O Scrisoare Pierduta

Incadrat in “Epoca Marilor Clasici” si exponent al realismului manifestat dramatic,

I.L.Caragiale surprinde in mod lucid si ironic societatea umana, evidentiindu-i moravurile in
comedia “O Scrisoare Pierduta”, care demonstreaza sensibilitatea enorma si viziunea
monstruasa a scriitorului. Ca exponent al genului dramatic in literatura romana, Caragiale este
continuatorul lui Alecsandri, abordand, ca si acesta, teme precum parvenirea, santajul,
demagogia, coruptia, sau compromisul.
“O Scrisoare Pierduta”, comedie de moravuri, isi confirma apartenenta la genul
dramatic, prin structura in acte, scene si replici, prin valorificarea dialogului si monologului,
prin conflict comic, superficial, construit prin tehnica “bulgarelui de zapada”, si prin prezenta
didascaliilor, care contureaza spatiul si timpul diegetic, atmosfera si jocul actoricesc. Prin
rasfrangerea critica a vietii politice, a timpului, prin cultivarea unor tipologii, precum arivistul
sau demagogul, prin impresia generala de veridicitate, piesa lui Caragiale ilustreaza, insa,
realismul, curent literar manifestat in cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea. In egala
masura, comedia isi conserva un caracter clasic, prin tehnici dramatice, precum coincidenta,
incurcatura, echivocul, evolutia inversa sau “qui pro quo”.
Titlul anunta obiectul de santaj, care va deveni pretextul intrigii, dar transfera textul
particular, in mod sugestiv, asupra intregii societati, polarizand personajele, in functie de
interesul lor de moment. Scrisoarea, care tradeaza relatia adulterina dintre Zoe si Tipatescu,
este asociata cu alte scrisori, ravase, telegrame, sau biletele, care asigura parvenitismul politic
al celorlaltor personaje.
Comedia este structurata in 4 acte si 44 de scene, dublate de interventiile
dramaturgului, care delimiteaza secventele dramatice, sau fixeaza spatiul si timpul: “o
anticamera bine mobilata”, “acelasi salon”, “sala mare a primariei”, sau “gradina lui
Trahanache”. Spatiul este, aparent determinat, in “capitala unui judet de munte”, iar timpul,
“in zilele noastre”, dincolo de ele, insa, regasindu-se eterna societate romaneasca a tuturor
timpurilor.
Actiunea dramatica e plasata pe fundalul agitat al revizuirii constitutiei, surprinzand
in expozitiune pe Tipatescu, prefectul judetului si pe politistul Pristanda, dezbatand o “istorie”
petrecuta in casa opozantului, Nae Catavencu. O scrisoare, pierduta de Zoe si gasita de
“Cetateanul Turmentat”, ajunge in posesia lui Catavencu, iar acesta ameninta sa o publice in
ziarul sau, “Racnetul Carpatilor”. Desfasurarea actiunii pozitioneaza personajele fata de
intriga: Zoe e gata sa-l sustina pe Catavencu, Tipatescu e pregatit sa-l omoare, Pristanda il
admira in secret, iar Trahanache raspunde la santaj cu un contra-santaj, caci descopera niste
polite falsificate de Catavencu. In toata aceasta acumulare de tensiuni, cuplul Farfuridi-
Branzovenescu suspecteaza o tradare, adancind conflictul comic. In punctul culminant, apare
candidatul de la centru, Agamemnon Dandanache, “mai canalie decat Catavencu si mai prost
decat Farfuridi”, cum il considera Caragiale. Deznodamantul e fericit pentru toata lumea,
Dandanache e ales in unanimitate, iar Catavencu tine un discurs in onoarea acestuia.
 Pe parcursul intamplarilor, se remarca secvente care au un rol semnificativ, atat in
construirea semnificatiilor comediei, cat si in conturarea personajelor. Una dintre scene este
aceea din actul intai, in care Tipatescu si Zoe, demascati de Catavencu, isi exteriorizeaza
disperarea. Zoe se declara “nenorocita”, Tipatescu se impleticeste, iar ulterior, femeia il
trimite pe Ghita sa cumpere scrisoarea de la Catavencu, in vreme ce Fanica ii propune, fie sa
fuga, fie sa il omoare pe santajist.
