CAP.VII.

INFLAȚIA
7.1. Formele de manifestare, cauzele și măsurarea inflației

Inflaţia este un fenomen şi un proces economico-social complex, care a

devenit general şi persistent în epoca noastră. Ea se caracterizează prin creşterea
relativ puternică şi cumulativă a preţurilor şi deprecierea monetară (reducerea
puterii de cumpărare a unităţii monetare) şi provine din devansarea puterii de
cumpărare a consumatorilor faţă de cantitatea de bunuri şi servicii puse la
dispoziţia lor.
Creşterea inflaţionistă a preţurilor este un proces de durată, după unele
opinii, chiar permanent, nu un fenomen conjunctural. De exemplu, creşterea
sezonieră a preţurilor unor produse, în preajma sărbătorilor, nu este o creştere
inflaţionistă. Creşterea inflaţionistă este o creştere generală, dar neuniformă, ci
inegală a preţurilor diferitelor grupuri de mărfuri. Creşterea inflaţionistă a
preţurilor este de asemenea, cumulativă. Fiecare mărire a preţurilor antrenează
noi creşteri, prin jocul complet al reacţiilor în lanţ, sau efectul anticipărilor şi
amplificărilor psiho - sociologice.
Inflaţia, mai ales cea deschisă, reprezintă o asemenea creştere a
preţurilor care are aspecte economico-sociale patologice, investiţia speculativă
devenind mai avantajoasă decât cea din producţie iar categoriile sociale cu
venituri fixe nu-şi pot menţine puterea de cumpărare. Inflaţia contemporană a
fost şi este influenţată de relaţiile internaţionale.
Inflaţia se desfăşoară în mai multe stadii. Instalarea propriu-zisă a
inflaţiei este precedată de un şoc iniţial, provocat de o bruscă dereglare a
fluxurilor dintre cerere şi ofertă, după care urmează un proces cumulativ de
accentuare a dezechilibrelor dintre cerere şi ofertă, alimentată de
comportamentul grupurilor sociale. Inflaţia poate fi frânată sau prevenită prin
conlucrarea grupurilor sociale: întreprinderi, sindicate, partide, guvern pentru
revenirea la starea de echilibru economic.
Inflaţia reprezintă creşterea preţurilor peste un anumit prag. Conceptul
de stabilitate economică şi monetară a evoluat. În secolul trecut, prin stabilitatea
monetară se înţelegea o creştere anuală a nivelului general al preţurilor egală cu
0. În anii '50, conceptul de stabilitate monetară accepta o variaţie a preţurilor de
1,5 - 2%, iar mai târziu de 2,5 - 2,7%. Astăzi se vorbeşte de inflaţie dincolo de o
creştere anuală a preţurilor de 3,5%. Opinia aceasta nu este împărtăşită de toţi
economiştii. În multe studii, inclusiv în publicistica Fondului Monetar
Internaţional, creşterea anuală a preţurilor de 3,5 - 4,5%, în ţările dezvoltate,
este inclusă în noţiunea de inflaţie medie.

