CAP.V.

BĂNCILE ȘI ACTIVITATEA BANCARĂ

5.1. Particularităţi ale evoluţiei sistemelor bancare

Pentru a analiza starea actuală a sistemelor bancare contemporane

trebuie să facem un scurt popas şi să zăbovim puţin asupra genezei băncilor. În
acest context, în secolul al XIX-lea au fost înfiinţate primele case bancare care,
spre deosebire de alte instituţii bancare, nu se ocupau cu operaţiuni vaste de
atragere a economiilor, ci prestau servicii de consiliere, intermediere şi de
mandat. De aceea, forţa financiară a acestor case nu consta atât în capitalul pe
care îl putea mobiliza la un moment dat, ci, în special, în averea personală şi
prestigiul fondatorilor. În acelaşi timp, în peisajul economico-financiar şi-au
făcut apariţia băncile comerciale, ale căror operaţiuni principale erau colectarea
depozitelor şi participarea la capitalul firmelor. Acestea s-au constituit şi au
funcţionat ca societăţi pe acţiuni şi s-au răspândit pe întreg mapamondul. În a
doua jumătate a secolului al XIX-lea au apărut în ţările europene puternice
bănci comerciale, dintre care unele îşi desfăşoară activitatea şi în prezent, cum
ar fi: în Anglia - Middle Bank şi Lloyd's Bank; în Franţa - Credit Mobilier şi
Credit Foncier; în Germania - Dresdner Bank, Deutsche Bank, Darmstädter
Bank ş.a. Deoarece băncile comerciale, din acea perioadă, erau accesibile
numai persoanelor înstărite, a apărut necesitatea de a se înfiinţa instituţii
bancare „populare”, accesibile şi celorlalte categorii sociale. Astfel, s-au
constituit trei tipuri de societăţi cu profil bancar: casele de economii,
cooperativele de credit şi casele de economii pentru construcţii.
Urmând parcursul firesc al istoriei, constatăm că în secolul al XX-lea
băncile au continuat să se dezvolte, influenţând puternic viaţa economică şi
politică a lumii contemporane. Cu toate acestea, sistemul bancar a cunoscut şi
perioade de recesiune, cea mai gravă fiind cea din timpul crizei economice din
anii 1929-1933, când, de exemplu, în S.U.A. au dat faliment 8.812 bănci. În
multe state, evoluţia băncilor, a sistemului bancar în general, a constituit
premisa fundamentală a dezvoltării lor economice, băncile acţionând ca
„adevărate locomotive” care au atras după ele economia.
Fiecare ţară dispune de un sistem bancar naţional constituit, de regulă,
pe trei paliere :
 banca centrală (naţională), cu rol de emisiune, de control al
stabilităţii preţurilor, de menţinere a puterii de cumpărare a monedei naţionale,
de reglementare şi autorizare a celorlalte bănci din sistem etc.;
 băncile comerciale, care îndeplinesc funcţia sistemului bancar de
intermediere financiară;
 băncile şi instituţiile de credit specializate care sunt acele instituţii
bancare care, prin statutul lor sau prin lege, au atribuţii funcţionale principale în
1
anumite sfere ale creditului pe termen mijlociu sau lung, în anumite ramuri ale
economiei naţionale sau efectuează operaţiuni numai de un anumit gen.
În sens larg, totalitatea sistemelor bancare naţionale formează sistemul
bancar internaţional, componenta de bază a sistemului financiar internaţional,
prin intermediul şi cu ajutorul căruia circulă fluxurile interne şi internaţionale
de capitaluri între actorii pieţelor bancare şi financiare.
Deşi în structura sa există un număr foarte mare de bănci, doar circa 200
de bănci au o participare internaţională semnificativă. Activităţile sistemului
bancar internaţional se concentrează, în special, la nivelul pieţelor financiare şi
de credit internaţional.
Băncile care compun structura sistemului bancar internaţional se
grupează după mai multe criterii, cea mai importantă delimitare făcându-se
între:
 băncile centrale, instituţii bancare din fiecare ţară cu rol de
supraveghere şi organizare a relaţiilor monetar financiare ale statului, atât pe
plan intern, cât şi în raporturile cu străinătatea;
 băncile comerciale - instituţii bancare care îşi desfăşoară activităţile
comerciale atât pe plan intern, cât şi extern.
La rândul lor, după specificul activităţilor desfăşurate, distingem mai
multe tipuri de bănci comerciale, astfel:
 bănci de depozit, care au ca funcţie principală transformarea resurselor
pe termen scurt (depozitele persoanelor fizice şi firmelor) în credite pe termen
scurt, mediu şi lung; acest tip de bănci îl întâlnim în ţări precum: S.U.A.,
Franţa, Japonia, Marea Britanie, Olanda;
 bănci comerciale (commercial banks), care au activat, de la început, pe
pieţele de eurodevize, în scopul identificării unor modalităţi de atenuare a
constrângerilor legate de expansiunea lor geografică;
 bănci regionale, care şi-au făcut apariţia în marile centre financiare
(New York, Frankfurt, Tokyo, Londra), şi care şi-au dezvoltat ulterior, în
străinătate, reţele dense de sucursale şi filiale;
 bănci de clearing (clearing banks), care au deţinut o poziţie activă pe
pieţele eurodevizelor şi care, de asemenea, şi-au creat o vastă reţea
internaţională;
 bănci universale, cu originea în Germania, Austria, Elveţia, investesc
şi intermediază mari capitaluri şi fonduri în cadrul pieţelor financiare interne şi
internaţionale;
 casele de economii şi instituţiile specializate, specializate în atragerea
economiilor populaţiei şi fructificarea lor, sunt mai dezvoltate în Germania,
Italia, Belgia, Franţa, Japonia, Olanda; deşi centralele regionale ale caselor de
economii rivalizează cu marile bănci, angajamentul lor internaţional este încă
mic comparativ cu cel al băncilor mari.

2
 Amplificarea interdependenţelor economice dintre ţări, care a cunoscut
o adevărată explozie în secolul XX, a generat necesitatea adoptării unor
reglementări, la nivel internaţional, a raporturilor de plăţi, împrumuturi şi alte
angajamente existente între diverse ţări, ca urmare a schimburilor comerciale,
de capitaluri şi finanţare a diferitelor proiecte menite să contribuie la
dezvoltarea economică generală.
Necesitatea adoptării unor reglementări internaţionale în domeniul
monetar-bancar a fost impusă şi de rezolvarea contradicţiei dintre caracterul
internaţional al schimbărilor economice şi caracterul naţional al mijloacelor de
plată. Primele încercări de reglementare în domeniul relaţiilor monetare
internaţionale s-au limitat la o anumită zonă geografică şi au apărut sub forma
uniunilor monetare sau blocurilor monetare încă din prima jumătate a secolului
trecut.
După 1990, datorită mutaţiilor ample intervenite pe pieţele financiare şi
bancare internaţionale (determinate de accelerarea proceselor de
dezintermediere financiară, de concentrare şi universalizare a băncilor), această
structurare a băncilor devine tot mai relativă.
Ieşirea din criză a sistemelor bancare s-a realizat între 1990-1996, în
special prin infuzii publice de capital şi prin scăderea drastică a dobânzilor pe
termen scurt pentru mai mulţi ani. În 1996, marile bănci americane mai
puternice ca niciodată, au mai mulţi bani decât au nevoie pentru finanţarea
întreprinderilor şi încep să utilizeze aceşti bani pentru a fuziona între ele.
Concurenţa acerbă, instaurată la nivelul activităţii bancare internaţionale
după ieşirea din criză, a generat o accentuare a procesului de concentrare
bancară prin fuziuni şi achiziţii şi crearea unor conglomerate financiare, a unor
grupuri financiare cu activităţi multiple care domină, în prezent, peisajul bancar
internaţional. Consecinţele principale ale acestor procese au fost reducerea
numărului de bănci şi creşterea dimensiunilor acestora.
Pe de altă parte, unificarea europeană trebuie să treacă peste existenţa
sistemelor bancare şi financiare naţionale. Cu cât crearea euro a permis
emergenţa unei vaste pieţe internaţionale de emisiuni de obligaţiuni în euro, cu
atât integrarea bancară este lentă şi dificilă, mai ales în activităţi de detaliu.
Comisia Europeană şi-a propus ca obiectiv crearea unei pieţe europene unice de
servicii bancare şi financiare. Reglementarea bancară prudenţială şi armonizată
pe o bază centralizată şi distorsiunile locale de concurenţă sunt în curs de
eliminare, una după alta, graţie acţiunii Directoratului General pentru
Concurenţă din Comisia Europeană împotriva protecţionismului statelor şi
aşezămintelor. Politica bancară este disociată de politica monetară cu scopul de
a nu expune Banca Centrală Europeană la obligaţia eventuală de a-şi exercita
funcţia de instituţie care dă cu împrumut. Supravegherea bancară pune în
evidenţă bănci centrale şi autorităţi de control naţionale. Controlul prudenţial
este în fiecare ţară a UE aproximativ de 90% de origine comunitară. În UE,

