CAP. III.

SISTEME MONETARE
3.1. Sisteme monetare naţionale: concept, caracteristici şi elemente

În literatura de specialitate regăsim două accepţiuni date sistemelor

monetare. Într-o primă accepţiune sistemul monetar naţional este definit ca un
anumit mod de organizare şi reglementare a circulaţiei monetare dintr-o ţară,
pe baza unor legi speciale ale statului respectiv. Cea de-a doua, aparţinând lui
Costin Kiriţescu defineşte sistemul monetar naţional ca ansamblul normelor
legale şi al instituţiilor care reglementează, organizează şi supraveghează
relaţiile băneşti dintr-un stat.
Cu toate că de-a lungul anilor s-au făcut numeroase propuneri pentru
crearea unui sistem monetar internaţional pe baza unei monede unice, emisă de
o instituţie internaţională, aceste idei nu au fost materializate. Până în prezent,
sisteme monetare reprezintă creaţii juridice naţionale sau regionale.
În ceea ce priveşte apariţia sistemelor monetare naţionale există o
apreciere unanimă conform căreia odată cu formarea statelor, acestea şi-au
asumat roluri monetare constând în definirea unităţii monetare, stabilirea parităţii
monetare, emisiunea, punerea şi retragerea din circulaţie a monedei. De aceea
sistemele monetare prezintă trăsături comune, generale, dar au şi o serie de
particularităţi determinate de specificul perioadei şi al statului în care s-au
cristalizat.
Organizarea fiecărui sistem monetar naţional reflectă concepţia şi
practica monetară a statului respectiv, determinată de stadiul său de dezvoltare
economică şi politică, de relaţiile cu alte state şi de normele de conduită monetară
convenite pe plan internaţional.
În concepţia clasică, prin noţiunea generică de sistem monetar sunt
precizate următoarele elemente ce prefigurează structura acestuia: metalul
monetar; unitatea monetară; baterea şi circulaţia monedei metalice; emisiunea şi
circulaţia bancnotelor; emisiunea şi circulaţia monedei scripturale.
Metalul monetar reprezintă metalul ce stă la baza circulaţiei monetare
dintr-o ţară, indiferent dacă din el se bate monedă forte sau dacă în circulaţie se
află numai semnele valorii lui. Acest metal este învestit cu rolul de echivalent
general şi constituie baza sistemului bănesc.
Observaţie: Încă din cele mai vechi timpuri rolul de metal monetar a fost
îndeplinit de aur şi argint.
Sistemele monetare care au la bază metalele monetare se numesc
metaliste. La rândul lor acestea pot fi sisteme bimetaliste şi monometaliste.
Unitatea monetară reprezintă principalul element constitutiv al
sistemului bănesc şi o modalitate de confirmare a suveranităţii naţionale a

1
statului. Ea îndeplineşte rolul de unitate de măsură utilizată pentru îndeplinirea
funcţiei banilor de măsură a valorii.
Noţiunea de unitate monetară este strâns legată de cea de valoare paritară
şi paritate monetară.
Valoarea paritară este specifică sistemelor monetare bazate pe aurul
monedă şi pe aur-devize şi reprezintă conţinutul valoric al unităţii monetare a
unei ţări determinat prin lege a statului. Valoarea paritară se exprimă printr-un
etalon, ce poate fi aur, o altă monedă sau un coş de valute, şi serveşte la stabilirea
parităţii monetare. O bună perioadă de timp valoarea paritară monedelor
naţionale s-a exprimat numai printr-o anumită cantitate de aur. În condiţiile
etalonului aur-devize valoarea paritară a început să fie exprimată, nu numai
printr-o anumită cantitate de aur, ci şi în dolari SUA sau o altă monedă.
Paritatea monetară reprezintă raportul valoric între cantităţile de metal
preţios cuprinse de o monedă străină şi de moneda naţională sau între două
monede.
Observaţie: calcularea parităţii monetare se poate face numai dacă
moneda străină conţine acelaşi metal preţios ca moneda naţională. Calcularea
parităţii monetare se face atât prin rapotarea greutăţii metalului fin din moneda
străină la greutatea aceluiaşi metal din moneda naţională, dar şi prin stabilirea
egalităţii dintre valoarea legală a unităţii de metal preţios exprimat atât în moneda
naţională cât şi în cea străină.
Paritatea monetară a avut sens atunci când monedele aveau o valoare
paritară, fiind rezultatul raportului între valorile paritare ale monedelor. În aceste
condiţii paritatea monetară se numea paritate aur sau paritate metalică.
În situaţia în care valorile paritare erau definite într-o valută a unei ţări,
paritatea monetară se numea paritate valutară. Atunci când valoarea paritară a
monedelor era exprimată printr-un coș de monede, paritatea era denumită în
funcţie de denumirea acelui coş, de exemplu paritatea DST sau ECU.
În condiţiile actuale în care se utilizează ca etalon puterea de cumpărare
paritatea monetară poartă denumirea de paritatea puterilor de cumpărare.
Baterea şi circulaţia monedei metalice cuprinde baterea monedelor cu
valoare intrinsecă şi cea a monedelor fără valoare intrinsecă, confecţionate din
aliaje de metale nepreţioase.
În condiţiile circulaţiei monedelor cu valoare intrinsecă baterea
monedelor era liberă. Aceasta însemna că orice persoană avea dreptul să se
prezinte la monetăria statului cu metalul sub formă de lingouri pentru a-l
transforma în aur-monede.
Observaţie: Pentru operaţiunea de batere a monedei statul încasa un
comision stabilit ca procent din valoarea metalului monetar.
Baterea liberă a monedelor cu valoare intrinsecă a constituit un element
care a dus la un mecanism intern de reglare a circulaţiei monetare. Astfel, dacă
la un moment dat cererea de monedă înregistra o tendinţă de creştere, fapt

2
manifestat prin reducerea preţului aurului lingou, cei care deţineau monede erau
avantajaţi şi deţinătorii de lingouri erau stimulaţi să le transforme în monede. Pe
măsură ce se recurgea la operaţiunea de batere se manifestă un aflux de monede
în circulaţie, oferta ajungând treptat să depăşească cererea. Ca urmare se
înregistrează imediat o creştere a preţului lingoului. Astfel prin jocul cererii şi
ofertei se asigura restabilirea temporară a echilibrului dintre nevoile de aur-
monedă şi cantitatea de metal monetar existent în circulaţie.
Tezaurizarea şi detezaurizarea aurului şi convertibilitatea nelimitată a
bancnotelor în aur reglează spontan cantitatea de monedă în circulaţie în funcţie
de nevoile economiei şi, în acelaşi timp, realizează, în principiu, echilibrarea
balanţei plăţilor curente.
Dacă balanţa menţionată devine excedentară intră aur în ţară, pe baza lui,
creşte masa monetară în circulaţie, fenomen ce provoacă o majorare a preţurilor
şi din această cauză scade exportul, reducând intrările de aur – şi invers, până la
restabilirea de la sine a echilibrului balanţei plăţilor curente şi al circulaţiei
monetare interne. Se realizează astfel, o stabilitate relativ automată a circulaţiei
monetare interne şi se disciplinează relaţiile de plăţi internaţionale fără
intervenţia autorităţilor statale. De asemenea, se asigură stabilitatea cursurilor
valutare, adică a preţurilor monedelor naţionale exprimate în monedele altor
state, pentru că dacă bancnotele şi devizele unui stat devin prea scumpe pentru
străini (exportul său este mai mare ca importul) atunci partenerii străini preferă
să expedieze aur spre ţara de referinţă.
Se creează astfel, o limită superioară a cursului valutei acelui stat (punctul
de intrare a aurului) şi o limită inferioară (punctul de ieşire al aurului), acesta din
urmă acţionând în situaţia când datorită cererii mari de valută şi devize străine
(import mai mare decât exportul) cursul acestora în monedă naţională devine prea
scump, iar importatorii din ţara de referinţă preferă să expedieze în străinătate
aur. Punctele aurului constituie deci, limite strânse între care pot oscila cursurile
valutare, fapt ce le oferă automat o stabilitate rezonabilă.
Treptat în circulaţie monedele cu valoare intrinsecă au fost înlocuite cu
cele din metale comune, iar după primul război mondial monedele cu valoare
intrinsecă au fost complet eliminate din circulaţie.
Monedele din metale nepreţioase, denumite monede divizionare, aveau o
valoare intrinsecă foarte redusă, în raport cu valoarea nominală. De aceea baterea
lor era realizată de monetăria statului, care obţinea un venit din diferenţa dintre
valoarea lor nominală mai mare şi valoarea lor reală mai mică.
Emisiunea şi circulaţia bancnotelor este reglementată la nivelul fiecărei
ţări şi are în vedere aspecte referitoare la emisiunea efectuată de banca centrală
şi la relaţiile dintre aceasta şi băncile comerciale pentru punerea în circulaţie a
bancnotelor şi pentru corecta dimensionare a masei monetare.
Observaţie: Potrivit statutului BNR, aceasta este unica instituţie
autorizată să emită însemne monetare, sub formă de bancnote şi monede

