1.

Lupta clerului și credincioșilor din Transilvania

pentru apărarea Ortodoxiei

Chiar în ziua instalării episcopului Atanasie Anghel la 14 iunie 1701

reprezentanții Brașovenilor și Făgărășenilor au protestat împotriva
înscăunării unui episcop unit într-o biserică zidită de un voievod ortodox, Mihai
Viteazul. A doua zi ei au înaintat un memoriu împotriva unirii.
Clerul și credincioșii care au îmbrățișat unirea în 1701 și-au dat seama că
prin „unire” erau amenințați să-și piardă credința strămoșească. De aceea au
început lupta lungă împotriva uniației, luptă ce a fost susținută de preoți și
credincioși înfruntând bătăi, temniță și chiar moarte mucenicească pentru a-și
păstra credința strămoșească. Printre cei mai importanți luptători îi amintim pe
călugărul de origine sârbă Visarion Sarai (care în 1744 a venit în Banat, iar
apoi în Transilvania ca să lupte împotriva uniației, el moare în închisoare în
Austria - 1746); Nicolae Oprea -Miclăuș ( țăran de la Sibiu care a fost trimis în
1749-1750 și 1752 de credincioși cu o plângere la Viena prin care cereau să fie
lăsați în vechea lor credință; el merge împreună cu preotul Moise Măcinic din
Sibiel, sunt arestați și închiși pe viață); Protopopul Nicolae Pop (Din satul
Balomir de lângă Orăștie a mers la Petersburg pentru a o ruga pe Țarina
Elisabeta să intervină în favoarea lor la curtea imperială din Viena, mai apoi s-a
călugărit în Țara Românească); Preotul Ioan din Galeș (a ajuns împotriva
uniației la Sibiu, Sebeș, Orăștie și Hunedoara, el a fost prins și închis la
Kufstein.); Sofronie de la Cioara ( 1759-1761, preot și mai apoi călugăr, a
condus răscoala împotriva uniației, în urma căreia a fost trimis Generalul
Bucow, el și-a petrecut bătrânețea într-o mănăstire din Țara Românească).

1
 2. Biserica Ortodoxă Română din Țara Românească în secolul al XVIII-
lea (Caracteristicile epocii fanariote; mitropoliții: Neofit Creteanul,
Grigorie II, Dositei Filitti; Episcopia Argeșului)

2.1 EPOCA FANARIOTĂ:

Regimul turco-fanariot a început în Moldova în anul 1711, iar în Țara

Românească în 1716. Domnii din cele două țări române erau recrutați dintre grecii
din cartierul Fanar din Constantinopol (fiindcă turcii nu mai aveau încredere în
domnii români), ei trebuiau să ducă la îndeplinire politica turcească: de a menține pe
români sub dominație turcească și de a exploata bunuri de la noi pentru întreținerea
Porții Otomane. Întrucât la numirea fiecărui nou domn, turcii încasau sume mari de
bani, domnitorii erau schimbați des, fiindcă, orice înlocuire, însemna o importantă
sursă de venituri pentru Poartă; așa s-a întâmplat că, în perioada domniilor fanariote
(care au durat până în 1821) au fost schimbați 40 de domni în Țara Românească și 36
în Moldova.

Odată cu venirea domnilor fanarioți a pătruns la noi și influența grecească,

limba greacă folosindu-se în principalele sectoare ale vieții românești: în stat, în
Biserică și chiar în școli.

În Biserică, amintim că, în cursul regimului fanariot, în scaunele eparhiale din

Țara Românească au ajuns și episcopi de neam grec; de pildă, în scaunul Mitropoliei
Ungrovlahiei din 12 episcopi, un număr de 6 au fost de neam grec. În același timp, s-a
creat tradiția alegerii de arhierei titulari, uneori chiar onorifici, ce au ținut titlurile unor
scaune eparhiale, care ajungând sub stăpânire turcească au fost desființate; de obicei
erau de neam grec (puși sub influența domnului fanariot), dar și majoritatea
egumenilor mănăstirilor din țară (care erau tot de neam grec); în această perioadă,
numeroase mănăstiri au fost închinate Locurilor Sfinte. Prezența ierarhilor în fruntea
unor centre eparhiale sau a egumenilor greci la conducerea unor mănăstiri a dus la
scoaterea din țară a multor bunuri materiale, care au sărăcit, în același timp și
Biserica noastră; de cele mai multe ori, mănăstirile închinate Locurilor Sfinte sau
conduse de către egumeni greci au rămas în paragină, pe când, în realitate, aveau averi
apreciabile.