O alta secventa semnificativa este aceea din actul III, in care Catavencu isi
construieste cu ipocrizie imaginea de patriot ingrijorat de soarta tarii, angajandu-se intr-un
delir verbal, presarat cu pauze si lacrimi. Scena finala surprinde un balci al desertaciunilor, pe
care il contempla cu uimire, chiar Zoe si Tipatescu, cei care l-au generat.
Esenta comediei sta in variatele resurse ale comicului, pe care le valorifica
inegalabilul Caragiale. Comicul de intentie este inserat in toata actiunea si evidentiaza
convingerea dramaturgului, ca “nimic nu arde pe ticalosi mai strasnic decat rasul”. Comicul
de caractere aduce in scena tipologii variate, de la prostul fudul, la prostul viclean,
incornoratul simpatic, adulterina, sau demagogul. Intre aceste tipologii, Catavencu se distinge
ca un catalizator al actiunii. Caracterizarea lui incepe de la nivelul didascaliilor externe,
dramaturgul stabilindu-i statutul si identitatea. Este avocat, proprietar al ziarului “Racnetul
Carpatilor” si fondator al celor doua societati, abreviate AER si SEC, pentru a-i sublinia
superficialitatea. Caracterizarea se realizeaza atat in mod direct, cat si indirect, prin
intermediul actiunilor sale. Catavencu afirma despre sine: “vreau ceea ce merit in orasul asta
de gogomani, unde sunt cel dintai intre fruntasii politici”. Deviza sa este “scopul scuza
mijloacele”, dicton pe care, din incultura, il pune pe seama nemuritorului Gambeta. Zoe il
numeste “sarpe”, dar cand i se adreseaza direct, il considera “un om cu minte, prea galant”.
Tipatescu il considera “infam”, “canalie”, “mizerabil”, iar Pristanda il socoteste “mare
pisicher” si declara, admirativ, “strasnic prefect ar fi asta”. In mod indirect, scenele
mentionate ii pun in evidenta ipocrizia, parvenitismul, demagogia, fiind arogant cand are
scrisoarea si umil si lingusitor, cand o pierde. Dupa aparitia lui Dandanache, Tipatescu il
regreta, in mod ironic, intelegand ca impostura a atins un nivel superior.
Atat Catavencu, personaj principal al comediei, cat si celelalte personaje, sunt
caracterizate prin resursa comica a numelor pe care le poarta. Catavencu vine de la
“cataveica”, haina cu doua fete, Trahanache de la “trahana”, un aluat moale, sensibil,
Pristanda, de la numele unui joc ce bate pasul pe loc, iar Dandanache, de la “dandana”, sau
incurcatura. Astfel, personajele isi evidentiaza impostura, flexibilitatea dupa interes,
servilismul, sau parvenitismul.
Cel mai savuros dintre toate este, insa, comicul de limbaj, realizat prin ticuri
verbale (“ai putintica rabdare”, “curat-murdar, curat-constitutional”), pronuntii gresite
(“bampir”, “renumeratie”), tautologii(“mosia mosie, fonctia fonctie”), etimologii
populare(capitalisti, cu sensul de locuitori ai capitalei), truisme( “o sotietate fara printipuri,
care va sa zica nu le are”). Comicul de situatie sustine intreaga constructie dramatica,
urmarind triunghiul conjugal Tipatescu-Zoe-Trahanache, cuplul comic Farfuridi-
Branzovenescu, intrarile si iesirile din scena ale Cetateanului Turmentat, transformarea lui
Tipatescu, din pacalitor, in pacalit.
In concluzie, comedia valorifica, in mod stralucit, categoria estetica a comicului,
intr-o sinteza moderata cu tragicul, pune in armonie tipare clasice si moderne, alterneaza
registrul parodic si cel grav, ramanand un text de referinta pentru literatura noastra dramatica
si pentru arta lui Caragiale.