Moara cu noroc- Ioan Slavici

Caracterizarea personajului Ghiță

Ioan Slavici aparține epocii marilor clasici și reprezintă orientarea către
proza realistă cu caracter moralizator. El a contribuit esențial la dezvoltarea
literaturii române prin crearea romanului realist-obiectiv( Mara) și prin
inserarea elementelor de analiză psihologică în proză.
Moara cu noroc a fost publicată în anul 1881 în volumul Novele din
popor și este o nuvelă, adică o specie epică în proză, cu un singur fir narativ
central și o construcție epică riguroasă, cu un conflict concentrat.
Din punct de vedere estetic, nuvela Moara cu noroc se încadrează în paradigma
realismului, influența acestei estetici manifestându-se la toate nivelurile textului.
De asemenea, este o nuvelă psihologică prin tema abordată, conflictul interior,
mutarea accentului de pe realitatea exterioară pe realitatea interioară. Specific
nuvelei psihologice, opera urmărește problemele de conștiință și procesul de
dezumanizare trăit de Ghiță, ca urmare a patimii pentru înavuțire.
Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături
fizice și morale distincte, pusă în lumină printr-un șir de întâmplări situate într-
un anumit cadru temporal și spațial. El reprezintă o categorie principală a unei
opere epice sau dramatice alături de acțiune, narator, timp și spațiu. Ca ființă de
hârtie ce populează universul ficțional(Roland Barthes), personajul este
construit pe două paliere esențiale: ca instanță narativă și ca referent uman. În
ambele contribuie la creionarea lumii virtuale și la formularea mesajului operei,
cum este și cazul lui Ghiță din nuvela realist-psihologică Moara cu noroc de
Ioan Slavici.


   
   
 
!
   
   !
"
     

 "   #  
 $   
 
#
     
     

 # " $   #
     

 % 
"#
  
 "   
  

&    
  "
   
  

 


 $ 
#   
"

 &      

 #   
&
#

  
  &#
 
  
# 
  


  
 

  
""
 