1
 J. M. Albertini consideră că nu orice creştere a preţurilor este de natură
inflaţionistă. Pentru a exista inflaţie sunt necesare următoarele condiţii:
 preţurile naţionale să crească mai rapid decât preţurile internaţionale;
 creşterea preţurilor să se generalizeze şi să se prelungească fără
perspective clare de încetare;
 creşterea respectivă să aibă efecte economice şi sociale patologice
dureroase pentru ansamblul economiei naţionale.
Natura unui proces inflaţionist poate fi evidenţiată şi pin compararea
procesului cu cel al deflaţiei şi dezinflaţiei.
Deflaţia constă în scăderea durabilă, pe termen lung, a nivelului general
al preţurilor. Aceasta scadere este rezultatul unui ansamblu de măsuri orientate
spre restrângerea cererii nominale de bani si atenuarii tensiunilor privind
dinamica ascendenta a preţurilor.
Dezinflaţia se manifestă prin încetinirea durabilă şi autoîntreţinută a
ritmului de creştere a nivelului general al preţurilor. De exemplu, există
dezinflaţie dacă rata inflaţiei de 20% în cursul unui an este urmată de o rată de
creştere a preţurilor în anul următor de 15%.
Inflaţia poate fi analizată şi după ordinul de mărime. Astfel, se pot
identifica următoarele forme de inflaţie:
 Inflaţie târâtoare, cu un ritm mediu de creştere al preţurilor până la
3% pe an;
 Inflaţie moderată, unde ritmul de creştere al preţurilor nu depăşeşte
6%;
 Inflaţie rapidă, unde creşterea preţurilor tinde spre 10% pe an;
 Inflaţie galopantă, în care preţurile cresc cu peste 10% (inflaţie cu
două cifre), provocând dezechilibre economice şi sociale puternice.
 Hiperinflaţia, unde rata inflaţiei lunare este mai mare de 50%. În
asemenea condiţii, scade încrederea în moneda naţională, iar multe schimburi
îmbracă forma trocului.
Pentru a analiza corect situatia unei economii se impune corelarea între
nivelul inflaţiei şi nivelul creşterii economice. Astfel avem:
 Creştere neinflaţionistă – semnifică o inflaţie moderată însoţită de o
rată de creştere economică relativ înaltă;
 Creştere inflaţionistă – rata inflaţiei este mai mare decât sporul de
producţie naţională;
 Stagflaţia – inflaţie rapidă insotita de o creştere economică foarte
scăzută sau „zero”;
 Slumpflaţie – scădere a producţiei naţionale împreună cu o inflaţie
rapidă, galopantă.
Inflaţia este considerată o problemă majoră datorită efectelor pe care le
generează în planul redistribuirii veniturilor, al incertitudinii în afaceri, al
balanţei de plăţi externe, precum şi al utilizării resurselor.
2
  Redistribuirea veniturilor: inflaţia generează redistribuirea
veniturilor reale în favoarea persoanelor cu venituri nominale variabile
(proprietari) şi în defavoarea persoanelor cu venituri nominale fixe (angajaţi cu
salarii fixe, pensionari etc.)
 Incertitudinea în afaceri: inflaţia tinde să mărească gradul de
incertitudine în derularea afacerilor. Atunci când rata inflaţiei înregistrează
fluctuaţii semnificative, deciziile de producţie şi de investiţii devin tot mai
dificile.
 Balanţa de plăţi externe: inflaţia poate contribui la înrăutăţirea
balanţei de plăţi externe. Dacă preţurile interne cresc mai rapid decât preţurile
externe, atunci competitivitatea exportului tinde să se reducă, aceasta în
condiţiile în care deprecierea cursului de schimb nu acoperă diferenţa dintre
inflaţia internă şi cea externă.
 Utilizarea resurselor: derularea activităţilor economice într-un mediu
inflaţionist reclamă utilizarea unor resurse suplimentare îndeosebi în ceea ce
priveşte asigurarea infomaţiilor necesare în scopul contracarării efectelor
negative ale creşterii preţurilor.
Cauzele şi măsurarea inflaţiei. Cauzele inflaţiei pot fi structurate în
diverse moduri. Astfel, ele pot fi universale sau specifice, asociate termenului
lung sau scurt, diferite de la o ţară la alta etc. Din raţiuni didactice, analiza
cauzelor poate fi realizată individual. Trebuie spus ca fiecare cauză are însă
determinari multiple.
Una dintre temele legate de inflaţie, care a constituit în timp subiectul
unor controverse între economişti, o reprezintă analiza inflaţiei ca fenomen
monetar. După M. Friedman inflaţia “este peste tot şi întotdeauna un fenomen
monetar”. Astfel, inflaţia îşi are originea în deciziile eronate ale agenţilor
economici specializaţi privind suplimentarea cantităţii de bani în circulaţie.
Alţi economişti consideră că puseul inflaţionist este datorat excesului de
cerere. Cererea solvabilă se dovedeşte prea puternică la un anumit nivel de preţ
în raport cu o ofertă rigidă. Creşterea cantităţii de bani în circulaţie şi sporirea
veniturilor nominale constituie suportul pentru efectuarea unor cheltuieli tot mai
mari. Restabilirea echilibrului dintre cerere şi ofertă se realizează doar în urma
creşterii preţurilor.
Acordarea de credite şi altor agenţi economici solicitanţi poate avea tot
un impact inflaţionist. O rată a dobânzii redusă, existenţa unor resurse băneşti
relativ mari aflate la dispoziţia băncilor comerciale împreună cu o analiză
superficială a destinaţiilor creditelor constituie factori favorizanţi ai producerii
inflaţiei.
Inflaţia poate fi datorată şi creşterii costurilor. Creşterea preţurilor
elementelor care compun costurile de producţie (materii prime, materiale,
salarii) se dovedeşte inflaţionistă atunci când devine un fenomen autoîntreţinut.
Pentru J. K. Galbraith, factorul cu ponderea cea mai mare în inflaţia pin costuri

3
îl reprezintă creşterea salariilor nominale, în timp ce economista Joan Robinson
acordă cea mai mare importanţă variaţiilor de profit.
Aceşti factori de declanşare şi întreţinere a fenomenului inflaţionist nu
pot fi separaţi, ci priviţi în interdependenţa lor. Astfel, devine oportun recursul
la un model de analiza multifactorială, fundamentat în perioada de creștere
accentuată a prețurilor din ultima treime a secolului trecut.
Interacţiunea dintre inflaţia prin cerere şi inflația prin ofertă.
Inflaţia prin cerere este provocată de sporirea cererii agregate (şoc al cererii)
alimentată de factori diversi, precum creşterea veniturilor băneşti ale populaţiei
sau creşterea cheltuielilor guvernamentale. În urma creşterii cererii agregate,
firmele vor reacţiona parţial prin creşterea preţurilor şi parţial prin creşterea
producţiei (figura 1). Elasticitatea ofertei determină măsura în care se modifică
preţurile şi cantitatea totală.
Figura 1. Inflaţia prin cerere

