Psalm

Tare sunt singur, Doamne şi pieziş!...]

de Tudor Arghezi

Revendicat de clasici şi de moderni deopotrivă, Tudor Arghezi realizează o operă

poetică originală. Pornind de la aspectele liricii tradiţionale, oferă alternative poetice moderne
(idei, atitudini, modalităţi lirice).

Poezia sa, cu un limbaj şocant prin neaşteptate asocieri lexicale sau semantice, este
expresia unei conştiinţe frământate, aflate în perpetuă căutare, oscilând între stări
contradictorii sau incompatibile.

Iniţial specie a liricii religioase, în care se preamăreşte divinitatea, în lirica

modernă psalmul este o specie a poeziei filozofice, în care sunt exprimate dilemele
existenţiale (raportul om-divinitate). în epocă, psalmul este cultivat de AI. Macedonski şi de
Lucian Blaga. Psalmul poetic interbelic este creat de o conştiinţă problematizantă, iar stările
contradictorii ale psalmistului exprimă situaţia dramatică a condiţiei umane, căutarea
dialogului cu Dumnezeu într-o lume desacralizată.

„Psalmii arghezieni sunt monologuri ale celui-care-glăsuieşte-în-pustiu. [...] Niciun răspuns

din marele gol. Monologul nu ajunge niciodată să devină un dialog. Dar tocmai
condamnarea la singurătatea suferită, asumată, arogată a glasului, ca şi imensitatea vidului
în care răsună conferă psalmilor arghezieni patosul lor.

Primii 9 psalmi au fost integraţi volumului Cuvinte potrivite (1927), fără a se constitui
într-un grupaj separat. Faptul că şi în volumele ulterioare au fost incluşi alţi psalmi
demonstrează permanenţa cultivării acestei specii şi a problematicii filozofice în opera lui
Tudor Arghezi, cu frământările căutării şi încercarea atingerii absolutului.

Psalm III [Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!...], publicat în volumul Cuvinte
potrivite, aparţine liricii moderne. Specie a poeziei filozofice, acest psalm constituie o
mărturie a unei stări agonice: lupta interioară, în căutarea lui Dumnezeu.
 Starea agonică, sentimentul neputinţei şi al părăsirii de Dumnezeu, însingurarea,
conştiinţa propriei damnări sunt atitudini umane reflectate în lirica modernă definită prin
categoria negativă a creştinismului în ruină.

Experienţa monahală de la Cernica şi dilemele omului modern pot fi asociate

preliminar psalmilor arghezieni, care nu sunt poezii mistice, dar se încadrează în categoria
poeziei moderne de tip filosofic.

[Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!...] este un „psalm al însingurării, al părăsirii,

purtând - ca în filigran - cuvintele evanghelice «Eli, Eli, lama sabahtanih, adică «Dumnezeul
Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?». [...} Tonul de lamentare îl înlocuieşte pe cel
al revoltei din alţi psalmi. [...] Dar pricina este aceeaşi: absenţa divinităţii.

Versul iniţial, „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!...", constituie o formulare

lapidară a stării sale: singurătatea şi dorinţa de comunicare cu divinitatea. Este singurătatea
agonică a poetului, a omului „pieziş", altfel decât semenii săi. Psalmistul arghezian se simte
proscris , blestemat.

Zbaterea psalmistului între credinţă şi tăgadă este dublată de lupta poetului între
cuvânt şi tăcere, cu stările poetice implicate: ardere lentă, căutare, ascultare, zbatere
interioară, imaginare, viziune.

Psalmul ia forma unui monolog adresat, solilocviu (lamentaţie). Tăcerea Celui

chemat, Deus absconditus, întreţine starea de solitudine a psalmistului şi sentimentul de
părăsire, trezeşte revolta şi implorarea, alimentează dorinţa orgolioasă de a primi „semnul
depărtării" (coborârea transcendenţei în imanenţă).

Diferitele atitudini ale eului liric sunt exprimate prin verbele la prezent, persoana I
singular („tânjesc", „aştept, „nu am", „slujesc"), la conjunctiv („să cânte", „să mi se dea",
„să bată") sau la persoana a II-a singular, indicativ şi imperativ („m-ai lăsat", „trimite").

Reproşul, vaietul, tânguirea psalmistului modern sunt întâlnite şi în lamentaţia

psalmistului biblic, căruia însă i se răspunde „de dincolo". Monologul eului liric vine în
contradicţie cu preceptul biblic „Crede şi nu cerceta" şi exprimă nevoia celui „uitat de
Dumnezeu de a primi un semn al inocenţei pierdute.
 Proiecţia simbolică a eului liric se construieşte prin dezvoltarea metaforei „copac
pribeag uitat...". Axis mundi, legătură între pământ şi cer, copacul simbolizează dualitatea
condiţiei umane, a poetului care aparţine în acelaşi timp lumii terestre, efemere (trupul -
rădăcinile) şi lumii cosmice eterne (spiritul - coroana).

