Examenul de bacalaureat naţional

Proba E. a)
Limba şi literatura română

Subiectul I
A.
1. Secvența are sensul de aș fi continuat opțiunea inițială.
2. Prietenul lui P. P. Negulescu era student la Facultatea de Drept (,,unul din noii mei prieteni, care, mai bine
informat sau mai curios decât mine, urma, deși studia Dreptul’’).
3. Pasiunea autorului înainte de venirea la București era matematica („îmi întrebuințam o bună parte din timpul
liber dezlegând probleme, de algebră mai ales”).
4. Atmosfera din sala în care Titu Maiorescu își susținea cursul era greu de caracterizat, deoarece era
contrastantă (,,veselă și totuși concentrată, plină de reculegere și în același timp de nerăbdare’’).
5. O trăsătură morală a lui Titu Maiorescu, aşa cum reiese din textul dat este seriozitatea de care dădea dovadă
în orice situație, fiindcă nu se juca cu lucrurile din viața lui și considera că nu trebuie să glumești cu nimic din
ceea ce ai de realizat. Aceasta poate fi o calitate care l-a ajutat enorm să reușească în planul intelectual.
B. Familia ne influențează sau nu în alegerea traseului educațional
Educația este viața însăsi, propria alegere, cheia succesului, fără de care fiecare dintre noi nu se poate adapta
unei societăți și nu poate evolua din niciun punct de vedere.
În opinia mea familia nu ne poate influența alegerea traseului educațional, deoarece putem avea capacitatea de
a lua decizia în funcție de pasiuni și în funcție de cariera pe care dorim să o urmăm.
În primul rând, ,,a educa" înseamnă a forma personalități, a conduce la diferite deprinderi care ajută la
creionarea unei capacități intelectuale deosebite. Fiecare dintre noi are rolul de a pune pe cea mai înaltă treaptă
ideea de acaparare a conținutului educativ, prin alegerea materiilor care ne pasionează. De exemplu, tinerii
trebuie să conștientizeze faptul că o materie poate deveni un mijloc de desprindere din viața de zi cu zi și poate
fi o parte componentă din ceea ce îl interesează. Decizia unui viitor se bazează pe alegerea unei facultăți, care-l
poate reprezenta și interesa pe tânăr, construindu-i acestuia un stil de viață aparte.
În al doilea rând, familia nu poate să intervină în alegerile viitorului tânărului, pentru că s-ar putea să nu aibă
cunoștințele lui, iar o influențare grăbită îl poate dezavanta în planul nevoilor. De pildă, așa cum se expune și
în textul citat, autorul dă dovadă de integrare într-o serie de activități diverse în alegerea unei facultăți
primordiale în beneficiul acestuia. El are bucuria de a descoperi un alt drum odată cu vizita la Facultatea de
Litere, la cursul lui Maiorescu (,,Orientarea mea inițială, la universitate, era astfel firească și aș fi mers desigur
mai departe pe același drum, dacă întâmplarea nu m-ar fi dus, o dată, la cursul lui Maiorescu de la Facultatea
de Litere’’, neținând cont de dorințele părinților,(,,ca să-mi încep studiile universitare – ce trebuiau să-și
găsească continuarea, după dorința familiei mele, într-o școală politehnică din străinătate’’).
În concluzie, familia nu ar trebui să ne influențeze deciziile în alegerea traseului educațional, fiindcă merită să
ne ghidăm după pasiunile pe care le avem și după perspectivele care să ne satisfacă nevoile personale.
Subiectul al II-lea
Textul liric ,,Nu mai zăresc...’’ de Tudor Arghezi se centrează pe tema condiției artistului în lume, o condiție
dominată de o confuzie de sine, specifică unui poet, care vrea să sensibilizeze cititorul. Încă din incipitul
poeziei se remarcă o imagine vizuală ,,Nu mai zăresc’’, urmată de o imagine auditivă ,,să mai ascult’’
sugestiile unei atmosfere melancolice, o meditație a eului liric cu propriul sine, simțindu-se confuz. În aceeaşi
ordine de idei, interogația retorică ,,Poteca merge încă mult?’’amplifică incertitudinea artistului pe care o are
într-o societate aflată în transformare. Totodată, ultima strofă este relevantă pentru tema creației, deoarece
imaginea vizuală ,,M-aș odihni...’’, urmată de o marcă a afectivității, punctele de suspensie, amplifică speranța
eului liric, accentuate și de repetiția ,,Secundă cu secundă’’, însă neînțelegerea propriului sine este potențată în
ultimul vers, prin personificarea ,,Poteca înapoi mi se scufundă.’’, dispărând orice posibilitate de salvare.