3
paşaportul unic, recunoaşterea mutuală şi controlul sucursalelor din străinătate
de către ţara de origine ar trebui să favorizeze dezvoltarea unor mari bănci
paneuropene prin fuziuni transfrontaliere. De fapt, băncile preferă să cumpere
filiale în străinătate şi nu au în vedere în mod necesar să le transforme ulterior
în sucursale.
Politica de control asupra schimbului monetar, menţinută, în majoritatea
ţărilor dezvoltate a determinat o separare a activităţilor bancare interne de cele
internaţionale desfăşurate, în cea mai mare parte, în cadrul pieţelor de
eurodevize. Totodată, trebuie să se facă distincţie între bănci multinaţionale şi
bănci internaţionale.
Băncile multinaţionale sunt băncile care şi-au implantat sucursale şi
filiale în mai multe ţări, activitatea transnaţională depăşind o pătrime din totalul
activităţii desfăşurate. Acestea se deosebesc de băncile internaţionale care
efectuează operaţiuni pentru clienţii din diferite ţări sau în diferite valute, de la
sediul din ţara de reşedinţă.
La începutul mileniului III, sistemul bancar se află însă în toate ţările în
faţa unui paradox: pe de o parte, băncile trebuie să fie tot mai mari, tot mai
diversificate şi să ofere o gamă crescândă de servicii pentru o concurenţă
globală, iar, pe de altă parte, ele trebuie să fie tot mai flexibile, pentru a
supravieţui pe o piaţă aflată în continuă schimbare, în acest sens, sistemele
bancare din ţările dezvoltate au trecut printr-un proces de dezintermediere -
adică o mai mare parte a intermedierilor financiare are loc prin titluri
negociabile în loc de credite bancare. Atât entităţile financiare, cât şi cele
nefinanciare, ca şi depunătorii şi investitorii au avut roluri-cheie şi au beneficiat
de pe urma acestei transformări.
Pieţele financiare naţionale au devenit din ce în mai mult o parte
integrantă a sistemului financiar global. Centrele financiare oferă acum
plasamente şi servicii pentru investitorii din toate ţările, iar solicitanţii de
împrumuturi au acces la capitalul de pe pieţele internaţionale. Companiile
multinaţionale pot accesa o multitudine de pieţe interne şi internaţionale de
capital pentru a-şi finanţa diverse activităţi sau fuziuni şi achiziţii, în timp ce
intermediarii financiari pot strânge fonduri şi gestiona riscurile cu mai mare
uşurinţă prin accesarea acumulărilor de capital din marile centre financiare
internaţionale. Ca urmare, se constată tendinţa băncilor de a-şi extinde
activitatea dincolo de aria lor tradiţională de activitate care consta în depozite şi
acordarea de împrumuturi, pe măsură ce multe ţări şi-au modificat legislaţia
pentru a permite băncilor comerciale să se implice în activitatea de investiţii,
gestionarea activelor şi chiar asigurări, permiţându-le astfel să-şi diversifice
sursele de venit şi să-şi reducă riscurile.
Conform opiniei specialiștilor BRI , în ciuda trendului general, modelele
de afaceri adoptate de bănci diferă de la un sistem bancar la altul. În primul
rând, unele sisteme bancare adoptă modelul multinaţional în timp ce altele se

4
află mai aproape de modelul internaţional. În al doilea rând, sistemele bancare
diferă în funcţie gradul de centralizare. O bancă centralizată atrage fonduri
către sucursalele mari şi le redistribuie apoi în cadrul grupului; o bancă
descentralizată permite filialelor sale să atragă fonduri în mod autonom pentru
a-şi finanţa activitatea în fiecare locaţie. Bănci multinaţionale pot sta la fiecare
capăt al acestui spectru de frecvenţe. În schimb, băncile internaţionale, prin
natura lor tind să fie mai centralizate.
Băncile spaniole sunt descentralizate în sensul că sucursalele lor din
străinătate atrag fonduri în mod autonom în fiecare ţară gazdă. Pe de altă parte,
băncile elveţiene sunt mai centralizate, folosind sediile lor centrale pentru
redistribuirea fondurilor la nivelul grupului. La nivelul băncilor americane şi
canadiene se constată o şi mai mare centralizare. Distribuţia globală a finanţării,
de asemenea, evidenţiază gradul de centralizare în rândul băncilor care sunt mai
aproape de modelul internaţional. Cuantumul datoriilor deţinute face distincţia
între băncile japoneze, dependente de finanţarea oferită de ţara de origine, și
băncile germane sau franceze, cu o gamă largă de obligaţii.
În timp, tendinţa de migrare de la modelul bancar internaţional la cel
multinaţional este mult mai evidentă în unele sisteme bancare decât în altele.
Mai multe sisteme bancare au crescut gradul de intermediere locală în
străinătate, inclusiv băncile spaniole, franceze şi britanice. Băncile belgiene
înregistrează de asemenea un trend ascendent de la un nivel scăzut de
multinaţionalizare. Pentru cele mai multe sisteme bancare, tendinţa de a extinde
activitatea de creditare locală este mai pronunţată în ţările emergente. Prin
urmare, tendinţa generală spre modelul de sistem bancar multinaţional reflectă
efectele creşterii portofoliilor de acţiuni de pe pieţele emergente şi o creştere
mai rapidă în rândul băncilor descentralizate multinaţionale, mai degrabă decât
o evoluţie universală în modelele de afaceri. În contextul crizei, această tendinţă
de a restrânge activitatea de creditare externă a fost impulsionată.

5.2. Băncile centrale

În prezent, practic toate ţările din lume au o bancă centrală. Ele exercită
aceleaşi mari funcţii. Dar există între aceste instituţii diferenţe importante care
rezultă din istoria monetară şi politică. În particular, gradul lor de autonomie
este variabil. Două modele de bancă centrală se opun: banca centrală sub tutelă
– plasată sub autoritatea directă a statului – şi banca centrală independentă –
care nu primeşte nicio instrucţiune de la guvern. Începând cu anii 1980, se
observă o mişcare în favoarea celui de-al doilea model.
Economistului francez Leon Aucher i se atribuie invenţia expresiei de
„bancă centrală”. În economiile moderne, banca centrală este, în general,
definită prin funcţiile sale. Pentru Denise Flouzat, „banca centrală se defineşte
ca fiind instituţia care se situează în centrul sistemelor de plăţi pentru a garanta
reglementarea şi controlul masei monetare. Este instituţia considerată ca fiind
5
aptă să păstreze încrederea în moneda naţională”. Pentru Michel Albert, „o
bancă centrală este autoritatea publică însărcinată: (a) să controleze finanţarea
economiei asigurând emisiunea biletelor de bancă şi să acorde credite băncilor
comerciale în cadrul politicii monetare; (b) să supravegheze şi să gestioneze
sistemele de plăţi, în particular, compensarea cecurilor şi viramentelor
interbancare; (c) şi, în anumite ţări, să supravegheze soliditatea sistemului
bancar şi financiar” . Aceste două definiţii pun accentul pe o trilogie a funcţiilor
unei bănci centrale – definirea şi implementarea politicii monetare;
supravegherea şi gestiunea sistemelor de plată; reglementarea şi supravegherea
sistemului bancar. Mai precis, o bancă centrală joacă rolul unui împrumutător
de ultimă instanţă, asigură prin lichidităţi refinanţarea băncilor comerciale,
supraveghează şi reglementează activitatea bancară, facilitează funcţionarea
sistemului de plaţi şi controlează masa monetară şi rata dobânzii pentru a atinge
obiectivele macroeconomice referitoare la creşterea economică, inflaţie, şomaj,
rata cursului de schimb şi balanţa de plăţi. Prin consecinţă, este un actor major
al sistemului financiar. Această definiţie a băncii centrale, deoarece ea este
funcţională, nu este nici precisă şi nici imuabilă. De-a lungul istoriei, funcţiile
băncilor centrale au evoluat în strânsă relaţie cu transformările sistemelor
financiare.
Băncile centrale, după ce au obţinut monopolul emisiunii biletelor de
bancă, au fost însărcinate cu un anumit număr de funcţii de autoritate monetară
faţă de băncile de rang secundar. Aceste funcţii au fost preluate progresiv, pe
măsură ce s-au implicat în afacerile statului şi în special în politica economică.
Din această cauză, marea majoritate a băncilor centrale au fost naţionalizate
(devenind bănci cu capital de stat), o excepţie fiind cea a celor 12 bănci de
rezervă din Statele Unite ale Americii.
În prezent, aproape peste tot în lume se aplică principiul unicităţii băncii
centrale: există o singură Bancă a Angliei, o singură Bancă a Franţei, o singură
Bancă a Italiei, o singură Bancă a Germaniei, Belgiei, României, etc. Cazul
Statelor Unite ale Americii, unde există douăsprezece aşa zise "Bănci de
Rezervă" nu constituie, de fapt, decât o excepţie aparentă, deoarece acestea sunt
subordonate unui singur organ central – Sistemul Federal de Rezerve – care se
comportă ca o instituţie unică.
În ceea ce priveşte denumirea băncii centrale, aceasta diferă de la o ţară
la alta, putând exista astfel: bănci care includ în denumirea lor numai numele
ţării respective (Banca Angliei, Banca Franţei, Banca Italiei, etc); bănci care
poartă denumirea de Bancă Naţională (în special ţările Europei Centrale şi de
Est: Banca Naţională a Poloniei, Banca Naţională a Ungariei, Banca Naţională a
României, etc); bănci care poartă denumirea de Bănci de Rezervă (Federal
Rezerves – în Statele Unite). De asemenea, persoana care conduce această
instituţie poartă denumiri diferite: de preşedinte (Germania, Olanda, etc) sau de
guvernator (Anglia, Belgia, România etc).

