PSIHOLOGIE

MATERIA PENTRU CLASA A- X- A

SEMESTRUL I

Profesor coordonator:
CIURLEA IONUŢ – OCTAVIAN
Nume elev: .................................................
Clasa: .........................................................

‫ ٭‬Piatra Neamţ ‫٭‬

- 2021 -
 Planificarea pe lecţii

1. Definirea psiholigiei ; Psihologia şi viaţa cotidiană

2. Psihicul şi caracteristicile abordării acestuia
3. Senzaţii şi percepţii
4. Gândirea
5. Memoria
6. Imaginaţia
7. Limbajul
8. Motivaţia
9. Voinţa
10. Atenţia
 Introducere în psihologie

1. Definirea psihologiei
2. Psihologia şi viaţa cotidiană

Psihologia reprezintă studierea ştiinţifică a proceselor mentale şi

comportamentale ale oamenilor.

Psyche – suflet
Logos – ştiinţă

Procesele mentale studiate de psihologie sunt legate de gândire, limbaj, memorie,

motivaţie, afectivitate, de comportamente observabile sau neobservabile, a căror analiză
conduce la o mai bună înţelege a lor. Toate aceste procese psihice se structurează în
anumite moduri, construind ceea ce putem numi personalitate.

Psihologia ca ştiinţă a suferit puternice atacuri cu privire la obiectul său de

activitate, în sensul că acesta nu ar exista. Cu toate acestea, în 1879, la Leiptzig se
înfiinţează primul laborator de psihologie experimentală , condus de Wilhelm Wundt.
Acest moment poate fi considerat drept cel al naşterii psihologiei ca ştiinţă
experimentală.

Psihologia şi viaţa cotidiană

Cunoştinţele de psihologie ne sunt necesare pentru a înţelege pe noi înşine şi pe

ceilalţi. Specialiştii în psihologie pot desfăşura mai multe tipuri de activităţi, ce sunt puse
în legătură cu diferite domenii de activitate. Putem vorbi astfel:

- domeniul educaţiei: psihopedagogie; psihologia şcolară;

- asistenţă medicală şi medicina generală: psihologia sănătăţii; psihologia
recuperării;
- drept şi criminologie: psihologia judiciară;
- psihiatrie: psihoterapie; psihologia clinică;
- sociologie: psihologia socială şi a personalităţii;
- marketing: psihologia consumului;
- comerţ şi industrie: psihologia muncii; psihologia organizaţională;
 Abordările psihicului

În structura personalităţii s-ar putea distinge între două nivele: conştient şi

inconştient.
În zona inconştientului intră fenomene şi reacţii psihice care se produc fără ca noi
să fim conştienţi de ele (imagini, automatisme, dorinţe, sentimente). În conştient vorbim
de suma activităţilor psihice de care fiinţa umană se foloseşte în mod uzual. Între
conştient şi inconştient se formează subconştientul, unde s-ar afla elemente psihice care,
deşi nu sunt conştiente, ar putea fi uşor evocate.

În oricare act al nostru psihismul este implicat ca întreg de aceea este important
să cunoaştem structura lui. Analiza proceselor psihice în ansamblul lor este uşurată de
gruparea acestora în diferite categorii, în funcţie de proprietăţile lor comune.

O primă grupare poate fi:

- procese cognitiv-senzoriale: senzaţii, percepţii, reprezentări

- procese cognitive superioare: gândire, memorie, imaginaţie, limbaj;
- procese reglatorii: motivaţie, voinţă, afectivitate, atenţie;

O altă abordare a clasificării presupune:

- fenomene de cunoaştere: percepţii, reprezentări, gândire, memorie,

imaginaţie, limbaj;
- procese afective: motivaţie, afectivitate;
- reacţii motorii: reflexe, instincte, deprinderi, voinţă, atenţie;
 Senzaţii şi Percepţii

1. Definirea şi clasificarea senzaţiilor

2. Definirea şi legile percepţiei

Senzaţiile reprezintă cunoaşterea unei însuşiri separate ale unui obiect sau
fenomen, în momentul în care acesta acţionează asupra simţurilor.

Pot fi grupate în următoarele categorii:

a. senzaţii exteroreceptive: informaţii venite din afara noastră: senzaţii tactile,
gustative, olfactive, auditive, vizuale;
b. senzaţii interoreceptive: sunt cele care ne dau in formaţii despre stări interne:
foame, sete, oboseală etc.
c. senzaţii proprioceptive: referitoare la poziţia membrelor, a capului şi corpului;

Producerea senzaţiilor este legată de acţiunea directă a unui stimul. Dar nu orice
stimul poate produce o senzaţie. Din acest motiv se vorbeşte de existenţa unor praguri
senzoriale:
a. pragul absolut: este pus în legătură cu intensitatea cea mai mică a unui stimul
capabil să determine o senzaţie specifică. Cu cât valoarea pragului este mai mică,
cu atât sensibilitatea este mai mare.
b. pragul diferenţiat: se leagă de variaţia minimă ce trebuie produsă în intensitatea
unui stimul pentru a produce o nouă senzaţie specifică.

