MODUL NR.1 – 03.12.

2021

CONSERVAREA RESURSELOR GENETICE

VEGETALE (RGV)

DISCIPLINA: Conservarea și utilizarea resurselor genetice vegetale

 CONȚINUTUL MODULULUI

1. CONSIDERAȚII GENERALE
2. DEFINIȚIA RESURSELOR GENETICE VEGETALE
3. CONSERVAREA RESURSELOR GENETICE VEGETALE
4. COLECȚII DE GERMOPLASMĂ
 CONSIDERAȚII GENERALE

Avertisment ONU: rezervele de hrană ale planetei sunt în

pericol! (22.02.2019)
Organizația Națiunilor Unite (ONU) avertizează că rezervele de hrană ale
planetei sunt în pericol și că multe specii de animale și plante au fost distruse de
omenire. La nivel mondial, unul din nouă oameni nu are hrană suficientă, iar
populația lumii va crește până la 9,8 miliarde până în anul 2050.

Un raport ONU arată că rezervele de hrană ale planetei se împuținează tot

mai mult din cauză că omenirea a distrus foarte multe specii de animale și plante
care îi asigura alimentația, iar numărul populației la nivel mondial este în
creștere. Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură anunță că, în aceste
condiții, sistemele de producție sunt mai sensibile la factorii de stres, precum
dăunătorii sau bolile, seceta sau alte fenomene meteo extreme cauzate de
schimbările climatice.
„Pierderea biodiversităţii în domeniul alimentaţiei şi agriculturii compromite într-
un mod serios capacitatea noastră de a hrăni şi alimenta o populaţie globală în
creştere.
Trebuie să folosim biodiversitatea într-un mod sustenabil, astfel încât să putem
răspunde mai bine provocărilor climatice crescute şi să producem hrană într-o
manieră care nu afectează mediul înconjurător”, a declarat directorul FAO, Jose
Graziano da Silva.

Încălzirea globală va deveni, până în 2050, o ameninţare din ce în ce mai mare

pentru biodiversitate, adăugându-se la pagubele produse de poluare şi
defrişările realizate în scopul cultivării recoltelor, susţin peste 550 de experţi,
care au redactat rapoarte aprobate de 129 de guverne în martie 2018.
Deși la nivel mondial există 6.000 de specii de plante care pot fi folosite în
alimentație, mai puțin de 200 sunt consumate pe scară largă şi doar 9 dintre
ele reprezintă cea mai mare parte din producţia agricolă a lumii (grâu,
porumb, orez, orz, sorg, cartof, soia, floarea-soarelui și rapița).

În aceste condiții, biodiversitatea planetei este în pericol din mai multe motive:
poluare, resurse de apă administrate defectuos, mod greșit de utilizare a
terenurilor etc.

„Agravată de faptul că depindem de un număr din ce în ce mai mic de

specii pentru a ne hrăni, pierderea accentuată a biodiversităţii în domeniul
alimentaţiei şi agriculturii pune în pericol securitatea alimentară şi
nutriţia”, a mai spus Jose Graziano da Silva.
Pentru evitarea creşterii eroziunii genetice în interiorul speciilor, experţii FAO
(1998) consideră că a rămas puţin timp efectiv la dispoziţie pentru colectarea
resurselor genetice şi, în consecinţă, s-a constatat că se impune:
dezvoltarea activităţii de colectare a resurselor genetice, inclusiv a
structurilor internaţionale, a fondurilor financiare, strategiilor şi a băncilor de
gene (eventual construirea unei noi bănci mondiale de gene);
identificarea tuturor resurselor utile, cu prioritate a celor periclitate
iminent, salvarea şi stocarea lor în mari colecţii de resurse genetice la plante.
 CE REPREZINTĂ RESURSELE GENETICE VEGETALE (RGV)?

RESURSELE GENETICE VEGETALE PENTRU RESURSELE GENETICE VEGETALE -

ALIMENTAȚIE ȘI AGRICULTURĂ – “orice material
genetic de origine vegetală, cu valoare actuală sau
potențială pentru alimentație și agricultură”, (Tratatul
internațional privind resursele genetice vegetale
pentru alimentație și agricultură din 03.11.2001)
seminţele provenite de la varietăţile
locale în pericol de dispariţie şi care sunt
utile în crearea soiurilor şi hibrizilor noi, de
înaltă productivitate, fiind esenţiale pentru
o agricultură durabilă şi pentru securitatea
alimentară.