3
 divizionare, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României. Pe lângă emisiune,
BNR ia măsuri şi pentru păstrarea în siguranţă a celor care nu sunt puse în
circulaţie şi pentru distrugerea bancnotelor şi monedelor metalice retrase din
circulaţie.
Emisiunea şi circulaţia monedei scripturale
Spre deosebire de emisiunea bancnotelor, emisiunea monedei scripturale
se poate realiza atât de către BNR cât şi de către băncile comerciale. Banii sunt
oferiţi de către bănci clienţilor lor, iar emisiunea lor se realizează prin înscrierea
de sume în creditul conturilor diferiţilor clienţi răspunzând necesităţilor de
lichidităţi ale acestora.
În această situaţie crearea monedei scripturale constă în transformarea
creanţelor deţinute de băncile comerciale asupra agenţilor nebancari în mijloace
de plată utilizabile pentru efectuarea plăţilor.
La prima vedere ar părea că băncile comerciale au posibilitatea de a crea
monedă scripturală în proporţii nelimitate, dar totuşi în practică intervin o serie
de limitări, şi anume:
 în economie se utilizează în proporţie sporită moneda sub formă de
numerar;
 de multe ori băncile trebuie să-şi procure resursele necesare ca bază
pentru emisiunea de monedă scripturală prin refinanţare de la banca centrală.
Acordarea creditelor în economie nu este un proces întâmplător, ci unul aflat sub
permanenta supraveghere a autorităţilor monetare deoarece emisiunea de monedă
scripturală poate genera dezechilibre inflaţioniste.

3.2. Tipuri de sisteme monetare

3.2.1. Sistemul bimetalist

Sistemul bimetalist a fost introdus la începutul secolului al XIX-lea,

înlocuind monometalismul argint.
Sistemul bimetalist este un sistem monetar la baza căruia se utilizează ca
măsură a valorii două metale preţioase, aurul şi argintul, iar monedele
confecţionate din aceste metale aveau aceeaşi putere circulatorie şi serveau ca
echivalent general şi ca mijloc legal de plată.
Bimetalismul a fost practicat în mai multe variante şi anume:
bimetalismul integral, când raportul de valoare între aur şi argint era menţinut fix
prin lege; bimetalismul paralel, când raportul de valoare dintre cele două metale
era lăsat să oscileze liber, în funcţie de evoluţia ecartului dintre cerere şi ofertă;
bimetalismul mixt (şchiop), când raportul de valoare era menţinut fix prin lege
pentru monedele principale, în timp ce pentru monedele divizionare era lăsat să
oscileze liber în funcţie de jocul cererii şi ofertei.

4
 În cazul bimetalismului integral banii din aur şi argint circulau în funcţie
de valoarea stabilită de stat pentru aur şi argint, rolul de etalon se îndeplinea fie
numai de către aur, fie numai de către argint, în funcţie de împrejurări. Astfel,
atunci când unul dintre metale era evaluat la un nivel prea scăzut, era retras din
circulaţie, se retopea în lingouri şi se tezauriza sau se exporta.
Bimetalismul a fost adoptat în Anglia încă din secolul al XIV-lea, în
Franţa în 1803, în România în 1867, funcţionând în ţările europene până în jurul
anului 1875.
Sistemului bimetalist s-a dovedit a fi instabil datorită existenţei unei duble
măsuri a valorii ceea ce este în contradicţie cu natura sistemului monetar care
reclamă existenţa unui singur etalon al preţului mărfii. Un alt inconvenient al
bimetalismului a fost determinat de faptul că valoarea comercială a aurului şi
argintului este supusă oscilaţiilor de pe piaţă determinate de condiţiile în care se
produceau cele două metale preţioase.
În sistemul bimetalist piaţa liberă nu era obligată să repecte raportul
stabilit prin lege între aur şi argint. Deşi iniţial raportul legal corespundea celui
stabilit pe piaţă, datorită fluctuaţiilor care interveneau în cantităţile de aur şi
argint disponibile, se produceau modificări în nivelul preţurilor celor două
metale. Astfel, dacă în urma unei producţii sporite, argintul devenea mai
abundent pe piaţă, preţul său în raport cu aurul se diminua. În această situaţie
deţinătorii de aur nu mai aveau interesul de a-l utiliza ca monedă, deoarece era
mai rentabil pentru ei să-l cedeze pe piaţă, primind în schimb o cantitate
superioară de argint.
Observaţie: Fenomenul a fost cunoscut sub denumirea de Legea lui
Gresham care spunea că moneda rea scoate din circulaţie moneda bună. În
exemplul nostru, preţul argintului în aur devenea inferor preţului legal, ceea ce
determina ieşirea aurului din circulaţia monetară.
Timp de o jumătate de secol, aurul şi argintul au fost pe rând atât monedă
rea cât şi monedă bună, fără ca raportul de piaţă să se abată considerabil de la cel
legal. Prin descoperirea de noi zăcăminte de aur în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea argintul devine moneda bună, iar piesele din acest metal au tendinţa de
a ieşi din circulaţie. Majoritatea ţărilor au renunţat la sistemul bimetalist şi au
instituit sistemul monometalist – aur.

3.2.2. Sistemul monometalist

Sistemul monometalist este sistemul potrivit căruia rolul de echivalent

general este îndeplinit de un singur metal preţios, aur sau argint.
În funcţie de metalul adoptat ca etalon monetar, monometalismul a
îmbrăcat două forme:
 monometalism aur – „gold standard”;
 monometalism argint - „silver standard”.
5
 Monometalismul argint prezintă ca şi etalon moneda de argint fără
circulaţia în paralel a monedei de aur. Acest sistem a fost practicat o perioadă
îndelungată de timp înaintea utilizării sistemului bimetalist.
Monometalismul aur a fost cel mai răspândit sistem monometalist.
Începând din secolul al XIX-lea majoritatea ţărilor au trecut la sistemul
monometalist aur; Anglia în 1819, Germania în 1871, Olanda în 1875, Franţa
împreună cu partenerii ei din Uniunea Monetară Latină (Italia, Belgia, Elveţia,
Grecia) în 1878, Austria în 1892, Japonia în 1897, Spania şi Rusia în 1898, SUA
în 1900 etc. Indochina şi China au menţinut monometalismul – argint până în
1930 şi respectiv până în 1935. România a adoptat monometalismul - aur în anul
1890, înlocuind astfel bimetalismul instituit în anul 1867, după modelul Uniunii
Monetare Latine.
În evoluţia sa, monometalismul aur a cunoscut mai multe etape şi anume:
 etalonul aur-monedă (Gold Standard);
 etalonul aur-lingouri (Gold Bullion Standard);
 etalonul aur-devize (Gold Exchange Standard).
Etalonul aur-monedă (clasic) a devenit cu timpul expresia juridică cea
mai deplină şi mai caracteristică a circulaţiei monedei cu valoare intrinsecă.
La baza funcţionării sale au fost puse următoarele principii:
 stabilirea prin lege a unui conţinut în aur al unităţii monetare (valorii
paritare);
 stabilirea raporturilor de valoare dintre diferite monede naţionale
(parităţilor monetare) pe baza valorilor paritare respective;
 baterea liberă a monedelor de aur, fiecare deţinător având dreptul să
predea monetăriei statului o cantitate de aur şi să obţină în schimb numărul
corespunzător de monede de aur, mai puţin o anumită taxă de batere;
 convertibilitatea liberă a bancnotelor în monede de aur;
 circulaţia liberă a aurului atât în interiorul ţării, cât şi în exterior.
Din examinarea, oricât de succintă, a acestor caracteristici pot fi desprinse
atât avantajele cât şi limitele sistemului. Astfel, prin definirea în aur a monedei
naţionale, raportul valoric dintre monedele diferitelor state rămâne stabil, fapt ce
stimulează comerţul internaţional.
Mecanismele stabilizatoare ale etalonului aur-monedă au putut funcţiona
doar în condiţiile pieţei liber-concurenţiale şi ale libertăţii efective a transferurilor
internaţionale de capital. Dar, aceste condiţii nu au fost întrunite niciodată într-o
formă ideală, iar cu timpul au devenit tot mai anacronice. Etalonul aur-monedă a
favorizat ţările dezvoltate, facilitând concentrarea aurului în câteva dintre acestea
şi permiţându-le să furnizeze lumii drept lichiditate internaţională propria lor
monedă. Celelalte ţări au fost constrânse să efectueze devalorizări repetate,
fenomen ce a dus la subordonarea lor faţă de marile centre financiare şi bancare
ale lumii.