Sensibilitatea unui subiect nu este constantă. Ea se modifică în funcţie de situaţii:

dacă stimulii au o intensitate prea mică, atunci ea creşte, iar când stimulii au o
intensitate prea mare, se produce fenomenul de adaptare şi sensibilitatea scade.
Percepţia este un proces psihic prin care se dă sens unor informaţii dobândite pe
calea simţurilor.
Pentru producerea unei percepţii este necesar ca un stimul să acţioneze asupra
simţurilor noastre.
Stimulul – reprezintă orice formă de energie la care noi reacţionăm: unde luminoase
sau sonore, presiune etc.
Simţurile – sunt subsisteme fiziologice ale corpului nostru care fac posibilă reacţia la
acţiunea unui stimul. Sunt 5 simţuri: văz, auz, miros, gust, simţul tactil.

Legile percepţiei:
a. legea integralităţii perceptive: se referă la faptul că noi organizăm informaţia
venită din exterior, continuând să completăm mesajele sugerate de stimuli.
b. Selectivitatea perceptivă: atenţia noastră se îndreaptă spre un singur mesaj
extern. Noi nu putem avea o percepţie simultană a mai multor obiecte.
c. Semnificaţia: pe care obiectul o are pentru noi influenţează perceperea lui;
 Putem constata aşadar că subiectul intervine pe durata acţiunii stimulului
asupra simţurilor având o importantă contribuţie în constituirea semnificaţiei
obiectului.
Gândirea

A. Caracterizare generală

Gândirea este considerată una din activităţile specific umane cu ajutorul căreia
individul reuşeşte atât o uşoară adaptare la mediu cât şi un comportament coerent.

Este un proces complex şi stă la baza altor procese precum: imaginaţia, memoria,
atenţie, voinţă, limbaj.

În accepţiunea generală gândirea este definită ca şi capacitatea de a rezolva

probleme, fiind aproape de sensul obişnuit al inteligenţei.

Încercând să răspundă la întrebarea dacă gândirea este un fapt înnăscut sau se

dezvoltă în timp, psihologul Jean Piaget a concluzionat că aceasta se dezvoltă treptat în
condiţiile interacţiunii cu lumea obiectelor şi persoanelor apropiate. Teoria acestui autor
este cunoscută sub denumirea de psihologie genetică, şi cuprinde patru stadii de
dezvoltare:

a. perioada senzo-motorie (0-2 ani)

b. perioada preoperaţională (2-7 ani)
c. perioada operaţiilor concrete (7-11 ani)
d. perioada operaţiilor formale (11-maturitate)

Un alt cercetător, Howard Gardner ,dezvoltă în paralel o altă teorie ce susţine că

în fapt noi nu avem o singură inteligenţă ci mai multe diferite între ele. Această teorie se
numeşte teoria inteligenţelor multiple. Astfel, Gardner dezvoltă 7 tipuri de inteligenţe:

a. muzicală
b. chinestezică – a corpului
c. logico-matematică
d. spaţială
e. lingvistică
f. intrapersonală
g. interpersonală
 C. Rezolvarea problemelor – definită ca şi capacitate de a rezolva problemele,
gândirea face apel la mai multe etape prin care o situaţie identificată ca problemă îşi
găseşte rezolvare. Avem astfel următorii paşi:

1. recunoaşterea problemei – subiectul identifică problema;

2. definirea problemei – subiectul încearcă să explice şi să contureze problema;

el este conştient acum de dificultatea în care se află;

3. căutarea soluţiilor alternative – pasul în care se formulează o ipoteză sau mai

multe ca posibile rezolvări ale problemei;

4. luarea deciziei – în urma soluţiilor găsite se trece la aplicarea uneia;

5. aplicarea soluţiei alese – se alege una din variantele de soluţionare şi se

verifică aplicare ei. În cazul în care ea nu se verifică, subiectul renunţă la
ipoteză formulând o alta.

6. evaluarea consecinţelor – subiectul analizează efectele soluţiei alese şi

aplicate, revenind la o situaţie normală, lărgită însă de cunoştinţele aduse de
rezolvarea problemei date.

