https://9whfxpnrodpiop3zzdgzsq.on.drv.tw/www.

prezentariIBU/

Primele lecţii  

Disciplina:
Istoria
Bisericească
Universală 
Anul:
I, Semestrul I Întemeierea și
Unitatea: 1
organizarea Bisericii
Teme:
Activitatea
Sfinţilor
Apostoli
Organizarea și
cultul Bisericii
primare

Dr. Dragoş Boicu

1. Activitatea Sfinților Apostoli

Repere Din punct de vedere dogmatic, Biserica a fost

înfiinţată de Mântuitorul Iisus Hristos prin vestirea
cronologice Evangheliei. Momentul istoric şi canonic al
  întemeierii Bisericii a fost în clipa ruperii
catapetesmei Templului, când Mântuitorul prin

1 din 12 08.04.2022, 07:34

 https://9whfxpnrodpiop3zzdgzsq.on.drv.tw/www.prezentariIBU/

30 d.Hr. – moartea pe cruce urmată de Înviere şi-a împlinit

Primele lecţii  
întemeierea misiunea. Organizarea teritorială a Bisericii a
Bisericii început în ziua pogorârii Sfântului Duh, la 29 mai
  783 a.u.c. sau 30 d.Hr. când s-au botezat primii
cca 39 d.Hr.– 3000 de creştini.
convertirea lui Saul Din relatările scripturistice aflăm că existau două
  comunităţi de credincioşi: una în Galileea de peste
41-49 d.Hr. – 500 de creştini ( I Cor. 15, 6) şi alta mai mică cca.
Claudiu îi expulza 120 de creştini în Ierusalim (FA 1, 15).
pe iudeii din Roma La început, cea mai puternică comunitate creştină
  era în Ierusalim, unde creştinii mergeau la Templu
44 d.Hr. – uciderea pentru a se ruga şi a asculta lecturile scripturistice,
Sf. Ap Iacob dar aveau şi un cult aparte („frângerea pâinii”) şi
  un mod de viaţă deosebit. Pentru a nu fi
cca 45-48 d.Hr. confundaţi cu iudeii, ei se numeau „ai lui Hristos”,
–Prima călătorie iar în Antiohia este atestată folosirea termenului
misionară a Sf. „creştin”. (FA 11, 26).
Pavel Judecarea şi condamnarea arhidiaconului Ştefan
  constituie primul conflict doctrinar al
cca (49)50 d.Hr. – creştinismului cu iudaismul. În aceste momente,
Sinodul de la îşi face apariţia, mai întâi ca prigonitor al
Ierusalim Bisericii, iar după convertirea pe drumul
  Damascului ca vas ales al lui Hristos, Saul din
cca (49-52)51-54 Tars – Apostolul Pavel. În anul 39 a venit la
d.Hr. A doua Ierusalim contactându-i pe sfinţii apostoli Petru şi
călătorie misionară Iacob (fratele Domnului).
a Sf. Pavel Comunitatea din Ierusalim a cunoscut o puternică
  dezvoltare, trăind în dragoste frăţească şi realizând
cca (53-57)54-58 benevol şi parţial folosirea în comun a bunurilor.
d.Hr. A treia Astfel, se remarcă levitul Iosif din Cipru, care
călătorie misionar a punând toate bunurile sale „la picioarele
Sf. Pavel Apostolilor” (FA 4, 36-37) devine un activ şi
  preţios colaborator, cunoscut cu numele de
(60)64 d.Hr. – Sf. Barnaba (fiul mângâierii). Întrucât erau şi unele
Pavel este dus la cazuri de abateri morale, Biserica a trebuit să ia
Roma măsuri disciplinare, cum a fost cazul lui Anania şi
  al soţiei sale Safira (FA 5, 1-11), căci folosirea în
(64)67 d.Hr. – comun a bunurilor era benevolă şi nu putea fi
uciderea Sf. Petru și minţit Duhul Sfânt.
Pavel la Roma Din pricina prigoanei iudaice, creştinii s-au
  refugiat în Samaria, Fenicia, Cipru, Antiohia.
70 d.Hr. – Diaconul Filip botează pe eunucul de la curtea