6
 După primul război mondial, concentrarea aurului în câteva ţări
dezvoltate ca resursă strategică pentru situaţii de criză economică şi politică,
precum şi restricţiile puse implicit circulaţiei interne şi internaţionale a aurului,
au determinat majoritatea ţărilor să abandoneze etalonul aur-monedă şi să adopte
fie etalonul aur-lingouri (Anglia, Franţa), fie etalonul aur-devize (Italia, Austria
etc.), cunoscute sub denumirea de etaloane aur-redus. Unele tentative de
reintroducere a etalonului aur-monedă au eşuat, pentru că mecanismele automate
ale acestuia erau în contradicţie cu noile condiţii economico-sociale care cereau
intervenţia activă a statelor în economie.
În România interbelică s-a încercat introducerea etalonului aur-monedă
în anul 1929 împreună cu etalonul aur-lingouri şi etalonul aur-devize. De fapt,
datorită izbucnirii marii crize economice din anii 1929-1933, nu a funcţionat
decât sistemul aur-devize şi acesta grevat de numeroase restricţii.
Etalonul aur-lingouri a reprezentat o formă hibridă a etalonului aur-
monedă, adoptată după prima conflagraţie mondială, ca urmare a concentrării
aurului în principalele state dezvoltate şi restricţiilor puse circulaţiei efective a
aurului.
Principalele caracteristici ale acestui sistem sunt:
 unitatea monetară naţională a continuat să fie definită printr-o anumită
cantitate de aur;
 convertibilitatea bancnotelor era posibilă, dar nu în monede de aur, ci în
lingouri (accesul la convertibilitate îl aveau numai deţinătorii de sume echivalente
cu cel puţin valoarea unui lingou);
 era necesară existenţa unei rezerve oficiale de aur în lingouri;
 capitalurile erau liber transferabile.
Etalonul aur-lingouri a permis echilibrarea balanţei de plăţi externe prin
export-import de aur şi disciplinarea emisiunii monetare interne, care rămâne însă
limitată în funcţie de rezervele de aur. Importanţa practică a sistemului monetar
bazat pe principiile etalonului aur-lingouri a fost însă redusă. Din punct de vedere
istoric, etapa reprezentată de etalonul aur-lingouri prezintă un anumit interes,
deoarece reprezintă prima fază de restrângere a convertibilităţii în aur, proces
devenit necesar ca urmare a imposibilităţii aplicării principiilor clasice ale
etalonului aur-monedă.
În România, forma de convertibilitate implicată de etalonul aur-lingouri
a fost adoptată, împreună cu altele, în cadrul reformei de stabilizare monetară din
anul 1929, fără ca să fie însă efectiv practicată.
Etalonul aur-devize reprezintă, de asemenea o formă hibridă a etalonului
aur-monedă, instituită de unele ţări pe baza recomandărilor Conferinţei Monetare
Internaţionale de la Genova, din anul 1922, ca urmare a împrejurărilor postbelice
care făceau imposibilă restabilirea etalonului aur-clasic.
Caracteristicile principale ale acestui sistem sunt:

7
  definirea unităţii monetare naţionale printr-o anumită cantitate de aur
sau în funcţie de o monedă mai puternică, convertibilă în aur;
 retragerea aurului din circulaţia internă, în care se utilizează exclusiv
semne ale valorii;
 convertibilitatea bancnotelor, la alegerea băncii emitente în aur sau în
valute-aur, în care moneda naţională este convertibilă legal la un curs oficial
stabilit în mod durabil în funcţie de parităţi fixe;
 constituirea unei rezerve de mijloace de plată internaţionale, compusă
din aur, din valute străine relativ stabile şi din alte active;
 transferarea liberă sau în limitele anumitor restricţii a capitalurilor.
În cadrul acestui sistem, rolul convertibilităţii este redus la procurarea
mijloacelor de plată necesare pentru achitarea importurilor (convertibilitatea în
aur este înlocuită cu interconvertibilitatea unei valute în alta). În ordine
cronologică, etalonul aur-devize constituie prima derogare de la principiile
automatiste ale etalonului aur-monedă, derogare rezultată din includerea în
rezervele de plată internaţionale, alături de aur, a valutelor şi devizelor.
Automatismul asigurării necesarului de monedă în circulaţie a fost înlocuit prin
acţiunea conştientă a statelor, bazată pe anumite repere şi aprecieri ale instituţiilor
financiare specializate şi băncilor.
Dată fiind insuficienţa fizică a aurului în raport cu necesităţile mereu
crescânde de mijloace de plată ale schimbului, etalonul aur-devize a constituit o
soluţie pentru sporirea masei monetare în concordanţă cu nevoile economiei, fără
creşterea corespunzătoare a acoperirii metalice a emisiunii. Aplicarea principiilor
acestui sistem s-a confruntat însă în practică cu o serie de dificultăţi. Astfel,
rezervele de mijloace de plată internaţionale ale celor mai multe state se
formează, de regulă, ca urmare a excedentelor balanţelor de plăţi externe, care
corespund unor deficite ale balanţelor statelor din care provin valutele forte.
Mărimea rezervelor nu depinde deci, de necesităţile schimburilor economice
internaţionale, ci de deficitele balanţelor de plăţi ale ţărilor emitente de valute de
rezervă, fapt ce creează premisa unui exces sau a unei insuficienţe a lichidităţilor
internaţionale. Pe de altă parte, etalonul aur-devize a asigurat supremaţia ţărilor
furnizoare de mijloace de plată internaţionale, cărora le-a oferit numeroase
avantaje unilaterale, în principal acelea de a plăti cu propria monedă importul de
mărfuri şi servicii, de a finanţa cu această monedă expansiunea şi infiltrarea
firmelor naţionale în economia altor ţări etc., fenomene ce au condus la apariţia
unui exces de lichidităţi internaţionale. În consecinţă, s-au produs numeroase
crize valutare, care, în final, au determinat renunţarea la această bază a sistemelor
monetare naţionale.
Faptul că băncile centrale îşi constituie rezerve în devize şi valute a
generat şi serioase implicaţii politice. Astfel, valutele şi devizele sunt titluri de
creanţă faţă de alte ţări care, în măsura în care sunt ţinute în rezervă, rămân
nevalorificate. Cu alte cuvinte, creanţele asupra străinătăţii nu sunt pe termen
8
scurt, ci pe termen lung sau, în cel mai bun caz, pe termen mediu. Cum ţările
emitente de valute de rezervă sunt prin excelenţă ţări dezvoltate din punct de
vedere economic, iar ţările care deţin aceste valute în rezervă, sunt de regulă, mai
puţin dezvoltate, se ajunge practic în situaţia ca ţările sărace să acorde credite pe
termen mediu sau lung, adesea cu dobânzi modice, ţărilor puternice, ceea ce
constituie o evidentă anomalie economică şi politică.
Cu toate aceste evidente anomalii, principiile de funcţionare a etalonului
aur-devize au fost puse la baza sistemului monetar internaţional creat prin
Conferinţa Monetară Internaţională de la Bretton Woods din anul 1944.
În România, etalonul aur-devize a fost adoptat în baza reformei monetare
din anul 1929. A funcţionat până în anul 1947.