Toate acestea au dus la numeroase nedreptăți și greutăți, care au apăsat greu pe

umerii majorității populației sărace, accentuând sărăcirea ei; toate nemulțumirile au
dus, în cele din urmă, la mișcări populare, la revoluție, care, în 1821, a înlăturat
regimul fanariot din Țările Române.

2
 2.2. NEOFIT CRETANUL (1738-1753):

Era de neam grec, din insula Creta, de unde îi vine și numele de Cretanul. A
fost dascăl pentru copiii domnitorului Constantin Mavrocordat; drept răsplată pentru
serviciile aduse domnitorului, acesta l-a recomandat să fie ales mitropolit al Mirelor
Lichiei; a fost hirotonit în 27 ianuarie 1737; după moartea mitropolitului Ștefan al
Ungrovlahiei, la intervenția aceluiași domnitor, a fost mutat în scaunul mitropolitan
din București.

A fost un bun gospodar, sporind averea Mitropoliei, prin cumpărări de moșii,

vii, mori și case. Alături de domnitorul Constantin Mavrocordat, mitropolitul Neofit a
acționat (împreună cu alți boieri și clerici) pentru desființarea „rumâniei” – adică a
robiei. A luat parte activă la alcătuirea „Constituției” de pe vremea lui Constantin
Mavrocordat din 1741, în care au fost introduse prevederi pentru ajutorarea clerului și
a mănăstirilor (scutirea de dări).

A sprijinit școlile, el însuși întemeind una în satul Pătroaia, unde copiii de țărani
frecventau cursurile gratuit.

S-a îngrijit de tipărirea de cărți de învățătură și de slujbă în limba română

precum: Învățătura bisericească a mitropolitului Antim Ivireanul, Întrebări
bogoslovești a Sf. Atanasie cel Mare; Liturghier și Molitvelnic (toate în 1741).

Mitropolitul Neofit a avut un rol de seamă la înființarea, dar și la colecționarea

de cărți pentru biblioteca Mitropoliei din București.

El a făcut două vizite canonice importante în eparhia sa, dar și a Râmnicului,

unde, pe lângă o intensă activitate misionar-pastorală a copiat inscripțiile unor lăcașuri
de cult alcătuind primul «corpus» de inscripții din țara noastră; a făcut, cu același
prilej, însemnări de călătorie, cu „știri istorice, geografice și etnografice”.

A trecut la cele veșnice la 17 iunie 1753.

3
 2.3. GRIGORIE AL II- LEA (1760-1787):

A fost un Ierarh cărturar, el a tradus și a tipărit aproximativ 40 de cărți de

slujbă în limba română, majoritatea cu cheltuiala sa; unele au fost lucrări și din
spiritualitatea ortodoxă răsăriteană.

S-a implicat, apoi, alături de domnitorul Alexandru Ipsilanti (1774-1782), în

înființarea de școli, în reorganizarea celor ce au existat până atunci, inclusiv cea
superioară de la Sf. Sava din București.

În același timp, este ctitorul bisericilor bucureștene: Oborul Vechi și Sf.

Nicolae Vlădica.

În anii 1770-1771 a făcut parte din delegația Ţării Românești, la Petersburg,

pentru a cere sprijin țarinei Ecaterina II, „în vederea eliberării țărilor române de sub
suzeranitatea otomană”.

Câțiva ani mai târziu (în 1774) a primit de la generalul rus Petru Saltâkov,
comandant al oștirii rusești din Principatele Române, moaștele Sfântului Dimitrie
Basarabov, ce au fost așezate în Catedrala mitropolitană (azi, patriarhală din
București), unde se află și astăzi, Sfânt pe care îl prăznuim în fiecare an la 27
octombrie.