2 din 12 08.04.2022, 07:34

 https://9whfxpnrodpiop3zzdgzsq.on.drv.tw/www.prezentariIBU/

distrugerea reginei Candachia a Etiopiei, evanghelia ajungând

Primele lecţii  
Templului din să fie propovăduită în afara graniţelor Imperiului
Ierusalim roman.
  În Antiohia, de la o propovăduire spontană a
cca 100 d.Hr. – se iudeo-creştinilor, se trece la o propovăduire
încheie perioada organizată prin lucrarea lui Barnaba şi a lui Saul.
Apostolică Se cunoaşte şi o mare comunitate creştină în
  Damasc.
În anul 42, în urma intrigilor, împăraţii Caligula
(37-41) şi Claudiu (41-54) i-au persecutat pe
creştini, murind în anul 44 ca martir Sfântul
Apostol Iacob, fratele Sfântului Ioan (FA 12, 1-2).
A urmat arestarea Sfântului Apostol Petru, care a
scăpat în mod miraculos venind în casa Mariei
(FA 12, 3-17). De acum apostolii şi chiar Sfântul
Petru părăsesc Ierusalimul.

Ieșirea la
propovăduire

Noţiuni de bază Şi cu ei petrecând, le-a poruncit să

– misiune (mitto, mittere,
misi - a trimtie) [Mt 28,
19-20; 10, 16] din
încredințarea/ mandatul unei
autorități - sursa puterii
– învestirea cu autoritate [In
20, 22-23; Lc 24,49]
– conștiința și
responsabilitatea lucrării
misionare [FA 1,15-26]
nu se depărteze de Ierusalim, ci să
aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care
(a zis El) aţi auzit-o de la Mine:
Că Ioan a botezat cu apă, iar voi
veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu
mult după aceste zile. Iar ei,
adunându-se, Îl întrebau, zicând:
Doamne, oare, în acest timp vei
aşeza Tu, la loc, împărăţia lui
Israel? El a zis către ei: Nu este al
vostru a şti anii sau vremile pe
care Tatăl le-a pus în stăpânirea
Sa, Ci veţi lua putere, venind
Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi
Mie martori în Ierusalim şi în
toată Iudeea şi în Samaria şi până
la marginea pământului. [FA 1,4-8]

3 din 12 08.04.2022, 07:34

 https://9whfxpnrodpiop3zzdgzsq.on.drv.tw/www.prezentariIBU/

Primele lecţii  

În afară de mărturiile
scripturistice deja amintite,
despre activitatea celorlalţi
apostoli este cunoscută doar
din Tradiţia Bisericii. Conform
acesteia, Toma a propovăduit la
parţi (Persia şi India), Andrei
în Scythia , Ioan în Asia, Petru
în Galatia , Pont, Bithynia ,
Capadocia , Asia Proconsulară,
Corint, iar în anul 64 se afla în
Roma, Iacob, fratele lui Ioan,
în Ierusalim, Tadeu în
Palestina, Filip în Frigia ,
Simon Zelotul în Persia şi
Babilonia, Matia în Etiopia,
Matei în Palestina şi apoi în
Etiopia, iar ucenicii, în special
cei 70, i-au însoţit pe cei 12 în
misiunile lor sau au
propovăduit separat.
Până către anul 70 apostolii şi-
au încheiat cursul vieţii în mod
martiric , doar Sfântul Ioan a
trăit până spre anul 100.

4 din 12 08.04.2022, 07:34

 https://9whfxpnrodpiop3zzdgzsq.on.drv.tw/www.prezentariIBU/

Misiunea lor de propovăduire

Primele lecţii  
şi de organizare a comunităţilor
creştine a fost continuată de
ucenici, hirotoniţi şi aşezaţi de
ei în diferite cetăţi, care la
rândul lor hirotonind episcopi,
preoţi şi diaconi, au asigurat
astfel, prin punerea mâinilor,
succesiunea apostolică în
Biserică.