Ca/2 Oa
IPC
Ca/1

P2
+

P1

+
0
Q1 Q2 Q

Inflația prin cererea agregată nominală

Creșterea cererii agregate este ilustrată prin deplasarea ei către

dreapta de la Ca/1 la Ca/2. În acest caz, prețurile vor crește de la P1 la P2, iar
oferta agregată va spori de la Q1 la Q2.Cu cât curba ofertei agregate este mai
inelastică (mai apropiată de verticala imaginară),cu atât prețurile vor crește
mai mult, iar producția oferită va spori mai puțin. Dacă în economie nu există
capacități de producție subutilizate și șomajul este redus ca nivel, atunci
firmele vor răspunde la creșterea cererii îndeosebi prin ridicări de preț.
Figura de mai sus sugerează o singură creștere a cererii agregate (un șoc
al cererii). De pildă, un astfel de șoc poate fi provocat de o creștere substanțială
a cheltuielilor guvernamentale. Efectul acestui șoc poate fi o singură creștere a
prețurilor, după care ele vor rămâne la același nivel. Pentru ca inflația să
4
persiste este necesară o creștere continuă a cererii agregate, deci și o creștere
continuă a nivelului general al prețurilor de consum. De regulă, o astfel de
inflație este specifică perioadelor de boom economic prelungit.
Inflaţia prin costuri (prin ofertă) este determinată de creşterea
costurilor datorită modificării preţurilor inputurilor, independent de cererea
agregată. Curba ofertei agregate se va deplasa spre stânga (şoc al ofertei).
Confruntate cu sporirea costurilor, firmele recurg fie la creşterea preţurilor, fie
la reducerea producţiei. Dacă firmele se confruntă cu o sporire a costului, ele
vor răspunde parţial prin creşterea preţului şi parţial prin reducerea volumului
activităţii (figura 2.). Elasticitatea cererii determină măsura în care se modifică
preţurile şi cantitatea totală.
Creşterea prețurilor factorilor de producţie, produselor de import plus
creşterea salariilor provoaca reducerea profitului dacă preţul nu se schimbă.
Creşterea preţurilor determină creşterea salariilor care la rândul său determină
scăderea cererii de forţă de muncă şi creşterea şomajului.

IPC
Qa/3
Qa/1

P3

P1 +
Ca

–
—
0

Q3 Q1 Q

Figura 2. Inflaţia prin costuri

Așa cum se poate observa în figura de mai sus, deplasarea către stânga
a ofertei va determina o creștere a nivelului prețului de la P1 la P3 și o reducere
a nivelului producției de la Q1 la Q3.
Măsura în care firmele vor mări prețurile și vor reduce producția
depinde de înclinația pantei cererii agregate. Cu cât cererea agregată este mai

5
inelastică, cu atât producția se va reduce mai puțin, povara costurilor mari
fiind transferată asupra consumatorului prin prețuri mai mari.
Dacă are loc o singură deplasare a ofertei agregate spre stânga va avea
loc o singură creștere a nivelului general al prețurilor.
Cele două tipuri de inflaţie se pot manifesta simultan. Impactul asupra
producţiei şi ocupării este însă diferit în cazul inflaţiei prin cerere faţă de cazul
inflaţiei prin costuri.
Asemenea interdependenţe dintre cauzele inflaţiei pot fi evidenţiate cu
ajutorul spiralei inflaţioniste (figura 3). Conform unei asemenea relaţii
creşterea preţurilor antrenează creşterea salariilor, iar acestea la rândul lor
creşterea preţurilor.

Cererea solvabilă superioară Preţurile cresc pentru

Revendicări
ofertei de bunuri la preţul restabilirea egalităţii
salariale
curent dintre cerere şi ofertă