6
 Existe două modele opuse de bancă centrală: 1) banca centrală sub tutelă
– statutul anterior anului 1993 al băncii Franţei putând fi un bun exemplu ; 2)
banca centrală independentă, Banca Centrală a Germaniei (Bundesbank) fiind
arhetipul. Al doilea model a triumfat în anii 1990 şi, Bundesbank a servit ca
model la elaborarea statutului BCE.
Modelul băncii centrale sub tutelă. Banca Franţei a fost creată în
ianuarie 1800 la iniţiativa lui Bonaparte, pe atunci prim-consul. Este a treia
bancă centrală creată în Europa. Capitalul său (30 de milioane de franci) era
deţinut de sectorul privat. Conducerea sa era asigurată de un Consiliu General
Compus din cincisprezece regenţi aleşi din ansamblul general al celor două sute
cei mai importanţi acţionari (faimoasele „două sute de familii”). Gestiunea sa
era supravegheată de trei cenzori. Ea avea ca misiune principală emisiunea
biletelor plătite la vedere şi la purtător. Privilegiul emisiunii de bancnote era
limitat în timp – trebuind să fie discutat la fiecare cincisprezece ani – şi în
spaţiu, deoarece Banca Franţei nu este singura care emitea bancnote – dacă un
monopol al emisiuni îi este conferit pentru Paris începând cu anul 1803, de-abia
în anul 1848 va obţine dreptul de emisiune pentru întreaga Franţă.
Statutul din 1973 indică clar tutela statului asupra Băncii Franţei.
Articolul 1 îi atribuie o funcţie vagă: Banca Franţei primeşte din partea statului
misiunea generală de a supraveghea moneda şi creditul. Ea este plasată sub
autoritatea guvernului. Guvernatorul este numit de Consiliul Miniştrilor pentru
o perioadă nedeterminată, fiind la dispoziţia preşedintelui Republicii, care îl
poate revoca în orice moment. Consiliul General – care nu are decât un rol de
gestiune internă a Băncii – este format din guvernator, doi sub-guvernatori şi
din 10 consilieri numiţi de ministrul economiei. Banca gestionează rezervele
valutare, dar în linia impusă de guvern. Ea determină rata dobânzii în cadrul
politicii monetare definite de către stat. În 1993, conform cu Tratatul de la
Maastricht – care obligă ţările membre ale viitoarei Uniuni Monetare la
desprinderea băncii centrale de influenţa guvernului – Franţa abandonează
modelul băncii centrale sub tutelă şi adoptă modelul „german”.
Modelul băncii centrale independente. Bundesbank a servit ca model la
elaborarea statutului Băncii Centrale Europene. De menţionat este faptul că
independenţa unei bănci centrale nu se decretează. Independenţa şi
credibilitatea unei bănci centrale nu pot fi reglementate numai prin statut, ci se
construiesc în timp şi sunt determinate de existenţa unui mediu favorabil.
Independenţa unei bănci centrale este garantată atunci când următoarele
trei condiţii sunt îndeplinite:
 independenţa operaţională: este libertatea de care dispune banca
centrală pentru elaborarea şi implementarea politicii monetare;
 independenţa guvernatorilor: aceasta este evaluată examinând dacă
guvernatorul şi consilierii băncii sunt numiţi de către executiv sau acesta nu are
decât un drept de propunere, dacă există posibilitatea de revocare (cu sau fără

7
obligaţie de justificare), dacă reînnoirea mandatelor este posibilă sau nu, dacă
reprezentaţii guvernului pot dispune de dreptul de vot în cadrul organelor de
decizie;
 independenţa financiară: ea este asigurată dacă statul nu are
posibilitatea de a-şi finanţa cheltuielile prin credite acordate de banca centrală.
Bundesbank a fost creată în 1957. Este o bancă centrală federală: în
fiecare Land, Budensbank dispune de un organ de reprezentare care poartă
numele de Bancă Centrală a Landului (Landeszentralbank sau LZB). Consiliul
său (Zentralbankrat) – compus din preşedinte, vice-preşedinte, membrii
consiliului de administraţie şi preşedinţii LZB – este instanţa de decizie
supremă. Aceasta determină politica monetară fixând rata dobânzii.
Independenţa Bundesbank faţă de puterea politică este dublă:
 independenţa operaţională. Misiunea sa este „de a garanta valoarea
monedei” (articolul 3 din Legea din 1957) şi nu este obligată să susţină politica
economică a guvernului în măsura în care aceasta este în contradicţie cu prima
misiune: „În cadrul relaţiilor cu guvernul, banca centrală este suverană. Ea nu
este responsabilă decât faţă de ea-însăşi. Este vorba despre o instituţie care nu
trebuie să ofere explicaţii nimănui, nici Parlamentului şi nici Guvernului .”
 independenţa organică. Modul de desemnare a membrilor
Consiliului asigura independenţa. Este adevărat că sunt numiţi de preşedintele
federal, la propunerea guvernului, dar numai cu avizul Consiliului. Pe de altă
parte, ei beneficiază de un mandat prelungit şi irevocabil. În fine, ei nu sunt
responsabili în faţa Parlamentului.

5.3. Sistemul European al Băncilor Centrale

Eurosistemul desemnează dispozitivul ce permite Sistemului European

al Băncilor Centrale (SEBC) să-şi îndeplinească sarcinile în zona euro. El este
format din BCE şi băncile centrale naţionale din zona euro.
Banca Centrală Europeană (BCE) are sediul la Frankfurt pe Main. Este
singura instituţie federală a Uniunii Europene. Tratatul ce a instituit
Comunitatea Europeană (tratatul de la Maastricht) este fundamentul juridic al
BCE şi al SEBC. Astfel, SEBC este compus din BCE şi din băncile centrale
naţionale (BCN) ale celor douăzeci şi opt de state membre ale Uniunii
Europene.
Misiunile fundamentale ale Eurosistemului sunt:
 definirea şi implementarea politicii monetare în zona euro;
 conduita operaţiunilor de schimb, deţinerea şi gestionarea rezervelor
valutare oficiale ale ţărilor din zona euro;
 promovarea unui sistem de plăţi eficient;

8
 Odată cu naşterea euro şi dispariţia monedelor naţionale, băncile
centrale din ţările membre ale zonei euro nu mai pot defini şi implementa
propria politică monetară.
În prezent, guvernatorii acestor bănci participă la elaborarea politicii
monetare din zona euro (care este centralizată). În schimb, executarea deciziilor
este descentralizată, operaţiunile de politică monetară fiind implementate prin
canalul băncilor naţionale.
Eurosistemului i s-a atribuit o independenţă comparabilă cu cea a
Bundesbank. Această decizie se explică prin performanţele realizate de banca
germană în ceea ce priveşte stabilitatea preţurilor. Această independenţă este
însoţită de un anumit număr de constrângeri ce vizează asigurarea
responsabilităţii şi transparenţei Eurosistemului.
Obiectivul fundamental al Sistemului European al Băncilor Centrale este
menţinerea stabilităţii preţurilor în zona euro, condiţie necesară a creşterii
durabile şi sănătoase a economiei ţărilor comunitare.
Atribuţiile fundamentale ale Băncii Centrale Europene, ce reies din
îndeplinirea acestui obiectiv şi conforme cu Tratatul de la Maastricht, sunt:
 defineşte şi implementează politica monetară a Uniunii Europene;
 coordonează operţiunile de schimb valutar;
 deţine şi gestionează rezervele valutare oficiale ale statelor membre
ale Uniunii Monetare;
 asigură buna funcţionare a sistemelor de plăţi (transfer).
Banca Centrală Europeană este singura entitate abilitată să emită
bancnote denominate în euro, în timp ce băncile centrale naţionale sunt
împuternicite să bată moneda metalică în euro, în limitele aprobate de Banca
Centrală Europeană. De asemenea, Banca Centrală Europeană îndeplineşte
funcţii consultative în privinţa aspectelor care intră în sfera sa de competenţă.
Cu prioritate, Banca Centrală Europeană este consultată în ceea ce priveşte
problemele monetare, mijloacele de plată, băncile centrale naţionale,
organizarea statisticii, sistemele de plăţi şi de decontări de interes naţional,
stabilitatea instituţiilor de credit şi a pieţelor financiare. Banca Centrală
Europeană este consultată cu predilecţie asupra legislaţiei comunitare privitoare
la controlul bancar şi stabilitatea sistemului financiar şi la rândul său poate
solicita avizul instituţiilor comunitare şi autorităţilor naţionale asupra
consecinţelor măsurilor pe care le dispune în domeniul său de competenţă.
Banca Centrală Europeană reprezintă Sistemul European al Băncilor
Centrale în domeniul cooperării internaţionale şi colectează cu sprijinul băncilor
centrale naţionale informaţii statistice de la autorităţile naţionale competente
sau direct de la agenţii economici din ţările Uniunii Europene.
Eurosistemul şi Sistemul European al Băncilor Centrale sunt conduse de
organele de decizie ale Băncii Centrale Europene şi anume de Consiliul
Guvernatorilor şi Consiliul Director. Fără să prejudicieze rolul acestora,

