\O idee a lui Emanuel Ciocu

Războiul acesta exercită o atracție nefirească, o surescitare

nebănuită și o dorință de implicare aproape isterică, atât din
partea statelor cât și a oamenilor, pe care nu mi-o pot justifica
decât prin trauma la care ne-a supus pandemia.
S-ar putea explica în termeni de geopolitică și strategie, dacă nu
s-ar simți în aer un entuziasm general greu de regăsit în lumea
încruntată și cinică a diplomației. În primul rând Rusia a
declanșat o agresiune militară nejustificată. Pe care se pare că nu
a pregătit-o suficient de bine nici militar și, cu atât mai puțin,
diplomatic. S-a aruncat pur și simplu cu capul înainte.
Și a greșit, pentru că lumea, după doi ani de pandemie, în care s-
a simțit neputincioasă în fața unui dușman nevăzut, care i-a
omorât oamenii și distrus economiile, are în sfârșit un inamic
perfect, vizibil și agresiv.
Ucraina e aceeași care a pierdut Crimeea, fără ca cineva să miște
un deget iar Zelenski, același președinte care se plângea disperat
acum un an că UE i-a abandonat pe ucrainieni în fața virusului,
lăsându-i fără vaccin. Doar că de data asta percepția e diferită,
nevoia tuturor de a avea un dușman vizibil, care să poată suferi
dacă e învins, e aproape o necesitate.
Așa că toți s-au identificat cu neputința Ucrainei în fața unui
dușman supradimensionat, o țară lipsită de materiale și
echipamente, fără speranță, așa cum am fost toți la începutul
pandemiei. Doar așa îmi explic frenezia asta.
Companii care rup contracte de miliarde de dolari, cluburi și
federații care renunță la sponsorizări imense, state de obicei
imobile, inerte sau cvasi-inexistente în politica mare, acum vor
să dea și ele un pumn, să simtă că trăiesc.
Chiar și oamenii de rând simt nevoia să facă ceva, orice, acum
că știu cine e dușmanul. Să trimită tehnică anti-tanc Australia?
Arme Luxemburg? Să blocheze conturi Elveția? Nu cred că am
fi văzut asta acum 3 ani. Nici măcar amenințarea nucleară nu
mai pare suficientă.
Nu era oricum să o sfeclim cu toții, din cauza unui virus
microscopic, umiliți, intubați prin spitale de campanie, întinși pe
holuri? Acum măcar avem șansa de a lovi și noi, își spun
probabil civilii ăia care fug după vehicule blindate în Ucraina.
Vor veni specialiști mai pregătiți ca mine să studieze fenomenul
și să tragă concluzii. Dar pentru mine e clar de pe acum că
oamenii nu mai vor să se simtă neputincioși.