3.2.3. Sistemul nemetalist

Sistemul monetar nemetalist se caracterizează prin eliminarea aurului

din definirea unităţii monetare, astfel definirea monedelor se realizează faţă de
valuta altei ţări sau faţă de o monedă coş (DST), după cum FMI recomandă ţărilor
membre, şi reprezintă forma sub care se prezintă sistemele monetare actuale.
Definitoriu pentru aceste sisteme este etalonul putere de cumpărare.
Puterea de cumpărare exprimă cantitatea de mărfuri, lucrări şi servicii care se
poate cumpăra cu o unitate bănească sau cu o sumă fixă de bani, la un moment
dat sau într-o perioadă dată. Evoluţia puterii de cumpărare se exprimă cu ajutorul
unui indice ce este inversul indicelui preţurilor. Acest indice cuantifică cantitatea
de bunuri şi servicii care pot fi achiziţionate cu o unitate monetară. Banii au o
putere de cumpărare cu atât mai mare cu cât nivelul preţurilor mărfurilor şi
serviciilor este mai scăzut şi deci cu cât cantitatea de mărfuri şi servicii ce se
poate cumpăra cu o unitate bănească sau cu aceeaşi sumă de bani creşte de la o
perioadă la alta.
La baza sistemelor monetare a fost pus, începând cu deceniul al optulea,
etalonul devize. În conformitate cu principiile de funcţionare a acestuia s-a trecut
la regimul cursurilor flotante. Aurul nu mai are preţ oficial. Preţul acestuia se
determină în fiecare zi pe piaţă, în funcţie de evoluţia raportului dintre cerere şi
ofertă. Monedele naţionale sunt lipsite practic de un etalon ferm pentru
comensurarea lor. Cursul lor se stabileşte zilnic pe piaţa valutară, în funcţie de
cursurile celorlalte monede supuse cotării.
Sistemele monetare actuale sunt mult mai complexe decât cele bazate pe
etalonul aur şi prezintă mai mare elasticitate comparativ cu acestea, iar cursurile
valutare flotante reflectă mai bine realitatea obiectivă în care se află moneda
naţională pe pieţele valutare.

9
 3.3. Sistemul monetar al României

Apariţia primilor bani pe teritoriul României este situată de cercetările

numismatice în secolul V î.e.n., când se desemnează existenţa în circulaţie a unor
piese monetare provenite din Histria, asemănătoare cu cele emise de cetatea
grecească din nordul Mării Negre, Olbia, dar de dimensiuni mai reduse. Cele mai
vechi monede bătute pe teritoriul de azi al ţării noastre sunt cele ale Histriei, în
secolele V-IV î.e.n. (drahme, oboli şi hemioboli de argint). Circulaţia acestor
monede şi mai târziu a monedelor de bronz pune în evidenţă gradul ridicat de
dezvoltare a activităţii economice în Histria şi în zonele limitrofe, relevând faptul
că este vorba de primul sistem monetar instituit pe teritoriul ţării noastre.
În timpul stăpânirii romane, sistemul monetar roman, mai bine organizat,
a fost adoptat şi în Dacia. Monede romane din aur, argint și bronz, cum ar fi
aures-ul, denarul, sestorţiul, assul au fost bătute şi în atelierele din Dacia.
În preajma secolului al X-lea cele mai cunoscute monede care au circulat
pe teritoriul ţării noastre au fost cele bizantine. Începând cu secolul al XI-lea, în
Transilvania au început să pătrundă monedele ungurești, iar din secolul al XII-
lea cele occidentale. În perioada 1241-1294, după marea invazie tătară, în vestul
Transilvaniei au apărut dinarii banali. Emişi de banii Sloveniei, cu un conţinut
superior de metal preţios, ei s-au impus în circulaţie. Se pare că în denumirea
acestora trebuie căutată originea cuvântului românesc de bani.
Printre cele aproape patruzeci de feluri de monedă care au circulat în
Transilvania în prima jumătate a secolului al XIV-lea, demnă de menţionat este
dinarul banal de Cluj, o monedă autohtonă, a cărei prezenţă marchează începutul
baterii de monedă pe teritoriul actual al României. În Muntenia, primele monede
proprii, ducaţii, dinarii şi banii, au fost bătute de Vladislav Vlaicu, iar în Moldova
de Petru Muşat, care a adoptat ca etalon argintul şi grosul ca piesă monetară de
bază. Primele monede româneşti au circulat paralel cu cele străine. Şi alţi
domnitori ai ţărilor române au bătut monede proprii.
Începând cu secolul al XVI-lea s-a intensificat aservirea otomană, iar ca
urmare a dependenţei politice, domnitorii români au pierdut dreptul de a bate
monedă.
Lista monedelor care au circulat în această perioadă este foarte lungă, ele
fiind confecţionate din cele mai diverse metale. Deşi pentru aceste monede
lipseau reglementările legale privind valoarea lor justă şi conformă cu cea
intrinsecă, în diverse perioade unora li s-a conferit o oarecare autoritate oficială,
în sensul că datorită calităţilor lor superioare sau unor considerente politice erau
preferate în plăţile către vistierie. Demn de menţionat este şi faptul că, deşi
Transilvania s-a aflat şi ea în raporturi de vasalitate faţă de Turcia, iar de la
sfârşitul secolului al XVII-lea sub dominaţia habsburgică, ea a continuat să
desfăşoare o oarecare activitate monetară autonomă, bătând ducaţii de aur, talerii

10
de argint, groşii etc. În paralel au circulat în această parte a ţării şi o serie de
monede străine, îndeosebi austriece.
Primele încercări de a pune ordine în activitatea monetară s-au făcut prin
Regulamentele Organice, acte prin care s-a adoptat atât în Ţara Românească cât
şi în Moldova sistemul bimetalist, cu raportul de valoare dintre aur și argint fixat
de stat. Ca monedă de aur a fost ales ducatul, iar ca monedă de argint sfanţul.
Talerul – leu, cu circulaţie efectivă în Ţările Române încă din secolul al XVII-
lea, dispăruse la finele secolului al XVIII-lea, dar a fost menţinut prin uz general
ca monedă de calcul.
În urma unirii Principatelor Române, în 1859, s-a pus problema creării
unei monede naţionale, romanatul, cu subdiviziunile decima, banul şi bănişorul,
dar datorită opoziţiei turceşti, legea monetară, deşi dezbătută de corpurile
legiuitoare nu a mai fost promulgată. Drept urmare, au continuat să circule o serie
de monede străine, cum ar fi napoleonul, lira, icosarul, sfanţul, rubla etc.
Concomitent, talerul-leu şi-a păstrat funcţia de monedă de calcul.
Abia în anul 1867, prin Legea din 25 martie, s-a pus capăt haosului
monetar, instituindu-se primul sistem monetar naţional. În esenţă, prin această
lege, în conformitate cu îndelungata tradiţie a talerului-leu, cunoscut de
populaţie, unitatea monetară naţională a primit denumirea de leu, care din
monedă de calcul a devenit monedă efectivă, fiind definită prin cinci grame de
argint cu titlul 835/1000. Normele de ponderare adoptate au fost cele zecimale,
un leu fiind egal cu 100 de bani. Concomitent cu monedele de argint au dobândit
drept legal de circulaţie şi monedele de aur, leul de aur fiind definit prin 0,3226
gr. aur cu titlu 900/1000, adoptându-se astfel sistemul bimetalist după modelul
Uniunii Monetare Latine, raportul de valoare dintre cele două metale fiind de
1/14,38. De asemenea, a fost reglementată circulaţia monedelor divizionare
bătute din aramă. Piesele prevăzute expres de lege erau: 20, 10 si 5 lei din aur; 2,
1 si 0,50 lei din argint; 10, 5, 2 şi 1 ban din aramă. În scopul baterii de monedă,
a fost infiinţată în 1870 la Bucureşti prima monetarie naţională.
Moneda de hârtie s-a concretizat în bilete ipotecare emise de către statul
român pentru acoperirea cheltuielilor generate de război. Aceste bilete ipotecare
nu reprezentau bancnote propriu-zise, întrucât emisiunea lor era garantată cu
valoarea bunurilor şi proprietăţilor statului iar retragerea din circulaţie urma a se
realiza prin contractarea unor împrumuturi interne.
Circulaţia monetară a fost în continuare influenţată de înfiinţarea Băncii
Naţionale şi a altor bănci, cum au fost Banca Naţională a Moldovei, Banca
României, Societatea de Credit Funciar etc. Concepută după un model belgian,
Banca Naţională a fost autorizată să emită bancnote garantate prin portofoliul de
cambii şi prin rezerva de metale preţioase, aflată într-o proporţie de 1/3 din masa
monetară în circulaţie. Primele bancnote au fost emise la 20 noiembrie 1880,
acestea fiind, de fapt, vechile bilete ipotecare, retrase din circulaţie printr-un
împrumut acordat de Banca Naţională statului, ştampilate şi repuse în circulaţie.

