Relevanța subiectului eticii dragostei în cadrul profesiei de psiholog

(terapeut).

Primele mele întâlniri cu psihologia au avut loc odată cu descoperirea operelor din literatura
clasică. Dostoievski, Tolstoi, Steinbeck, Hugo, Balzac și mulți alții, rămân, din perspectiva mea,
unii dintre cei mai fini psihologi - în sensul larg al cuvântului - ai omenirii. Capacitatea de a
pătrunde atât de adânc în nebuloasa problemelor existențiale ale personajelor, conflictele
psihologice zugrăvite, redarea gândurilor de diverse coloraturi (obsesii, dorințe, regrete, neliniști)
alături de grimasele implicate, mai mult sau mai puțin în concordanță cu vorbele și faptele
exteriorizate - dau naștere unor lumi ce prind viață, pagină cu pagină, aievea, sub ochii tăi. Una
dintre modalitățile clasice de a destăinui lumea psihică interioară a unui personaj este, de obicei,
introspecția. Iar introspecția, atât în viața imaginară a cărților, cât și in viața reală care a servit
drept model celei dintâi, dezvăluie de cele mai multe ori probleme de ordin moral, precum
remușcarea, adică părerea de rău a cuiva pentru o faptă reprobabilă pe care a comis-o.

În viziunea ramurii moderne a psihologiei care se ocupă cu rezolvarea de probleme

(îndeosebi cea cognitivă), conceptul de problemă constituie un obstacol sau o dificultate
cognitivă care implică o necunoscută (sau mai multe) și față de care repertoriul de răspunsuri
câștigat din experiența anterioară apare insuficient sau inadecvat (Jäkel & Schreiber, 2013).
Problemele de natură psihologică nesoluționate la timp duc adeseori la dezechilibre emoționale,
stres accentuat, anxietate, de multe ori ajungându-se și la depresii. Iar problemele de ordin moral
nu se pot soluționa fără o aprofundare în auto-cunoaștere, fără descoperirea propriului sistem de
valori care te reprezintă în mod autentic. Și iată de ce un bun psiholog necesită o bună cunoaștere
a eticii, disciplină care este, mai presus de orice, disciplina filosofică a moralei.

Conflictele morale se regăsesc de multe ori în contextul iubirii manifestate în viața de zi cu zi,
în cadrul relațiile interpersonale specifice familiei, cuplurilor amoroase, prieteniilor și, posibil,
într-un alt context, mai larg, universal. Când am ales această tematică, etica dragostei în cadrul
profesiei de psiholog, am încercat să clarific în primul rând care este diferența dintre dragoste și
iubire. Pentru aceasta, am ridicat întrebarea mai multor cunoscuți și colegi de an și am descoperit
că, în timp ce o parte dintre ei consideră cei doi termeni ca fiind sinonimi, alții îi diferențează în
mod mai mult sau mai puțin pragmatic. Ce poate presupune dragostea și nu presupune iubirea?
Este dragostea o formă a iubirii sau se confundă cu ea? Poate exista iubire fără dragoste? Dar
dragoste fără iubire? Întrebări fără un răspuns universal valabil. Până la urmă, cum se ,,măsoară’’
iubirea, dragostea? Viziunea asupra iubirii, precum și viziunea asupra sufletului, rămâne în
continuare în dezbatere, putându-se concretiza, materializa, doar sub imperativ subiectiv, aș
îndrăzni să spun, profund subiectiv.

Spre exemplu, în ,,Teoria triunghiului iubirii’’, Sternberg împarte iubirea în trei componente:
intimitate, pasiune și angajament. ,,Intimitatea este componenta emoțională și implică
apropierea și împărtășirea sentimentelor. Pasiunea este componenta motivațională care
capturează atracția sexuală și sentimentul romantic de a fi îndrăgostit. Angajamentul este
componenta cognitivă care reflectă intenția persoanei de a meține relația. Combinarea acestor
componente în modalități diferite produce cele opt tipuri de relații de iubire, iubirea pasională
fiind împărțită în două tipuri: iubire infatuată și iubire romantică. Ambele se caracterizează
prin pasiune intensă și angajament scăzut, dar iubirea infatuată este scăzută în intimitate, în
timp ce iubirea romantică se centrează pe intimitate. Iubirea partenerială se caracterizează
printr-o imensă intimitate și angajament, dar puțină pasiune’’ (Atkinson & Atkinson, 2002).
Totodată, alții susțin că dragostea este doar una dintre formele pe care le poate lua iubirea, fiind
caracterizată îndeosebi de pasiune, în timp ce iubirea se poate manifesta și in lipsa acesteia. În
viziunea lor, dragostea implică iubire, dar iubirea nu implică obligatoriu și dragoste (,,Există o
singură măsură a iubirii: aceea de a iubi fără măsură’’ – Sf. Bernard de Clairvaux).