Disponibilităţile monetare Dinamica salariilor

cresc mai rapid decât superioară dinamicii
producţia producţiei

IPC Qa/3
Qa/2
Qa/1
P3

Ca/3

P2
Ca/2
P1 Ca/1

0 Oa;Ca

Figura 3. Spirala inflaţionistă

6
 Să presupunem că un grup puternic de interese determină în mod
constant creșteri ale costurilor. Oferta agregată se deplasează în mod constant
către stânga. Dacă în același timp autoritatea guvernamentala stimulează
cererea globală pentru a preveni sporirea șomajului, cererea agregată se va
deplasa constant către dreapta. Efectul acestor confruntări de interese se va
concretiza într-un proces inflaționist puternic. Dacă deplasările arătate au
amplitudini din ce în ce mai mari, va rezulta o spirală inflaționistă cu rate
crescânde ale prețurilor.
De fapt, în condițiile permanentizării inflației este dificil de precizat cine
și cu ce instrumente declanșează primul puseu inflaționist.
Măsurarea inflaţiei se realizează apelând la mai mai mulţi indici,
precum indicele preţurilor de consum (IPC), deflatorul PIB, indicele costului
vieţii etc. În perioada postbelică, s-a impus ca instrument principal de măsurare
a inflaţiei indicele preţurilor de consum. Acesta, cu toate că are anumite
insuficienţe, exprimă, în linii generale, creşterea preţurilor ca fenomen de
ansamblu care afectează economia. Nu orice creştere a indicelui general al
preţurilor este expresia directă a inflaţiei. Într-adevăr, procesul de măsurare şi
cuantificare a inflaţiei este inexact. Astfel, guvernul şi mulţi alţi oameni au un
interes legitim în aceste inadvertenţe, pentru că beneficiile care provin din
prestaţiile de securitate socială şi din alte programe guvernamentale – sau din
contractele de muncă şi contractele comerciale – pot fi indexate la cifre
inexacte.
Indicele preţurilor de consum reprezintă un indicator care
caracterizează evoluţia de ansamblu a preţurilor mărfurilor cumpărate şi
tarifelor serviciilor utilizate de către populaţie, într-o anumită perioadă
(perioadă curentă) faţă de o perioadă anterioară (perioadă de bază).
IPC este un indice de tip Laspeyres care se calculează ca o medie
aritmetică ponderată a indicilor individuali de preţuri (ip ):

IPC =
 p1q0   ipY0
 p 0q 0
unde
p0 , p1 – preţurile în cele două perioade;
q0 , q1 - cantităţile în cele două perioade
p
ip - indici individuali de preţ ( ip= 1 )
p0
Y0 - structura cheltuielilor de consum efectuate de către populaţie în
decursul unui an pentru procurarea de bunuri şi servicii de consum..
Rata inflaţiei se calculează scăzând 100% din IPC: Ri = IPC – 100%.

7.2. Politicile antiinflaţioniste

7
 Inflaţia are efecte ample şi profunde asupra economiei reale. Ca urmare,
factorii de decizie macroeconomică sunt în permanenţă preocupaţi de iniţierea
unor măsuri de reducere a inflaţiei şi combatere a efectelor sale negative.
Inflaţia poate fi anticipată sau neanticipată. Atunci când preţurile cresc,
cei mai mulţi oameni devin în mod firesc îngrijoraţi. Aceştia au o anumită
intuiţie despre creşterea viitoare a preţurilor, care poate sau nu să se confirme.
În condiţiile unei inflaţii anticipate, agenţii economici sunt în măsură să-
şi adapteze comportamentul la intensitatea inflaţiei în perspectivă şi să ia decizii
pertinente relativ la afacerile personale; iar aceasta în raport cu anticipările
proprii sau ale factorilor de decizie macroeconomică. Acest tip de inflaţie
generează costuri sociale sensibil mai mici comparativ cu inflaţia neanticipată.
În acest ultim caz, programele de activitate ale gospodariilor, fimelor sau
guvernului se află sub incidenţa unor factori inflaţionişti aleatori.
Politicile antiinflaţioniste sunt în continuă diversificare. Ele se
ameliorează odată cu asimilarea experienţelor din ţările care au obţinut succese
în combaterea fenomenului inflaţionist.
Politicile de reducere a inflației viza cererea agregată și/sau oferta
agregată. Din prima categorie pot fi reținute următoarele măsuri:
 blocajul monetar – de restricţionare a creşterii masei monetare (prin
creşterea ratei dobânzii, prin încadrarea creditului în anumite limite);
 restrangerea cheltuielilor publice;
 blocajul veniturilor şi costurilor salariale.
În concluzie, pentru a combate efectele devastatoare ale inflaţiei, la
nivel macroeconomic trebuie urmărite trei mari grupe de acţiuni
antiinflaţioniste, vizând:
a) politica monetară, prin: menţinerea unei anumite limite în sporirea
masei băneşti în circulaţie şi asigurarea dezideratului stabilităţii preţurilor;
b) politica bugetară, urmărind comprimarea cererii fără a afecta oferta;
c) politica veniturilor, derivată din cea a preţurilor, care presupune
moderarea nivelului salariilor.
Politicile antiinflaţioniste care privesc oferta agregată urmăresc în esență
reducerea costurilor și creşterea productivităţii. Creşterea productivităţii şi
eficientizarea activităţii firmelor conduce la reducerea costurilor medii,
creşterea profiturilor şi a competitivităţii. Guvernul poate stimula acest proces
acordând subvenţii şi stimulente fiscale firmelor care investesc în tehnologie
modernă. Totodată, având în vedere acest obiectiv, este necesară încurajarea
procesului de creditare al aceloraşi agenţi economici

7.3. Relaţia dintre inflaţie şi şomaj

În 1958, economistul A.W. Phillips, pornind de la datele statistice

privind economia britanică între 1861-1957, pune în evidenţă o relaţie inversă
8
între rata de ceştere a salariilor nominale şi rata şomajului. Datorită relaţiei
direct proporţionale între prima variabilă şi rata inflaţiei curba Phillips este
interpretată de majoritatea economiştilor ca surprinzând relaţia dintre rata
şomajului şi rata inflaţiei. Mai precis, cu cât rata inflaţiei este mai mare cu atât
rata şomajului este mai redusă. Şi invers, unei rate a inflaţiei mai redusă îi
corespunde o rată a şomajului mai ridicată (figura 4).