11
Ulterior, aceste bancnote improvizate au fost retrase din circulaţie şi înlocuite cu
alte tipuri.
Sistemul bimetalist adoptat in 1867, cu raportul între aur şi argint de
1/14,38 s-a confruntat în anii ce au urmat cu dificultăţile sale specifice, raportul
comercial de valoare între aur şi argint stabilit pe piaţă îndepărtându-se sensibil
de la raportul prevăzut de lege. În aceste condiţii, prin lege, în anul 1890 a fost
abrogată definiţia legală a leului în argint, rămânând în vigoare doar definiţia în
aur. În acest mod a fost adoptat şi în România sistemul monometalist–aur,
monedele de argint rămânând în circulaţie ca piese divizionare.
În timpul primului război mondial, tezaurul Băncii Naţionale a fost
expediat la Moscova. Cu toate acestea, guvernul român refugiat la Iaşi a
contractat împrumuturi succesive la Banca Naţională pentru acoperirea
cheltuielilor de război. Drept consecinţă, bancnotele puse în circulaţie nu mai
aveau calitatea de bani de credit ci de monedă de hârtie neconvertibilă în aur şi
cu un curs forţat. Monedele cu valoare intrinsecă au dispărut din circulaţie,
convertibilitatea fiind suspendată încă din momentul izbucnirii ostilităţilor.
Bancnotele devenite neconvertibile au cunoscut o puternică degradare
inflaţionistă.
Aceeaşi degradare inflaţionistă a cunoscut-o circulaţia monetară şi în
Transilvania, îndeosebi ca urmare a seriilor de împrumuturi acordate statului de
Banca Austro-Ungariei în preajma şi în timpul războiului.
În aceste condiţii, perioada interbelică a debutat în România printr-un
haos monetar de mari proporţii, haos provocat de marea varietate a semnelor
monetare existente în circulaţie. În acest context, se impuneau măsuri energice
de asanare monetară. Dar, abia în anul 1920 s-a realizat unificarea monetară prin
care au fost retrase din circulaţie monedele precum rublele Romanov şi coroanele
austro-ungare şi leii emişi de Germania în timpul ocupaţiei şi garantaţi de un
depozit fictiv.
Un alt moment important în evoluţia şi funcţionarea sistemului monetar
naţional îl reprezintă încercarea de soluţionare a inflaţiei din anul 1925, când a
avut loc revalorizarea monetară, dar nici de această dată rezultatele nu au fost
cele scontate.
În 1929, prin reforma monetară s-a urmărit rezolvarea problemei inflaţiei
prin stabilizare monetară. În cadrul acestei reforme, conţinutul în aur al leului era
stabilit la 10 mg aur, iar convertibilitatea bancnotei este limitată şi operează
potrivit sistemului etalon aur-devize. Sunt eliminate din circulaţie monedele de
aur şi argint şi rămân cu putere circulatorie doar bancnotele şi monedele din
metale obişnuite.
Cu toate măsurile financiare şi de tehnică monetară adoptate, datorită
izbucnirii marii crize din anii 1929-1933, operaţiunea de stabilizare nu a generat
efectele scontate. Ca urmare a situaţiei economice dificile, Banca Națională a fost
constrânsă începând cu anul 1932, să introducă restricţii asupra comerţului cu

12
devize, măsură ce a echivalat cu restrângerea convertibilităţii şi abandonarea
principiilor monetare adoptate prin legea de stabilizare din anul 1929.
În perioada 1933-1940, o serie de factori, cum ar fi efectele crizei
mondiale, deficienţele de structură ale economiei noastre interbelice, creşterea
progresivă a cheltuielilor militare, tendinţele spre autarhie şi economie de război
etc., au provocat o puternică inflaţie. În aceste condiţii, principalele caracteristici
monetare ale perioadei respective au fost creşterea inflaţionistă a masei monetare
în circulaţie şi a preţurilor, dezorganizarea aparatului bancar şi de credit,
instituirea de restricţii valutare şi suspendarea convertibilităţii leului,
instabilitatea finanţelor publice, penetrarea capitalurilor străine, îndeosebi a celor
germane. De aceea în decembrie 1944 a fost luată măsura ce a constat în deflaţie
fiind retrasă din circulaţie 16% din cantitatea de monedă, dar preţurile au
continuat să crească. De aceea în 1947 a avut loc o nouă reformă monetară ce a
urmărit stabilizarea monetară şi reglementarea modului de formare a preţurilor şi
a constat în: devalorizarea leului, punerea în circulaţie a bancnotelor BNR,
schimbarea leilor vechi cu cei noi în funcţie de un raport de paritate de 1leu nou
la 20.000 lei vechi. În decursul anului 1954 a avut loc o redefinire a conţinutului
în aur al leului, 1 leu = 0,148112 g aur.
În perioada ce a urmat până în decembrie 1989 putem identifica
schimbarea concepţiei cu privire la rolul banilor şi economiei băneşti. În ţara
noastră s-a trecut la anihilarea funcţiilor lor, pentru a se face loc dirijării de la
centru, prin plan, a întregii activităţi din economie.
În condiţiile tranziţiei economiei româneşti la economia de piaţă,
problema restructurării sistemului monetar se impune a fi soluţionată, în primul
rând, în mod global. O asemenea abordare globală implică înlocuirea
instrumentelor valorice – ca mijloace de acţiune directă a statului – cu
liberalizarea manifestării lor, ca expresie a jocului factorilor pieţei. Astfel,
preţurile, investiţiile, creditarea, activitatea bancară, etc. nu vor mai fi hotărâte
nemijlocit de către organele de stat, predeterminate pe orizonturi mai lungi sau
mai puţin lungi, ci vor dobândi aptitudinea de a reflecta descentralizat şi în fiecare
moment situaţia din economie. Statul va acţiona pe căi indirecte pentru a
influenţa evoluţia economică, îndeosebi prin comenzile sale, prin politica
impozitelor, a susţinerii unor activităţi prin prime, subvenţii, taxe vamale,
susţinerea cursului de schimb al monedei naţionale. Tranziţia spre economia de
piaţă impune o mutaţie semnificativă dinspre metodele directe, administrative de
intervenţie a statului, spre metode indirecte, de influenţare pe cale economică a
diferiţilor agenţi.
În al doilea rând, în contextul trecerii la economia de piaţă, restructurarea
sistemului monetar trebuie abordată în mod analitic, în sensul analizei fiecărei
ipostaze de manifestare a banilor.