9
Consiliul General reprezintă un al treilea organ de decizie al Băncii Centrale
Europene care cuprinde reprezentanţi ai tuturor ţărilor membre ale Uniunii
Europene, şi care va exista atâta timp cât anumite state membre ale Uniunii
Europene nu vor adopta euro ca monedă comună.
Dacă toate marile bănci centrale sunt în prezent independente,
autonomia lor este mai mult sau mai puţin puternică. Există, de asemenea, între
ele mari diferenţe în ceea ce priveşte responsabilitatea şi transparenţa. În
consecinţă, există mai multe modele de bancă centrală.
Sistemul Federal de Rezerve din Statele Unite. Sistemul Federal de
Rezerve din Statele Unite (legea Rezervelor Federale din 29 decembrie 1913)
este conceput de o aşa manieră încât să menţină instituţia sub supravegherea
guvernului; misiunea noii structuri este să confere ţării o monedă suplă, să
favorizeze scontarea efectelor de comerţ şi să amelioreze supravegherea
sistemului bancar. Pe de altă parte, pentru a evita orice concentrare de puteri,
sistemul este descentralizat pe trei nivele:
1) băncile comerciale membre;
2) cele douăsprezece bănci federale de rezervă: New York, Boston,
Philadelphia, Richmond, Cleveland, Chicago, Atlanta, Saint-Louis, Dallas,
Minneapolis, Kansas City, San Francisco. Într-o uniune monetară, există riscul
de a se forma grupuri de presiune în scopul susţinerii unei politici care să
favorizeze interesele locale în detrimentul intereselor altor state. Soluţia
americană pentru a rezolva această problemă este originală. Ea constă în
organizarea Rezervelor Federale în douăsprezece districte – fiecărui district îi
corespunde o bancă centrală – care prezintă un aspect curios: decuparea
districtelor este inegală. În cadrul aceluiaşi district sunt reunite părţi din state
diferite. Mai exact, fiecare stat este delimitat în două părţi, astfel încât districtul
nu corespunde frontierelor statului. Această delimitare face mai dificilă
constituirea grupurilor de interese locale. Într-adevăr pentru ca un grup de
interes să se constituie este necesar sprijinul a mai multor state. Această soluţie
nu poate fi transpusă şi în Uniunea Europeană, deoarece aceasta nu are o
organizare federală. Delimitarea districtelor – ce ar reuni regiuni având interese
economice diferite – ar constitui un exerciţiu foarte complicat şi ar crea
implicaţii politice greu de surmontat.
3) Comitetul Federal de Rezerve (Federal Rezerve Board). Băncile
private nu au putere de influenţă asupra băncilor federale de rezervă, chiar dacă
ele deţin în integralitate capitalul acestora. Pe de altă parte, băncile private
participă la desemnarea celor nouă membri ai Consiliului de Administraţie –
locuri împărţite între bancheri, industriaşi, comercianţi, agricultori şi
reprezentanţi publici pentru a se asigura un echilibru. Până în anii 1930, băncile
federale de rezervă au avut puteri reale, în special cea prin care puteau fixa rata
de scont pentru băncile private. Criza financiară din 1929, care a provocat
falimentul a 40% dintre instituţiile de financiare, arată limitele marelui

10
compromis al lui Wilson: concilierea intereselor statului, apărate de Comitetul
Federal de Rezerve cu interesele financiare ale acţionarilor băncilor federale de
rezervă. În 1935, Legea Bancară conferă Consiliului Guvernatorilor, noul nume
al Comitetului Rezervei Federale, putere de control asupra băncilor federale şi
creează Comitetul de politică monetară (Federal Open Market Committee -
FOMC). Cei şapte membri ai Consiliului Guvernatorilor – cu sediul la
Washington – sunt numiţi de către preşedinte, cu aprobarea Senatului, pentru un
mandat de paisprezece ani. În fruntea sa se află un preşedinte al cărui mandat,
reînnoibil, este de patru ani. Consiliul Guvernatorilor fixează nivelul ratei de
scont practicată de băncile federale de rezervă şi nivelul rezervelor obligatorii
pentru bănci. El orientează deciziile comitetului de politică monetară (FOMC),
în cadrul căruia deţine majoritatea voturilor. Acesta este compus din cei şapte
membri ai Consiliului Guvernatorilor, din preşedintele Rezervei Federale din
New York şi din patru preşedinţi ai altor bănci de rezervă federale. Prin tradiţie,
preşedintele FOMC este preşedintele Consiliului Guvernatorilor. FOMC se
reuneşte de opt ori pe an. El fixează principalele orientări în ceea ce priveşte
politica monetară, în special în ceea ce priveşte operaţiunile de open market. El
fixează rata fondurilor federale, pe baza unui sondaj economic, denumit cartea
galbenă a stării economiei, realizat de către FED.
FED beneficiază de independenţă sporită faţă de puterea executivă.
Independenţa conducătorilor săi: niciun membru al guvernului nu participă la
reuniunile Consiliului, anumiţi membri ai FOMC nu sunt numiţi de puterea
politică. Independenţa financiară: singura agenţie guvernamentală care nu
primeşte subvenţii de la stat; ea se finanţează prin intermediul dobânzilor la
împrumuturile pe care le acordă prin intermediul operaţiunilor de pe piaţa
monetară, precum şi prin intermediul comisioanelor pentru serviciile pe care le
furnizează băncilor de depozit. Independenţa operaţională: după al doilea război
mondial, FED a ieşit de sub influenţa Casei Albe.

5.4. Activitatea bancară din România

Primele evocări de activitate cu caracter bancar, în sensul modern al

termenului, apar în Ţările Române încă din perioada feudalismului, fiind
desfăşurate de zarafi şi cămătari. Zarafii aveau ca principală ocupaţie, într-o
primă etapă, schimbul de monede, asemănător schimbului valutar în numerar
astăzi. Această activitate era necesară din cauza multitudinii de însemne
monetare provenite din diverse ţări, pe teritoriul ţării noastre. În preajma
înfiinţării primului sistem monetar naţional, în anul 1867, se estimează că
circulau peste 80 de tipuri de însemne monetare pe teritoriul Ţărilor Române,
din aur, argint şi aramă, cum ar fi: napoleonul francez, lira sterlină, lira

11
otomană, ducatul austriac (monede din aur), icosarul, rubla, sfanţicul, creiţarul,
talerul (monede din argint), paralele, piaştrii, copeicile (monede din aramă)1.
Prima bancă a fost Banca Naţională a Moldovei, înfiinţată în 1857. Un
moment important în evoluţia activităţii bancare în Ţările Române l-a avut
înfiinţarea în anul 1864 a Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, prima instituţie
românească de credit (actuala Casă de Economii şi Consemnaţiuni). Aceasta îşi
atrăgea resursele din depunerile de consemnaţiuni private, precum şi din resurse
publice (taxe şi disponibilităţi ale instituţiilor publice, administraţiilor locale,
etc).
După acest moment au fost înfiinţate şi alte instituţii bancare cu capital
preponderent autohton: Banca României (1865); Creditul Funciar Rural şi
Urban (1873-1875); Banca Marmorosch-Blank (1874); iar în Transilvania,
Banca Albina (1872); Banca Furnica (1883) etc.
Anul 1867 aduce înfiinţarea sistemului naţional monetar, instituind
bimetalismul şi punând ordine în circulaţia monetară din Principatele Unite.
Acest lucru a contribuit la dezvoltarea instituţiilor de credit şi a relaţiilor
capitaliste.
Prin legea din 17 aprilie 1880 lua fiinţă Banca Naţională a României
(B.N.R.), bancă de „scompt şi circulaţiune”, înfiinţată după modelul Băncii
Naţionale a Belgiei şi respectând principiile şcolii bancare, ca rezultat al
dorinţei unanime a tuturor participanţilor la viaţa economică a ţării. Banca avea
capital atât particular (2/3), cât şi de stat (1/3). Principalele operaţiuni pe care le
putea derula BNR, conform statutului erau: scontul, avansurile pe scrisuri
funciare, efecte publice şi alte valori, emisiunea de bancnote.
Înfiinţarea BNR a dus la creşterea rolului capitalului intern în
dezvoltarea unor ramuri ale economiei, prin reţeaua sa de sedii din ţară putând
mobiliza disponibilităţile băneşti şi acorda credite mai lesne. De asemenea, prin
introducerea bancnotelor se creau premisele unei circulaţii băneşti elastice,
moderne şi mai ieftine.
În perioada cuprinsă între momentul înfiinţării BNR şi izbucnirea
Primului Război Mondial, în ţările române existau 195 de instituţii bancare
private. Primele 9 bănci româneşti din sistem erau următoarele2:
bănci cu capital românesc: Banca Agricolă (1894), Banca Comerţului
din Craiova (1899), Banca de Scont a României (1898), Banca Românească
(1911);
bănci cu capital străin: Banca Generală Română (1897), Banca de
Credit Român (1904), Banca Comercială Română (1906), The Bank of
România Limited (1904);

1
Kiriţescu C., Sistemul bănesc al leului şi precursorii săi, vol. 1, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1997, p. 136
2
Slăvescu V., Marea finanţă din România în vreme de război, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1920, p. 205
12
 bănci cu capital mixt: Marmorosch-Blank & Co.
Pe lângă aceste instituţii bancare mari funcţionau şi o serie de bănci de
talie mijlocie, cu capital românesc, a căror activitate era orientată către
agricultori, comercianţi şi micii industriaşi.
În perioada primului război mondial, băncile româneşti şi-au sporit
capitalul social, contribuind la finanţarea nevoilor ţării aflate în război, în timp
ce băncile cu capital străin au avut o atitudine de aşteptare şi mare prudenţă,
nemodificându-şi capitalul social.
Perioada următoare a fost caracterizată de avânt economic şi cristalizare
a relaţiilor capitaliste, apogeul fiind atins în perioada interbelică, după
constituirea statului naţional unitar. Paralel cu dezvoltarea economică, sistemul
bancar românesc s-a extins şi întărit, numărul băncilor crescând de la 215 în
anul 1918 la 1.122 în anul 1928, cu un capital total de 10 miliarde lei, la care se
adăugau şi cele 4.743 de bănci populare3.
Criza economică mondială din anii 1928-1933 a afectat puternic şi
sistemul bancar românesc, o parte însemnată dintre băncile mici şi mijlocii dând
faliment sau fuzionând cu altele mai puternice; în consecinţă, la sfârşitul anului
1941 numărul băncilor în România era de 2724.
În perioada 1934-1941, existau 5 bănci comerciale mari: Banca
Românească, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română, Banca
Comercială Italiană şi Română, Societatea Bancară Română, care alcătuiau
„marea finanţă" a ţării. Acestea, în anul 1941 deţineau 52% din totalul
activelor bilanţiere bancare, iar primele trei dintre băncile mari (Banca
Românească, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română) deţineau
peste 70% din totalul resurselor financiare ale „marii finanţe” a ţării. Potrivit
„Tabloului nominal al băncilor din România, aflate în evidenţa Consiliului
Superior Bancar" din data de 9 august 1941, existau 410 bănci comerciale, cu
un capital social de 5,9 miliarde lei, din care 273 erau bănci cu capital
românesc.
În perioada celui de-al doilea război mondial, băncile româneşti au
contribuit la susţinerea economiei şi a nevoilor de război ale ţării. În această
perioadă sunt înfiinţate o serie de instituţii financiare, unele cu sprijinul
financiar al statului.
Sistemul bancar românesc în perioada economiei de comandă.
Procesul de transformare a sistemului bancar românesc după tipicurile
economiei centralizat-planificate a prevăzut trei etape principale5:

3
Rotaru C., Sistemul bancar românesc şi integrarea europeană, Editura Expert, Bucureşti,
2000, p. 123
4
Idem, p. 141
5
Turliuc V., Basno C., Circulaţie bănească şi de credit, Editura universităţii Al.I. Cuza Iaşi,
1981, p. 94
13
 etatizarea Băncii Naţionale a României la 28 decembrie 1946,
devenind Banca Republicii Populare Române - bancă de stat;
a doua etapă a fost legată de actul naţionalizării principalelor
mijloace de producţie din iunie 1948. Prin acest act a trecut în proprietatea
statului cea mai puternică bancă de creditare pe termen lung a industriei –
Societatea Naţională de Credit Industrial;
cel de-al treilea moment important îl reprezintă măsura luată prin
Decretul nr. 197 din 13 august 1948, prin care băncile societăţi pe acţiuni devin
proprietate de stat.
După 1989, s-au creat premisele constituirii unui sistem bancar pe două
nivele, asemănător celor din economiile dezvoltate, odată cu trecerea către
economia de piaţă.
După anul 1990 sistemul bancar din România a fost structurat pe trei
paliere:
- Banca Naţională a României – banca centrală a statului român;
- băncile comerciale;
- băncile şi instituţiile de credit specializate.
În prezent, în România activează 37 de instituții de credit, dintre care
opt sunt sucursale ale băncilor străine. Instituţiile financiare bancare și
nebancare, se pot constitui şi funcţiona, cu respectarea legislaţiei bancare, în
una din următoarele categorii:
I. Instituţii de credit:
a) Instituţii de credit persoane juridice române:
- bănci;
- bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;
- bănci de credit ipotecar;
- organizaţii cooperatiste de credit;
b) Sucursalele instituţiilor de credit persoane juridice străine:
- sucursale ale instituţiilor de credit din state terţe
- sucursale ale instituţiilor de credit din alte state membre
II. Instituţii de plată;
III. Instituţii emitente de monedă electronică;
IV. Instituţii financiare nebancare.
Actualul sistem bancar românesc este rezultatul restructurării băncilor
existente la începutul anului 1990, al apariţiei băncilor private cu capital
românesc şi/sau străin, al privatizării majorităţii băncilor cu capital de stat, al
falimentului şi ieşirii din sistem a mai multor instituţii de credit. Totodată, ca
urmare a tendinţelor ce se manifestă pe plan internaţional, este şi rezultatul
înfiinţării de filiale sau sucursale ale instituţiilor de credit străine, al fuziunilor
şi preluărilor de către instituţii de credit străine a băncilor româneşti şi nu în
ultimul rând, al extinderii reţelelor de unităţi teritoriale (sucursale, agenţii,
reprezentanţe şi puncte de lucru) într-un mediu concurenţial tot mai puternic.

14
 5.4.1. Banca Națională a României

Principala sarcină, menţionată expres în legea de înfiinţare şi în statutul

de funcţionare, constă în sprijinirea politicii economice a guvernului, îndeosebi
prin controlul şi dirijarea circulaţiei băneşti, a stabilităţii preţurilor, a gradului
de utilizare a forţei de muncă şi a echilibrului balanţei de plăţi externe, în
condiţiile unei creşteri economice corespunzătoare.
Principalele funcţii ale băncilor centrale sunt:
 emisiunea monedei de credit, respectiv a bancnotelor, cu respectarea
normelor prevăzute prin sistemul bănesc;
 concentrarea resurselor mobilizate de băncile comerciale şi acordarea
de credite acestor bănci, pe baza primirii la rescont a cambiilor;
 influenţarea directă şi indirectă a volumului creditului şi costului
creditului; acordarea de împrumuturi statului, păstrarea şi administrarea
tezaurului de stat, a rezervelor bugetare şi a stocului naţional de mijloace de
plată externe.
Simpla enumerare a acestor funcţii relevă că banca centrală acţionează
ca o bancă a băncilor, în sensul că, clientela sa principală este formată din
băncile comerciale şi celelalte instituţii de credit.
Banca Naţională a României este o instituţie publică independentă, cu
atribuţii specifice unei bănci centrale într-o ţară cu economie de piaţă. Prin
actuala lege a statutului B.N.R. (Legea nr. 312/2004) obiectivul fundamental al
B.N.R. a fost definit în mod explicit ca fiind “asigurarea şi menţinerea
stabilităţii preţurilor”. Pentru atingerea acestui obiectiv, B.N.R. elaborează şi
aplică politica monetară şi politica de curs de schimb, utilizând proceduri şi
instrumente specifice pentru operaţiuni de piaţă monetară şi de creditare a
instituţiilor de credit, precum şi mecanismul rezervelor minime obligatorii. Pe
lângă statuarea unicităţii obiectivului fundamental, actuala lege întăreşte
independenţa funcţională a băncii centrale prin stipularea faptului că sprijinirea
de către B.N.R. a politicii economice generale a statului se face fără
prejudicierea obiectivului său fundamental şi totodată, consolidează
independenţa instituţională a băncii centrale prin menţionarea independenţei
sale faţă de autorităţile publice sau faţă de orice altă instituţie sau autoritate în
îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin.
Substanţa funcţionalităţii B.N.R. este cel mai bine reliefată de cele patru
prerogative importante pe care le are:
- de emisiune monetară;
- de bancă a băncilor;
- de gestionar al rezervelor internaţionale ale statului;
- de bancă a statului.
1. Funcţia de emisiune a băncii centrale
B.N.R. este unica instituţie autorizată să emită şi să pună în circulaţie
însemne monetare, sub formă de bancnote şi monede, ca mijloace legale de
15
plată pe teritoriul României pentru plata tuturor obligaţiilor publice şi private.
Suma totală a bancnotelor şi monedelor în circulaţie, care exclude rezerva de
numerar, se evidenţiază ca element de pasiv în contabilitatea B.N.R., aceasta
fiind rezultatul punerii şi retragerii în/din circulaţie a însemnelor monetare prin
intermediul celor patru sucursale ale băncii centrale care mai efectuează
operaţiuni cu numerar (Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timiş).
În anii 2005-2006 s-a desfăşurat cu succes acţiunea de denominare a
monedei naţionale, vechile însemne monetare fiind înlocuite cu altele noi, prin
tăierea a patru zerouri din “coada leului”. O acţiune similară va avea loc, cel
mai probabil, când România va îndeplini criteriile de convergenţă nominală şi
reală pentru a adopta euro, renunţând astfel la moneda proprie.
2. Funcţia de bancă a băncilor
Banca centrală se diferenţiază faţă de celelalte instituţii de credit prin
aceea că nu efectuează în mod direct opraţiuni pentru publicul larg (entităţi
economice nebancare, organizaţii non-profit, populaţie), clienţii săi fiind
băncile comerciale, băncile şi instituţiile de credit specializate, precum şi
Trezoreria Statului.
B.N.R. îşi exercită efectiv rolul de bancă faţă de celelalte instituţii de
credit prin:
- competenţa exclusivă de autorizare a instituţiilor de credit şi
răspunderea pentru supravegherea prudenţială a acestora;
- deschiderea şi operarea conturilor curente şi de depozit ale
instituţiilor de credit;
- creditele de refinanţare pe care le poate acorda instituţiilor de credit,
dar şi prin depozitele (rezervele) constituite de instituţiile de credit în conturile
deschise la banca centrală;
- reglementarea, autorizarea şi supravegherea sistemelor de plăţi
(inclusiv reglementarea instrumentelor de plată), precum şi prin monitorizarea
sistemelor de plăţi şi a instrumentelor de plată, în scopul asigurării securităţii şi
eficienţei acestora.
În primii ani ai perioadei de tranziţie de după 1990, B.N.R. şi-a
îndeplinit rolul de “împrumutător de ultimă instanţă” în economie, prin
creditele de refinanţare acordate instituţiilor de credit care înregistrau deficite
de lichidităţi. După anul 1997, instituţiile de credit nu au mai avut nevoie să
apeleze cu regularitate la credite de refinanţare ale băncii centrale, volumul
acestora reducâdu-se semnificativ. În aceste condiţii, pentru promovarea unei
politici monetare eficiente banca centrală a pus accentul pe operaţiunile de piaţă
monetară (vânzări/cumpărări de titluri de stat, atragere de depozite la termen de
la instituţiile de credit şi emiterea de certificate de depozit), aceasta devenind
debitor net faţă de instituţiile de credit în cadrul sistemului bancar.