Rata
inflaţiei

Rata şomajului

Figura 4. Curba Phillips

Graficul evidenţiază existenţa unei singure rate a şomajului compatibilă

cu o rată nulă a inflaţiei sau, altfel spus, cu stabilitatea preţurilor. Relaţia lui
Phillips a fost folosită de decidenţii de politică economică până la începutul
anilor ’70 pentru temperarea şomajului.
Începând cu această perioadă relansarea ratelor de creştere a fost însoţită
de o puternică inflaţie şi de creşterea şomajului.
Studiile econometrice au demonstrat că relaţia lui Phillips este foarte
instabilă, iar în anumite cazuri ea nici nu există. Monetariştii au văzut în această
concluzie o confirmare a ipotezei lor şi anume că există o rată naturală a
şomajului împotriva căreia politica conjuncturală este lipsită de eficienţă.
În modelul contemporan, curba Phillips include indicatorul ritmurilor
aşteptate ale inflaţiei, nu doar pe cele înregistrate efectiv, și indicatorul
schimbărilor şoc ale ofertei.
Analiza întreprinsă asupra celor două fenomene de dezechilibru
evidenţiază caracterul deosebit de complex al fiecăruia şi al relaţiei dintre ele,
fapt care relevă, la rândul său, caracterul dificil al conceperii şi punerii în
practică a măsurilor de politică economică generală, de politică monetară și
fiscală.
9
 Un număr însemnat de studii din literatura de specialitate tratează
costurile/beneficiile inflaţiei. Pe de o parte, inflaţia presupune un număr de
costuri pentru economie. Ratele ridicate ale inflaţiei pot dăuna, potrivit
literaturii, creşterii economice, implicând faptul că atingerea obiectivului de
stabilitate a preţurilor reprezintă un punct de sprijin pentru creşterea economică
şi ocuparea forţei de muncă. Pe de altă parte, deflaţia şi rate pozitive ale inflaţiei
apropiate de zero presupun de asemenea costuri – la valori scăzute inflaţia poate
stopa creşterea economică. O valoare apropiată de zero a ratei nominale a
dobânzii şi o valoare a inflaţiei apropiată de zero reduce din puterea băncii
centrale şi din capacitatea acesteia de a stimula economia, din cauza ratelor
negative ale dobânzii. Astfel, o ajustare în jos a preţurilor sau a salariilor poate
cauza un şoc negativ pentru economie, implicând o creştere a şomajului şi o
scădere a cererii agregate, creându-se astfel un efect în lanţ. Estimările pentru o
„rată optimă a dobânzii” cuprind valori între 1% şi 3%. În timp, rata optimă a
inflaţiei poate varia. În particular, perioade extinse de inflaţie scăzută pot
conduce la rigiditatea preţurilor şi a creşterilor salariale, reducând inflaţia şi,
implicit, rata optimă a inflaţiei.
O altă parte a literaturii studiază efectul pe termen lung dintre ratele
scăzute ale inflaţiei şi creşterile salariale. Una dintre concluziile acestor studii
este acea că persistenţa inflaţiei (dependenţa acesteia de evoluţiile trecute) a
scăzut în zona euro, reflectând astfel angajamentul ridicat al băncii centrale de a
păstra un nivel stabil al preţurilor.

7.4. Controlul inflaţiei

Unul dintre obiectivele principale ale intervenţiei statului în economie îl

constituie menţinerea stabilităţii preţurilor.
Vom alege ca punct de pornire al analizei noastre ecuaţia schimbului,
formulată de I. Fisher, care formalizează matematic faptul că toate bunurile şi
serviciile se realizează pe piaţă prin preţuri, iar totalitatea a ceea ce se
cheltuieşte este egală cu valoarea în preţuri curente a produselor pe piaţă:

MV=PQ
unde:
M = masa monetară;
V = viteza de rotaţie a banilor;
MV = totalul cheltuielilor (cererea agregată);
P = nivelul general al preţurilor;
Q = cantitatea de bunuri şi servicii pe piaţă;
PQ = totalul produselor în preţuri curente (oferta agregată).
Aşa cum rezultă din ecuaţia schimbului, nivelul general al preţurilor (P
= MV/Q) este direct proporţional cu masa monetară şi cu viteza de rotaţie a