Dar, revenind la morală, este ea subiectivă? Conferă un grad mai mare de moralitate o mai
mare validitate iubirii (dragostei)? Cred că aceasta este întrebarea care ne poartă pe drumul
aprofundării relației dintre morală și dragoste ( și/sau iubire).

Să presupunem că Marian este un bărbat căsătorit de douăzeci de ani, care trăiește de câteva
luni o aventură extraconjugală pe ascuns. Susține că nu îi dezvăluie soției această realitate
paralelă pentru că nu vrea să o facă să sufere, considerând totodată că modul în care ar reacționa
la aflarea infidelității ar putea să îl afecteze foarte puternic din punct de vedere emoțional pe fiul
lor de zece ani. Totodată, nu este convins de faptul că nu își mai iubește soția și își pune
problema că, în cazul în care ar divorța, ar putea să regrete toata viață destrămarea familiei și
cauzarea suferinței copilului său. În același timp, însă, deși încearcă de mai multe ori să pună
capăt aventurii extraconjugale, nu reușește. Realizează că a dezvoltat sentimente puternice pentru
amantă și își pune o altă problemă, a propriei fericiri, gândindu-se că o despărțire de aceasta l-ar
putea afecta foarte, foarte mult și ar regreta-o în timp. Teama că infidelitatea lui ar putea fi
descoperită și ar cauza suferință celor apropiați începe să îi inducă coșmaruri, insomnii și atacuri
de anxietate. Este copleșit de gânduri și scenarii imaginare și decide să meargă la un psiholog
pentru a reuși să depășească această situație conflictuală care îl chinuie zi de zi, noapte de
noapte.

Cazul prezentat mai sus pare unul uzual, dar tragedia implicată crește odată cu gradul de
moralitate al persoanei în cauză. Totuși, din punctul meu de vedere, tot în sfera moralității s-ar
putea regăsi și soluția. Freud consideră că gândurile și ideile care ne trec prin minte - în timpul
zilei și în timpul nopții – au două înfățișări: una de tip manifest, iar alta de tip latent, cu
semnificație ascunsă (Haugaard, 2008). Cu toate că celalalte perspective din psihologie nu sunt
de acord cu anumite principii din psihanaliză, interpretarea specifică pe care o face aceasta ține
mai degrabă de nuanță decât de valabilitatea obiectului. Disonanța cognitivă (portretizată printr-
o stare de tensiune ce apare ori de câte ori o persoană are în acelaşi timp două opinii care nu
numai că nu se susţin una pe altă, dar se exclud reciproc, este, din perspectiva cognitivistilor, o
altă reinterpretare a faptului că de multe ori comportamentele (și schemele mentale) sunt
influențate de cauze pe care nu le conștientizăm (Atkinson & Atkinson, 2002). Teama de a nu-i fi
descoperită infidelitatea ascunde în spate un conflict interior între dorința de a continua relația cu
amanta și dorința de a-și păstra familia. Din perspectiva eticii de sens larg, în mod pragmatic,
Marian ar trebui să facă o alegere: să renunțe la relația extraconjugală sau să o dezvăluie în față
soției și să suporte consecințele. Dar poate fi analiza morală o analiză puternic pragmatică? Sau,
mai bine spus, poate altcineva în afară de Marian să decidă ce este sau nu moral pentru el? Și
cine poate susține că a fi moral îți garantează fericirea? Prin urmare, poate Marian să rezolve
acest conflict raportându-se numai la el și la sistemul lui propriu de valori și dorințe? În
matematică, într-un sistem de ecuații cu mai multe necunoscute, pentru a afla una dintre acestea,
trebuie obligatoriu să ai în vedere si celălalte ecuații care fac parte din sistem. În mod paradoxal,
această perspectiva mută exclusivitatea responsabilității atribuite aparent doar lui Marian spre
ceilalți actori care, odată incluși în sistemul problemei, pot contribui la soluționarea ei.
 Una dintre cele mai influențabile componente psihologice este BIAS-ul, o formă de
deformare cognitivă care provine din prejudecăți. BIAS-ul are trei caracteristici de bază:
confirmarea BIAS-ului, perseverența BIAS-ului și euristica disponibilității, care reprezintă
catastrofarea, tendința exagerată de a crede că șansa de a se întâmplă un eveniment este mult mai
mare decât probabilitatea reală – doar pentru motivul că te-ar marca foarte puternic, aspect adânc
impregnant în memorie pe baza experiențelor dureroase din trecut (Goodwin, 2010).
Prezentându-i această perspectiva lui Marian, el ar putea înțelege că scenariile pe care le face cu
privire la natura consecințelor care ar avea loc în cazul oricăreia dintre alegerile pe care le-ar lua
ar putea fi distorsionate față de realitate. Și acest lucru se întâmplă doar pentru că, în toate
scenariile proiectate, Marian joacă, în fond, rolurile tuturor, atât al amantei, cât și al soției și
chiar al fiului său. Povara moralei este una extrem de grea atunci când îți iei asupra ta dreptul
altora de a răspunde la acțiunile tale. De teamă să nu provoace suferință, Marian încalcă dreptul
celorlalți de a reacționa în fața acțiunilor lui. Și chiar dacă Marian din perspectiva propriului
sistem de valori nu ar considera că greșește (intenția pe care se concentrează el fiind una bună –
nu dorește să creeze suferință) – perspectiva aceasta se întoarce împotriva lui și îl împovărează
foarte mult, îi afectează calitatea vieții și, în mod ironic, nu îl lasă să se bucure nici de alegerea
de a nu alege nimic, de a omite rezolvarea conflictului într-un mod pragmatic. Așadar, chiar dacă
am considera non-alegerea lui Marian ca fiind validă din punct de vedere moral – el nu dorește
să creeze suferință – se ridică întrebarea dacă este moral față de însuși Marian să fie blocat într-o
situație atât de stresantă, care îi provoacă dezechilibre emoționale, îi cauzează atacuri de panică,
insomnii – într-un cuvânt, suferință. Un sistem de valori morale ar presupune să fie imparțial,
așadar, dacă valorile lui Marian presupun la modul general evitarea inducerii suferinței – acest
lucru ar trebui să fie valabil și în cazul propriei persoane. Totodată, dacă infidelitatea poate să fie
considerată un act de imoralitate pentru că presupune o formă a minciunii, este nevoia și dorința
lui Marian de a trăi o aventură cu altă femeie, în mod separat, un act imoral? Să revenim asupra
faptului că acțiunile și comportamentele, chiar gândurile noastre, au două înfățișări – una
manifest, cum ar fi în acest caz angajarea într-o relație extraconjugală și alta mai subtilă, cea
latentă, care constă în motivul pentru care Marian s-a angajat în această relație, adică – în nevoia
care l-a împins pe Marian să o materializeze. Iar nevoia din punct de vedere psihologic nu
implică un simplu act de voință (alegere conștientă), cât mai degrabă de motivație, care poate fi
diferită de motivele reale sau aplicată în mod deliberat pentru a le deghiza (Mielu, 2015). Spre
exemplu, poate ascunde lipsa de pasiune din relația lui Marian cu soția lui, sentimentul de a nu se
simți prețuit în relația conjugală, o formă accidentală de refulare ale altor neîmpliniri sau chiar o
criză a vârstei mijlocii, o nevoie de (re)afirmare.