VARIETĂȚILE LOCALE (POPULAȚII LOCALE)

În Directiva 2008/62/CE, “VARIETĂȚILE
LOCALE”(„VARIETĂȚI DE CONSERVARE”)
sunt definite ca fiind “un ansamblu de
populații sau clone ale unei specii de
plante care s-au adaptat natural la
condițiile de mediu ale regiunii lor”.
sunt un potențial genetic inestimabil pentru
obținerea unor noi soiuri de plante.
Ele au avantajul de a fi mult mai bine adaptate la
condiții de stres biotic şi abiotic (boli, dăunători,
secetă, conținut scăzut de nutrienți etc.), şi de a avea
calități gustative excelente.
RGV – varietăți locale + specii înrudite (rude
sălbatice)!
 Centre internationale de cercetare si stocare a resurselor genetice vegetale
Nr. Localizare Anul
Centrul
crt. a inaugurarii
Los Banos
1 IRRI (International Rice Research Institute) 1959
(Filipine)
CIMMYT ( International Maize and Wheat
2 El Batan 1964
Improvement Center)
CIAT Palmira
3 1968
(International Center for Tropical Agriculture) (Columbia)
CIP Lima
4 1971
(International Potato Center) (Peru)
ICRISAT
Hyderbad
5 ( International Crops Research Institute for the 1972
(India)
Semi-Arid Tropics)
WARDA - West Africa Rice Development Monrovia
6 1971
Association (Liberia)
ICARDA
7 International Center for Agricultural Research in Liban -
the Dry Areas

IBPGR (The International Board for Plant Genetic Resources)

organizație științifică internațională sub egida Grupului
Consultativ pentru Cercetare Agricolă Internațională (CGIAR) și
înființată în 1974.
Funcția de bază a IBPGR este de a promova conservarea și
utilizarea resurse genetice vegetale în beneficiul generațiilor
prezente și viitoare.
 GENETIC DIVERSITY COLLECTED

Genetic Variability

Trait Specific

Wild Relatives
 CONSERVAREA RESURSELOR GENETICE VEGETALE

Conservarea genetică a plantelor trebuie să asigure atât viabilitatea semințelor,

