“Patura “ – fragment

de Charles Bukowski
In ultima vreme n-am dormit prea bine, dar nu aici vroiam sa ajung.
Se intampla atunci cand pare ca dorm. Spun „pare ca dorm” pemtru ca
asta se intampla. Tot mai des in iltima vreme pare, simt ca dorm si totusi
in vis imi visez camera, si ca toate lucrurile sunt exact asa cum le-am
lasat inainte sa ma culc. Ziarul pe jos, sticlele goale pe masuta... Toate
lucrurile astea intime care fac parte din mine. Ca o mana sau ca un
picior. Si-atunci, de multe ori cand nu dorm si stau in pat si ma uit pe
pereti, ma intreb: „Sunt inca treaza sau am adormit si-mi visez camera?”
Lururile merg prost in ultima vreme. Ma intreb: „Oare se poate mai rau
de atat?” Imi spun: „ Ei, macar ai o camera...macar nu dormi pe strazi!”
Era o vreme cand nu ma deranja sa dorm pe strazi. Acum nu mai suport.
De fapt, nu mai suport multe lucruri. Am fost intepata, ranita, da’ .....atat
de des incat nu mai vreau. Nu mai pot sa fac fata.
Ce-i mai nasol e ca-n ultima vreme ma trezesc cu niste semne pe
mine. Niste vanatai, practic. E o patura, oameni buni...Ma trezesc si cate-
odata mi-e infasurata in jurul gatului, incat abea mai respir. Aceeasi
patura mereu. Uneori, e atat de pusa pe treaba si de fortoasa incat pot
sa jur ca gata, in noaptea asta imi vine de hac! Si-atunci brusc ma ridic
de pe perna.
Acum va si aud cum ziceti „ saraca, e dusa!”, da’, chiar si asa, s-ar
putea sa fiu. Da’ totusi nu simt ca as fi. Da’ chiar, cine sa ma creada pe
mine daca le povestesc asa ceva? Ca patura s-a infuriat si a incercat sa
ma omoare? Omenii nu cred nimic pana nu se intampla pentru prima
oara. Ca prima bomba atomica, sau ca rusii care au trimis primul om in
spatiu.
Cand ma aflu printre oameni, nu ma simt deloc in largul meu. Vorbesc
si se entuziasmeaza de niste lucruri care pe mine nu ma intereseaza. Si
totusi, tocmai cand sunt printre ei, ma simt cea mai puternica. Da’ e
evident ca sunt un om slab. Vorbesc complet pe langa. Starn asa cumva
intre doua lumi si cred ca da, asta e inceputul nebuniei.