16
 3. Funcţia de gestionar al rezervelor internaţionale
Urmărirea menţinerii rezervelor internaţionale la un nivel adecvat
tranzacţiilor externe ale României este atribuţia exclusivă a B.N.R.. În acest
scop, banca centrală, respectând regulile generale privind lichiditatea şi riscul
specific activelor externe, stabileşte şi menţine rezervele internaţionale, în astfel
de condiţii încât să poată determina periodic mărimea lor exactă, rezerve
alcătuite cumulativ ori selectiv din următoarele elemente:
- aur deţinut în tezaur în ţară sau depozitat în străinătate;
- active externe sub formă de bancnote, monede şi disponibil în conturi
la bănci sau la alte instituţii financiare în străinătate;
- orice alte active de rezervă, recunoscute pe plan internaţional, inclusiv
dreptul de a efectua cumpărări de la F.M.I. în cadrul tranşei de rezervă, precum
şi deţinerile de drepturi speciale de tragere;
- cambii, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi alte valori
mobiliare emise de persoane juridice nerezidente, clasificate în primele
categorii de către agenţiile de apreciere a riscurilor, exprimate şi plătibile în
valută;
- bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate
de guverne străine sau de instituţii financire interguvernamentale, exprimate şi
plătibile în valută.
Rezervele internaţionale sunt folosite pentru plata obligaţiilor externe
asumate de statul român şi constituie totodată, suportul intervenţiei băncii
centrale pe piaţa valutară interbancară pentru a influenţa în sensul dorit evoluţia
cursului de schimb al monedei naţionale în raport cu principalele valute utilizate
pe plan internaţional.
4. Funcţia de bancă a statului
Atribuirea calităţii de bancă a statului pentru B.N.R. are la bază
următoarele motivaţii principale:
- forma de proprietate;
- statutul de “casier general” al Trezoreriei Statului;
- poziţia de creditor al statului în raporturile de credit cu Guvernul
României;
- rolul de autoritate monetară, valutară, de credit şi de plăţi a statului.
Capitalul social al B.N.R. este deţinut de stat, considerându-se că acest
regim al proprietăţii este cel mai adecvat pentru o autentică autonomie
instituţională şi funcţională. Pentru efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi
pe contul statului, banca centrală ţine în evidenţele sale contul curent general al
Trezoreriei Statului, deschis pe numele Ministerului Finanţelor Publice. În acest
cont sunt evidenţiate încasările statului şi prin intermediul său sunt efectuate
plăţile la care se angajează statul, în limita disponibilităţilor existente în acest
cont. În baza convenţiilor încheiate cu Ministerul Finanţelor Publice şi în

17
conformitate cu propriile reglementări, B.N.R. poate acţiona ca agent pe contul
statului, în ceea ce priveşte:
a) plasarea către terţi a emisiunilor de titluri de stat şi altor instrumente
negociabile de îndatorare ale statului român;
b) exercitarea funcţiilor de agent de înregistrare, depozitate şi transfer al
titlurilor de stat;
c) plata capitalului, dobânzilor, comisioanelor şi spezelor aferente;
d) executarea decontărilor în contul curent general al Trezoreriei
Statului;
e) efectuarea de plăţi prin conturi deschise în evidenţele sale, inclusiv a
celor aferente serviciului datoriei emitenţilor şi altor costuri de tranzacţionare şi
operare.
În ceea ce priveşte calitatea sa de creditor al statului, modificările aduse
legii statutului B.N.R. în 2004, în cadrul procesului de armonizare a legislaţiei
bancare din România cu cea din Uniunea Europeană, interzic băncii centrale să
împrumute direct statul, atât prin operaţiuni de creditare, cât şi prin
achiziţionarea de pe piaţa primară a creanţelor asupra statului, autorităţilor
publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor
naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat. Calea obişnuită prin care
banca centrală poate deveni creditorul statului este cumpărarea de titluri de
îndatorare ale statului de pe piaţa secundară, în scopul exercitării atribuţiilor
sale de autoritate monetară pentru îndeplinirea obiectivului fundamental:
asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.
Banca Naţională a României este unica instituţie autorizată să emită
însemne monetare, sub formă de bancnote şi monede, ca mijloace legale de plată
pe teritoriul României. Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia,
banul.
Conducerea Băncii Naţionale a României este asigurată de un Consiliu
de administraţie, compus din nouă membri, iar conducerea executivă se exercită
de către guvernator, prim-viceguvernator şi de cei doi viceguvernatori.
Membrii Consiliului de administraţie sunt numiţi de Parlament, pe o
perioadă de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. În cazul descompletării
Consiliului de administraţie, completarea locurilor vacante se face pe funcţia
respectivă pe întreaga durată a mandatului. Revocarea din funcţie a oricărui
membru al consiliului de administraţie se face de către Parlament, dacă acesta
încetează să îndeplinească condiţiile necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale
sau dacă se face vinovat de abateri grave.
Capitalul actual al Băncii Naţionale a României este de 300 miliarde lei
şi aparţine în întregime statului.
Legea nr.312/2004 prevede la art.1 alin.(2) că Banca Naţională a
României este o instituţie publică independentă, iar la art.3 alin.(1) că Banca
Naţională a României şi membrii organelor sale de conducere, în îndeplinirea

18
atribuţiilor, nu vor solicita sau primi instrucţiuni de la autorităţile publice sau de
la orice altă instituţie sau autoritate.
Conceptul de independenţă a băncilor centrale include patru tipuri de
independenţă: funcţională, instituţională, personală şi financiară, descrise în
Rapoartele de convergenţă al Băncii Centrale Europene. Analiza aspectelor
legate de independență are un rol important în evaluarea nivelului de
convergenţă dintre legislaţia naţională a statelor membre care nu au adoptat
moneda euro, pe de o parte, şi Tratate şi Statutul SEBC și al BCE, pe de o altă
parte.
Independenţa funcțională. Independenţa băncilor centrale nu este un scop
în sine, ci reprezintă un instrument esenţial pentru atingerea unui obiectiv clar
definit - menţinerea stabilităţii preţurilor. Acest tip de independenţă este asigurat
prin dotarea băncilor centrale cu mijloacele şi instrumentele necesare pentru
îndeplinirea acestui obiectiv în mod independent de orice altă autoritate. Cerinţa
privind independenţa băncilor centrale, prevăzută în Tratat, reflectă opinia
generală conform căreia obiectivul fundamental de menţinere a stabilităţii
preţurilor este realizat în mod optim de o instituţie pe deplin independentă, al
cărei mandat este clar definit.
Independenţa instituţională. Principiul independenţei instituţionale este
enunţat în mod expres la articolul 130 din Tratat şi la articolul 7 din Statutul
SEBC și BCE. Aceste două articole interzic băncilor centrale şi membrilor
organelor de decizie ale acestora să solicite sau să accepte instrucţiuni de la
instituţiile sau organismele UE, de la guvernele statelor membre sau de la orice
alt organism. În plus, acestea interzic instituţiilor, organelor, oficiilor sau
agenţiilor UE, precum şi guvernelor statelor membre orice încercare de
influenţare a acelor membri ai organelor de decizie ale băncilor centrale ale
căror decizii pot influenţa îndeplinirea de către băncile centrale naționale a
misiunilor legate de SEBC. Legislația națională ar trebui să reflecte ambele
interdicţii şi să nu limiteze domeniul de aplicare a acestora.
Independenţa personală. În temeiul articolului 14.2 din Statutul SEBC,
statutele băncilor centrale naționale trebuie să specifice o durată minimă de cinci
ani pentru mandatul guvernatorilor. De asemenea, prevederile acestui articol
oferă protecţie împotriva demiterii arbitrare a guvernatorilor, precizând faptul că
guvernatorii pot fi eliberaţi din funcţie doar în cazul în care nu mai îndeplinesc
condiţiile necesare exercitării îndatoririlor ce le revin sau în cazul în care se fac
vinovaţi de abateri grave, şi menţionează posibilitatea de a introduce o acţiune la
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Independenţa financiară. Independența financiară este capacitatea unei
instituții de a dispune în mod autonom de resursele sale. Independenţa generală a
unei bănci centrale ar fi periclitată în situaţia în care o bancă centrală nu ar fi în
măsură să dispună, în mod autonom, de resurse financiare suficiente pentru
îndeplinirea mandatului (respectiv, îndeplinirea misiunilor legate de SEBC

19
încredinţate acesteia prin Tratat şi Statut). Principiul independenţei financiare
implică şi faptul că o bancă centrală trebuie să dispună de mijloace suficiente nu
numai pentru exercitarea misiunilor legate de SEBC, ci şi pentru îndeplinirea
propriilor atribuţii la nivel naţional (de exemplu, finanţarea administrării şi a
operaţiunilor proprii).