10
banilor şi invers proporţional cu cantitatea de bunuri şi servicii existente pe
piaţă. Cu alte cuvinte, pentru a menţine sub control nivelul general al preţurilor
(pentru a reduce inflaţia), statul ar trebui:
• Să ţină sub control (să reducă) totalul cheltuielilor din economie (MV)
prin:
- ţinerea sub control (reducerea) masei monetare (M);
- ţinerea sub control (reducerea) vitezei de circulaţie a banilor (V).
• Să stimuleze producţia fizică şi oferta vandabilă de produse (Q).
Dintre variabilele ecuaţiei (M,V,Q), statul poate să controleze, în baza
dreptului suveran de emisiune monetară, doar masa monetară (M), iar acest
lucru, între anumite limite (controlul bazei monetare).
Viteza de rotaţie a banilor (V) este o variabilă exogenă care depinde de
încrederea publicului în bani şi de cererea de monedă; ea stă sub semnul
influenţei politicilor economice, dar poartă totodată şi amprenta puternică a
factorului psihologic.
Oferta fizică de bunuri şi servicii (Q) este o variabilă care depinde de
numeroşi factori, mulţi dintre ei localizaţi la nivelul comportamentului firmelor
producătoare (resurse, productivitate, tehnologie, pieţe de desfacere).
În concluzie, putem afirma că atingerea obiectivului natural al politicii
monetare (controlul inflaţiei) poate fi amânată sau chiar compromisă de
deteriorarea vitezei de circulaţie a banilor şi de evoluţia negativă a producţiei.

7.5. Inflaţia în Zona Euro

Chiar dacă identifică explicit menţinerea stabilităţii preţurilor ca

obiectiv principal al Eurosistem-ului, Tratatul privind Uniunea Europeană nu
oferă o definiţie precisă a ceea ce se înţelege prin stabilitate a preţurilor. Pentru
a defini acest obiectiv într-un mod mai precis, Consiliul Guvernatorilor al BCE
a anunţat, în 1998, următoarea definiţie cantitativă: "Stabilitatea preţurilor va fi
definită drept o creştere anuală a Indicelui Armonizat al Preţurilor de Consum
(HICP - Harmonised Index of Consumer Prices) pentru zona euro sub 2%.
Stabilitatea preţurilor trebuie menţinută pe termen mediu." Ca urmare a unei
evaluări în profunzime a strategiei de politică monetară în 2003, Consiliul
Guvernatorilor a clarificat că prin definiţia specificată în 1998 se înţelege o rată
a inflaţiei sub, dar aproape de 2% pe termen mediu.
Consiliul Guvernatorilor a decis să anunţe public această definiţie
cantitativă a stabilităţii preţurilor dintr-un număr de motive.
În primul rând, prin clarificarea modului în care Consiliul
Guvernatorilor interpretează obiectivul care i-a fost asignat prin Tratat, definiţia
face mai uşor de înţeles cadrul politicii monetare, sporind astfel transparenţa
acestuia.

11
 În al doilea rând, definiţia stabilităţii preţurilor pune la dispoziţia
publicului un etalon clar, cu ajutorul căruia acesta poate trage la răspundere
Banca Centrală Europeană. Deviaţiile evoluţiei preţurilor de la această definiţie
pot fi măsurate şi BCE îi pot fi cerute explicaţii pentru acestea şi asupra
modului în care îşi propune să atingă din nou stabilitatea preţurilor în cadrul
unei perioade de timp acceptabile.
Nu în ultimul rând, definiţia se constituie într-un ghid pentru public
pentru formarea expectaţiilor asupra evoluţiilor viitoare ale preţurilor.
Toate aceste trăsături pozitive ale definiţiei au fost ranforsate prin
precizarea făcută de Consiliul Guvernatorilor, şi anume completarea "sub, dar
aproape de 2%".
Definiţia identifică şi un indice de preţuri specific pentru zona euro, şi
anume HICP, pentru evaluarea gradului de atingere a stabilităţii preţurilor.
Acest indice a fost armonizat la nivelul Statelor Membre şi se consideră că
aproximează cel mai fidel modificările suferite de-a lungul timpului de preţurile
bunurilor care fac parte din coşul reprezentativ de consum.
Există ample dezbateri la nivelul decidenţilor de politică monetară cu
privire la oportunitatea folosirii HICP ca indicator cantitativ pentru măsurarea
stabilităţii preţurilor. Există diferenţe semnificative între acest indice şi inflaţia
percepută de consumatori, conform statisticilor elaborate de Comisia
Europeană, făcând aproape imposibilă compararea acestora. Percepţiile cu
privire la inflaţie reprezintă expresia calitativă a evaluărilor individuale
complexe ale consumatorilor şi pot fi influenţate de numeroşi factori economici
şi psihologici, uneori independenţi de modificarea preţurilor de consum.
Diferenţele uneori semnificative între indicele armonizat al preţurilor de
consum (care reflectă o rata mai redusă a inflaţiei) şi percepţiile cu privire la
inflaţie ale consumatorilor (care reflectă o rată mai ridicată a inflaţiei) pot
deveni îngrijorătoare atunci când percepţiile alimentează aşteptările inflaţioniste
şi generează modificarea altor variabile macroeconomice. O astfel de situaţie a
fost creată de introducerea în circulaţie a bancnotelor şi monedelor euro, când
percepţia publicului a semnalat o creştere semnificativă a ratei inflaţiei în
comparaţie cu indicele calculat al preţurilor de consum.
Consider necesară, în cele ce urmează, prezentarea metodologiei de
abordare a celor două măsuri ale inflaţiei – cea formală (indicele armonizat al
preţurilor de consum) şi cea informală (percepţia consumatorilor, potrivit
studiilor efectuate de Comisia Europeană).
În zona euro, inflația prețurilor de consum este măsurată prin „indicele
armonizat al prețurilor de consum”, al cărui acronim, „HICP”, este
adeseori utilizat. Termenul „armonizat” indică faptul că toate statele membre
ale Uniunii Europene aplică aceeași metodologie, oferind posibilitatea
comparării datelor din diferite state.