cât și stabilitatea genetică inițială a materialului supus păstrarii.
În funcție de posibilitățile existente și de particularitățile fiecărei specii, se
hotărăste forma de păstrare (semințe, polen, radăcini, tuberculi, culturi de
țesuturi etc.).
Conservarea genetică poate fi făcuta pe două căi principale: in situ și ex situ.
Conservarea „in situ” (în habitatul natural) implică stabilirea varietăților de
interes, gestionarea şi monitorizarea lor la locul de origine.
Conservarea „ex situ” presupune conservarea resurselor genetice vegetale în
afara habitatelor naturale. Se referă la băncile de gene și la grădinile botanice.
 CONSERVAREA IN “SITU”
Este definită ca o activitate de conservare a ecosistemelor şi habitatelor naturale cu
menţinerea şi refacerea variabilităţii populaţiilor (speciilor) în mediul lor natural (în habitatele
lor originale).
Trebuie să asigure (conform Convention on Biological Diversity), în cazul domesticirii sau
cultivării speciilor respective în aceleaşi condiţii de mediu, posibilitatea dezvoltării
particularităţilor lor specifice.
A căpătat conotaţii tot mai importante în toată lumea, realizarea acestui deziderat fiind
însă legat în mod direct de cunoaşterea germoplasmei specifice dintr-o anumită zonă sau
ţară.
Se referă în principal la conservarea pădurilor şi a siturilor (arealelor) valoroase prin
ampla variabilitate pe care o deţin, a potenţialului lor în specii sălbatice, sau a unor
ecosisteme valoroase din punct de vedere socio-economic.
Prezintă marele avantaj că asigură menţinerea populaţiilor (speciilor) de plante în
habitatul lor natural, astfel încât acestea îşi pot continua procesele de evoluţie prin
mecanismele lor specifice de diversitate genetică şi adaptabilitate (Frankel şi Soule, 1981).
Eficienţa şi utilitatea activităţilor de conservare "in situ" depind de:
 asigurarea unor măsuri specifice de conservare, în ariile protejate, pentru speciile sălbatice
înrudite cu cele de cultură, sau pentru plantele sălbatice care se pot utiliza în scopuri alimentare sau
medicinale (cum sunt în ţara noastră afinul, cornul, socul negru etc.);
 asigurarea unui management adecvat pentru zonele cu păduri întinse şi pentru ecosistemele
locuite de oameni;
 conservarea şi folosirea susţinută a soiurilor locale, respectiv a culturilor tradiţionale din fermele
autohtone (conservare on-farm) sau din grădinile familiale.
În România există condiţiile pentru evaluarea întregului potenţial de diversitate, dar activităţile
începute trebuie continuate prin inventarierea, evaluarea şi apoi conservarea speciilor, în funcţie
de priorităţi bine stabilite. Speciile aflate în pericol trebuie înscrise în "lista roşie" (Red List),
document general recunoscut şi utilizat de toate ţările, iar apoi luate urgent măsurile de protecţie
necesare, atât pentru indivizii speciilor respective, cât şi pentru habitatele acestora.
Inventarierea diversităţii existente în ariile protejate şi în colecţii necesită o evaluare
exhaustivă, de multe ori dificil de efectuat. În funcţie de datele şi informaţiile obţinute se stabilesc
priorităţile de conservare și numărul exemplarelor care ar trebui conservate la fiecare specie.
Pe baza inventarelor se poate asigura o diseminare eficientă a informaţiilor şi se pot alcătui
cataloage.
Identificarea speciilor
Inventarierea resurselor genetice este o operaţiune complexă, în care, pe lângă
botanişti, taxonomişti, agronomi etc., un rol extrem de important îl pot avea localnicii.
Experienţa şi cunoştinţele deţinute de indigeni pot fi extrem de eficient utilizate în
acţiunile de explorare şi colectare a resurselor vegetale.
În mod deosebit, cunoştinţele localnicilor pot servi cu succes în următoarele acţiuni:
 localizarea zonelor cu cea mai înaltă diversitate genetică;
 clasificarea sistematică a germoplasmei: cunoştinţele localnicilor permit
sistematizarea şi clasificarea unor specii sau plante cultivate;
 identificarea plantelor folositoare;
obţinerea populaţiilor şi soiurilor vechi prin selecţie empirică.
 Conservarea "ex situ"
Este o acţiune de mare complexitate ştiinţifică şi practică, întreprinsă de om, în
vederea prezervării artificiale a biodiversităţii în afara habitatului în care s-a format;
A apărut din necesitatea obiectivă de a se diminua fenomenul de eroziune
genetică (reducerea variabilității genetice), tot mai evident şi accentuat în ultima
perioadă.
Este susţinută de argumentul că metoda de conservare "in situ", în habitatele
naturale ale plantelor şi animalelor, nu poate asigura cu certitudine perpetuarea
tuturor speciilor, din varii motive (ariile protejate nu pot depăşi anumite suprafeţe,
omul exploatează vaste teritorii pentru asigurarea subzistenţei, fondurile disponibile
nu sunt suficiente, mecanismele de protecţie preconizate nu sunt întotdeauna şi
foarte eficiente).
Din aceste motive, conservarea "in situ" trebuie completată cu cea "ex situ",
pentru obţinerea unor rezultate sigure şi evitarea pierderii accentuate a
biodiversităţii.
În prezent, pe plan mondial, sunt conservate "ex situ" peste 6 milioane
accesiuni de plante.
Acţiunea este de mare amploare, în aceasta fiind implicate numeroase
organizaţii naţionale, zonale şi internaţionale.