În anul 1776, patriarhul ecumenic Sofronie II, împreună cu sinodul

constantinopolitan, au „acordat mitropolitului Grigorie și urmașilor săi în scaun titlul
onorific de «locțiitor al scaunului din Cezareea Capadochiei»“, pe care din 1925, îl
poartă Patriarhii României; și aceasta ca pe un semn de recunoaștere a Bisericii noastre
(și a Ţării), în susținerea Ortodoxiei răsăritene, greu încercată de stăpânirea otomană.

4
 2.4. DOSITEI FILITTI (1793-1810):

A fost grec de origine, călugăr la mănăstirea „Sf. Ioan” din București și apoi
episcop de Buzău (1787-1793). Dovedindu-se un ierarh vrednic (gospodar și bun
cărturar), în 1793 a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei.

El a luat măsuri împotriva tuturor abuzurilor egumenilor greci de la mănăstirile

închinate; s-a luptat pentru îmbunătățirea stării materiale a clerului; s-a opus impunerii
unor noi dări „asupra poporului” din partea statului; a fost preocupat de pregătirea
clerului și de îmbunătățirea învățământului școlar și a înființat o școală pentru
pregătirea clerului la Mănăstirea Antim din București (în 1797).

În vremea sa tipografia din București a tipărit multe cărți de slujbă și de

spiritualitate răsăriteană, în limba română.

2.5. EPISCOPIA ARGEȘULUI:

Data înființării Episcopiei Argeșului poate fi considerată ziua de 18 octombrie
1793, în frunte cu Episcopul Iosif. Întărirea lui Iosif, însă, în scaunul de la Argeș s-a
făcut de către Patriarhul ecumenic, Neofit VII, o lună mai târziu (în 17 noiembrie
1793). În anul următor (la 24 februarie 1794), domnitorul Alexandru Moruzi a dat și
un hrisov de înființare a Episcopiei Argeșului, prin aceasta primind și o recunoaștere
oficială din partea autorităților de stat.

Episcopul Iosif s-a născut pe la mijlocul sec. al XVIII-lea, în loc. Malaia -

Vâlcea, s-a călugărit de tânăr la schitul Turnu, a mers apoi la mănăstirea Cozia; el a
fost hirotonit diacon și preot de episcopii Chesarie și Filaret ai Râmnicului și a ajutat la
tipărirea cărților în limba română la Râmnic. Mai apoi, a fost numit egumen al
mănăstirii „Sf. Dumitru” din Craiova, metocul Episcopiei Râmnicului.

Datorită activității sale reprezentative pe linie cărturărească, episcopul Filaret l-a

propus pe Iosif să fie înălțat în treapta de episcop; cu aprobarea patriarhului ecumenic,
a fost ridicat pe scaunul de episcop al Sevastiei (din Asia Mică), la începutul anului
1792; cu toate acestea, episcopul Iosif al Sevastei nu s-a dus niciodată la scaunul
pentru care a fost hirotonit, ci a stat la București, în preajma lui Filaret, ajuns între
timp, pentru scurtă vreme, mitropolit al Ungrovlahiei (1792-1793). De pe acest rang,
episcopul a fost numit, în 1793, episcop al Argeșului.

El a sprijinit tipărirea multor cărți de învățătură și de spiritualitate răsăriteană și

s-a ocupat de restaurarea mănăstirii Argeș. Episcopul Iosif trecut la cele veșnice la
27 octombrie 1820, fiind înmormântat în mănăstirea Antim din București.

5
3. Biserica Ortodoxă Română din Moldova în secolul al XVIII-
lea (Mitropoliții: Iacob Putneanul, Gavriil Calimachi, Iacob
Stamati)
3.1. IACOB PUTNEANUL (1719- 1778):
Mitropolitul Iacob Putneanul s-a născut la Rădăuți, în preajma anului 1719; din
fragedă tinerețe s-a călugărit la mănăstirea Putna, unde, mai apoi, a ajuns să fie
hirotonit ierodiacon și ieromonah. Pe lângă pregătirea teoretică, s-a dovedit și un bun
organizator, ceea ce l-a făcut să fie ales la conducerea mănăstirii Putna (în 1744).

