UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „JUSTINIAN PATRIARHUL”

SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ

Credința vie a ortodoxiei românești în timpul

prigoanei regimului comunist

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

PR. CONF. DR. VASILE CREȚU

STUDENT:
BUNEA ION - COSTIN

BUCUREȘTI
2021
 Motto:
„Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă
O, ce trist și ce-nalt părea Crist!
Luna venea după El, în celulă
și-L făcea mai înalt și mai trist.”
( Radu Gyr)

Preacucernice părinte profesor, dragi colegi, în continuare vă voi

prezenta câteva aspecte cu privire la intensificarea credinței și supraviețuirea
Bisericii în perioada regimului communist.

Preotul are o responsabilitate şi faţă de unitatea neamului românesc, atât la nivel politic,
geografic, dar mai cu seamă la unitatea duhovnicească a acestui popor. Această unitate
duhovnicească a poporului român se realizează prin credinţa în Dumnezeu. Credinţa uneşte cel
mai mult pe oameni, iar această unitate este fondul unităţii exterioare a României Mari. Preotul
ca propovăduitor al Crezului are această responsabilitate dea îndemna pe oameni la unitate şi
bună înţelegere între ei. 1
În anii '40 ai celui de-al doilea Război Mondial când au fost luate Basarabia şi Nordul
Bucovinei, Părintele Stăniloae se întreaba în pragul acestui eveniment: „Cum trebuie să fie
preoții nostri de azi și de mâine acum, când avem de înfăptuit din nou un ideal național, de
această dată nu de simplă întregire națională, ci de întregire națională în duh de putere
românească nezguduită, de așezare a ei pe temelii care să nu mai îngăduie o a doua fărâmițare?”.
Această întrebare retorică a fost adresată studenţilor teologi de la Sibiu, pentru a le aşeze la inimă
un gând pe care ei să-l materializeze când vor deveni preoţi.
Părintele Profesor răspunde: „Preotul viitor va trebui să toarne în lupta lui naționalistă
mai mult din jarul credinței în Iisus Hristos. Numai o credință incandescentă, adâncă, frământată
intim și total cu sufletul neamului, poate să-l facă pe acesta apt nu numai să realizeze din nou
întregirea națională, ci s-o păstreze și definitiveze prin virtuțile aspre și înălțătoare, singurele care
nu lichidează ușor o moștenire”. Privind în ansambul asupra situaţiei actuale, acest cuvânt este

1
Pr. Dumitru Stăniloae, Menirea preotului printre credincioşi, în: „Îndrumător pastoral”, nr. 2, Alba Iulia, 1978, p.
67.

2
reprezentativ astăzi, căci nu numai că au rămas aceleaşi graniţe de după ce-l de-al doilea Război
Mondial, dar se constată că unitatea de credinţă se diminuează consistent. Iar „când credința
slăbește în sufletul unui neam – scrie Părintele Stăniloae dezagregarea și-a început procesul”. În
faţa acestui context, preotul trebuie să fie un factor de unitate al neamului, propovăduind
oamenilor că fără Dumnezeu nu va exista niciodată o unitate creştină între ei care să refacă
unitatea teritorială2.
În anul 1945, anul de răscruce al istoriei europene, când s-a încheiat a Doua Conflagrație
Mondială și s-au schimbat brutal sisteme politice, alianțe și chiar frontier, acest torent de lavă
bolșevică, sufocantă și ucigătoare revărsându-se asupra României și a Bisericii noastre Ortodoxe.
Erau hotărâți să extermine orice religie. Idiologic, credința în Dumnezeu era definită ca: “ opium
pentru popor”, incompatibilă cu înfăptuirea himerei egalitarismului social. Cu legea dragostei lui
Hristos și cu spiritul îngăduitor sădit de Biserică în neamul nostru ortodox, nu se putea purcede
la lichidarea dușmanului de clasa. De aceea, vechea Biserică trebuia înlocuită cu “ biserica”
materialismului științific și dialectic, care avea propriile zile de sărbătoare, proprii ei “ sfinți”
ilegaliști, proprii predicatori ai dogmelor ateismului științific, apt să formeze omul nou.
După 1944 Biserica a fost înlăturată treptat din viața statului. În 1948 a fost eliminat
învățământul religios din școli, s-au interzis slujbele în spitale, azile și cazărmi, au fost suprimate
periodicele bisericești ale eparhiilor, au fost desființate Facultatea de Teologie din Suceava, patru
Academii Teologice din Ardeal și Banat, precum și Seminariile Teologice ale eparhiilor din
Muntenia și Moldova, s-a oprit catehizarea tineretului.
Curând, după 1944, peste 1000 de preoți ortodocși, au fost arestați, aruncați în închisori,
trimiși să lucreze la canalul Dunăre-Marea Neagră, unii deportați chiar în Siberia; unii au murit
acolo, iar cei mai mulți au fost eliberați abia în 1964. Între cei aruncați în închisori se numărau și
teologi de mare prestigiu precum: Nichifor Crainic, Ioan Savin, Dumitru Stăniloae, Ilarion Felea,
Ion Georgescu și mulți alții. Fostul mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu, a fost condamnat la
moarte, în contumacie ( +1964 în Franța).3
Desigur, există în general o serie de cărți care prezintă date referitoare la martiriul
Bisericii noastre, dar în general se cunoaște foarte puțin despre suferința celor peste 1600 preoți
ortodocși arestați în vremea prigoanei comuniste și nu se știe aproape nimic despre schimbările