Această strategie de rezolvare a problemelor nu poate fi aplicată în mod normal

exerciţiilor care le avem de rezolvat la diferite discipline. În cazul lor sunt modele de
rezolvare gata descoperite, pe care le putem folosi. Acestea sunt exerciţii de învăţare şi nu
probleme (chiar dacă se cheamă astfel). Este vorba de probleme atunci când analizăm noi
înşine o situaţie şi formulăm o dificultate procedurală sau de conţinut: lipsa unor
concepte, contradicţii în argumentare, consecinţe noi neformulate de autor etc.
 MEMORIA

A. Definirea memoriei
B. Formele memoriei

A. Definirea memoriei

Memoria reprezintă funcţia psihică prin care se fixează, se conservă şi se

actualizează informaţiile sau trăirile. Aşadar memoria presupune trei funcţii:

Fixarea – este o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru conservare (nu tot ceea
ce este fixat este şi conservat). Ea se referă la „intrările” în sistemul memoriei şi depinde
de stimularea senzorială;
Conservarea – este condiţia necesară dar nu şi suficientă pentru actualizare. Se referă
la procesul prin care informaţia senzorială este reţinută în memorie.
Actualizarea – ce presupune redarea într-o formă cât mai fidelă, a informaţiei fixate şi
stocate în acel moment.

La întrebarea cum este posibilă memoria? Vine să răspundă o teorie din ce în ce mai
acceptată astăzi, şi anume că majoritatea neuronilor au capacitatea de a stoca date. Asta
conduce la două concluzii:
- nu există zone pe creier special destinate memoriei
- posibilităţile de conservare sunt, practic, nelimitate

B. Formele memoriei

În general se face distincţia între trei forme de memorie: memorie de foarte scurtă
durată (memoria senzorială), memoria de scurtă durată şi memoria de lungă durată.

a. Memoria senzorială – constă în parcurgerea, de către excitaţia provocată de

organele de simţ, a drumului până la nivelul cortexului.
b. Memoria de scurtă durată – constă în fixarea unei părţi din stimulările
senzoriale, care se păstrează ca imagine la acest nivel, până la 18 secunde.
Caracteristica sa este limitarea ca volum şi durata conservării.
c. Memoria de lungă durată – presupune o persistenţă a memoriei. Se ajunge la
acest tip de memorie prin mijlocirea memoriei de scurtă durată, prin repetiţii,
asociaţii, legături logice, înţelegere etc. Continuitatea se manifestă prin
prelucrarea informaţiei la nivel cognitiv, unde intervine gândirea şi limbajul. În
cadrul acestui tip de memorie se pot distinge altele două:
 c1) memoria episodică – se referă la evenimente trăite personal de
un subiect, fiind alcătuită din întâmplări şi fapte localizabile în
timp şi spaţiu;
c2) memoria semantică – este în legătură cu fapte sau idei ce sunt
opuse singularului, deci fac trimitere la general. (imaginea
personală a unei partide de fotbal văzută este diferită de imaginea
abstractă de partidă de fotbal)

Din punctul de vedere al conţinutului, în cadrul memoriei de lungă durată se face

distincţia între:

- memorie declarativă – ce face referire la a şti ce; ea se regăseşte în memoria

episodică şi în cea semantică;
- memoria procedurală – cu referire la a şti cum; aceasta permite dobândirea
priceperilor şi a obişnuinţelor.

Memoria este strâns legată de procese şi fenomene psihice, făcând posibilă

dezvoltarea lor în cadrul personalităţii. Aşadar, memoria este implicată sub diferite
aspecte în procese şi fenomenele psihice unde o regăsim ca:
- memorie imaginativă – prin conservarea/reproducerea imaginilor trecutului
- memorie verbal-logică – prin conservarea ideilor şi informaţiilor
- memorie afectivă – retrăirea emoţiilor trecute
- memorie motorie – prin conservarea şi actualizarea mişcărilor

Rolul fundamental al memorie este aşadar de a susţine persistenţa, constanţa

trăsăturilor de personalitate.