13
 3.4. Sistemul monetar internaţional

Scopul principal al sistemului monetar internaţional creat la Bretton

Woods în 1944 l-a constituit asigurarea prin intermediul mecanismelor sale de
funcţionare a unei largi cooperări monetare şi creşterea echilibrată a comerţului
internaţional. Pentru realizarea scopului pentru care a fost creat, la baza
mecanismelor sale de funcţionare au fost puse o serie de principii.
Un prim principiu a fost cel al cooperării monetare internaţionale care a
stat la baza creării FMI ca organism de consultanţă şi colaborare în probleme
monetare internaţionale. Cooperarea monetară viza în primul rând stabilitatea
cursului de schimb, multilateralizarea plăţilor şi eliminarea restricţiilor valutare
dorind să se asigure armonizarea politicilor monetare cu obiectivele unei
cooperări internaţionale. În practică, cooperarea monetară dorită nu a fost
realizată decât mult mai târziu când au apărut acordurile de împrumut, facilităţile
de finanţare compensatorie şi DST-urile.
Prin creşterea echilibrată a comerţului internaţional se dorea ca FMI să
asigure stabilitatea şi echilibrul balanţei de plăţi, realizându-se în fapt doar
eliminarea restricţiilor valutare.
Încă de la începutul discuţiilor despre Sistemul monetar internaţional a
apărut o controversă cu privire la principiul dezvoltării economice a tuturor
membrilor. Astfel, ţările industrializate au dorit trecerea acestui principiu în
atribuţiile BIRD, pe când cele mai puţin dezvoltate au urmărit permanent
sprijinirea dezvoltării economice a ţărilor sărace formulând permanent
amendamente în acest sens.
Principiul stabilitatea cursului de schimb a statuat de la început opţiunea
pentru practicarea cursurilor fixe şi a etalonului aur-devize şi presupune:
 calcularea cursurilor de schimb oficiale formate pe baza parităţilor
metalice şi menţinerea acestor parităţi şi cursuri nemodificate o perioadă de timp
îndelungată. Fiecare ţară trebuia să stabilească pentru moneda sa, cu acordul
FMI valoarea paritară exprimată în aur sau în dolari SUA;
 menţinerea cursurilor de schimb formate pe piaţă în limite de variaţie
restrânse în jurul cursurilor oficiale ±1%;
 revizuirea cursurilor oficiale prin devalorizări sau revalorizări
efectuate astfel: - până la 10% cu condiţia de a notifica conducerea FMI,
- peste 10% cu condiţia ca măsura să fie impusă de un
dezechilibru fundamental al balanţei de plăţi ce nu poate fi eliminat pe altă cale;
 unicitatea cursurilor de schimb atât pentru tranzacţiile curente cât şi
pentru cele de capital, atât pentru rezidenţi, cât şi pentru nerezidenţi.
În primii 15 ani de existenţă, FMI a dus o politică rigidă în aplicarea şi
urmărirea aplicării aspectelor principiului stabilităţii cursului de schimb legate de
14
declararea valorii paritare şi a modificării ei, dar ulterior ca urmare a cerinţelor
concrete s-a renunţat la aceasta.
Iniţial s-a considerat că principiul multilateralizării plăţilor
internaţionale reprezintă doar o sarcină a FMI care nu presupune nici un efort
deoarece ar fi un rezultat al înlăturării restricţiilor. În realitate, statele au menţinut
o serie de restricţii monetare de protecţie care au dus la formarea în afara FMI a
unor grupe de ţări între care se practicau plăţi multilaterale, dar faţă de terţi erau
practicate restricţii. În acest sens, FMI a insistat permanent pentru înlăturarea
acestor restricţii asigurându-se astfel multilateralizarea plăţilor.
Un principiu extrem de important a fost libera convertibilitate a
monedelor concretizat în:
 fiecare stat participant se obligă să răscumpere propria sa monedă
deţinută de un alt stat membru, cedând în schimb fie moneda statului deţinător,
fie aur;
 angajamentul de conversie numai în măsura în care priveşte plăţile
curente, nu şi mişcările de capitaluri;
 mişcările de capitaluri pot fi limitate de statele interesate, inclusiv în
asigurarea convertibilităţii pentru acest tip de tranzacţii;
 dolarul american a fost singura monedă convertibilă în aur, autorităţile
monetare americane angajând să convertească în orice moment, la cererea
băncilor centrale, deţinerile lor de dolari, la preţul oficial de 35$ uncia.
În anul 1968 ca urmare a crizei monetare s-au adoptat măsuri restrictive
privind convertirea dolarilor americani în aur fiind create două pieţe ale aurului,
una liberă unde preţul se stabilea pe baza cererii şi ofertei, şi una oficială unde
dolarul se vindea la preţul de 35$ uncia. Deoarece criza monetară s-a accentuat
în august 1971, SUA a suspendat convertibilitatea în aur a dolarilor deţinuţi de
autorităţile monetare ale ţărilor membre FMI. În acelaşi timp, aproape toate ţările
au hotărât să nu mai intervină pe pieţele valutare pentru menţinerea cursului fix
şi au adoptat cursurile fluctuante.
Principiului lichidităţii a fost pus la baza funcţionării Sistemului Monetar
Internaţional şi la crearea FMI. Astfel, rolul FMI în asigurarea lichidităţii s-a
concretizat în vânzarea, contra monedă naţională, de sume în moneda altei ţări
membre pentru efectuarea de plăţi. Problema lichidităţii globale a sistemului, dar
şi nevoia de lichidităţi a ţărilor în curs de dezvoltare a dat naştere la numeroase
discuţii care s-au soldat cu un proiect de creare de rezerve sub forma Drepturilor
Speciale de Tragere emise şi folosite de FMI. Crearea DST a reprezentat o
contribuţie concretă la funcţionarea principiului lichidităţii fiind considerat un
nou activ de rezervă pentru ţările membre ale FMI.
Principiul echilibrării balanţei de plăţi are în vedere măsurile de
redresare ce trebuiau luate de fiecare ţară membră pentru disciplinarea balanţelor
de plăţi, dar şi creditele ce trebuiau acordate de către FMI pentru reducerea
duratei şi a gradului de dezechilibrare al acestora. Aplicarea acestui principiu era
15
îngrădită de faptul că FMI nu putea influenţa decât ţările care solicitau drepturi
speciale de tragere, şi de aceea statele puternic dezvoltate nu au urmărit o politică
de echilibrare a balanţei de plăţi.
Sistemul Bretton Woods nu a funcţionat aşa cum fusese preconizat decât
începând din 1958. Până la această dată, principalele monede ale ţărilor
industrializate erau inconvertibile. Aceasta semnifica că, rezidenţii acestor ţări nu
puteau cumpăra liber devize. De fapt, în cursul anilor 1945-1958, autoritățile
monetare nu aplicau decât o parte a regulii convertibilităţii: ele garantau un preţ
fix la cumpărarea cât şi la vânzarea devizelor. Dar, ele nu permiteau agenţilor
economici să cumpere şi să vândă liber monede străine la acelaşi preţ.
Crearea sistemului de la Bretton Woods a însemnat un semnificativ
succes al ideii de cooperare internaţională în domeniul financiar-monetar,
precum şi un succes al concepţiei că o monedă naţională poate îndeplini funcţii
internaţionale. Pentru SUA, care a profitat de conjunctura favorabilă de după
război, sistemul a generat mari avantaje economico-financiare, care au asigurat
supremaţia dolarului faţă de celelalte valute ale lumii. SUA şi-a asumat şi
importante răspunderi internaţionale, în principal aceea de a asigura stabilitatea
dolarului faţă de aur şi de celelalte monede naţionale.
Sistemul a funcţionat satisfăcător atâta vreme cât contradicţiile sale
inerente au putut fi atenuate de situaţia deosebită care a existat în anii postbelici
şi de eforturile SUA de a-şi menţine şi consolida rolul de principală putere
economică.
Astfel, funcţionarea sistemului de la Bretton Woods a demonstrat
caracterul asimetric al acestuia. Deşi prin principiile care au fost puse la baza sa
sistemul nu trebuia să fie discriminatoriu, totuşi pe măsura funcţionării sale a fost
avantajată poziţia SUA. Asimetria a fost accentuată de puterea conferită SUA
pentru adoptarea deciziilor în cadrul FMI.
O altă critică la adresa sistemului a fost cea din partea economistului
Triffin care a subliniat dilema utilizării unei monede naţionale ca mijloc de plată
internaţional. Dilema apare pe de o parte din necesitatea unei cantităţi sporite de
dolari pentru a asigura utilizarea sa ca mijloc de plată internaţional, iar pe de altă
parte din necesitatea utilizării ca monedă de rezervă, ceea ce presupunea existenţa
unei cantităţi reduse.
În aceste condiţii, principiile sistemului valutar instituit la Bretton Woods
au devenit neaplicabile, fapt ce a făcut să se vorbească de o criză a sa. La 15
august 1971, prin măsurile luate de SUA pentru apărarea dolarului (constând,
printre altele, în desprinderea dolarului de aur prin încetarea convertibilităţii lui
în aur), precum şi trecerea la cursurile valutare flotante, sistemul a fost de facto
lichidat, situaţie consacrată şi de jure prin modificarea în 1978 a statutului FMI.
Încercările de reformă a sistemului din anii 1972-1974 au eşuat şi ele.
Sistemul monetar internaţional actual nu marchează o ruptură totală faţă
de sistemul anterior. Deşi a înlocuit principiul fixităţii cursurilor valutare cu