Întreaga creaţie reprezintă o chintesenţă a mesajului poetic, astfel, Arghezi transmite sentimente de
incertitudine, de teamă faţă de confuzia pe care o are față de sine.

Subiectul III

Neculai Isac este personajul narator, principal, rotund, tridimensional din povestirea „Fântâna dintre plopi” care face
parte din volumul „Hanu Ancuţei” de Mihail Sadoveanu. Neculai Isac are două portrete: un portret al povestitorului
„ajuns la cărunteţă” şi un portret al personajului, tânărul erou al întâmplărilor povestite. Portretul fizic al maturului
este realizat în mod direct de către naratorul generic, acesta evidenţiind vârsta („om ajuns la cărunteţă”),
vestimentaţia, ce sugerează statutul social de mic boier („purta ciubote de iuft cu turetci înalte şi ilic de postav cu
nasturi rotunzi de argint”, „cu o blăniţă cu guler de jder” atârnată „într-un lănţujel”) şi trăsături fizice („obraz smad”,
„mustăcioară tunsă şi barbă rotunjită”, „nas vulturesc şi sprâncene întunecoase”). Se notează şi un defect fizic („avea
ochiul drept stâns”) care constituie punctul de plecare a povestirii lui Neculai Isac. Statutul său social reiese şi din
formula de adresare folosită de comisul Ioniţă: „Nu eşti domnia ta prietenul meu Neculai Isac, căpitan de mazili?”
Numele de mazili îl purtau boiernaşii care fuseseră în slujbă la domnie şi care căzuseră în dizgraţie. Ei erau
organizaţi într-un corp militar de rezervă, purtând grade militare, dar fără a împlini slujbe active. Aerul demn şi
tragic al căpitanului se datorează rangului nobiliar şi tristeţii. Venirea lui produce un efect deosebit asupra celor de la
han. „El face parte dintre acei din care s-au recrutat căpitanii eroici de odinioară. ... e urmaşul clasei războinice
moldoveneşti ... are în purtarea şi în vorba lui o descendenţă aristrocratică.” (G. Ibrăileanu) Trăsăturile morale sunt
evidenţiate prin mijloace indirecte de caracterizare: sociabilitate, (zâmbind cu prietenie se integrează între drumeţii
de la Hanu Ancuţei), blândeţe şi înţelepciune bătrânească („glas moale şi blând”), poftă de viaţă (ascultă cu plăcere
lăutarii şi o prinde de mână pe Ancuţa). Se adresează ceremonios şi arhaic: „Domnia ta”, „Domnilor şi fraţilor”.
Auzind despre spiritul aventurier de odinioară al căpitanului de mazili, oamenii îl consideră om „cum le place”, iar
în Ancuţa se trezeşte acea cochetărie a oricărei femeii în preajma unui adevărat bărbat, fie şi beneficiind numai de
faima gloriei apuse, trecându-i „pe dinainte uşurel, mlădiindu-se cum ştia ea că-i şade mai bine”. El povesteşte din
dorinţa de a revedea trecutul, pentru a-l înţelege, căci pierderea ochiului îi dă puterea vizionară, ca unui alt
clarvăzător al trecutului, Homer. Sufletul are doi ochi, unul priveşte timpul şi dragostea, iar cel de-al doilea priveşte
veşnicia şi intelectul. Astfel, ochiul drept ca simbol al soarelui se îndreaptă spre activitate, spre viitor, în timp ce
ochiul stâng ca simbol al lunii se îndreaptă spre pasivitate spre trecut. Una din feţele sufletului este inferioară,
întoarsă spre trup, cealaltă este superioară, întoarsă spre inteligenţă. Ochiul reconstituie acel abis temporal, „în
neagra fântână a trecutului” căpitanul Isac intuind încă imaginea vie a Margăi, păstrată într-un registru virtual al
memoriei ancestrale. Portretul tânărului Neculai Isac este realizat prin mijloace directe de caracterizare de către
comisul Ioniţă care le prezintă călătorilor de la han trăsăturile morale şi fizice ale căpitanului de mazili: „voinic şi
frumos – şi rău”, care „bătea drumurile, căutându-şi dragostele”, „adulmeca pe drumuri fără hodină şi fără
astâmpăr”. La fel se autocaracterizează la începutul povestirii sale şi Neculai Isac: „Eram un om buiac şi ticălos”.