5.4.2. Băncile comerciale

Băncile comerciale sunt persoane juridice autorizate să desfăşoare cu

titlu profesional activităţi de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile
de la public (persoane fizice, persoane juridice ori entităţi fără personalitate
juridică, ce nu au capacitatea şi experienţa necesare pentru evaluarea riscului de
nerambursare a sumelor depuse) şi de acordare de credite în cont propriu. În
calitatea lor de societăţi comerciale care urmăresc obţinerea profitului pentru
acţionari, băncile comerciale se constituie şi încep să funcţioneze pe baza
capitalului social subscris de acţionari şi vărsat integral sub formă bănească.
În România activitatea băncilor comerciale este reglementată prin
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului, act normativ care se aplică băncilor, persoane juridice
române, inclusiv sucursalelor din străinătate ale acestora şi băncilor din alte
state membre ale U.E., respectiv din state terţe, în ceea ce priveşte activitatea
acestora desfăşurată în România. După ce România a devenit stat membru al
U.E., instituţiile de credit autorizate şi supravegheate de autoritatea competentă
dintr-un alt stat membru pot desfăşura la noi în ţară activităţi bancare prin
înfiinţarea de sucursale sau prin furnizarea de servicii în mod direct.
Legea care reglementează activitatea bancară, după armonizarea deplină
a acesteia cu directivele U.E. în domeniu, permite băncilor, în limita autorizaţiei
acordate de B.N.R., să desfăşoare următoarele activităţi:
a) atragere de depozite şi alte fonduri rambursabile;
b) contractare de credite, incluzând printre altele: credite de consum,
credite ipotecare, operaţiuni de factoring cu sau fără regres, finanţarea
tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare;
c) leasing financiar;
d) operaţiuni de plăţi;
e) emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit,
cecuri de călătorie şi altele asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;
f) emitere de garanţii şi asumare de angajamente;
g) tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor cu:
- instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la
ordin, certificate de depozit;
- valută;
- contracte futures şi options financiare;

20
 - instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii;
- valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile;
h) participare la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente
financiare, prin subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi
prestarea de servicii legate de astfel de emisiuni;
i) servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de
afaceri şi alte aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi
achiziţii şi prestarea altor servicii de consultanţă;
j) administrare de portofolii ale clienţilor şi consultanţă legată de
aceasta;
k) custodie şi administrare de instrumente financiare;
l) intermediere pe piaţa interbancară;
m) prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul
creditării, cu respectarea obligaţiei de păstrare a secretului profesional bancar;
n) închiriere de casete de siguranţă;
o) operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din
acestea;
p) dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi;
r) orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se
circumscriu domeniului financiar.
Operaţiunile de leasing financiar se pot desfăşura în mod direct de către
bănci începând cu data aderării României la U.E.; până la această dată, aceste
operaţiuni au putut fi efectuate numai prin societăţi de leasing financiar,
constituite ca filiale ale băncilor. Băncile pot desfăşura şi alte activităţi, permise
potrivit autorizaţiei acordate de B.N.R., cum ar fi: operaţiuni ne-financiare în
mandat sau de comision, în special pe contul grupului din care face parte banca;
prestarea de servicii clientelei proprii care, deşi nu sunt conexe activităţii
desfăşurate, reprezintă o prelungire a operaţiunilor bancare.
Capitalul social al unei bănci trebuie vărsat integral şi în formă bănească
la momentul subscrierii, aporturile în natură nefiind permise. Nivelul minim al
capitalului iniţial este stabilit de B.N.R. prin reglementări, fără a putea fi mai
mic decât echivalentul în lei a 5 mil. euro.
Fondurile proprii ale unei bănci, ce cuprind în principal capitalul social
subscris şi vărsat, primele legate de capital, rezervele legale, statutare şi alte
rezerve, rezultatul reportat pozitiv al exerciţiilor financiare anterioare, precum şi
profitul net al ultimului exerciţiu financiar, nu trebuie să scadă sub nivelul
minim al capitalului iniţial. În scopul asigurării stabilităţii şi siguranţei
activităţii desfăşurate şi/sau îndeplinirii obligaţiilor asumate, fiecare bancă
trebuie să dispună de un nivel al fondurilor proprii, care să se situeze în
permanenţă cel puţin la nivelul cerinţelor de capital pentru acoperirea tuturor
riscurilor la care se expun: riscul de credit, riscurile de piaţă (riscul de poziţie,

21
riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă), riscului operaţional
şi riscul reputaţional.
În scopul protejării intereselor deponenţilor şi al asigurării stabilităţii şi
viabilităţii întregului sistem bancar, B.N.R. urmăreşte respectarea unor cerinţe
de natură prudenţială, impune măsuri şi aplică sancţiuni, în vederea prevenirii şi
limitării riscurilor specifice activităţii bancare (riscul de credit, riscurile de
piaţă, riscul operaţional, riscul reputaţional).
Tendinţe în evoluţia sistemului bancar din România. Sistemul bancar
românesc a înregistrat după anul 2000 o dezvoltare durabilă, cu creşteri
semnificative ale numărului de clienţi şi a volumului de activitate, atât în
domeniul corporate, dar mai ales în activitatea de retail. Pentru creşterea
activităţii de retail băncile şi-au extins reţeaua de unităţi teritoriale într-un ritm
accelerat, proces ce se află în plină expansiune. Totodată, băncile şi-au
îmbunătăţit gama de produse şi servicii pe care le oferă persoanelor fizice şi
întreprinderilor mici şi mijlocii, atât ca rezultat al inovării specifice în acest
domeniu de activitate, cât şi ca efect al creşterii concurenţei din sectorul bancar,
ce a condus şi la scăderea treptată a marjelor dintre dobânzile active şi cele
pasive.
O particularitate a sistemului bancar românesc este concentrarea sediilor
centrale ale băncilor în Bucureşti. În celelalte oraşe din ţară mai există sedii
centrale ale băncilor doar în Arad, Cluj-Napoca, Sibiu şi Tg. Mureş.
Dezvoltarea tot mai accentuată a reţelelor de sedii secundare ale băncilor
(sucursale, agenţii, reprezentanţe şi puncte de lucru) şi creşterea an de an a
volumului de operaţiuni efectuate pentru clientelă au făcut necesare
infrastructuri IT puternice şi implementarea de soluţii software care acoperă
operaţiunile bancare de bază, activităţile de investment banking, relaţia cu
clienţii, sistemele de plăţi, trezoreria lichidităţii, gestionarea riscurilor,
gestiunea activelor şi pasivelor, problemele financiare şi raportările prudenţiale
către B.N.R..
O provocare pentru sistemul bancar românesc a constituit-o trecerea în
anul 2005 la sistemul electronic de plăţi, cu cele trei componente: ReGIS –
pentru plăţile de mare valoare sau urgente, SENT – sistemul de compensare
automată, şi SaFir – sistemul de înregistrare şi decontare a operaţiunilor cu
titluri de stat. Soluţiile adoptate la nivelul fiecărei bănci din sistem şi pe
ansamblul sistemului bancar permit efectuarea plăţilor în timp real, atât între
sediile aceleiaşi bănci (transferuri intrabancare), cât şi între bănci diferite
(transferuri interbancare), cu excepţia plăţilor iniţiate cu cecuri, cambii şi bilete
la ordin, a căror decontare prin sistemul electronic de plăţi va necesita un
anumit decalaj de timp între momentul iniţierii şi cel al finalizării plăţii. De
reţinut că în sistemul electronic de plăţi sunt procesate şi plăţile Trezoreiei
Statului în relaţia acesteia cu instituţiile de credit, precum şi transferurile
interbancare ale băncilor şi instituţiilor de credit specializate (EXIMBANK,

22
C.E.C., băncile pentru economisire şi creditare în domeniul locativ, Casa
centrală CREDITCOOP). O particularitate prezintă Casa centrală
CREDITCOOP care decontează prin sistemul de plăţi atât plăţile interbancare
proprii, cât şi pe cele ale cooperativelor de credit afiliate.
Similar tendinței observate la nivel european în ultimii ani, sectorul
financiar nebancar din România și-a continuat expansiunea, în principal pe
canalul fondurilor de pensii private și al instituțiilor financiare nebancare.
Riscurile sistemice care se pot manifesta la nivelul sectorului se mențin la un
nivel relativ scăzut. Sectorul financiar nebancar este orientat cu preponderență
către economia națională, atât în termeni de plasamente, cât și în ceea ce
privește profilul investitorilor.
Impactul rezultatelor votului privind ieșirea Marii Britanii din Uniunea
Europeană a avut efecte temporare asupra principalelor segmente ale pieței
financiare din România, în timp ce temerile privind creșterea economică globală
și divergența politicilor monetare au continuat să influențeze comportamentul
investitorilor.
Procesul de consolidare a pieței bancare a continuat prin noi achiziții
bancare, finalizarea unor fuziuni fiind în derulare. În prezent, în România
activează 37 de instituții de credit, dintre care opt sunt sucursale ale băncilor
străine.

5.4.3. Instituţiile de credit specializate

În scopul asigurării şi menţinerii stabilităţii financiare, prin Ordonanţa

Guvernului nr. 28/2006 (aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
266/2006) au fost reglementate condiţiile minime de acces la activitatea de
creditare a altor instituţii financiare decât instituţiile de credit. Prin acest act
normativ au fost definite instituţiile financiare nebancare ca fiind persoane
juridice constituite cu scopul de a desfăşura, cu titlu profesional, activităţi de
creditare ale căror surse de finanţare provin din resurse proprii sau împrumutate
de la instituţii de credit, de la alte instituţii financiare sau, după caz, din alt surse
prevăzute de reglementările legale în vigoare.
Instituţiile financiare nebancare pot desfăşura următoarele activităţi de
creditare:
a) acordare de credite, incluzând, fără a se limita la: credite de consum,
credite ipotecare, credite imobiliare, microcredite, finanţarea tranzacţiilor
comerciale, operaţiuni de factoring, scontare, forfetare;
b) leasing financiar;
c) emitere de garanţii şi asumare de angajamente, inclusiv garantarea
creditului;
d) acordare de credite cu primire de bunuri spre păstrare, respectiv
amanetare prin case de amanet;