Memoria are anumite proprietăţi care se manifestă diferit la persoane diferite:

Volumul – se referă la cantitatea de informaţie ce poate fi stocată

Mobilitatea – se referă la capacitatea de a acumula cunoştinţe noi, de a le corela cu
late cunoştinţe, de a le modifica
Rapiditatea fixării – vizează uşurinţa întipăririi, efortul presupus pentru realizarea ei
Fidelitatea redării – se referă la măsura în care informaţia actualizată corespunde cu
cea întipărită
Rapiditatea actualizării – se referă la rapiditatea cu care reuşim să actualizăm ceea
ce am învăţat

Aceste proprietăţi diferă de la individ la individ, iar atunci când anumite elemente
sunt ori foarte puternice ori foarte slabe, ele devin elemente distinctive în descrierea
personalităţii noastre. Diferenţele sunt determinate de predispoziţiile înnăscute ale unor
organe de simţ, de experienţa de viaţă a fiecăruia, de particularităţile de personalitate.
 IMAGINAŢIA

1. Caracterizare
2. Forme de imaginaţie

1. Caracterizare

Imaginaţia este una dintre cele mai importante caracteristici ale unei persoane.
Aceasta se manifestă sub forma unei construcţii de imagine, rezultată în urma operării
cu imagini mentale. Imaginaţia alături de inteligenţă, joacă un rol important în efortul
continuu de adaptare la mediu. Mai mult, gândirea şi imaginaţia se întrepătrund:
imaginaţia foloseşte operaţiile gândirii, iar aceasta din urmă devine creatoare.

Un rol deosebit în declanşarea şi susţinerea actelor imaginative îl joacă afectivitatea.

În plan imaginativ apar evenimente, obiecte care corespund dorinţelor şi aşteptărilor
noastre. Şocurile emoţionale pot declanşa fantasme sau, din contră să îi împiedice
manifestarea.

Imaginaţia facilitează învăţarea. Jocurile copiilor, prin care aceştia dobândesc

cunoştinţe noi, nu sunt posibile fără a da frâu liber imaginaţiei. Confruntarea cu situaţiile
noi, necesită prezenţa anticipaţiei, care ar fi imposibilă în afara imaginaţiei.

2. Formele imaginaţiei

I. După criteriul originalităţii produsului, se disting două forme ale imaginaţiei:

a. imaginaţia reproductivă: este folosită frecvent în activitatea şcolară,

atunci când, la o indicaţie verbală, ne reprezentăm obiecte, fenomene,
întâmplări. Acest tip de imaginaţie permite reconstituirea realităţii trecute
sau prezente, care nu poate fi cunoscută direct.
b. imaginaţia creatoare: presupune elaborarea unor idei şi imagini noi, prin
combinarea originală a unor elemente ale experienţei trecute. Este locul în
care îşi face simţită prezenţa fantezia.

II. După criteriul implicării voinţei distingem:

a. imaginaţie voluntară - sunt cele prezentate mai sus;
b. imaginaţie involuntară – cum sunt visul din timpul somnului sau reveria.
Visul, este considerat de Sigmund Freud, calea de a descoperi
 inconştientul. Reveria, are loc în stare de veghe, având un suport
emoţional (dorinţe, speranţe, năzuinţe) şi este destul de puţin cenzurată
raţional. Apare ca o visare cu ochii deschişi şi are efecte relaxante.

LIMBAJUL

În general, comportamentele lingvistice au fost clasificate după diverse criterii

(suportul natural al semnelor, caracterul lor etc.). Categoriile rezultate au fost numite
"forme ale limbajului". Încercând sa evităm aceste clasificări scolastice ne vom opri
asupra dihotomiei limbaj verbal - limbaj nonverbal, apoi vom insista asupra principalelor
funcţii ale limbajului (verbal).

Limbajul nonverbal a facut obiectul unor cercetări asidue în ultimii ani. Unii
psihologi estimează ca circa 65% din semnificaţiile prezente într-o conversaţie sunt
purtate de semnale nonverbale (gesturi, expresii faciale, poziţii ale corpului, mişcări
oculare, în spaţiu etc.).

Intr-un experiment efectuat asupra limbajului nonverbal (mai exact ţipetele

copiilor între 0 si 2 ani), s-a solicitat unor mame sa asculte strigatele înregistrate ale unui
lot de copii. Mamelor li se cerea:

1. sa recunoască sunetul scos de propriul copil;

2. sa numească situaţiile în care aceste strigate au fost emise.

Rezultatele au arătat ca mamele recunosc mult mai uşor contextul de emisie a

unor strigate scoase de toţi copiii (adică "semnificaţia" lor) decât strigatele scoase de
propriul copil. Aceasta arata ca producţiile vocale ale copiilor sunt suficient de precise si
universale (colective) pentru a funcţiona ca limbaj în comunicarea mama-fiu).

Comunicarea nonverbală între adulţi este saturata în diferenţe transculturale.