Opoziţia termenilor „copac pribeag" şi „pomii de rod sugerează condiţia celui respins
de divinitate, respectiv, pomul vieţii din rai, binecuvântat de Dumnezeu.

În prima secvenţă poetică (strofele 1-4), cele două metafore-emblemă grupează câte
o serie de atribute ale ipostazelor antitetice.

Primul vers este o confesiune adresată divinităţii, prin vocativul „Doamne",

lamentaţie exprimată prin verbul la persoana I singular, superlativul absolut expresiv şi cele
două epitete, „singur", „pieziş". Versul iniţial impune tonalitatea gravă a acestui psalm al
singurătăţii, care are ca temă o dramă existenţială.

Metafora „copac pribeag uitat în câmpie" realizează o imagine a singurătăţii omului

în ruptură, uitat de Dumnezeu, derivând din mitica suferinţă a celui alungat din edenul
primordial. Epitetul „pribeag" asociat surprinzător cu substantivul „copac" conferă acestui
element al regnului vegetal, al vieţii în evoluţie, atributele umane: singurătate şi mişcare. în
poezia modernă, metafora „provoacă o contaminare de lucruri obiectiv şi logic
incompatibile".

Şi alte metafore însoţite de epitet („fruct amar, „frunziş ţepos şi aspru") asociază
termeni din sfera semantică a vegetalului şi a umanului. Ele desemnează atribute ale poetului
însetat de cunoaştere şi căruia, tocmai de aceea, i se refuză împlinirea în plan uman.

Tentaţia absolutului/ căutarea continuă este sugerată de sintagma „~n îndârjire vie" şi
este reluată cu verbul „tânjesc",în strofa a doua.

Metafora „umbra mea de fum" (ipostază a credinciosului ascet) exprimă componenta

spirituală, însă dureros supusă şi ea trecerii. Metaforele din versul „prins adânc între vecii şi
ceaţă" implică dualitatea suflet - trup (eternitate - efemeritate) a celui care tinde spre absolut
prin divinitate. Dar Dumnezeu ascuns şi mut înseamnă singurătatea omului.

Întâlnim metafora copacului blestemat, sterp, care tânjeşte după semnele

binecuvântării.
 În opoziţie, „pomii de rod cu gustul bun" poartă semnele paradisului, ale inocenţei:
„pasărea ciripitoare", „crâmpeie mici de gingăşie", „cântece mici de vrăbii şi lăstun",
„nectare roze de dulceaţă", „aroma primei agurizi, „moile omizi. Imaginea edenică se
realizează prin imagini artistice variate (vizuale, auditive, olfactive, tactile), spre deosebire de
descrierea unilaterală a „copacului uitat, cu imagini exclusiv vizuale. Ceea ce i se refuză
(„tânjesc", „aştept, „nu am") sunt tocmai atributele vieţii.

Opoziţia dintre „copacul uitat în câmpie" şi „pomii de rod presupune şi distincţia

singular - plural, care poate semnifica, la nivel simbolic, deosebirea între condiţia poetului
inadaptat, însetat de absolut şi condiţia oamenilor obişnuiţi, cu preocupări pământeşti.
Următoarele zece versuri constituie a doua secvenţă poetică, care conţine motivaţia
revoltei şi revolta, modificând treptat tonalitatea iniţială, de lamentaţie.

Versul „Nalt candelabru, strajă de hotare" din strofa a V-a spiritualizează imaginea
copacului tinzând spre lumina cerească, dar sugerează hieratismul steril, al jertfei neprimite.
„Candelabrul nu este o sursă a focului originar, ci un suport al acestuia în diversele sale
manifestări: „Stelele vin şi se aprind pe rând/ În ramurile-ntinse pe altare". Ascet al virtuţilor
sterile, psalmistul se proiectează în acest simbol al însingurării damnate. Năzuind spre uniune
cu absolutul, el nu propovăduieşte împăcarea; nemângâiat, nu aduce un mesaj consolator.
Aşteptarea, veghea nerăsplătită a omului-altar, într-o singurătate lipsită de consolare, îi
trezeşte revolta: „Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?. Exclamaţia retorică exprimă
„exasperarea celui care, servind o absenţă, se simte frustrat în existenţa sa"11.

Veghea aceasta impune o distorsiune a umanului de la rânduielile sale fireşti: „De~a

fi-nflorit numai cu focuri sfinte/ Şi de-a rodi metale doar, pătruns/ De grelele porunci şi-
nvăţăminte". Focul sfânt purifică spiritual, dar omeneşte ucide. Rodirea metalelor printr-o
alchimie a focului (calea ascetului) este mai pură, dar inumană, monstruoasă în sfera
vitalului. Viaţa în ascultare, cale a ascetului, înseamnă a renunţa la rodul firesc, uman.