Cazul Sfântului
Apostol Andrei

5 din 12 08.04.2022, 07:34

 https://9whfxpnrodpiop3zzdgzsq.on.drv.tw/www.prezentariIBU/

Primele lecţii  
Activitatea
Sfântului Apostol
Pavel

"Ăsta nu-i om, domnule, este toată

Mediterana” (Petre Ţuţea)

Pavel, cu numele său iudaic Saul (cel dorit),

s-a născut în Tars, capitala provinciei Cilicia ,
între anii 1-5 d.Hr. Provenind dintr-o familie
înstărită, care poseda probabil un atelier de
ţesut stofă din păr de capră (meserie practicată
în această zonă şi învăţată şi de el), a primit
educaţie în familie şi apoi în şcoala sinagogală
după tradiţia riguroasă a iudaismului. În Tars
erau şcoli renumite ca şi în Alexandria şi
Atena, Saul însuşindu-şi atât limba cât şi
cultura grecească, ceea ce-l deosebea de
ceilalţi apostoli şi i-a folosit în activitatea
misionară de mai târziu. Tot din familie
poseda şi dreptul de cetăţean roman.
De la Tars, a plecat la Ierusalim unde avea o
soră, mama lui Ioan Marcu. A învăţat la şcoala
rabinică, avându-l ca dascăl pe vestitul
Gamaliel studiind exegeza, dreptul, istoria,
dogmatica şi morala. Din punct de vedere fizic
nu era o persoană deosebită şi suferea de o
boală supărătoare (probabil malaria),
cunoscută şi în ţinutul Tarsului.
Saul nu l-a cunoscut personal pe Iisus, căci în
timpul activităţii misionare a Mântuitorului el
terminase şcoala şi se întorsese la Tars, fiind
probabil rabin. Nu se ştie când şi de ce a venit
la Ierusalim, însă este cunoscut ca persecutor
al creştinilor, fiind prezent la martiriul
Sfântului Ştefan. De la Ierusalim a plecat cu
scrisori către sinagoga din Damasc pentru a

6 din 12 08.04.2022, 07:34

 https://9whfxpnrodpiop3zzdgzsq.on.drv.tw/www.prezentariIBU/

aresta pe creştini şi a-i aduce la Ierusalim,

Primele lecţii  
stăpânit de o cruzime şi un fanatism rar
întâlnite, căci „sufla cu ameninţare şi ucidere
împotriva ucenicilor Domnului” şi „pustia
Biserica” (FA 8, 1-3).
Mergând spre Damasc, cu scrisori şi gardă
dată de sinedriu, a fost întâmpinat în mod
miraculos de Mântuitorul Iisus Hristos înainte
de intrarea în oraş.
Convertirea lui a uimit pe creştini, căci se
temeau de el şi i-a indignat pe iudei, care
plănuiau moartea lui.
Urât, urmărit şi ameninţat permanent de iudei
pentru renegarea legii iudaice, Saul apostolul
lui Hristos, deşi şi-a iubit neamul şi a suferit
pentru el, a vestit Evanghelia la păgâni,
împlinind misiunea sa ca un desăvârşit apostol
creştin.

În călătoriile sale misionare prefera să propovăduiască în oraşe mari, mai

întâi iudeilor şi prozeliţilor, apoi păgânilor.
După ce întemeia comunităţi creştine, aşeza în ele preoţi şi episcopi şi
menţinea legătura prin scrisori sau prin alţi ucenici. În acelaşi timp a rămas în
legătură permanentă cu Biserica mamă din Ierusalim.
În activitatea sa pastorală a întreprins trei călătorii misionare (45-48, 51-54;

7 din 12 08.04.2022, 07:34

 https://9whfxpnrodpiop3zzdgzsq.on.drv.tw/www.prezentariIBU/

54-58), ultima fiind la Ierusalim în anul 58. A mers apoi la Roma (60-61),
Primele lecţii  
fiind arestat în anul 63. După ultima călătorie misionară, probabil în Spania, a
fost din nou arestat, murind ca martir, după tradiţie, la 29 iunie 67, împreună
cu Sfântul Apostol Petru. El a fost decapitat şi îngropat pe via Ostia, iar
Sfântul Petru răstignit cu capul în jos.