Din acest motiv mama făcea acatiste la biserică pentru a i se linişti băiatul, dar tatăl nu spune nimic pentru că şi el
fusese la fel „şi-i făcuse multe zile amare”. Tot el scoate în evidenţă că era harnic: ”Om nevrednic nu pot să spun c-
am fost. Aveam oi şi imaşuri şi neguţam toamna cu vinuri.” Atât comisul Ioniţă, cât şi naratorul secund subliniază
principala sa trăsătură de caracter: îi plăceau femeile. „Şi-a avut ibovnice către toate zările.” ”Îmi erau dragi ochii
negri.” Portretul moral se întregeşte cu trăsături sugerate indirect de faptele, gesturile, acţiunile personajului. Astfel,
tânărul era generos cu femeia pe care o iubea: îi dă un ban Margăi, iar de la Paşcani îi cumpără „o scurteică de blană
de vulpe”. Din lupta cu ţiganii reies vitejia şi priceperea. Defectele sale sunt lipsa de experienţă şi incapacitatea de a
prevedea urmările faptelor săvârşite. Prima întâlnire cu ţiganii şi cu fata care umblă prin apă în fusta ei roşie este
relatată din perspectiva tânărului, care nu vede capcana din această întâmplare. Marga nu e, aşa cum afirmă
cerşetorul, „o fată proastă care n-a ieşit încă în lume”, ci se supune grupului, acceptând rolul de momeală pentru
tânărul călător. Comportamentul ei ulterior este imprevizibil pentru îndrăgostitul naiv şi pentru ascultători, care
adoptă perspectiva unică a naratorului subiectiv. Tânărul crede că trăieşte etapele unei idile superficiale, dar se vede
prins în capcana întinsă de ţigani. Plăteşte nechibzuinţa sa cu lumina unui ochi. Scapă cu viaţă tot datorită tinereţii:
calităţile fizice şi seninătatea inconştientă. Dacă ar fi conştientizat valoarea avertismentului fetei, sacrificiul,
profunzimea sentimentelor ei, pericolul în care se afla fata şi ar fi încercat să o protejeze, şi-ar fi diminuat şansele de
salvare. Licărul de conştiinţă se aprinde prea târziu, iar manifestările lui sunt regretul şi autocondamnarea. Tânărul
aventurier avea o reputaţie de Don Juan, pe care mama încerca să o potolească prin acatistele puse la biserici, el
devenind un cavaler rătăcitor asemenea lui Lancelot. Privirea Margăi îl hipnotizează. „am simţit în mine ceva
fierbinte: parcă aş fi înghiţit o băutură tare”. Când s-au întâlnit la han, Marga „se răsucea uşor în loc mlădiindu-şi
mijlocul”, iar în momentul despărţirii devine ezitantă, cochetă, neştiind cum să-şi dea o întâlnire. Ancuţa cea tânără
îşi aşază mărgelele la gât, părul la urechi şi se mlădiază „cum ştie ea că-i şade bine”. „E acea stare sufleatescă pe
care a indicat-o Flaubert în cunoscutul pasagiu unde ne arată pe madame Bovary impresionată de un ilustru decrepit
căruia îi mersese vestea că a fost amantul reginei Maria Antoaneta cu vreo jumătate de veac în urmă. E acea trezire a
cochetăriei oricărei femei adevărate, când simte un mascul de rasă – fie şi beneficiind numai de faima gloriei
trecute”. (G. Ibrăileanu) Neculai Isac poate fi asemănat cu zeul scandinav Odin. Încă de la intrarea sa în scenă,
naratorul generic notează: „Iar călăreţul pe cal pag parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri”, „îşi
scoase pălăria de pâslă neagră”. La nivelul istoriei, fântâna are funcţie erotică şi thanatică, în timp ce la nivelul
discursului, acest topos este evidenţiat ca un loc al amintirii şi al trecerii timpului, care prăbuşeşte în neant toate
actele umane. Marga răsare în apă şi va sfârşi în acelaşi element. Oglinda apei are două valenţe: apa neclintită
sugerează aparenta armonie, iar mişcarea frunzelor reflectate în apă dau imaginea unei oglinzi sparte, motiv
anticipativ al despărţirii. Fântâna conţine apa cunoaşterii, a iniţierii. Dacă vrei să o bei, trebuie să renunţi la ceva, aşa
cum zeul Odin a acceptat să renunţe la un ochi. Lui Neculai Isac i se ia un ochi, în consecinţă, acceptă iniţierea,
înţelepciunea, gustând fără să vrea sângele care i se pare a fi cel al Margăi, de pe colacul fântânii. Prin admiraţia faţă
de tată, pe care îl „înlocuieşte” inconştient comportându-se la fel ca el, prin manifestarea sentimentului de vinovăţie
şi prin faptul că îi „lipseşte o lumină” din cauza consecinţelor tragice se aseamănă cu Oedip. Ca şi eroul din
mitologie, atras prin slăbiciunea sa spre propria-i cădere, dar aflând chiar în această cădere puterea de a se ridica,
Neculai Isac ajunge să facă figură de erou biruitor.