Un an mai târziu (în 1745), datorită acelorași calități de cărturar și gospodar, a

fost ales episcop de Rădăuți, iar mai apoi, în 1750, a fost ales mitropolit al
Moldovei.

Ajuns în fruntea mitropoliei Moldovei (în 1750), în plină epocă fanariotă, când
influența grecească s-a făcut simțită în Moldova, el a inițiat tipărirea a numeroase cărți
(teologice, școlare și de cult, în limba română), pentru a contracara elenismul din
cultura noastră. Pentru școlile primare din Moldova, a tipărit, în 1755, un Abecedar
(Bucovar), în prefața căruia, mitropolitul Iacob s-a adresat părinților, îndemnându-i
„să-și dea copiii la învățătură”. Acest abecedar s-a răspândit în multe zone ale țării,
inclusiv în Transilvania și a fost reeditat, cu câteva completări, în 1771, la Viena.

Mitropolitul Iacob a restaurat, între 1756-1760, întreaga mănăstire Putna,

aproape distrusă într-un cutremur din anul 1739 și, la cererea sa, domnii din Moldova
au acordat mănăstirii Putna anumite danii și scutiri de dări. El împreună cu mai mulți
boieri au făcut o plângere către „sultanii” tătari, rugându-i să oprească distrugerea
ținuturilor moldovene și masacrarea locuitorilor (fapt întâmplat în 1758, când au fost
distruse 11 ținuturi din 18). În următorul an (în 1759), s-a așezat în fruntea a mii de
țărani și orășeni nevoiași din Iași, protestând în fața curții domnești împotriva grecilor
care jefuiau țara.

La scurtă vreme, mitropolitul Iacob Putneanul a ajuns la mari neînțelegeri cu

domnitorul Moldovei, Ioan Teodor Callimachi (1758-1761), din pricina „văcăritului”
(dări mari pentru vite), greu de suportat de țărani. Deoarece mitropolitul Iacob a
refuzat reintroducerea văcăritului, domnitorul și marii boieri au făcut mari presiuni
asupra sa și a demisionat din scaun, la începutul anului 1760, retrăgându-se la
mănăstirea Putna, unde și-a continuat atât activitatea culturală, întemeind împreună cu
arhimandritul Vartolomeu Măzăreanu (în 1774) «o școală duhovnicească» după
modelul școlii lui Petru Movilă din Kiev. Mitropolitul Iacob Putneanul a trecut la
domnul în 15 mai 1778, fiind înmormântat în pridvorul bisericii mănăstirii Putna.

6
 3.2. GAVRIIL CALIMACHI (1720- 1786):

S-a născut în preajma anului 1720 la Câmpulung Moldovenesc, și s-a călugărit

de tânăr la mănăstirea Putna, unde a deprins tainele cărții. Cu ajutorul fratelui său,
Ioan Teodor, ajuns mare dragoman la Istanbul, l-a dus și pe Gavriil acolo, unde a
devenit arhidiacon la Patriarhia Ecumenică. Mai apoi, a fost numit mitropolit al
Salonicului. Când Ioan Teodor Callimachi a ajuns domn al Moldovei, l-a făcut pe
Gavriil mitropolit al Moldovei, în anul 1760, păstorind două decenii și jumătate.

El a fost un bun patriot, mai ales în perioada războiului ruso-turc (1768-1774),

și alături de alți boieri l-au forțat pe fratele său să renunțe la repunerea văcăritului, o
povară grea atunci pentru țărani. În timpul păstoririi sale, a ridicat o Catedrală
mitropolitană la Iași, cunoscută sub numele „Mitropolia Veche”.

Cu sprijinul și cu binecuvântarea sa au fost tipărite la Iași multe cărți de slujbă, între

care amintim: Evanghelia Ceaslovul și Molitvelnicul. De asemenea, a tipărit cărți de
învățătură ortodoxă pentru preoți și credincioși. Se presupune că tot în vremea sa s-a
tipărit și o Gramatică (1770).

Pe vremea sa, nordul Moldovei (Bucovina) a căzut sub stăpânirea Imperiului

Habsburgic (în 1775), iar după aceea, Episcopia Rădăuților a devenit sufragană a
Mitropoliei sârbești de la Carloviț.