Contactul vizual, de pilda, are semnificaţii diferite în culturi diferite. Doi europeni (sau
nord-americani) aflaţi în conversaţie privesc din când în când unul în ochii celuilalt (acest
tipar l-au învăţat în copilărie: "uita-te la mine când îţi vorbesc", ne spuneau părinţii).
Pentru un japonez, acest lucru e considerat o impoliteţe grava, el fixându-si privirea pe
gâtul partenerului de discuţie. Un european poate vedea în aceasta o lipsa de interes din
partea colegului sau japonez si va întrerupe conversaţia. Un arab însa e obişnuit să
privească fix, în ochi persoana cu care vorbeşte; pentru el, glisarea privirii e semnul lipsei
de respect şi al insolenţei. Fără luarea în considerare a acestor diferenţe, comunicarea
nonverbală dintre personaje din culturi diferite are de suferit.

Un fenomen psihic atât de complex ca limbajul îndeplineşte variate funcţii în

cadrul personalităţii. Cele mai importante sunt:
 1. funcţia comunicativă;

2. funcţia cognitivă;

3. funcţia reglatoare

Funcţia comunicativă - orice limbaj apare ca răspuns al necesităţilor de

comunicare între oameni (ex. limbajele naturale) sau între om si maşină (ex. limbajele de
programare).

Distingem în aceasta schema, mai întâi, emiţătorul (E) si receptorul (R); între cele
doua puncte (sursa si destinatar) distincte în spaţiu sau timp, se interpune canalul sau
calea de comunicare. Pentru ca informaţia sa treacă prin acest canal, ea trebuie redata
într-o forma apta de transmisie. Mesajul trebuie deci transpus într-un cod (sistem de
semne) care sa fie comun cel puţin în parte emiţătorului si receptorului.

Comunicarea verbala nu are numai un sens funcţional, de schimb de informaţie

impus de rezolvarea unei sarcini comune, comunicarea interumana vehiculează şi un
conţinut emoţional, caracterizându-se printr-un anumit grad de consonanţă psihica, de
acceptare sau inacceptare, de concordanţă sau neconcordanţă, ceea ce se manifesta într-
un fel sau altul în conduita oamenilor care participă la comunicare. Esenţial este faptul că
participanţii la comunicare se influenţează unii pe alţii, dar nu numai printr-un transfer
reciproc de informaţii (reprezentări, idei etc.), ci şi de activităţi, stări afective, trebuinţe,
aspiraţii, imbolduri spre acţiune, rezistenţă la eforturi etc. Psihologii insistă asupra
faptului ca întregul conţinut (individual si mai ales social) al vieţii psihice este implicat în
procesul comunicării specifice umane, ceea ce nu găsim la nivelul infrauman al
comunicării.
Când intr-un grup, caracterizat prin coeziune apare o opinie divergentă, fluxul de
comunicări este dirijat cu precădere spre persoana cu opinii contrare pentru a o
"recupera"; volumul de mesaje cu o asemenea adresa creşte până atinge un maximum,
după care scade sensibil, persoana în cauza fiind repudiată din grup, dacă se menţine pe
poziţie. Când într-o relaţie duală (între două persoane) apare dezacordul, cu cât este mai
puternica atracţia lui A faţă de B, cu atât va caută să reducă mai mult diferenţa sau
abaterea eventuală între propria atitudine faţă de X şi aceea pe care o înregistrează la B.

Funcţia cognitivă - este un truism să spunem ca limbajul (verbal) participă activ

nu numai la transmiterea, ci şi la dobândirea de noi cunoştinţe. Majoritatea operaţiilor
logice (studiate de logica clasică şi de psihologie) se sprijină pe codarea lingvistica a
informaţiei asupra căreia operează. Performanţele intelectuale (memorarea, înţelegerea,
raţionamentul, rezolvarea de probleme etc.) sporesc semnificativ prin dobândirea
limbajului. Interesantă pentru cercetările de psihologia limbajului a fost ipoteza
relativismului lingvistic. Pe scurt, acesta susţine că limitele cunoaşterii sunt identice cu
limitele limbajului. Cu cuvintele sale: însăşi gândirea este într-o limbă. Iar fiecare limbă
este un vast sistem-tipar, diferit de altele, în care sunt stabilite din punct de vedere
cultural formele şi categoriile prin care personalitatea nu numai comunică, dar şi
analizează natura, observ sau ignoră tipurile de relaţii şi fenomene, îi canalizează judecata
şi clădeşte casa conştiinţei sale. Vom spune succint că, cu toate că limbajul are o funcţie
importantă în cunoaştere, cunoaşterea nu se realizează numai prin structuri lingvistice.

