siret, inițiativă susținută de ucrainienii din provincie organizați în
formațiuni paramilitare. Unii membri ai grupului parlamentarilor români de la Viena pledau
pentru un stat bucovinean autonom în cadrul unui imperiu federalizat. Ziarul ,,Glasul
Bucovinei” condus de Sextil Pușcariu exprima, la 22 octombrie 1918, intenția românilor
bucovineni ,,ca împreună cu frații noștrii din Transilvania și din Ungaria, cu care ne găsim
în aceași situație, să ne plăsmuim viitorul care ne convine nouă în cadrul românismului”.
Adunarea Constituantă (prezidată de Iancu Flondor) a Românilor din Bucovina întrunită
la Cernăuți în ziua de 14/27 octombrie 1918 a declarat ,,în numele suveranității
naționale”, ,,unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări românești într-un stat național
independent”. A fost ales Consiliul Național Român (în frunte cu Ion Nistor) condus de un
comitet executiv constituit de Iancu Flondor (31 octombrie/12 noiembrie 1918). Guvernul
bucovinean constituit a convocat Congresul General al Bucovinei, la care au participat
reprezentanții românilor și ai minorităților naționale. La 15/28 noiembrie Congresul a votat
unirea necondiționată a Bucovinei cu Regatul României. Președintele Congresului a fost
ales Iancu Flondor.
Unirea Transilvaniei cu România. După retragerea armatei române din teritoriile
eliberate în 1916, autoritățile maghiare au luat măsuri represive extrem de dure contra
populației românești. Efectul a constat în radicalizarea mișcării de emnacipare națională
exprimată prin intenții iredentiste față de imperiu și de unirea cu România.
Congresul națiunilor din imperiu, desfășurat în aprilie 1918 la Roma, adoptase
hotărârea fiecăreia dintre acestea de a se constitui în stat național independent sau de a se uni
cu statul național existent. Propunerea de federalizare a statului în șase regate autonome,
adresată de împăratul Carol I de Habsburg prin Manifestul ,,Către popoarele mele
credincioase” (3/16 octombrie 1918), nu putea fi acceptată. Ca urmare, activitatea politică a
românilor s-a intensificat. Declarația adoptată de Partidul Național Român la Oradea la 29
septembrie/12 octombrie 1918 echivala cu o adevărată proclamare a independenței (se
proclama dreptul românilor la autodeterminare). Citită de Alexandru Vaida Voievod în
Parlamentul de la Budapesta (5/18 octombrie 1918) a fost întâmpinată cu ostilitate de
deputații maghiari.
La Arad s-au pus bazele, la 18-31 octombrie 1918, Consiliului Național Român
Central, format din 6 reprezentanți ai PNR și 6 ai PSD. Acesta a preluat conducerea luptei de
10
eliberare națională și a cerut, printr-o notă ultimativă adresată guvernului maghiar la 9
noiembrie 1918, ,,întreaga putere de guvernare”.În toate localitățile au luat ființă Consilii și
Gărzi naționale. Tratativele desfășurate la Arad de C.N.R.C. cu reprezentanții guvernului de
la Budapesta au eșuat pentru că aceștia ofereau Transilvaniei doar autonomia. Iuliu Maniu
declara categoric că dorința românilor era ,,despărțirea totală” de Ungaria. Lupta națională a
fost susținută de importante organe de presă, ca: Românul, Drapelul, Glasul Ardealului,
Adevărul, Gazeta poporului, Telegraful român, Unirea, etc. În ziua de 7 noiembrie a fost
lansat manifestul ,,Istoria ne cheamă la fapte”, care anunța convocarea Adunării Naționale a
Românilor la Alba Iulia, pentru 18 noiembrie/1 decembrie 1918.
La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia au participat 1228 de delegați aleși de
circumscripțiile electorale prin vot universal și de toate organizațiile românilor din
Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Paralel, pe platoul din fața cetății medievale,
peste 100000 de români veniți din întreaga Transilvanie așteptau decizia care trebuia să le
anunțe unirea cu România, pentru care delegații fuseseră împuterniciți să voteze.
Deschisă și prezidată de Gheorghe Pop de Băsești, adunarea a ascultat raportul politic
prezentat de Vasile Goldiș (citită) și a adoptat, într-o atmosferă de entuziasm general,
Rezoluția de unire. În primul său articol aceasta proclama: ,,Adunarea națională a tuturor
românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor la
Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor
teritoriilor locuite de dânși cu România”. Erau totodată formulate cerințe referitoare la
respectarea drepturilor pentru minoritățile naționale, democratizarea vieții politice prin
introducerea votului universal, înfăptuirea unei reforme agrare radicale și legislație
muncitorească după modelul statelor industrializate din Apus etc.
Până la întrunirea Constituantei României, aceste teritorii erau administrate de două
instituții politice: Marele Sfat Național (for legislativ 250 membri) și Consiliul Dirigent (for
executiv 15 membri), în frunte cu Iuliu Maniu.
Decizia de unire a aparținut națiunii române care a profitat de condițiile de la
sfârșitul războiului pentru a-și afirma dreptul la existență liberă în interiorul acelorași
granițe. Forma de realizare a fost cea democratică. Participarea României la război
alături de Antanta a avut un rol hotărâtor în recunoașterea actelor de unire înfăptuite
în anul 1918.

În plan internațional, noul statut politico-teritorial al României a fost recunoscut

prin tratatele încheiate în cadrul Conferinței de pace de la Paris (1919-1920):
- Tratatul de la Saint Germain cu Austria (10 septembrie 1919) – a recunoscut
unirea Bucovinei cu România
- Tratatul de la Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920) – a recunoscut unirea
Transilvaniei cu România.
- Tratatul de la Paris încheiat între România și Imperiul Britanic, Franța, Italia și
Japonia (28 octombrie 1920) – a recunoscut unirea Basarabiei cu România.
La 15 octombrie 1922 are loc încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria la Alba
Iulia ca suverani ai României Mari.

11