23
 e) acordare de credite către membrii unor asociaţii fără scop patrimonial,
organizate pe baza liberului consimţământ al salariaţiilor/pensionarilor, în
vederea sprijinirii prin împrumuturi financiare a membrilor lor, respectiv case
de ajutor reciproc.
f) acordare de credite de către persoane juridice fără scop patrimonial
din fonduri publice sau puse la dispoziţie în baza unor acorduri
interguvernamentale.
Având în vedere definiţia dată şi activităţile permise de lege, putem
trage concluzia că în categoria instituţiile financiare nebancare sunt cuprinse:
societăţile de credit de consum, societăţile de microfinanţare, societăţile de
credit ipotecar, societăţile de factoring, societăţile de leasing financiar,
fondurile de garantare, casele de amanet, casele de ajutor reciproc şi
persoanele juridice fără scop patrimonial care acordă credite din fonduri
publice ori puse la dispoziţie în baza unor acorduri interguvernamentale.
Dacă facem o comparaţie între obiectul de activitate al instituţiilor
financiare nebancare şi cel al instituţiilor de credit, observăm că activităţile de
acordare de credite, leasing financiar, emitere de garanţii şi asumare de
angajamente intră şi în obiectul de activitate al instituţiilor de credit. În schimb,
activităţile prevăzute la lit. d) sunt specifice caselor de amanet, cele de la lit.e)
caselor de ajutor reciproc, iar cele de la lit. f) entităţilor constituite în baza
actelor normative cu privire la asociaţii şi fundaţii. Ceea ce diferenţiază în mod
evident aceste instituţii financiare implicate în activitatea de creditare de
instituţiile de credit propriu-zise, rezultă din interdicţiile impuse de această lege
specială instituţiilor financiare nebancare, acestora nefiindu-le permis:
- să desfăşoare activităţi de atragere de depozite ori de alte fonduri
rambursabile de la public;
- să emită obligaţiuni, cu excepţia ofertelor publice adresate
investitorilor calificaţi, în înţelesul legii privind piaţa de capital;
- să includă în obiectul principal de activitate o activitate care nu este
prevăzută în mod explicit de lege.
Neavând dreptul să deschidă conturi curente pentru clienţi şi să atragă
depozite de la public, instituţiile financiare nebancare nu pot emite creanţe
asupra lor însele şi, pe cale de consecinţă, nu creează monedă, îndeplinind doar
funcţia de redistribuire a monedei de la o entitate economică la alta.
Operaţiunile de încasări şi plăţi aferente activităţii de creditare se derulează prin
conturi deschise de instituţiile financiare nebancare la instituţii de credit
persoane juridice române şi la sucursale din România ale instituţiilor de credit
străine, precum şi prin casieriile proprii.
Cu excepţia caselor de amanet, a caselor de ajutor reciproc şi a
persoanelor juridice fără scop patrimonial, instituţiile financiare nebancare se
constituie ca societăţi comerciale pe acţiuni. Capitalul social al acestora trebuie
să fie vărsat integral în formă bănească la momentul subscrierii. Conform

24
prevederilor legii, nivelul minim al capitalului social este stabilit în mod
diferenţiat în funcţie de activităţile înscrise în obiectul de activitate al instituţiei
financiare nebancare, fără a putea fi mai mic decât echivalentul în lei al sumei
de 200.000 euro.

5.5. Reglementarea şi supravegherea bancară şi rolul acestora în

asigurarea stabilităţii sistemului financiar –bancar

Dardac și Moinescu (2007) consideră că, în timp ce reglementarea

bancară se defineşte prin ansamblul de legi şi norme aplicabile băncilor în
activitatea lor, cea de supraveghere se referă la activitatea de monitorizare a
situaţiei financiare a instituţiilor bancare şi la verificarea modului cum sunt
respectate şi aplicate reglementările bancare.
În mod tradiţional, sistemul bancar a fost supus unui grad înalt de
reglementare şi supraveghere. Deşi în numeroase ţări se observă o tendinţă de
dereglementare a sistemului bancar, activitatea bancară continuă să rămână, pe
plan mondial, una din activităţile economice cele mai normate. În funcţie de
motivele care stau la baza aplicării lor, se pot deosebi trei clase de reglementări
bancare: reglementarea economică, reglementarea prudenţială și reglementarea
monetară.
Prima clasă este reglementarea economică ce are drept scop să se obţină
asigurarea că băncile mobilizează resurse şi acordă credite în condiţii de
eficienţă economică.
Cea de-a doua clasă de reglementări este cea preventivă sau prudenţială.
Reglementarea prudenţială are menirea să garanteze alocarea eficientă a
resurselor, să minimizeze riscurile pe care şi le asumă băncile şi să asigure
stabilitatea şi sănătatea financiară a fiecărei bănci şi a sistemului bancar în
ansamblu.
A treia clasă este reglementarea monetară al cărei scop este menţinerea
stabilităţii valorii externe şi interne a monedei naţionale, prin controlul exercitat
asupra lichidităţii totale a sistemului bancar.
În timp ce analiza macroprudenţială se regăseşte, într-un fel sau altul,
printre activităţile oricărei bănci centrale, protecţia investitorilor, în special pe
piaţa de capital, este foarte rar inclusă în mandatul acesteia. În opoziţie,
agenţiile de supraveghere au ca obiectiv principal protecţia consumatorilor. În
alegerea unui cadru instituţional eficient, o problemă o reprezintă rezultatele
supravegherii microprudenţiale, pe care băncile centrale le consideră strict
legate de sistem, iar agenţiile de supraveghere le consideră angrenate protecţiei
deponenţilor şi investitorilor.
Pe de altă parte, ne raliem opiniei lui Dardac și Moinescu (2007) care
apreciază că supravegherea bancară se referă la activitatea de monitorizare a
situaţiei financiare a instituţiilor bancare şi la verificarea modului cum sunt
respectate şi aplicate reglementările bancare. În mod tradiţional, sistemul bancar
25
a fost supus unui grad înalt de reglementare şi supraveghere. Deşi în numeroase
ţări se observă o tendinţă de dereglementare a sistemului bancar, activitatea
bancară continuă să rămână, pe plan mondial, una din activităţile economice
cele mai normate.
Funcţiile supravegherii bancare determină o serie de sarcini care pot fi
grupate astfel:
 activităţi de protecţie a investitorilor, care se bazează pe asigurarea
unui sistem bancar competitiv şi pe contractarea riscului moral indus de
existenţa sistemului de asigurare a depozitelor prin crearea regulilor de bună
practică şi pe distribuirea informaţiei;
 supravegherea la nivel micro, care se axează în primul rând pe
protejarea deponenţilor;
 analiza macroprudenţială, care grupează activităţile ce au scop
monitorizarea expunerii la riscul sistemic şi identificarea potenţialelor
„ameninţări” la nivel macroeconomic ca urmare a dezvoltării pieţelor
financiare.
În timp ce analiza macroprudenţială se regăseşte, într-un fel sau altul,
printre activităţile oricărei bănci centrale, protecţia investitorilor, în special pe
piaţa de capital, este foarte rar inclusă în mandatul acesteia. În opoziţie,
agenţiile de supraveghere au ca obiectiv principal protecţia consumatorilor. În
alegerea unui cadru instituţional eficient, o problemă o reprezintă rezultatele
supravegherii microprudenţiale, pe care băncile centrale le consideră strict
legate de sistem, iar agenţiile de supraveghere le consideră angrenate protecţiei
deponenţilor şi investitorilor.
Criza financiară globală a scos în evidență atât limitările disciplinei de
reglementare cât şi cele ale pieţei. Ea evidenţiază importanţa combinării
aplicării unei reglementări puternice, trainice şi anticipative cu o mai bună
utilizare a disciplinei pieţii. A scos de asemenea în evidenţă importanţa
elementelor fundamentale, şi anume, cadrele juridice şi instituţionale solide şi
transparente pentru promovarea stabilităţii financiare. În multe ţări în curs de
dezvoltare, concluzia este că dezvoltarea capacităţii de supraveghere trebuie să
fie o prioritate de vârf.
După instalarea crizei, s-a discutat mult despre utilizarea acesteia pentru
a face să treacă reformele dorite. La nivel global, G-20 a decretat Comitetul de
Stabilitate Financiară (FSB), după transformarea lui în 2009, pentru a promova
dezvoltarea şi implementarea coordonată a politicilor eficiente de reglementare,
supraveghere şi ale altui sector financiar. Ca parte a acestei agende a reformei
de reglementare, comitetul Basel a pregătit noi cerinţe de capital şi lichiditate
pentru bănci conform celui de-al treilea cadru de reglementare Basel III. La
nivel naţional, multe economii au decretat sau iau în considerare noi legi şi
regulamente ca răspuns la lecţiile învăţate din timpul crizei.

26
 Lecţiile pot fi învăţate prin analizarea reglementării şi supravegherii în
economiile care se aflau la epicentrul crizei financiare globale şi cele care nu se
aflau pe această poziție. Noul sondaj global realizat de Banca Mondială
sugerează că ţările neaflate în criză – cele care nu au fost afectate de criza
bancară din 2007 - 2009 – au avut cerințe mai stringente de capital, niveluri de
capital mai ridicate şi cadre de reglementare mai complexe. Ele au avut
proceduri de audit mai stricte, limite cu privire la expunerea părţii terţe şi
standarde de clasificare a activelor; şi organele lor de supraveghere au solicitat
acţionarilor să sprijine băncile aflate în pericol cu capital nou. Ţările neaflate în
criză erau de asemenea caracterizate printr-o calitate mai bună a informaţiilor
financiare şi stimulente mai mari pentru utilizarea acelor informaţii.
Considerăm că această criză financiară globală a declanşat de asemenea
o dezbatere politică sănătoasă asupra abordărilor de reglementare şi
supraveghere. Această dezbatere continuă printre organisme de reglementare,
autorități monetare şi academicieni a condus la propuneri multiple de reforme,
evidenţiind diversitatea de păreri. Este probabil ca acest lucru să influenţeze
procesul reformelor de reglementare şi să îmbunătăţească viitoarele rezultate.

27