2
Pr. Dumitru Stăniloae, Preotul, factor de unitate în parohie şi în Biserică, în: „Îndrumătorul bisericesc misionar şi
patriotic”, nr. 6, Episcopia Buzăului, 1987, pp. 49.
3
http://patriarhia.ro/v-b-biserica-ortodoxa-romana-in-perioada-dintre-1944-si-1989-151.html

3
impuse de Partidul Comunist în Sinodul de la București. Cine își mai amintește astăzi de
curajoșii ierarhi înlăturați în vremea comunismului, cum a fost și episcopul martir Nicolae
Popovici al Oradiei, care proorocea în cuvântul rostit cu prilejul înscăunării sale: “ Mă gândesc la
începutul unui drum pe care îl văd prevăzut nu cu flori și trandafiri, ci cu cruci.”4
Comuniștii au făcut totul pentru a-i distruge pe slujitorii Bisericii. Ziua erau supuși la
muncile cele mai grele, noaptea erau treziți și bătuți cu cruzime. Dar Dumnezeu a vrut să fie
altfel și tocmai acolo unde părea că este iadul, Dumnezeu a strămutat raiul, după cum spune
părintele Arsenie Papacioc. În ciuda frigului, foamei și a schingiuirilor incredibile la care au fost
supuși, nu puțini sunt preoții care mărturisesc că niciodată nu au trăit o viață mai curată și de
înaltă trăire duhovnicească ca în acei ani. Mulți preoți au știut să transforme închisoarea în “
altar”. Singura lor hrană trupească și sufletească a fost Sfânta Euharistie pe care o săvârșeau pe
ascuns în celulă.5
Mihai Rădulescu mărturisește despre părintele Gheorghe Chiriac din București: “ Nu l-
am remarcat niciodată abătut. Nu l-am surprins scăzându-i forța lăuntrică. Nu l-am observat nici
trist nici morocănos.” Astfel, cu oamenii trecuți prin închisorile comuniste s-au întâmplat
adevărate miracole. Este cunoscută mărturia părintelui Nicolae Steinhardt despre experiența
luminii taborice pe care a trăit-o în închisoarea de la Jilava.
Între ierarhii din perioada comunistă, consemnăm în primul rând pe Patriarhul Justinian
Marina ( 1948-1977), priceput organizator și îndrumător al vieții bisericești în condițiile create
după al Doilea Război Mondial. Patriarhul Justinian este încă viu în amintirea tuturor și ori de
câte ori îi sunt evocate faptele mari pe care le-a săvârșit, apare teama de a nu putea fi surprinse
trăsăturile esențiale ale vieții și activității sale într-un portret pe măsura staturii lui, spre a i se
face dreptate așa cum i se cuvine.6
S-a născut la 22 februarie 1901, în satul Șuiești, jud. Vâlcea, într-o familie de țărani,
primind din botez numele de Ioan. A făcut Seminarul Teologic la Râmnicul Vâlcea. În
octombrie 1924 a fost hirotonit preot pe seama parohiei Băbeni. Între timp s-a înscris la
Facultatea de Teologie din București obținând în 1929 titlul de licențiat. La 12 august 1945 a fost
hirotonit arhiereu vicar cu titlul de Vasluianul. Vlădica Nicodim Munteanu a trecut la cele
4
Vasile Manea, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, Editura Patmos, 2001, p. 31.
5
Radu Preda, Biserica în stat, Editura Scripta, 1999, p. 212.
6
„Patriarhul Justinian Marina, Un Apostol al Bisericii” în Vestitorul Ortodoxiei, nr. 266-267, 15 Aprilie 2001.