Personajele lui Slavici nu sunt doar întruchipări schematice ale unor trăsături
umane, încadrabile în tipologii rigide, ci structuri veridice, mobile,
autoconstituindu-se permanent, dezvoltând toate componentele ființei umane.
Slavici își lasă eroii să evolueze liber, după pornirile și imperativele lor
sufletești. Personajele sunt, astfel, rezultatul propriilor fapte, gânduri, și
atitudini, ca și al condițiilor sociale ale momentului.
Astfel, ca instanță narativă Ghiță este personaj principal datorită ocurenței sale
din discursul narativ, personaj central datorită rolului pe care îl are în
transmiterea mesajului, protagonist ( în raport cu Lică Sămădăul), centrând
diegeza și tridimensional( W. C. Booth), evoluând pe tot parcursul operei,
rotund, dinamic. Este un personaj mobil, tragic, care străbate traseul unei
dezumanizări gradate. El este un personaj masculin, individual, un personaj
rotund, (în termenii lui Forster). Ghiță este un personaj complex construit în
manieră realistă, un personaj dilematic în construcția căruia se reunesc două
perspective esențiale: realismul psihologic și clasicismul.
Tema nuvelei este dezumanizarea cauzată de patima banului și de
dorința de înavuțire. Tema poate fi privită din mai multe perspective: din
perspectivă socială, nuvela arată încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul
social( din cizmar vrea să devină cârciumar) și de a asigura familiei sale un trai
îndestulat, din perspectivă moralizatoare, scriitorul descrie consecințele nefaste
ale dorinței de înavuțire, iar din perspectivă psihologică, nuvela prezintă
conflictul interior trăit de Ghiță, care, dornic de prosperitate economică, își
pierde treptat încrederea în sine și în familie. Nuvela Moara cu noroc se
evidențiază prin complexitate tematică. Astfel, nuvela îmbină tema familiei cu
tema destinului și cea a fascinației răului, alături de tema dezumanizării cauzată
de patima banului și dorința de înavuțire.
Din punct de vedere social, Ghiță este, la începutul nuvelei, un cizmar
cinstit și modest din punct de vedere financiar, iar mai târziu, odată cu mutarea,
devine cârciumar înstărit, dar implicat în fapte ilegale. Evoluția statutului
economic atrage după sine o involuție morală a eroului. Datele statutului
protagonistului nuvelei, ca și și problemele de natură morală cu care se
confruntă, sunt expuse în secvența inițială cu funcție de prolog, sub forma unei
dispute în familie, precedând poziția unei mari schimbări ce va purta familia din
spațiul protejat al satului așezat, cu o ordine stabilă, întemeiată pe valori cu
tradiție, într-un mediu nou, în afara comunității. Este însurat cu Ana, are doi
copii și locuiește împreună cu soacra sa.
Statutul moral ilustrează caracterul complex al protagonistului,
constituit din calități și defecte. Ghiță este un personaj rotund, complex, a cărui
personalitatea se individualizează prin „acel amestec de bine și de rău care
există la oamenii adevărați” (G. Călinescu). Trăsăturile morale ale personajului
sunt deduse din comportament, atitudinea sau relația cu celelalte personaje.
Statutul moral suferă o involuție, pentru că protagonistul ajunge dintr-un cizmar
cinstit, altruist, responsabil, ambițios un cârciumar corupt, vulnerabil în fața
ispitei malefice a banilor, insensibil față de propria familie, complice la jaf și la
crimă, apoi el însuși criminal. Traseul sinuos al dezumanizării lui Ghiță și
decăderea principiilor sale morale sunt surprinzătoare. În incipitul nuvelei dă
dovadă de spirit de inițiativă și dorința de a-și depăși condiția modestă, iar apoi
devine un cârciumar harnic, energic, întreprinzător. Se lasă manipulat de
autoritatea și forța morală a lui Lică. Din momentul în care îl cunoaște pe
acesta, Ghiță devine “de tot ursuz”, impulsiv, introvertit, agresiv. Lăcomia pune
stăpânire pe el. Iși oprește jumătate din banii însemnați ai lui Lică pe care
trebuia să îi dea jandarmului Pintea. Mutilarea iremediabilă a caracterului său
este ilustrată în finalul nuvelei, când își lasă nevasta drept momeală în brațele
Sămădăului, iar apoi o ucide.
Statutul psihologic se axează pe drama interioară a acestuia care aduce
în prim-plan dihotomia între cele două dorințe irepresibile: dorința de a se
îmbogăți și dorința de a rămâne om cinstit. Încercarea de a-și schimba condiția
economică devine un punct de plecare pentru declinul psihologic care, din cauza
patimii pentru bani, își compromite imaginea în fața societății și a familiei și își
pierde încrederea în sine. La început are un caracter puternic, este stăpân pe
sine, încrezător în forțele proprii, nu ia în seamă sfaturile bătrânei. Ulterior,
devine slab în fața tentației de a se îmbogăți. În final, este învins de propria
slăbiciune.
O trăsătură dominantă de caracter a personajului este dezumanizarea.
Portretul personajului este completat și de alte trăsături contradictorii: este bun,
gospodar, blând, cumsecade, cinstit, întreprinzător, gelos, agresiv, lacom,
nehotărât, pătimaș, oscilează între bine și rău, are spirit practic, este violent, are
gesturi brutale, este laș, fricos, subordonat Sămădăului, atent, tandru, protectiv.
O scenă semnificativă pentru evidențierea acestei trăsături este scena
procesului din capitolul al IX-lea. Aceasta reprezintă un moment-cheie în
devenirea personajului, un moment de culminație a crizei morale. Ghiță depune
mărturie mincinoasă și contribuie la disculparea lui Lică Sămădău și la
condamnarea lui Săilă-Boarul și Buză-Ruptă. El este convins de vinovăția lui
Lică în jefuirea arendașului și în dubla crimă din pădure.