Map Timeline of Paul's Missionary Journeys YouTube

00:00 00:00

Răspândirea creștinismului și călătoriile misionare ale

Sfântului Apostol Pavel

8 din 12 08.04.2022, 07:34

 https://9whfxpnrodpiop3zzdgzsq.on.drv.tw/www.prezentariIBU/

Primele lecţii  
Factorii care au favorizat henoteism
succesul misiunii pauline: Interpretatio Graeca/Romana
inculturație

2. Organizarea și cultul Bisericii primare

Comunitatea creştină întemeiată de Sfinţii Apostoli s-a numit de la început

Biserică ( Εκκλησία , FA 2, 47, 5, 11, 7, 38, 8, 3). La Sfântul Apostol Pavel
întâlnim şi denumirea de „adevăratul Israel” (cf. Gal. 6, 16). Cuvântul Biserică
primeşte un sens mai larg decât cel avut până atunci (de simplă adunare) şi
anume asociaţie, frăţie, societate creştină. Astfel, cuvântul Biserică denumeşte
o comunitate locală, dar şi totalitatea comunităţilor. Sfântul Ignatie al
Antiohiei († 107) a folosit pentru prima dată expresia „Biserică universală” (
Καθολική Εκκλησία ), spunând că ea se găseşte acolo unde este Hristos (
Epistola către Smirneni VIII, 2). Mai târziu, Sfântul Policarp al Smirnei (†
156) este numit episcopul Bisericii Universale ( ἐπίσκοπος τἧς ἐν Σμύρνῃ
καθολικκῆς ἐκκλησίας ) ( Martiriul Sfântului Policarp , cap. 8 şi 16).
Înfiinţarea Bisericii ca fenomen şi organism cu totul nou faţă de comunităţile
religioase existente până atunci, a fost voinţa şi porunca Mântuitorului şi nu o
creaţie apostolică, o imitaţie a altor instituţii religioase (iudaice şi păgâne) cum
au afirmat unii protestanţi raţionalişti.
Biserica înţeleasă ca aşezământ al mântuirii şi comunitate creştină, trebuie să
existe, să aibă membrii, conducere, norme şi viaţă proprie. Aşa a fost ea
organizată de Sfinţii Apostoli, iar aceste elemente constitutive sunt
fundamentale şi s-au dezvoltat odată cu ea.

În Ierusalim, comunitatea creştină era grupată în jurul apostolilor şi condusă

de ei. Avea o viaţă proprie, credincioşii trăind în frăţietate, practicând folosirea
în comun a bunurilor şi participând la rugăciune şi la frângerea pâinii.
Celelalte comunităţi erau organizate la fel, conducerea lor fiind exercitată de
apostolii fondatori. Chiar dacă nu se stabileau definitiv în cetatea respectivă,
apostolii purtau grija comunităţii prin corespondenţă, vizite periodice sau prin
prezbiteri-episcopi şi diaconi aşezaţi de ei pentru a exercita conducerea locală.
Diaconii nu aveau numai o misiune practică şi socială, ci şi una sacerdotală,
predicând, botezând şi ajutând la săvârşirea Sfintei Euharistii (frângerea

9 din 12 08.04.2022, 07:34

 https://9whfxpnrodpiop3zzdgzsq.on.drv.tw/www.prezentariIBU/

pâinii).
Primele lecţii  
Prezbiterii (preoţii) erau hirotoniţi fie de apostoli, fie de ucenicii acestora,
fiind recomandaţi comunităţii spre a fi chemaţi în caz de boală (Iacov 5, 14),
învrednicindu-se de îndoită cinstire (I Tim. 5, 17-19), fiind pildă bună
păstoriţilor lor (I Petru 5, 1-3).
Episcopul era prezbiterul de frunte al comunităţii. Cu toate că denumirea lui se
confundă cu cea a prezbiterului, nu putem afirma că nu avea o misiune
deosebită. La sfârşitul veacului apostolic cele două denumiri – episcop şi
prezbiter – erau specifice la două categorii separate de sacerdoţi.