16
principiul flotării acestora, totuşi funcţionează în cadrul instituţional-
organizatoric existent şi anterior, căruia i-au fost aduse o serie de modificări. Ca
urmare mecanismele monetare de la Bretton Woods funcţionează astăzi într-o
formă mult schimbată, monedele naţionale continuând să deţină locul principal
în cadrul sistemului monetar internaţional.
Din momentul prăbuşirii sistemului de la Bretton Woods bazat pe cursuri
fixe, reglementările privind organizarea pieţelor monetare şi crearea monedei
internaţionale au fost supuse hazardului, ceea ce ne determină să nu vorbim de
existenţa unui sistem monetar internaţional în adevăratul sens.
Cea mai importantă reuniune prin care s-a încercat o cooperare a ţărilor
membre FMI în domeniul valutar-financiar a fost cea de la Kingston, Jamaica din
1976 care prevedea:
 modificarea oficială a statutului aurului, prin aceasta abolindu-se
fixitatea preţurilor pentru aur;
 legalizarea principiului schimburilor flotante, în sensul că:
- statele membre ale FMI erau obligate să adopte politici
macroeconomice care să conducă la asigurarea stabilităţii preţurilor;
- referinţa la aur, în ceea ce priveşte paritatea monetară, era
eliminată, aranjamentele monetare generale vizând fie ataşarea de
DST, fie de o altă monedă;
- FMI era obligat să supravegheze politicile valutare ale ţărilor
membre;
- se impuneau aranjamente de schimb valutar stabile, dar
ajustabile;
- marjele de fluctuaţie erau stabilite la +/- 4,5%, acestea putând fi
modificate în funcţie de evoluţiile economice, dar mai ales de
dezechilibrele fundamentale din domeniul plăţilor.
 transformarea parţială a FMI în organism de asistenţă.
Interesele divergente nu au permis adoptarea de hotărâri care să
restructureze fundamental sistemul monetar internaţional, ci doar luarea unor
măsuri cu caracter tranzitoriu, considerând că noul sistem monetar va putea fi
constituit într-o succesiune de etape. În acest sens s-a dorit realizarea unei mai
mari stabilităţi a cursurilor de schimb, o disciplină mai severă în politica
economică şi monetară dusă de ţările membre FMI şi asigurarea unor lichidităţi
corespunzătoare cantitativ şi calitativ care să permită redresarea economiilor
confruntate cu dificultăţi.
Actualul sistem internaţional utilizează pe lângă etaloanele naţionale şi
unul propriu internaţionalizat în cadrul unor factori economici şi monetari interni
şi externi economiilor în cauză. A avut loc înlocuirea etalonului aur-devize cu
etalonul putere de cumpărare care presupune o activitate mult mai complexă în
cazul comparării etaloanelor din mai multe ţări. Practic se procedează la
urmărirea statistică a preţurilor din ţările care se compară în cadrul mecanismelor

17
cursurilor de schimb pe grupe de mărfuri şi servicii similare. Din comparaţia
indicilor de preţuri rezultă un curs, considerat oficial, iar principala preocupare
pentru FMI şi ţara emitentă este ca ocilaţiile cursului de piaţă faţă de cursul oficial
să se menţină în limite considerate rezonabile.
La începutul anilor '80 ai secolului trecut s-a constatat cu îngrijorare că
funcţionarea Sistemului Monetar Internaţional bazat pe aplicarea eşalonată de
reforme este lipsită de eficacitate. În acest sens s-au observat variaţii
considerabile ale ratelor de schimb valutar ale principalelor monede ale lumii,
ceea ce agrava dezechilibrele balanţelor curente. Cele mai afectate au fost ţările
în curs de dezvoltare, mai ales în următoarele direcţii: amputarea puterii de
cumpărare a rezervelor valutare, datorită deprecierii USD; recalcularea datoriilor
în sensul majorării lor; efortul mai mare de a exporta mărfuri sau presta servicii,
în vederea procurării aceleiaşi sume de valută liber utilizabilă, necesară achitării
obligaţiilor.
Tot mai multe ţări în curs de dezvoltare au întâmpinat greutăţi la plata
serviciului datoriei externe şi s-a declanşat una din cele mai grave forme de
manifestare a crizei Sistemului Monetar Internaţional, respectiv criza datoriilor
externe ale ţărilor în curs de dezvoltare.
În aceste condiţii preocupările privind reformarea Sistemului Monetar
Internaţional s-au intensificat. În acest sens amintim Acordul încheiat de către
ţările membre ale "Grupului celor cinci" (SUA, Germania, Japonia, Anglia şi
Franţa) care a introdus două noi elemente în funcţionarea Sistemului Monetar
Internaţional. Un prim element priveşte decizia de a se coordona politicile
economice ale principalelor ţări industrializate şi de a se interveni concertat în
vederea evitării unor raporturi de schimb inadecvate între principalele monede.
Această decizie a fost apreciată ca foarte importantă, căci ea marchează
abandonarea sistemului de cursuri flotante, în favoarea unui sistem care asigură
un loc mai important gestionării acestora. Cel de-al doilea element constă în
abandonarea etalonului-dolar, în favoarea unui sistem cu mai multe monede de
rezervă. Din acest moment în Sistemul Monetar Internaţional s-a instaurat un
sistem de flotare dirijată între cele trei puteri (SUA, Europa şi Japonia), monedele
celorlalte ţări fiind legate de una dintre cele trei monede-cheie, sau de un coş
valutar, în care cele trei monede reprezintă principalele componente. Această
relaţie trilaterală se sprijină pe pieţele financiare internaţionale de la New York,
Frankfurt şi Tokyo, unde cele trei monede joacă rolul de monede internaţionale.
Deşi propunerile de reformă au fost numeroase şi s-au adăugat elemente
noi în funcţionarea Sistemului Monetar Internaţional, până acum nu s-a găsit
rezolvarea crizei acestuia, deoarece reforma sistemului monmetar internaţional
nu poate fi disociată de contextul general al crizei economice care marchează
economia mondială.
Apreciem că în viitor reglementările monetare internaţionale trebuie să
aibă în vedere modificări profunde privind organizarea pieţelor monetare şi oferta

18
 de active internaţionale de rezervă, diminuarea practicilor intervenţioniste ale
băncilor centrale.