12
 Misiunea principală a BCE constă în menținerea stabilității prețurilor,
definită ca o rată anuală a inflației HICP inferioară, dar apropiată de nivelul de
2%, pe termen mediu.
Comparație între țări. Înainte ca euro să devină moneda comună, fiecare
țară măsura inflația pe baza procedurilor și metodelor naționale specifice. Odată
cu introducerea euro, a apărut și necesitatea de a măsura inflația la nivelul
întregii zone euro, fără variații sau suprapuneri, prin metode care să permită
comparații între țări, lucru posibil cu ajutorul HICP și al unui set de norme
obligatorii din punct de vedere juridic.
Ponderea produselor în HICP. Impactul pe care o singură variație a
prețurilor îl are asupra HICP depinde de sumele cheltuite în medie de
gospodăriile populației pentru produsul respectiv. Exemplu: cafea - cafeaua
(laolaltă cu ceaiul și cacaua) are o pondere de 0,4%. Astfel, orice variație a
prețului acesteia nu va avea un impact important asupra HICP total. Exemplu:
benzină - benzina (împreună cu alți carburanți și lubrifianți auto) are o pondere
de 4,6%, ceea ce înseamnă că o variație similară celei a prețului cafelei va avea
un impact de zece ori mai mare asupra HICP.
Cum se calculează HICP? Colectarea de prețuri – în fiecare lună,
aproximativ 1,8 milioane de prețuri sunt colectate de către observatori
specializați în peste 200 000 de magazine, în aproximativ 1 600 de localități din
zona euro. În medie, prețurile a aproximativ 700 de bunuri și servicii
reprezentative sunt colectate în fiecare țară, numărul exact al articolelor incluse
în analiză fiind diferit de la o țară la alta. Pentru fiecare produs, se colectează
mai multe prețuri din magazine și regiuni diferite. Exemplu: prețurile cărților
sunt stabilite în funcție de diferitele categorii de cărți (ficțiune și nonficțiune,
cărți de referință etc.) care sunt vândute în librării, supermarketuri și pe internet.
Calcularea ponderii pe grupe de produse – ponderea grupelor de
produse se stabilește în funcție de importanța acestora în bugetele medii ale
gospodăriilor populației. Pentru a fi siguri că indicele își păstrează relevanța,
reflectând toate variațiile obiceiurilor de consum, aceste ponderi sunt
actualizate periodic. Acestea se calculează pe baza rezultatelor unor sondaje, în
care membrii gospodăriilor sunt rugați să țină o evidență a cheltuielilor
efectuate. Ponderile reprezintă medii la nivel național, care reflectă cheltuielile
tuturor tipurilor de consumatori (bogați și săraci, tineri și vârstnici etc.).
Calcularea ponderii pe țări – ponderile țărilor se stabilesc în funcție de
cota fiecăreia în totalul cheltuielilor de consum din zona euro. În fiecare țară din
zona euro există un institut național de statistică, care calculează HICP pentru
țara respectivă. Fiecare institut național de statistică transmite datele specifice
țării sale la Eurostat, Oficiul de Statistică al Comunităților Europene. Acesta
calculează apoi HICP pentru întreaga zonă euro. Eurostat asigură și calitatea
datelor naționale prin monitorizarea conformității cu normele cu caracter