Din surse FAO, rezultă că:
 83% din totalul accesiunilor se păstrează în bănci de gene naţionale,
11% la Grupul Consultativ Internaţional pentru Cercetare Agricolă (IPGRI),
 6% în băncile de gene zonale, private etc.
Activitate de conservare "ex situ" la plante este orientată preponderent spre
resursele genetice care au legătură directă cu plantele cultivate.
EURISCO - European Search Catalogue for Plant Genetic Resources
ECPGR - European Cooperative Programme for Plant Genetic Resources (ECPGR) - Programul
european de cooperare pentru resurse genetice vegetale (ECPGR) este un program de colaborare
între majoritatea țărilor europene care vizează asigurarea conservării pe termen lung și facilitarea
utilizării sporite a resurselor genetice vegetale în Europa.
COLECŢIILE DE GERMOPLASMĂ
1. Colecţii de bază - cuprind seturi mari şi importante de accesiuni, care
reprezintă genotipuri distincte între ele, cu o anumită integritate genetică, formate
din probe originale şi care sunt păstrate pentru o lungă perioadă de timp (FAO /
IPGRI). Colecţiile de bază pot fi amplasate, respectiv organizate, într-un singur loc,
sau dispersate la mai multe instituţii.
Ele sunt organizate fie pe principiul plantelor înrudite (ex. grupe alcătuite din
specii seminţoase sau sâmburoase, la plantele pomicole; leguminoase alimentare
sau furajere etc.), fie separat, numai pe specii.
De regulă, colecţiile de bază se organizează la nivel naţional, regional sau
mondial şi au rolul de a asigura conservarea şi menţinerea permanentă a viabilităţii
probelor.
În România colecţiile de bază se găsesc în "Banca de gene" de la Suceava.
Materialul biologic conservat în colecţiile de bază nu se foloseşte pentru
regenerare şi distribuire directă, decât în cazurile de refacere a stocurilor. Condiţiile
de conservare a genotipurilor şi cele de asigurare a calităţii seminţelor sunt optime.
2. Colecţii fundamentale ("Core collection"). Sunt colecţii de fond care conţin un
set complet de accesiuni, obţinute din alte tipuri de colecţii existente din care au fost
selectate şi care reprezintă spectrul genetic total al speciei.
Este posibil ca datorită selecţiei, printr-un minim de accesiuni, să fie
reprezentată întreaga diversitate genetică a unei specii şi a plantelor înrudite cu
aceasta (Brown A., 1989).
"Core collection" sunt organizate la nivel internaţional, fiind colecţii de mare
anvergură, cuprinzând diferite tipuri de accesiuni din flora spontană, soiuri
ameliorate, soiuri locale etc. Astfel de colecţii sunt încă în organizare şi sunt
înfiinţate îndeosebi pentru cele mai importante specii cultivate (grâu, orz, porumb,
etc.).
Acest tip de colecţie a fost definit pentru prima oară de către Frankel (1984), ca o
limită minimă de accesiuni care să reprezinte în mod optim întreaga diversitate
genetică a unei specii cultivate şi a plantelor înrudite cu aceasta.
3. Colecţii active cuprind un număr mai mare sau mai redus de accesiuni, utilizate
în mod curent pentru multiplicare, distribuţie şi folosire (ameliorare); materialul
biologic stocat în astfel de colecţii este utilizat în funcţie de solicitări, regenerarea
genotipurilor conservate fiind dependentă de stocuri şi de gradul lor de diminuare.
Refacerea colecţiilor active şi păstrarea funcţionalităţii lor se bazează pe
accesiunile existente în colecţiile de bază.
Colecţiile active se găsesc la diferite institute şi staţiuni de cercetare (ex. INCDA
Fundulea, Vidra etc.).
4. Colecţii de lucru. Se întâlnesc în toate instituţiile (publice sau private) în care se
desfăşoară activităţi de ameliorarea plantelor. Colecţiile de lucru pot fi alcătuite
dintr-un număr variabil de accesiuni, ele cuprinzând în mod special potenţiali
genitori pentru lucrările de hibridare artificială, în vederea creării unor soiuri
noi. Aceste colecţii sunt cu mult mai mici decât cele de bază sau active, sunt
specifice programelor de ameliorare, şi sunt organizate direct în câmp, sere sau
fitotroane.
5. Colecţii de seminţe ale unor comunităţi. Se întâlnesc în anumite zone şi
regiuni ale lumii şi cuprind seminţe ale unor plante cultivate, aflate la dispoziţia
întregii comunităţi locale sau regionale. Ele se înfiinţează cu scopul de a conserva
seminţele pentru interesele alimentare ale comunităţii, pe durată scurtă (1-3 ani),
evitându-se riscul apariţiei situaţiilor de criză în anii în care producţia este
compromisă în urma unor calamităţi naturale.
Colecţiile de plante, indiferent de tipul lor şi modul de funcţionare şi utilizare,
asigură conservarea eficientă a unei părţi din biodiversitatea existentă pe
Pământ, pe un termen mai mult sau mai puţin îndelungat. Rolul colecţiilor este
extrem de important nu numai pentru conservarea biodiversităţii, ci şi pentru
asigurarea supravieţuirii unor specii.
Cu toate acestea, trebuie precizat faptul că nu întotdeauna există garanţia deplină
a funcţionării colecţiilor încât să se asigure certitudinea perpetuării resurselor
stocate. De multe ori pot apare cauze sau impedimente majore care să conducă la
pierderea parţială sau totală a accesiunilor (condiţii de mediu nefavorabile pentru
colecţiile din câmp, războaie, lipsa mijloacelor financiare etc.).