Gavriil Calimachi l-a sprijinit pe vestitul călugăr Paisie Velicicovski, venit de la

Muntele Athos în Moldova (în 1763), să se așeze la mănăstirea Dragomirna cu 64 de
monahi; apoi, să se mute cu cei 350 călugări și frați la mănăstirea Secu (în 1779) și să-i
încredințeze (lui Paisie) stăreția mănăstirii Neamț, pe care în decurs de 15 ani, să o
ridice „pe culmi noi de viață duhovnicească și culturală”.

A trecut la Domnul la 20 februarie 1786, fiind înmormântat în biserica „Sfântul

Gheorghe” din Iași (Mitropolia Veche).

7
 3.3. IACOB STAMATI (1749-1803):

S-a născut în preajma anului 1749, în localitatea Gledin din ținuturile Bistriței,
probabil dintr-o familie de țărani credincioși, la botez, primind numele de Ioan. De tânăr
și-a îndreptat pașii spre mănăstirea Neamț, unde, după câțiva ani de ucenicie s-a
călugărit, primind numele de Iacob (probabil la 15 ani). La scurtă vreme, dovedindu-se
un bun gospodar, a fost numit econom al mănăstirii Putna; se pare că între timp a
fost hirotonit diacon (ierodiacon) și preot (ieromonah); a fost numit apoi econom la
Mitropolia din Iași, ocupând această funcție timp de 8 ani. Dovedindu-se și de
această dată bun gospodar, mitropolitul Gavriil Callimachi l-a ales episcop de Huși (în
9 decembrie 1782); după aproape 10 ani de păstorire a fost ales mitropolit al
Moldovei (21 iunie 1792).

Ca mitropolit al Moldovei s-a remarcat atât pe plan gospodăresc, cât și cultural.

El a ridicat, la Iași, ca și la Huși, o nouă reședință eparhială, în cadrul căreia a înălțat
și un paraclis; a refăcut alte două biserici existente în incinta Mitropoliei din Iași; a
sporit averea mitropoliei prin danii proprii sau prin unele venite din partea
credincioșilor. El este ctitorul bisericii Banu din Iași.

Mitropolitul Iacob a desfășurat și o bogată activitate culturală, pentru românii de

dincoace și de dincolo de Nistru; a purtat de grijă școlilor românești din Moldova, a
tipărit numeroase cărți și s-a îngrijit de calitatea învățământului românesc din
Moldova. Astfel că, împreună cu alți trei boieri, Mitropolitul Iacob Stamati (președinte
al epitropiei școlilor), a înaintat domnului Constantin Ipsilanti un raport despre
învățământul din Moldova. În acest raport, s-au făcut unele recomandări privitoare la
îmbunătățirea procesului educativ în învățământul românesc din Moldova

Mitropolitul Iacob Stamati a trecut în veșnicie în 1803 (la 54 ani) și a fost

înmormântat conform unei tradiții mai vechi „șezând în scaun” (în catedrala „Sf.
Gheorghe” din Iași).

8
4. Viața monahală în Moldova și Țara Românească în secolul al
XVIII-lea (Vartolomei Măzăreanul, Paisie Velicicovschi);
În Țara Românească și Moldova (1716/1821 și, respectiv, 1711/1821), perioada
domniilor fanariote, a stagnat procesul de întemeiere a noi schituri și mănăstiri, ori de
refacere a celor existente sau lăsate în paragină, deoarece bogățiile acestora erau
trecute de călugării greci peste graniță, la Locurile închinate, din Răsăritul creștin sau
de la Muntele Athos.

În ceea ce privește Bucovina, care, în 1775 a căzut sub austrieci, a mai rămas un
mic număr de schituri și mănăstiri în aceste teritorii, din pricina condițiilor istorice
neprielnice românilor de aici.

4.1. VARTOLOMEI MĂZĂREANU (1720–1790):

Provenea dintr-o familie de clerici din preajma oraşului Câmpulung

Moldovenesc și a intrat de copil la mănăstirea Putna, unde a fost hirotonit în anul
1743. Timp de 10 ani s-a perfecţionat în limba rusă la Belgorod (Rusia, unde îl
urmase pe mitropolitul Antonie, fostul său stareţ), astfel încât la întoarcere este numit
arhimandrit la Putna (1755).