Funcţia reglatoare - nemijlocit sau prin concomitenţele sale neurofiziologice

limbajul exercită o puternică funcţie reglatoare (autoreglatoare) a comportamentelor şi
proceselor psihice. Instrucţiunile verbale sporesc performanţele obţinute la sarcinile de
discriminare perceptivă, memorare, rezolvare de probleme etc. Rezultatele experimentale
oferite îndeosebi de "şcoala sovietica" au dovedit că la început funcţia de reglare a
comportamentului copilului este exercitată doar de limbajul adultului. Abia după 3,6 ani
limbajul copilului începe sa exercite funcţia de reglare (autoreglare). Chiar şi în cazul
limbajului adultului funcţia reglatoare a limbajului se exercită iniţial prin aspectele sale
sonore urmând ca după 5 ani aceasta să se realizeze prin componentele sale semantice.
Într-un experiment efectuat de Ivanov-Smolenski aceştia au oferit copiilor o pară de
cauciuc (dotată cu un sistem de înregistrare a mişcărilor de presare executate de copii). Se
observă că copiii apasă ori de câte ori adultul formulează un ordin (se declanşează un
comportament indiferent de ordinul "strânge" sau "nu strânge". Abia la 2,6 ani se observă
diferenţierea comportamentelor. Pe baza datelor actuale principalele repere în dezvoltarea
funcţiei reglatorii a limbajului sunt următoarele:

1). la 18 luni limbajul (prin caracteristicile sale ritmice) poate declanşa un

comportament motor simplu;

2). la 2,6 ani el poate stopa (inhiba) un comportament motor;

3). la 3,6 ani prin limbaj se poate coordona un răspuns la un stimul vizual.

Forţa limbajului se manifesta elocvent în posibilitatea omului de a stăpâni

voluntar reacţiile somatice şi chiar vegetative ale propriului organism. Prin "comenzi"
formulate fie în limbaj extern (cu voce tare), fie în limbaj intern ("în gând") noi putem să
declanşăm sau sa frânam aceste reacţii, să ne modificam la un moment dat dispoziţia
afectivă, să mobilizăm forţele organismului pentru a face faţă unor situaţii neobişnuite,
dificile (în condiţii de "stres"). Aceasta "putere" a cuvântului se bazează pe faptul că
funcţiile organismului sunt designate verbal, posedă o "dublură verbală". Modelarea
verbală a reacţiilor permite omului să le stăpânească, adică să le "programeze" pe plan
mintal şi să comande desfăşurarea lor ulterioara. Binenţeles, pentru ca la asemenea
performanţe să se ajungă trebuie sa efectuam un anumit antrenament, o adevărată
"gimnastică psihica" (similara cu cea fizica). Numeroase cercetări experimentale atestă
sporirea considerabilă a capacităţii omului de a-şi regla voluntar conduita, reacţiile
organice ca efect al unui sistem special de autosugestie activă.
 MOTIVAŢIA

A. Definirea motivaţiei
B. Varietatea motivelor

A. Definirea motivaţiei

Motivaţia, în sens general, se referă la cauza pentru care oamenii acţionează şi

gândesc aşa cum o fac. Aşadar, motivul este un fenomen psihic cu rol esenţial în
declanşarea, orientarea şi modificarea conduitei. Motivaţia reprezintă un ansamblu
structurat al motivelor, însă nu orice cauză este un motiv.
În general, se consideră că la baza motivaţiei stă principiul homeostatic al
biologiei, conform căruia organismele tind să-şi menţină aceeaşi stare, de echilibru
constant, în raport cu modificările mediului. Dezechilibrele duc la apariţia unor trebuinţe,
înţelese ca trăiri, provocate fie de o lipsă, fie de un surplus. Între trebuinţele homeostatice
cele mai studiate sunt foamea şi setea, iar dintre cele ce nu sunt homeostatice se numără
nevoia de afirmare a capacităţilor, nevoia de control, motivele cognitive (nevoia de a
cerceta, de a explora, curiozitatea), motivele sociale.
Trebuie să distingem între trebuinţele native, înnăscute şi cele dobândite, învăţate.
De multe ori trebuinţele au fost identificate cu instinctele, dar există o mulţime de
trebuinţe ce se formează în timpul vieţii: a fuma, plăcerea de a conduce automobilul, de a
cânta etc. Acestea din urmă sunt produsul experienţei deci sunt cu atât mai evidente cu
cât se înaintează în vârstă.