Aşadar, exista în Biserică la sfârşitul veacului apostolic bine conturată ierarhia

bisericească (episcopi, preoţi şi diaconi), rânduită prin hirotonie şi având
misiunea de a săvârşi cultul, predicarea Evangheliei, administrarea
comunităţii, asistenţa socială, supravegherea vieţii morale şi impunerea
disciplinei creştine.
Pe lângă ierarhia sacerdotală, exista o categorie de propovăduitori cunoscuţi
sub numele de harismatici. Ei nu erau aleşi şi hirotoniţi, însă se bucurau de o
mare cinstire din partea comunităţii pentru darurile cu care erau înzestraţi.
Cu timpul ele au dispărut, locul lor fiind luat de instituţii organizate cum ar fi
şcolile catehetice în locul didascalilor.
Datorită pericolului de iudaizare a creştinismului, creştinii, favorizaţi şi de
evenimentele politico-istorice, s-au separat de iudei. Un rol important l-a jucat
căderea Ierusalimului şi distrugerea templului de către romani la anul 70, prin
Vespasian şi fiul său Tit. Prin dărâmarea templului şi confiscarea obiectelor şi
vaselor liturgice ca pradă de război pentru romani, s-a încheiat şi cultul la
templu.

La Ierusalim, comunitatea creştină a continuat să frecventeze templul, dar

avea şi un cult propriu. La templu ascultau lecturile biblice şi participau la
rugăciune. Creştinii se adunau separat în case particulare unde „frângeau
pâinea” în amintirea Cinei celei de Taină, slujbă pe care o numeau şi „Cină
domnească”. Ea nu avea semnificaţia unei simple mese ci un caracter sacru,
fiind numită de Sfântul Apostol Pavel „împărtăşire” ( κοινωνία ) cu Trupul şi
Sângele Domnului şi necesita o pregătire şi un respect deosebit, „căci cel ce
mănâncă şi bea cu nevrednicie, îşi mănâncă şi bea osândă, nesocotind trupul
Domnului” (I Cor. 11, 29). Caracterul de taină al „frângerii pâinii” îl confirmă
şi Învăţătura celor 12 Apostoli (Didahia), care cerea mărturisirea păcatelor
înainte de împărtăşire „pentru a fi jertfa” lor „curată” (XIV, 1).
Frângerea pâinii sau Sfânta Euharistie era însoţită de predica apostolilor şi de
rugăciuni. Acest cult propriu creştinilor se efectua în casă, una din ele fiind
probabil casa Mariei, mama lui Ioan Marcu, FA 12, 12 ). Numărul creştinilor
fiind însă mare, este de înţeles că ei foloseau mai multe asemenea case