Arhimandritul Vartolomei a fost personalitate marcantă şi pe plan oficial, el a

făcut parte dintr-o solie la Petersburg (1769–1770, pe când era egumen la Solca,
împreună cu Inochentie Micu), a fost însărcinat cu inspectarea şcolilor din Moldova,
el a întemeiat împreună cu Iacob Putneanul (în 1774) «o școală duhovnicească» la
Putna după modelul școlii lui Petru Movilă din Kiev iar un document din 1778 îl atestă
membru al Academiei Duhovniceşti din Kiev, pe care o vizitase cu ani în urmă.

Pe lângă lucrările de ritual şi de precizări dogmatice el a tradus scrieri aparţinând

literaturii hagiografice dar a tipărit și culegeri de maxime şi învăţături morale
laice.Traducerile sale nu au fost tipărite, unele s-au pierdut, iar cele mai multe se
găsesc la Biblioteca Academiei Române. El s-a arătat preocupat și de istorie, poate cea
mai importantă operă a sa este Letopiseţul Ţării Moldovei care s-a păstrat în varianta
românească aproape integral într-o copie a lui Ştefan Ţicău asigurând astfel
conservarea şi transmiterea textelor marilor cronicari.
În timpul călătoriei la Petersburg, arhimandritul şi-a făcut unele însemnări, din
care reiese în primul rând preocuparea pentru procurarea de cărţi şi de obiecte de cult.

Arhimandritul Vartolomei Măzăreanu a fost o figură reprezentativă a

monahismului românesc, care a adus un aport preţios la îmbogăţirea literaturii noastre
teologice şi istorice cu felurite traduceri şi lucrări originale. A murit, probabil, la
Putna.

9
 4.2. PAISIE VELICICOVSCHI (1722- 1794 ):

S-a născut în anul 1722, în orașul Poltava (Ucraina de azi), dintr-o familie
preoțească fiind al 11-lea copil din cei 12. În 1740 s-a așezat la mănăstirea Liubețki (pe
Nipru) primind numele de Platon, dar din cauza stăpânirii polone catolice, s-a reîntors
la Kiev, așezându-se la Marea Lavră a Peșterilor.

În 1742 a venit în Moldova, trecând succesiv vreme de 4 ani prin schiturile

Dălhăuți ,Poiana Mărului (jud. Vrancea), Trăisteni și Cârnul (jud. Buzău). Pleacă
apoi la Muntele Athos, unde starețul Vasile de la Poiana Mărului l-a îmbrăcat în
Mantie și i-a dat numele de Paisie. În 1763 au plecat în Ţările Române, mai întâi la
mănăstirea Vărzărești (Rm. Sărat), dar la scurtă vreme s-au dus înspre Iași unde au
fost primiți de către mitropolitul Moldovei, Gavriil Callimachi care le-a aprobat
stabilirea la mănăstirea Dragomirna.

Aici, pentru ucenicii săi, al căror număr era în continuă creștere (români, ruși,
ucraineni și din alte părți), starețul Paisie a alcătuit un «îndreptar» sau «așezământ»
(în 28 de puncte), în care a dat anumite norme de viețuire duhovnicească, după
modelul celei experimentată la Schitul „Sf. Ilie” de la Muntele Athos (adică, viața de
obște); starețul Paisie s-a îndeletnicit și aici cu traducerea scrierilor unor Sfinți
Părinți din limba greacă în română sau slavonă; a alcătuit și o lucrare despre
Rugăciunea minții; datorită numărului mare de călugări slavi, în fiecare zi se faceau
slujbe în română și slavă (alternativ), ori predici în românește și slavonește.

Din cauza ocupării Bucovinei (Moldovei de Nord) de către austrieci, în 1775,

toți călugării de la Dragomima, în frunte cu Paisie, s-au așezat la mănăstirea Secu,
unde vreme de patru ani au ținut Pravila de la Dragomima.