4
veșnice, în vârsta de 83 de ani, lăsând vacant scaunul de Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit
al Ungrovlahiei și Patriarh al Bisericilor Ortodoxe Române. Biserica avea nevoie de o minte
lucidă și pătrunzătoare, de un spirit organizator, care să știe cum să o călăuzească în zorile încă
cețoase ale viitorului și să asigure o viață normală. La 24 mai 1948, Justinian Marina a fost ales
Patriarh al Bisericii Ortotoxe Române.
La 6 iunie 1948, la ceremonia de investitură din aula Palatului Parlamentului și la cea din
instalare din biserica Sfântul Spiridon Nou din București, Patriarhul Justinian a prezentat pe larg
componentele acestui program menit să aducă o transformare înoitoare în lucrarea Bisericii
noastre: pregătirea clerului în duhul ortodoxiei și cerințele vremii, restaurarea monahismului
românesc în toată puterea frumuseții și misiunii sale; reorganizarea învățământului teologic spre
a face posibilă promovarea vocației preoțești; reîntregirea bisericească și revenirea fraților greco-
catolici din Transilvania la matca ortodoxă de la care s-au desprins prin unirea de la 1700;
promovarea relațiilor ecumenice cu bisericile creștine și altele.7
Constantin Bălăceanu: „Dacă-l privim pe Patriarhul Justinian în planul concret al
realizărilor sale, cred că din cei patru patriarhi pe care i-am avut, este cel mai important. A salvat
Biserica Ortodoxă, a dat o dezvoltare eclesiologică extrem de interesantă, a dezvoltat mănăstirile,
a fost unul dintre restauratorii mari ai bisericilor din România.”
Prin demolarea bisericilor a fost rănit un popor în sufletul lui adânc, Biserica, lăcașul
Sfânt, este simbolul Trupului lui Hristos. A lovi într-o Biserică înseamnă a lovi în casa Părintelui
Ceresc, în Trupul Fiului Său Iisus Hristos, în trupul unui om, în trupul unui neam sfințit, în
Duhul Sfânt. A lovi într-un asemenea locaș înseamnă a lovi în cel mai sfânt loc al finite
neamului, a lovi în puterile lui spirituale, în credința care este stare de rezistență, în nădejdea care
îl înaripează, în iubirea divină care îi dă viață, care îi susține viața.8
Atât în timpul dictaturii comuniste de sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, cât
mai ales în timpul lui Nicolae Ceaușescu, foarte multe lăcașuri sfinte au fost doborâte cu ură, cu
silnicie. Lucrările în zona Sălii Palatului din 1959-1960 au cerut de asemenea multe sacrificii. În
această perioadă au căzut Biserica Sfântul Ioan cel Mic, construită din zid înainte de 1795 de
boierul Dimitrie Dărăscu și Biserica Stejarul aflată în spatele Palatului pe fosta alee a Palatului
Republicii.

7
Patriarhul Justinian Marina, un Apostol al Bisericii în Vestitorul Ortodoxiei, nr 266-267, Apr. 2001, p. 4.
8
Bisericile osândite de Ceaușescu, 1977-1989, Editura Anastasia, 1955, p. 7.