Deși ar fi tentant să mergem mai departe cu evoluția cazului de mai sus, ne oprim aici atenția
asupra lui, mai exact la concluzia faptului că cercetând apariția unui conflict psihologic din
perspectiva sistemului interior de valori morale, se ajunge de multe ori la o mai mare claritate în
ceea ce privește motivațiile ascunse care stau la baza anumitor gânduri și comportamente.
Întrebarea ,,de ce persist în a avea un anumit comportament reprobabil, deși nu doresc să fac
rău nimănui?’’ poate fi direcționată spre auto-evaluarea moralității individului, cercetarea putând
să ducă de multe ori la o eliberare a presiunii, o reglare/reducere a spațiului de responsabilitate
morală, dar totodată și a reactualizării și corecției sistemului de valori, tratat într-un context mai
complex, integrator. Un psiholog sau psihoterapeut axat pe terapie cu individ unic, familială sau
de cuplu ar trebui, așadar, să-și includă în disciplina personală aprofundarea și reactualizarea
permanentă a eticii, în mod particular a eticii dragostei, având în vedere că foarte multe conflicte
interpersonale sunt cele care se desfășoară sub egida iubirii: cearta cu un frate este mai puternică
pentru că așteptările asupra lui față de un simplu cunoscut sunt mult mai mari, dar și pentru că
gradul de afectivitate implicat în relație este în mod categoric mai accentuat. Iubirea implică
emoții mai puternice decât o simplă amiciție, iar emoțiile aduc cu ele dorințe noi, nevoi noi, mai
mult sau mai puțin schimbătoare în timp, în funcție de reactualizarea personalității și evoluției
individuale.