Artistul (poetul blestemat) cunoaşte şi el o existenţă paradoxală, rodind împotriva

firii, ceea ce îi provoacă suferinţa. Iar efectul suferinţei asumate este tocmai umanizarea.
Exasperarea este atitudinea prin care omul nu caută să-şi depăşească sau să-şi anuleze
condiţia, ci să şi-o împlinească: „în rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din
rădăcini şi sânge. Acesta este reproşul adresat divinităţii mute: uitarea, golul. Suferinţa
psalmistului nu aparţine registrului durerilor umane, ci este una profundă, a fiinţei.
Ultima secvenţă poetică conţine ruga:„Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în
când, câte un pui de înger". Metafora „semnul depărtării şi simbolul „pui de înger", ca
mesager al transcendenţei, sugerează nevoia psalmistului de primi un răspuns, o certitudine, o
alinare a spaimei de singurătate. Aducător de bunavestire, de împăcare, de „povaţă bună",
mesagerul este purtător al graţiei divine: „Să bată alb din aripă la lună/ Să-mi dea din nou
povaţa ta mai bună.

Tăcerea acestui Deus absconditus, implorarea rămasă fără răspuns sunt sursele
melancoliei din Psalm III. în jurul lui Dumnezeu este un cerc de tăcere, iar a-L găsi înseamnă
a-L căuta neîncetat. De aceea însăşi cunoaşterea poetică devine cunoaşterea purificatoare.
Neputincios să atingă absolutul, sufletul se bucură că trăieşte „neliniştita patimă cerească".

Raportul om - divinitate din psalm implică două ipostaze: credinciosul părăsit şi Deus
absconditus. Psalmul se construieşte fundamental în jurul accepţiunii religioase a divinităţii.
Atitudinea este setea de divin. Versul final aduce accepţiunea etică, ideea de bine „povaţa ta
mai bună") şi pe aceea gnoseologică „mistuitoare aspiraţie de a şt?, încheiată în eşec, având
ca efect suferinţa. Ipostaza estetică a ideii de divinitate, aspiraţia spre perfecţiunea
inaccesibilă se sugerează prin mesagerii raiului, „pasărea ciripitoare", „puiul de înger".

Forţa de sugestie a limbajului poetic arghezian, caracterizat prin ambiguitate şi

expresivitate, se realizează prin neaşteptate asocieri lexicale, prin schimbări esenţiale la
nivelul sintactic şi al topicii. Materialitatea imaginilor artistice, fantezia metaforică, asocierile
semantice inedite conferă forţa de sugestie a ideilor poetice şi modernitatea textului liric.

Nivelul prozodic

- inovaţia prozodică: 7 catrene cu măsura diferită de la 7 la 11 silabe, rima încrucişată, ritm

combinat şi un distih;

- inovaţia la nivelul rimei (părţi de vorbire diferite: substantiv - adjectiv, adjectiv - verb,
substantiv - pronume etc).

• Nivelul lexico-semantic

- cuvinte din câmpul semantic al vegetalului: „copac", „fruct, „frunziş", „pomi de rod",
„ramuri;
- neaşteptate asocieri lexicale, din sfera umanului şi al vegetalului: „copac pribeag", „fruct
amar", „frunziş ţepos şi aspru";

-schimbarea valorii gramaticale : „pieziş" (adjectiv provenit din adverb), „alb" (adverb
provenit din adjectiv);

- termeni populari sau arhaici: „a tânji, „crâmpei, „aguridă";

-termeni religioşi:„te slujesc", „altare", „înger".

Nivelul morfologic

- pronume şi verbe la persoana I şi a II-a singular, ca mărci ale subiectivităţii;

- vocativul „Doamne";

- verbele la prezent, persoana I singular („tânjesc", „aştept, „nu am", „slujesc"), la

conjunctiv („să cânte", „să mi se dea", „să bată") sau la persoana a Ii-a singular, indicativ şi
imperativ („m-ai lăsat, „trimite").

Nivelul stilistic

- epitetul rar: „copac pribeag", „fruct amar", „frunziş ţepos şi aspru", „să bată alb";

- metafora: „îndârjire vie", „nalt candelabru., strajă de hotar", „ceaţă", „umbra mea de
fum";

- simbolul: „pui de înger", „aripă;

- personificarea: „stelele vin şi se aprind";

- inversiunea: „nalt candelabru";

- antiteza: „copac pribeag" - „pomii de rod";

- enumeraţia: „vrăbii şi lăstun".

CONCLUZIE

Psalmul III [Tare sunt singur, Doamne, şi piezişi.) redă, într-o tonalitate melancolică,
diferite atitudini poetice faţă de interlocutorul absent, Deus absconditus, în acelaşi timp
atitudini umane reflectate în lirica modernă: sentimentul neputinţei şi al părăsirii de
Dumnezeu, însingurarea damnată, revolta, reproşul, ruga.