5
 O serie de teologi români s-au remarcat în acest timp: Dumitru Stăniloae, Emilian
Vasilescu, Ene Braniște, Nicolae Lungu, Gheorghe Șoima, Alexandru Moisiu și alții. În Editura
și Tipografia Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă din București s-au tipărit: Biblia (1968,
1975, 1982, 1988), cărți de cult, manuale pentru învățământul teologic universitar și seminarial,
lucrări teologice.
Perioada comunistă creionează formarea Bisericii Ortodoxe, chiar dacă aceasta va fi o
generație de sacrificiu, ea devine pilonul principal de susținere a teologiei, a vieții Bisericii. Prin
această generație, teologia dar și Biserica se conturează și se răspândește în sufletele oamenilor
mai repede decât ne-am fi crezut deoarece suferința lor a renăscut dragostea și credința în
Dumnezeu. Biserica din vremurile acelea devine și mai puternică decât cea de dinainte și una
demnă de urmat.
Un alt eveniment care a marcat creștinismul este persecuția creștinilor din primele secole
în care au avut de suferit toți cei care îl mărturiseau pe Hristos și nu se supuneau ideologiilor
păgâne lepădându-se de învățătura cea dreaptă și îmbrățișând învățătura păgână. Putem realiza o
punte între aceste secole și regăsim un punct asemănător, acela în care orice om care îl
mărturisește pe Dumnezeu și nu se supune ateismului va avea de suferit în chinuri, plătind prin
urmare chiar cu propria viață.
Biserica și slujitorii acesteia au avut mult de suferit și de pierdut, dar au renăscut o
definiție a dragoste, dar și jertfa pentru Hristos precum și El s-a jertfit pentru noi spre iertarea
păcatelor. Atât timp cât vor exista acești oameni, Biserica nu va fi subjugată ateismului, ci va
renaște din suferința lor mai puternică și biruitoare.

6
 În încheiere, doresc să intrăm în sufletele celor care au suferit în temnițele comuniste și
să lăsăm inimile noastre să purceadă la rugăciunea cea arzătoare și dornică către contemplarea cu
Dumnezeu.
Să luăm aminte și să medităm asupra următoarelor versuri scrise de unul dintre „ sfinții
închisorilor”, Radu Gyr:
„Unde ești, Doamne? Am urlat la zăbrele
Din lună venea fum de cățui…
M-am pipăit… și pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.”9

Mărturisire a Arhim. Sofian Boghiu:

„În închisori eram așa de bine păziți și așa de constrănși, încât nu ne puteam gândi decât
în sus, pe verticală la Dumnezeu. De obicei, omul se roagă cu putere când are necazuri, și în
închisori erau cu adevărat mari necazurile. Rugăciunile celor din închisori erau primite de
Dumnezeu, iar această primire se arăta întărindu-i pe aceștia, astfel încât cu toată mizeria și
răutatea comandată împotriva sărmanilor deținuți, aveau toți o seninătate și o bucurie care nu
putea să vină decât de sus, de la Dumnezeu. Astfel, rugăciunile din închisori erau niște rugăciuni
poate ca ale Sfinților Părinți sau ale Sfinților Martiri arși pe rug, care erau veseli și se rugau lui
Dumnezeu în timp ce sub ei ardea focul, mulțumindu-I Lui pentru această jertfă pe care o
aduceau Sfințeniei Sale. Nouă, celor de afară, rugăciunile lor și modul lor de viață ne sugerează
gândul că este bine să ne smerim, să ne ostenim și să ducem o viață ascetică, cât este posibil,
prin post și rugăciune, prin metanii, prin răbdarea insultelor pe care le primim în viață, prin
răbdare fără cârtire, și atunci rugăciunile noastre vor fi primite înaintea lui Dumnezeu la fel ca
ale celor din închisori.” 10

9
Radu Gyr, Poezii, 1992.
10
Ziarul Lumina „Mărturisirea de credinţă a părintelui Sofian Boghiu în vremea comunismului” de Adrian Nicolae
Petcu, 8 Noiembrie 2017.

7
 BIBLIOGRAFIE

1. „Patriarhul Justinian Marina, Un Apostol al Bisericii” în Vestitorul Ortodoxiei, nr. 266-267,

15 Aprilie 2001.
2. Adrian Gabor, Biserica Ortodoxă Română în regimul comunist ( 1945-1964),
București ,2007.
3. Dumitru Popescu, Hristos Biserică Societate, Editura IBMBOR, București, 1998.

4. Dumitru Stăniloae, Menirea preotului printre credincioşi, în: „Îndrumător pastoral”, nr. 2,
Alba Iulia, 1978.
5. Dumitru Stăniloae, Preotul, factor de unitate în parohie şi în Biserică, în: „Îndrumătorul
bisericesc misionar şi patriotic”, nr. 6, Episcopia Buzăului, 1987.
6. Manea Vasile, Preoții ortodocși în închisorile comuniste, Editura Patmos, 2001.
7. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, 1996.
8. Radu Preda, Biserica în stat, Editura Scripta, 1999.
9. Ziarul Lumina „Mărturisirea de credinţă a părintelui Sofian Boghiu în vremea
comunismului” de Adrian Nicolae Petcu, 8 Noiembrie 2017.
10. www.patriarhia.ro
11. www.fericiticeiprigoniti.ro