B. Varietatea motivelor

Între diferitele orientări în psihologie, un rol important îl are ierarhia nevoilor,

construită de psihologul american Abraham H. Maslow. Piramida se bizuie pe două seturi
de motive:
- cele de supravieţuire: ce ţin de satisfacerea nevoilor de bază fiziologice şi psihologice;
- cele care promovează autorealizarea persoanei, în special în domeniul intelectual;

Aşadar, Maslow realizează o piramidă pe cinci nivele în care avem:

1. pe prima treaptă de la bază sunt enunţate: aer, apa, hrană, somn, sex;
2. pe a doua treaptă (tot ca trebuinţe de bază): siguranţa şi securitatea;
3. pe a treia treaptă (ce face trecerea spre trebuinţele de autorealizare): iubire şi
apartenenţă;
4. pe a patra treaptă: încrederea în sine şi în alţii;
5. pe ultima treaptă (unde sunt prezente valorile): adevăr, bunătate, frumuseţe,
individualitate, perfecţiune, necesitate, ordine, autosuficienţă etc.

Pe această schemă se pot face anumite observaţii:

- nevoile de la bază sunt cele ce trebuie satisfăcute primele, înaintea celor
superioare;
- nevoile de pe treptele superioare sunt dezvoltate mai târziu;
- cu cât înaintăm pe scara ierarhică, cu atât nevoile sunt mai legate de
experienţa de viaţă şi mai puţin legate de biologic;
- nevoile situate în vârful piramidei sunt mai dificil de satisfăcut deoarece ele
necesită un termen mai lung şi o succesiune de paşi;
 Voinţa

A. Caracterizarea voinţei
B. Etapele procesului volitiv
C. Dezvoltarea voinţei

A. Caracterizarea voinţei

În sens general, voinţa se defineşte ca aptitudine de a acţiona în vederea realizării

unui scop propus. Aşadar apare o diferenţă între impuls (ca manifestare controlată şi are
cauze de cele mai multe ori instinctuale) şi act al voinţei ce presupune realizarea
conştiente a unei acţiuni. Mai mult, voinţa apare ca un factor prin care reacţiile impulsive
sunt cenzurate.
Aşadar, caracteristic voinţei este antrenarea energiei în vederea atingerii unor
scopuri conştient propuse.

B. Etapele procesului volitiv

Atingerea scopurilor propuse, printr-un act de voinţă, implică parcurgerea mai

multor etape:

1. Prefigurarea intenţiei – ce presupune curiozitatea de a afla informaţii

sau de a te apropria de actul sau subiectul ce te interesează;
2. Lupta motivelor – motivele, o dată prezente, ca date care descriu starea
de fapt, intră în relaţii de concordanţă sau de opoziţie; această luptă
pune în competiţie motivele existente în scopul câştigării întâietăţii în
satisfacerea trebuinţelor;
3. Luarea hotărârii – este luată în urma deliberării şi face posibilă
elaborarea unui plan de acţiune. După evaluarea consecinţelor care
decurg din opţiunea făcută şi a estimării efortului necesar pentru
atingerea scopului, devine mai avantajoasă o anumită variantă de
acţiune, ce se impune a fi de urmat;
4. Aplicarea planului – este trecerea la acţiunea directă şi a etapelor de
urmat pentru atingerea scopului;
 5. Verificarea, evaluarea performanţelor – apare ca o etapă implicită.
Dacă rezultatele sunt cele aşteptate, există posibilitatea ca acţiunea să
fie repetată, având loc o învăţare prin experienţă. Se învaţă însă şi din
greşeli.

C. Dezvoltarea voinţei

Voinţa puternică se construieşte treptat, pe măsură ce se realizează confruntări cu

obstacole şi depăşiri ale acestora. Astfel, pe măsură ce obstacolele sunt depăşite, ele îşi
diminuează specificul de obstacol. De aceea ce părea unui elev dificil de învăţat într-o
clasă primară, nu-i mai pare astfel într-o clasă mai mare, odată ce propriile capacităţi s-au
exersat şi s-au dezvoltat.
Totodată s-a constat că supraprotejarea copiilor de către părinţi conduce la o
voinţă slabă, explicându-se astfel imposibilitatea de a finaliza cele propuse. De aceea
exersarea a cât mai multor forme de efort în care voinţa e implicată în felurite activităţi,
determină atât dezvoltarea voinţei cât şi a personalităţii în ansamblul ei.
 Atenţia