10 din 12 08.04.2022, 07:34

 https://9whfxpnrodpiop3zzdgzsq.on.drv.tw/www.prezentariIBU/

încăpătoare.
Primele lecţii  

Cultul creștin

Tot din Faptele Apostolilor aflăm că acest cult creştin se oficia în prima zi a
săptămânii, Duminica, nu în fiecare zi ca în Ierusalim, deşi apostolul era
prezent întreaga săptămână ( F.Ap . 20, 7). Duminica, ziua domnească, zi de
rugăciune şi de sărbătoare săptămânală în care se slujea şi Sfânta Euharistie
însoţită de o agapă în amintirea Învierii Domnului, este confirmată de
Învăţătura celor 12 Apostoli (XIV, 1), cât şi de Pliniu cel Tânăr în Scrisoarea
către împăratul Traian din anul 111/112. În timp ce la Ierusalim iudeo-
creştinii au mai ţinut o perioadă de timp şi sabatul, comunităţile creştine din
afara Ierusalimului, separate de iudei şi formate în mare parte din prozeliţi şi
creştini proveniţi dintre păgâni, au renunţat de timpuriu la el.
Conţinutul rugăciunilor creştinilor în epoca apostolică este necunoscut,
probabil că aveau un caracter spontan legat de momentul respectiv. Existau cu
siguranţă rugăciuni euharistice, cum găsim în Învăţătura celor 12 Apostoli
(IX, 2-4, X) sau la Clement Romanul, ( Scrisoarea I către Corinteni 59, 4 –
61, 3) şi rugăciuni ocazionale, de cerere sau de mulţumire (F.Ap. 4, 24-31). O
importanţă deosebită avea rugăciunea Tatăl nostru. Rugăciunile erau făcute cu
multă credinţă fiind recomandate şi cerute de apostoli. În rugăciune, creştinii
trăiau sentimentul comuniunii cu Dumnezeu şi între ei înşişi. Botezul ocupa
un loc prioritar în comunitatea creştină, căci prin această taină se intra în
creştinism. La început, pregătirea pentru botez era scurtă, rezumându-se
uneori la ascultarea unei singure piedici, urmată de mărturisirea credinţei în
Iisus Hristos şi a păcatelor. Spre deosebire de cel iudaic şi ioaneic, botezul
creştin era o taină, căci aducea iertarea păcatelor şi împărtăşirea harul
Sfântului Duh.
Mărturisirea de credinţă care preceda această taină era scurtă, cuprinzând
adevăruri despre dumnezeirea şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos. Urma
punerea mâinilor, care era făcută la început numai de apostoli, unită cu
rugăciunea de primire a Sfântului Duh.

Hirotonia se făcea prin punerea mâinilor şi prin rugăciune, precedate de

postire. Actul sfânt al hirotoniei este confirmat de Sfântul Apostol Pavel.
Postul, ca formă de cult, este prezent în viaţa creştinilor şi confirmat de Sfânta
Scriptură. Pe lângă posturile prilejuite de diferite evenimente mai importante
din viaţa creştinilor, la sfârşitul secolului I sunt cunoscute ca zile săptămânale
de post miercuri şi vineri.
Iudeo-creştinii au ţinut cu siguranţă şi cele două mari sărbători iudaice, Paştile

11 din 12 08.04.2022, 07:34

 https://9whfxpnrodpiop3zzdgzsq.on.drv.tw/www.prezentariIBU/

şi Cincizecimea, însă cu semnificaţia lor creştină: Învierea Domnului şi

Primele lecţii  
Pogorârea Sfântului Duh. Prin secolul al III-lea se serba în Răsărit la 6
ianuarie Epifania sau Theofania, ca zi a întrupării şi arătării Domnului,
sărbătoare trecută apoi şi la creştinii din Roma şi confirmată de martiriul
episcopului Filip de Heracleea († 307).
Practica apuseană a serbării Naşterii Domnului la 25 decembrie a trecut şi în
Răsărit începând cu secolul al IV-lea, separând Naşterea Domnului de Botezul
Domnului, fapt amintit în anul 377 la Antiohia iar la Constantinopol în anul
379, când Sfântul Grigorie de Nazianz ţinea vestita cuvântare „Hristos se
naşte, măriţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L” (PG. 36, 311-334). Zece ani
mai târziu vorbea despre această sărbătoare Sfântul Ioan Gură de Aur în
Antiohia (386-388). Sărbătoarea Naşterii Domnului înlocuia o sărbătoare
păgână a solstiţiului de iarnă (natalis solis) combinată din secolului al III-lea
cu sărbătoarea zeului solar Mithra. Hristos, „soarele dreptăţii” era „răsăritul
cel de sus” care desfiinţa cultul idolatric păgân.

Bibliografie:
Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului, vol. I, Ed. ULBS, Sibiu,
2007

12 din 12 08.04.2022, 07:34