O altă tematică importantă și de actualitate care caracterizează anumite forme pe care le poate
manifesta iubirea în viață oamenilor este reprezentată de sexualitate, care, în viziunea
psihologilor, are un impact psihic și psihologic major asupra individului, plecând de la gradul
mai mare de vulnerabilitate până la modificările substanțiale din punct de vedere bio-chimic
(secretarea abundentă a oxitocinei, serotoninei, endorfinelor) pe care le implică. Problema
consimțământului reciproc, evitarea manipulării și căutarea unui teren de dorințe și interese
comune în care să se desfășoare un act sexual – este o temă de mare interes în etica dragostei,
domeniu care poate ajuta un psiholog să își ghideze clientul să înțeleagă mai bine cum să își
trateze partenerul sexual în așa fel încât acesta să se simtă protejat și relaxat, dar totodată să
învețe să identifice și să exprime mai ușor anumite disconforturi pe care le are el însuși într-un
angajament sexual la modul general și/sau cu o persoană anume. Educația sexuală implică
așadar în mare măsură și domeniul etic al dragostei, care s-a și dezvoltat de altfel cu scopul de a
corecta și îmbunătăți viața sexuală a tinerilor, dar și pentru reducerea riscurilor unor abuzuri de
natură sexuală.

Prejudecata asupra minorităților sexuale este un alt subiect pe care îl are în vedere etica
dragostei, tratând în mod profund această chestiune din mai multe puncte de vedere : drepturile
omului, drepturile minorităților, aparența dihotomiei normal-anormal, nevoia educației și a unei
legislații nepărtinitoare pentru aceste categorii. Să ne imaginăm că o mamă vine la cabinetul unui
psiholog pentru că a aflat de curând că fiul ei este homosexual și nu se poate împaca cu acest
gând, fapt care îi cauzează diverse probleme în famile, dar mai ales conflicte psihologice
interioare. Tot o problemă de moralitate, de etică, guvernează și în acest caz, fapt pentru care o
mai bună înțelegere a stărilor pe care le traversează poate depinde, spre exemplu, de cercetarea
argumentelor pro și contra care au apărut în alte societăți înainte de a se ajunge la o conviețuire
mai armonioasă cu minoritățile dintr-o anumită categorie. Acest lucru poate fi extrem de util în
completarea informațiilor care să o ajute să înțeleagă situația din unghiuri cât mai complexe.

Nu în ultimul rând, să ne amintim că etica este o filosofie la bază, iar filosofia include prin
excelență interogarea, discuția critică, argumentul rațional și prezentarea sistematică. Un bun
exemplu pentru această manifestare a filosofiei îl reprezintă interviul socratic pe care îl folosesc
și în zi de azi diverși terapeuți în cadrul diferitelor scheme de terapie. Etica își întărește
argumentele pe logică, bineînțeles, dar nu are aproape niciodată un ton categoric, axându-se mai
degrabă pe dezvoltarea și aprofundarea moralității, decât pe consolidarea și epuizarea ei într-un
anumit context. Ca și în orice alt domeniu există și în această sfera mai multe teorii, unele
asemănătoare, altele complementare sau chiar opuse, dar toate au în vedere modul în care
experiența umanității poate contribui la îmbogățirea bagajului de soluții ale indivizilor.
Necesitatea unor norme sociale dinamice, în continuă transformare și evoluție, se trage în special
de la nevoia de armonie (și supraviețuire) a formelor colective de conviețuire – familia,
grupurile, societățile de care aparținem. În cadrul acestui univers, iubirea, cu formele ei specifice,
își are un loc foarte bine delimitat, filtrarea acesteia prin prisma propriilor sisteme de valori, dar
luând în considerare și sistemele celorlalți – duce în mod firesc la creșterea calității relațiilor și
a vieții tuturor membrilor angajați în acestea, fie că vorbim de relații pasionale pasagere, de
parteneriate sexuale, de cuplu, familie sau prietenie.

Ca o concluzie generală, rămân la părerea că iubirea nu se poate măsura, ea are un caracter

fundamental subiectiv și nu poate fi considerată mai morală sau mai puțin morală, mai puternică
sau mai puțin puternică – pe o scală generală - dar viața oamenilor care interacționează prin
iubire poate să fie îmbunătățită, îmbogățită, în momentul in care ne aplecăm mai mult atenția
asupra propriei moralități, nelimitând-o la un simplu sistem de valori așezat pe raft, ci mai
degrabă ca pe o calitate a personalității aflată în continuă schimbare și adaptare, fiind direct
influențată și dependentă de nevoile noastre curente.

,,Morala nu poate fi decât o igienă specială, care are drept scop de a purifica atmosfera
îmbâcsită de viciile prejudecăților unei societăți.’’ – Vasile Conta

Bibliografie:

Atkinson, L. R. & Atkinson, R. C. & Smith, E. E & Bem, D. J. (2002). Introducere în

psihologie. Editia a XI-a. Traducere în limba română. București: Editura Tehnica.
Goodwin, Goodwin, C. J. (2010). Research in psychology. John Wiley & Sons Inc.
Haugaard, J. J. (2008). Child psychopathology. New York: McGraw-Hill Higher
Education, 64-86
Jäkel, F. & Schreiber, C. (2013). Introspection in Problem Solving. J. Probl. Solving, 6,
20-33
Mielu, Z. (2015). Introducere în psihologie. București: Editura Polirom