3.5. Sistemul Monetar European

Din punct de vedere cronologic putem vorbi despre începuturi ale procesului
de integrare europeană din anii '50, când s-au semnat cele trei tratate ce au pus bazale
comunităţii economice, şi anume:
 în anul 1951 s-a semnat la Paris Tratatul privind Comunitatea Economică
a Cărbunelui şi Oţelului (la care au participat Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda,
Luxemburg);
 în anul 1957 s-au semnat la Roma Tratatul privind Comunitatea Europeană
a Energiei Atomice şi Tratatul privind Comunitatea Economică Europeană.
Plecând de la această cooperare economică creată s-a pus problema creării şi
a unei cooperări monetare, ceea ce a dus, mai târziu, la SME.
Crearea Sistemului Monetar European a fost precedată de mecanismul
şarpelui monetar ale cărui baze au fost puse în 1972. Mai multe ţări europene din
dorinţa de a avea o zonă de stabilitate monetară, au hotărât instituirea unui mecanism
la care au aderat Germania Federală, Franţa, Anglia, Belgia, Luxemburgul,
Danemarca, Olanda, Norvegia, Suedia, Irlanda şi Italia. Conform acestui mecanism
monedele ţărilor membre puteau să fluctueze faţă de dolarul SUA cu abateri de
±1,125%, iar apoi de ±2,25%, metoda prin care se menţineau cursurile în cadrul
limitelor fixate fiind vânzarea şi cumpărarea valutelor care aveau tendinţa de a depăşi
limitele.
Denumirea de şarpe monetar a fost determinată de imaginea evoluţiei cursului
monedelor europene, o linie ondulată care se încadrează într-un tunel ce reprezintă
marjele de fluctuaţie autorizate. Şarpele în tunel se caracterizează printr-o fluctuare a
monedelor europene faţă de dolarul SUA şi între ele, în anumite limite, repectiv
±2,25% faţă de $ şi ±4,5% între ele. Există astfel două tipuri de marje faţă de $:
inferioară şi superioară, care formează un tunel, iar în interiorul acestuia o bandă de
fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor europene.
Şarpele în tunel a fost afectat de practica speculativă a deţinătorilor de $ care
au încercat să cumpere aur pe piaţa liberă de la Londra. În aceste condiţii, ţările
europene au eliminat obligaţia menţinerii unor limite de fluctuaţie faţă de $ american,
dar menţin acelaşi nivel de fluctuaţie între monedele europene.
Deoarece marjele de fluctuaţie erau mici, nu au mai putut fi controlate, ceea
ce a determinat retragerea din mecanism a unor ţări ca Franţa şi Anglia, care au trecut
la flotarea liberă a monedelor lor. Şarpele monetar nu a asigurat stabilitatea dorită nici
pentru monedele care au rămas fidele sistemului, marca germană fiind reevaluată de 4
ori, guldenul olandez de 2 ori, iar francul belgian o dată. Aceasta explică de ce, în anul
1979, ţările europene încearcă altă modalitate de asigurare a stabilităţii monetare, cu
ajutorul unui nou sistem.
19
 Şarpele în tunel
Curs plafon

2,25%
Curs declarat

2,25%
Curs planşeu

Ca urmare a instabilităţii monetare de pe pieţele de schimb la 13 martie 1979

Franţa, Germania Federală, Belgia, Italia, Danemarca, Olanda, Luxemburg şi Anglia
(pentru o perioadă scurtă de timp) au creat un un sistem monetar mai performant:
Sistemul Monetar European.
Acest nou sistem era bazat pe o unitate de cont denumita ECU, iar funcţionarea
sa s-a bazat pe practicarea cursurilor fixe în interiorul unor limite stabilite la  2,25%,
ţările membre fiind obligate să intervină pe pieţele valutare atunci când cursul avea
tendinţa de a ieşi în afara marjelor de fluctuaţie.
European Currency Unit (E.C.U.) reprezintă un coş de devize compus dintr-o
cantitate fixă din moneda fiecărei ţări membre, în acea epocă a CEE. El a fost definit
de un regulament în 18 decembrie 1978 şi evocă o monedă franceză veche
confecţionată din aur, care a circulat în Franţa, în secolul al XIII-lea şi care era
rezervată numai marilor demnitari.
Devizele ce făceau parte din coş erau atunci: marca germana, francul francez,
lira italiană, florinul, francul belgian, francul luxemburghez, lira irlandeză şi coroana
daneză. Ulterior s-a adăugat şi drahma grecească, peseta spaniolă şi escudo portughez.
Fiecare monedă europeană avea atunci un curs definit în raport cu E.C.U şi
calculat zi de zi. E.C.U nu era decât o unitate de cont comună ansamblului monedelor
din coşul comunitar.
Cetăţenii europeni puteau deschide conturi bancare în E.C.U, puteau plăti prin
cecuri (eurocec) în E.C.U şi puteau achiziţiona obligaţiuni pe bază de E.C.U. E.C.U-
ul avea cel mai important rol în domeniul împrumuturilor şi operaţiunilor de schimb
interbancare.
În mecanismul de schimb european, E.C.U îndeplinea patru funcţii:
 Punct de referinţă pentru fixarea cursurilor pivot, în raport de care sunt
definite marjele de fluctuaţie autorizate.
 Punct de referinţă al unui sistem de avertizare care conducea autorităţile

20
monetare naţionale la luarea de măsuri înainte ca marjele de fluctuaţie autorizate să fie
depăşite.
 Unitate de cont pentru tranzacţiile dintre băncile centrale şi pentru
decontarea achiziţiilor şi vânzărilor de monede pentru susţinerea cursurilor.
 Unitate de cont pentru asistenţă acordată de Uniunea Europeană.
În momentul punerii în operă oficială a SME în 1979, ecartul maxim al
fluctuaţiei între două monede fusese fixat la +/-2,25% raportat la cursurile pivot
bilaterale, cu excepţia devizei italiene care beneficiase de o marja de fluctuaţie de +/-
6% ecart redus la +/-2,25% după reglementarea parităţilor din 5 ianuarie 1990. Peseta
şi escudo beneficiau de acelaşi regim în momentul aderării lor. S-a procedat la fel şi
pentru lira sterlină în timpul perioadei 8 octombrie 1990-16 septembrie 1992, timp în
care Marea Britanie participă la mecanismul de schimb.
Pentru a respecta aceste micşorări de fluctuaţie şi pentru a împiedica monedele
lor să atingă limita de +/-2,25% sau +/-6% băncile centrale se angajau să intervină pe
piaţa schimburilor cu devize europene sau cu devize terţe. La 2 august 1993, marjele
de fluctuaţie ale tuturor monedelor participante la mecanismul de schimb european au
fost lărgite până la +/-15% raportându-se la cursurile bilaterale. Această decizie a
reprezentat consecinţa crizei schimburilor care avea să scuture diferitele monede
participante la SME.
Această lărgire a contribuit mult la stabilizarea ulterioară a cursurilor de
schimb a diferitelor monede europene. Stabilitatea a fost favorizată de convergenţele
politico-monetare relevate de diferitele ţări europene şi făcute posibil de uniformizat
începând cu 1995.
Cu toate meritele sale indiscutabile, fapt este că S.M.E. nu a dus la apariţia
unei identităţi monetare europene, aceasta în principal din cauza rolului monetar
limitat conferit E.C.U. - ului. Un coş de monede nu este o monedă unică, fapt dovedit
de componentele de pe piaţa valutară, de evoluţia ratelor dobânzii etc., care au fost
influenţate în permanenţă de evoluţia monedelor din componența coşului, nu de
evoluţia unui instrument monetar compact.
Totuşi, motivul principal pentru care E.C.U. nu a devenit o adevărată monedă
a Europei, nu a fost lipsa unor calităţi necesare, cât mai ales absenţa voinţei politice a
statelor membre, care, se pare nu au dorit cu adevărat acest lucru, mai înainte de a se
fi intrat într-o etapă mai avansată de integrare economică şi monetară.
Privind retrospectiv lucrurile, se poate spune că, în pofida unor turbulenţe
violente - 1992, 1993 - S.M.E. a constituit o experienţă în linii mari reuşită, îndeosebi
în ceea ce priveşte asigurarea stabilităţii cursurilor valutare, a credibilităţii şi
diminuarea ratei inflaţiei. Succesul s-a concretizat cu decizia luată la începutul lunii
mai 1998 de către 11 ţări ale UE de a adopta moneda unică euro la începutul anului
1999.

21