După patru ani de ședere la Secu, la insistențele domnitorului Constantin

Moruzi, în 1779, Paisie a fost numit stareț la Neamț. La fel ca și în celelalte mănăstiri,
starețul Paisie a impus viața de obște de la Athos; aici s-au înălțat noi chilii, un spital și
o casă pentru oaspeți. În același timp a crescut și numărul călugărilor de la Neamț (la
700), între ei fiind și din alte Biserici Ortodoxe. Starețul Paisie și o seamă dintre
ucenicii săi de aici s-au îndeletnicit și aici cu traducerile din Sfinții Părinți, astfel, încât
de pe vremea sa (a lui Paisie) se păstrează aproximativ 300 de manuscrise (din care
vreo 40 numai de la el).

Deoarece și-a presimțit sfârșitul, a început să-și alcătuiască autobiografia, pe

care n-a mai terminat-o deoarece în 15 noiembrie 1794 a trecut la Domnul; a fost
înmormântat în cea mai mare biserică a mănăstirii Neamț.

10
5. BISERICA ORTODOXĂ DIN TRANSILVANIA în secolele
XVIII-XIX - Episcopii sârbi de la Sibiu, Episcopul VASILE
MOGA
Dezbinarea românilor din Transilvania, prin unirea cu Biserica Romei, între
1698-1701, a adus urmări grave asupra ortodocșilor de pe aceste meleaguri, Biserica a
rămas fără un conducător spiritual (ierarh) vreme de șase decenii (până în 1761);
pentru probleme superioare bisericești (îndeosebi hirotonii de preoți și diaconi),
românii ortodocși trebuiau să apeleze la ierarhii din Țările Române, ori la cei sârbi.
După nenumărate memorii, adresate Curții din Viena ori mitropolitului sârb din
Carloviț, românii ortodocși din Transilvania au primit dreptul (în 1761) să aibă un
ierarh în fruntea lor; de data aceasta de neam sârb. A urmat, apoi, o perioadă de vlădici
sârbi și anume: episcopii Dionisie Novacovici, Sofronie Chirilovici, Ghedeon Nichitici și
Gherasim Adamovici (cu unele „vacanțe” mai mici sau mai mari între unii dintre
aceștia) până în 1796, la moartea celui din urmă episcop sârb pomenit.

5.1. Episcopii sârbi de la Sibiu:

Dionisie Novacovici (1761-1767) a sosit la Sibiu de Paştele anului 1761, însă
numirea oficială de către Curtea de la Viena a fost dată abia la 13 iulie 1761, când i s-a
fixat reşedinţa la Braşov. Instalarea sa la biserica Sf. Nicolae din Schei a avut loc la 4
septembrie. Însă, braşovenii l-au primit cu răceală şi bănuială, neavând încredere în
credinţa curată a noului vlădică trimis de Curte. Drept aceea, s-a mutat destul de
curând la Sibiu. Aici probabil a convocat la 12 aprilie 1762 un sobor, cerând ca să fie
prezent din fiecare sat „câte un preot şi doi mireni aleşi cu ispravă şi cu mărturia de la
titori şi de la oameni”.Pentru autorităţile habsburgice, Dionisie Novacovici a rămas
doar „un episcop al momentului” deoarece nu a putut obţine o reşedinţă, în cele din
urmă stabilind-se la Răşinari. Datorită condiţiilor grele în care a trebuit să-şi
desfăşoare activitatea în Ardeal, nici nu este de mirare că episcopul Dionisie a cerut în
repetate rânduri dreptul de a părăsi această ţară, pentru a rămâne doar episcop de Buda.
I s-a aprobat plecarea abia în februarie 1767. Însă, curând după plecarea sa, a trecut la
cele veşnice, la 8 decembrie 1767.

11
 Sofronie Chirilovici - la 1 martie 1770, Sofronie Chirilovici fost
numit ca ,,episcop schismatic adevărat” al ortodocşilor ardeleni, sub condiţia
de a nu se putea întâlni cu preoţii săi fără aprobarea Guberniului şi de a nu accepta
preoţi hirotoniţi în afara Imperiului habsburgic. Ca reşedinţă i s-a impus de
către Curte oraşul Sibiu(decembrie 1770). Magistratul sibian i-a permis doar
închirierea unei locuinţe în oraş. Păstorirea lui Sofronie în Transilvania a durat
doar 2 ani, deoarece în septembrie 1773 a cerut să fie mutat la una din eparhiile sârbe,
și e numit Episcop de Buda în 1774 și mai apoi la Timișoara.