13
obligatoriu din punct de vedere juridic. Pentru mai multe detalii, a se vedea
paginile referitoare la HICP de pe website-ul Eurostat.
Potrivit sondajelor de opinie efectuate în rândul consumatorilor,
populația are adeseori sentimentul că inflația este mai mare decât o arată indicii
prețurilor reale. Cum se formează percepțiile populației asupra inflației? În
urma efectuării unei serii de studii academice, s-au descoperit următoarele:
a) Se acordă o atenție mai mare prețurilor care cunosc majorări decât
celor care sunt stabile ori în scădere – majorările de prețuri ne rămân, de
asemenea, mai mult timp în memorie. Tendința noastră este aceea de a lua în
seamă mai puțin prețurile stabile sau pe cele în scădere, deși acestea sunt, de
asemenea, luate în considerare la calcularea ratei medii a inflației.
b) Cheltuielile mărunte, frecvente sunt mai puternic percepute – în
ultimii ani, prețurile unor bunuri și servicii achiziționate în mod frecvent au
crescut peste medie. Printre acestea se numără benzina, pâinea și biletele de
transport în comun. Adeseori, acordăm o atenție prea mare variațiilor prețurilor
acestor articole atunci când ne gândim la inflație, ceea ce ar putea însemna că,
în cele din urmă, supraestimăm rata reală a inflației.
c) Cheltuielile efectuate prin debitare directă și mai puțin frecvente sunt
mai puțin percepute – o sumă substanțială din bugetul gospodăriei noastre este
cheltuită pe bunuri și servicii achiziționate mai rar, cum ar fi mașinile și
vacanțele. Există și articole pentru care plata se face adesea prin transfer bancar
automat (prin operațiuni de debitare directă sau prin ordine de plată
permanente), cum ar fi chiriile pentru locuințe și facturile de telefon. Tendința
noastră este de a remarca mai puțin aceste cheltuieli și variațiile prețurilor
articolelor astfel achiziționate atunci când ne gândim la inflație.
d) Inflația „personală” – indicele armonizat al prețurilor de consum
(HICP) are la bază un coș mediu de bunuri și servicii. Acest coș mediu este
reprezentativ pentru toate gospodăriile populației. Cu toate acestea, s-ar putea
ca gospodăriile în care se înregistrează o inflație peste medie să simtă mai acut
acest lucru decât cele în care inflația este sub medie.
Exemplu: dacă prețurile benzinei cresc mai mult decât prețurile altor
bunuri și servicii, persoanele care folosesc frecvent autoturismul propriu pot
„simți” o rată a inflației care este mai mare decât HICP, cheltuielile acestora cu
benzina depășind media. Spre deosebire de acestea, persoanele care folosesc
mai rar sau nu folosesc deloc un autoturism propriu înregistrează o rată a
inflației „personale” mai scăzută.
e) Ratele inflației sunt anuale, dar memoria noastră păstrează
informații mult mai îndepărtate – HICP este inclus, de obicei, în rapoarte ca
ritm anual de creștere, ceea ce înseamnă că nivelul general al prețurilor pentru o
anumită perioadă de timp - de exemplu, ianuarie 2009 - este comparat cu cel din
aceeași perioadă a anului anterior - respectiv ianuarie 2008. În formarea
percepțiilor personale, populația are în vedere prețurile din anii anteriori. Pe

14
parcursul unei lungi perioade, tendința prețurilor este de a crește substanțial,
chiar și atunci când se înregistrează o rată anuală a inflației scăzută. De
exemplu, dacă ritmul anual de creștere a HICP se situează la nivelul de 2%,
după 10 ani nivelul general al prețurilor va fi crescut cu peste 20%.
f) Variații ale prețurilor comparativ cu variații ale nivelului de calitate
– de cele mai multe ori credem că variațiile prețului unui produs înseamnă
inflație. Uneori, se produce în același timp și o modificare a calității produsului.
Acest aspect este luat în considerare de HICP prin scăderea variației datorate
calității. Exemplu: este posibil ca prețurile autoturismelor să fi crescut, dar noile
modele includ, cel mai adesea, în versiunea standard echipamente care, anterior,
erau vândute ca opțiuni suplimentare (cum ar fi sistemele de navigare prin
satelit, sistemul de aer condiționat sau airbag-urile). În astfel de cazuri,
creșterea prețurilor se datorează în parte unei creșteri a calității, și nu doar
inflației. Dacă prețurile autoturismelor au crescut, să zicem, în medie cu 5%,
dar creșterea calității reprezintă doar 1%, atunci HICP va indica o creștere de
4% pentru prețurile la acest produs.
Sintetizând, HICP şi sondajul Comisiei Europene privind inflaţia
percepută de consumatori nu măsoară acelaşi lucru, tocmai datorită
diferenţierilor dintre conceptul macroeconomic de inflaţie şi acela de agregare a
percepţiilor subiective privind inflaţia. Rezultatele sondajului surprind
abordarea calitativă şi subiectivă a consumatorilor cu privire la evoluţia
preţurilor. Ele nu oferă un reper clar privind magnitudinea procesului
inflaţionist. Indicele armonizat al preţurilor de consum se bazează pe un coş
actualizat şi cuprinzător de bunuri şi servicii reprezentative pentru cheltuielile
agregate de consum. Acest indice se ajustează continuu în funcţie de
modificarea caracteristicilor calitative ale bunurilor şi serviciilor avute în vedere
şi, ca atare, poate fi considerat drept reperul cel mai adecvat pentru formularea
strategiei de politică monetară a BCE.

15