I. Atenţia – definire şi caracterizare generală

II. Forme ale atenţiei
III. Calităţile atenţiei şi diferenţierile individuale

I. Atenţia – definire şi caracterizare generală

Atenţia poate fi definită ca fiind concentrarea şi orientarea proceselor psihice

cognitive asupra unui obiect sau fenomen.
Atenţia nu este legată de un anumit proces psihic, nu are conţinut informaţional
propriu ci este prezentă în toate procesele psihice cognitive: percepţie, memorie, gândire.
Atenţia se bazează pe selecţie în primul rând datorită volumului extrem de mare de
stimuli ce acţionează permanent asupra organelor noastre de simţ. Aşadar atenţia este
privită ca o funcţie de sinteză, care organizează procesele psihice într-o direcţie precisă,
dirijată.
Atenţia permite optimizarea cunoaşterii unui obiect prin separarea lui de ceea ce-l
înconjoară. Această manifestare a atenţiei produce efecte importante asupra vieţii psihice,
cum ar fi:
- claritatea unor impresii ce se conturează faţă de ceea se află în jurul obiectului,
ca urmare a orientării, direcţionării realizate de atenţie, ce produce selecţia unor
informaţii;
- concentrarea atenţiei, chiar şi asupra unui stimul de intensitate mai slabă, ce face
ca acesta să se contureze mult mai puternic decât este în realitate;
- sporirea clarităţii unui obiect este tot rezultatul concentrării atenţiei
- rapiditatea perceperii unui fapt (în cazul unei aglomeraţii de oameni putem urmări
o anume persoană focalizând asupra ei cu ajutorul atenţiei);

II. Forme ale atenţiei

În funcţie de obiectul atenţiei, putem deosebi:

a. atenţia expectativă – se manifestă atunci când ne aflăm în aşteptarea
producerii unui fapt în raport cu care urmează să avem o reacţie.
(aşteptarea unui gol la un meci de fotbal);
b. atenţia exterioară – se manifestă prin urmărirea evenimentelor din
mediul înconjurător sau a acţiunilor noastre ce au urmări în exterior;
c. atenţia interioară – constă în concentrarea asupra propriilor stări,
sentimente, gânduri, imagini, etc. Este proprie momentelor de
 cercetare interioară, de introspecţie intimă, fie că urmează a fi sau nu
împărtăşită;

În funcţie de criteriul proprietăţilor intrinseci ale atenţiei, vom distinge între:

a. atenţia involuntară – se manifestă în focalizarea asupra unui eveniment, a

unui obiect, în mod nedirijat de către conştiinţă, fiind realizată de la sine, fără
efort. Aceasta se declanşează fără să vrem, sub acţiunea neaşteptată a unui
stimul. Atenţia involuntară funcţionează în paralele cu cea voluntară, fiind
condiţia necesară pentru a face posibilă performanţa ridicată;
b. atenţia voluntară – presupune un efort bine direcţionat, intenţionat, susţinut
cu aportul voinţei care ne impune să perseverăm pentru a ne atinge un ţel, fie
el şi mai îndepărtat;

Atenţia poate fi favorizată de anumite condiţii, de factori care provoacă

concentrarea interioară sau exterioară. În acest sens putem vorbi de factori externi ce
favorizează atenţia, cum ar fi:
- intensitatea stimulului (zgomot puternic, lumină intensă, culoare vie, etc.);
- noutatea stimulului ce implică obiecte sau fenomene inedite ce ne atrag
curiozitatea pe care o trezesc şi care ne direcţionează concentrarea atenţiei;
- mişcarea obiectelor mai ales într-un context static;

Alături de aceşti factori externi este necesar să subliniem şi rolul factorilor

interni cu rol favorizant, cum ar fi:
- interesul personal faţă de fenomenul sau obiectul de interes (un specialist
urmăreşte un meci de fotbal sau un recital al unui artist altfel decât un amator);
- starea persoanei în momentul ce necesită concentrarea atenţiei. Aceasta poate fi
legată de starea de sănătate sau chiar de starea de emotivitatea a individului;

III. Calităţile atenţiei şi diferenţierile individuale

Calităţile atenţiei sunt foarte diferite de la o persoană la alta, uneori atât de diferite
încât determină chiar diferenţieri de personalitate. Există astfel, o serie de însuşiri ale
atenţiei, prezente în forme din cele mai variate de la un individ la altul:

- capacitatea de concentrare – aceasta se bazează pe intensitatea atenţiei ce poate fi

măsurată prin rezistenţa manifestată la excitanţi perturbatori;
- stabilitatea – atenţiei constă în capacitatea de concentrare un timp mai scurt sau mai
îndepărtat asupra aceluiaşi obiectiv;
- volumul atenţiei – se referă la cantitatea, la numărul de elemente care pot fi
cuprinse în acelaşi timp în focarul de concentrare al atenţiei;
- selectivitatea – atenţiei reprezintă, proprietatea acesteia de a reţine în câmpul ei
doar anumite informaţii;
- distributivitatea – este o însuşire ce presupune faptul că putem fi atenţi la mai
multe sarcini deodată;