Ghedeon Nichitici (1783-1788) a fost al treilea episcop sârb, el a fost instalat

in anul 1784 și s-a confruntat cu mari dificultăți: problemele spirituale și dogmatice
precum și cele administrative au fost puse sub jurisdicția Mitropoliei sârbe de
Carloviț. Ghedeon a încercat să convingă autoritățile austriece să deschidă un seminar
teologic la Sibiu dar nu a avut succes, totuși s-a deschis în 1786 un curs pedagogic
pentru pregătirea învățătorilor precum și un curs teologic conduse de Dimitrie
Eustatievici. Episcopul Ghedeon moare în anul 1788.

Gherasim Adamovici (1789-1796) a fost următorul episcop ortodox sârb. El

a fost inițial egumen al mănăstirii Bezdin, apoi episcop ortodox al Transilvaniei, cu
reşedinţa la Sibiu (numit 10 iun. 1789, instalat 13 Sept. 1789), păstorind până la
moarte.  El s-a identificat cu aspiraţiile românilor, și în decembrie 1791 a plecat la
Viena, -împreună cu  episcopul loan Bob de la Blaj,- înaintând mai multe memorii
cu doleanţele poporului român din Transilvania. Cel mai însemnat a fost  Supplex
Libellus Valachorum în 1792, acesta cuprindea aceleasi postulate ca şi Supplexul din
1971, între care şi cererea de recunoaştere a poporului român ca naţiune, egală în
drepturi cu celelalte. În timpul său a ridicat o biserică la Sibiu din banii lăsați de
Ghedeon.

12
 5.2. VASILE MOGA (1811-1845)

S-a născut în anul 1774 dintr-o familie de preot, în localitatea Sebeș, jud. Alba.
În urma morții tatălui său Ioan (în 1798) a fost hirotonit preot (necăsătorit) la Arad;
după ce a fost propus să fie episcop, s-a călugărit mai întâi la mănăstirea Cruședol
iar în 23 aprilie 1811 a fost hirotonit arhiereu de către mitropolitul sârb din Carloviț
și a fost instalat în Cluj, de față cu guvernatorul Transilvaniei; Vasile Moga a condus
destinele Bisericii Ortodoxe din Transilvania până la moartea sa (în 1845).
La numirea sa i s-au impus 19 condiții umilitoare, între care: să fie „supus
credincios” împăratului, fiindcă el l-a numit; să prezinte lunar (Guvernului) procesele
verbale ale ședințelor Consistoriului Eparhial; să nu-i accepte pe clericii (îndeosebi pe
călugării) din Țările Române în Transilvania sau să nu fie împotriva „răspândirii
uniației”.
Episcopul Vasile Moga a trimis tineri la specializare la Universitatea din
Viena, între care îl amintim pe: Ioan Popasu, viitorul episcop al Caransebeșului și.
În același timp, el a dat peste 40 de circulare prin care îndemna să se deschidă
„școli poporale” (elementare) în fiecare localitate. Cu binecuvântarea lui au fost
tipărite cărți de slujbă și de învățătură creștinească.
Pentru a câștiga drepturi pe seama națiunii române și a ortodocșilor români,
episcopul Vasile Moga a plecat la Viena la scurtă vreme după numire (în 1812) și a
trimis în mai multe rânduri memorii Curții imperiale din Viena împreună cu Ioan
Lemeni din Blaj. Toate însă au rămas fără succes.
Cu toate greutățile întâmpinate din partea autorităților de stat, Vasile Moga s-a
îngrijit de cei pe care îi păstorea prin vizite canonice și prin numeroase pastorale
prin care îi îndemna pe credincioși să meargă la biserică în duminici și sărbători; să nu
fure, să nu rostească vorbe urâte, să nu trăiască în concubinaj, să nu se cunune tineri în
grade apropiate de rudenie, nici feciori sub 20 de ani și fete sub 15 ani.

Episcopul Vasile Moga a trecut în veșnicie în 17 octombrie 1845 și a fost

înmormântat lângă «biserica din groapă» din Sibiu.

13