O altă scenă reprezentativă pentru evidențierea acestei trăsături este cea
din final. Orbit de dorința de a se răzbuna pe Lică, Ghiță refuză să-și însoțească
soția și soacra în noaptea de Înviere, ceea ce o determină pe Ana să rămână cu
el. Caracter slab și lipsit de capacitatea de a comunica și de a-și exterioriza
sentimentele, Ghiță își lasă soția ca momeală pentru Lică, abandonând-o. Ana
alunecă în păcatul trădării conjugale. Întorcându-se de la Ineu și conștientizând
trădarea Anei, Ghiță ajunge pe treapta cea mai de jos a degradării sale morale,
punând capăt conflictului interior, căci, înnebunit de gelozie și mutilat de
propriile-i slăbiciuni, își înjunghie nevasta, fiind convins că nu o poate lăsa în
viață după tot ce s-a întâmplat: „simt… că nu mai pot trăi iar pe tine nu pot să te
las vie în urma mea”
Un element relevant pentru construcția personajului îl reprezintă modalitățile de
caracterizare. Portretul personajului este construit în manieră obiectivă, autorul
creând un personaj complex cu trăiri și concepții contradictorii. Caracterizarea
se realizează, în principal, indirect prin faptele, vorbele și relația cu ceilalți, dar
și în mod direct prin monolog interior care ia forma autocaracterizării.
Inițial, caracterizarea directă a personajului survine din replicile naratorului,
care îl descrie ca un om bun, „înalt și spătos” „om harnic și sârguitor”, blând,
cumsecade și un „bun meseriaș”. Naratorul marchează schimbarea interioară și
de comportament a personajului, Ghiță devenind „ursuz”, „nu mai zâmbea ca
mai nainte” și „râdea cu un hohot încât îți venea să te sperii de el”. Slavici
dirijează destinul eroului prin mijloace psihologice profunde, sondând reacții,
gânduri, trăiri în cele mai adânci zone ale conștiinței personajului, prin
monologul interior, în care Ghiță se autocaracterizează: „Ei! Ce să-mi
fac?...Așa m-a lăsat Dumnezeu!...Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare
decât voința mea?”. Ghiță este caracterizat în mod direct și de celelalte
personaje. Astfel, Ana îl consideră „o muiere îmbrăcată în haine bărbătești, ba
chiar mai rău decât așa”, pentru Lică este un om de nădejde „Tu ești om cinstit,
Ghiță”, „ești om cu minte”, „Tu ești om, Ghiță”.
Este caracterizat în mod indirect prin acțiunile sale, atitudinea față de
ceilalți, relația cu celelalte personaje, limbaj, nume. Ghiță este caracterizat
indirect prin relația cu Sămădăul, care devine o autoritate, pentru că știe să
exploateze slăbiciunile celorlalți și pentru că intuiește punctul vulnerabil: setea
de bani. Pe de altă parte, se teme de o singură slăbiciune a hangiului, cea pentru
Ana, de aceea cultivă cu inteligență malefică unele situații care să accentueze
înstrăinarea lor.
Astfel, confruntarea dintre cei doi constituie evenimentul central al
narațiunii. Sămădăul manifestă o atracție demonică asupra lui Ghiță încă din
momentul apariției sale. Acțiunile, gesturile, atitudinile lui Ghiță scot la iveală
nesiguranța care îl domină, teama și suspiciunile instalate definitiv în el, trădând
conflictul interior, așa cum reiese din caracterizarea indirectă. Ghiță devine
„omul lui Lică”, a cărui prezență tot mai frecventă la han are și o altă
consecință: atragerea Anei în jocul periculos al celor doi bărbați. Ghiță este o
fire slabă, deoarece o folosește pe Ana pentru a-l demasca pe Lică. Spiritul său
duplicitar se manifestă atât față de Ana, cât și față de sine însuși. Ghiță oscilează
între fondul său moral pozitiv și patima pentru bani, justificată inițial prin
determinism social, prin dragoste față de familie și prin dorința de a-i oferi Anei
un trai superior, ulterior atingând dimensiunile patologice ale lăcomiei, astfel
încât familia este resimțită ca o piedică în calea împlinirii protagonistului.
Pe parcursul acțiunii, protagonistul este caracterizat indirect și prin relația
sa cu Ana. Dragostea dintre ei este la început pură, încă nealterată de puterea
banului, apariția Sămădăului distrugând echilibrul familiei. Lăcomia anulează
celelalte laturi ale sale și dintr-un soț iubitor și un părinte admirabil, el devine
indiferent, distant și începe să regrete existența familiei care acum îl stânjenește
și îi anihilează capacitatea de a face ce vrea, ajungând să se îndepărteze de
familia sa: „îi era parcă n-a văzut-o de mult și parcă era să se despartă de ea”.
Ghiță își face reproșuri, având remușcări sincere: „Iartă-mă, Ana, iartă-mă cel
puțin tu, căci eu n-am să mă iert cât oi trăi pe fața pământului”.
De la complicitate la crimă nu mai e decât un pas și Ghiță devine el însuți
ucigaș, înjunghiind-o pe Ana, ca un ultim gest de iubire și protecție existențială,
ulterior el devenind victima lui Răuț, care îl împușcă. Astfel, patima pentru bani
îl dezumanizează și Ghiță cade pradă propriului destin, căruia nu i se poate
opune, prăbușindu-se de fiecare dată: de la omul cinstit și harnic, la statutul de
complice și apoi de ucigaș. Monologul interior și chiar introspecția sunt tehnici
moderne prin care complexitatea personajului este dezvăluită gradual, de la
planul exterior al faptelor și acțiunilor, până la cel profund al relațiilor, trăirilor
și gândurilor. Astfel, G. Călinescu observa că „drama lui Ghiță este analizată
magistral și dezvăluită treptat”.
Un element relevant pentru construcția personajului este titlul. Astfel,
titlul nuvelei este o antifrază ce nu confirmă așteptările inițiale ale cititorului.
Moara este un topos literar care desemnează un han aflat la răscruce de drumuri,
în pustietate. Locul imaginar este o fostă moară( simbol al trecerii, al
perisabilității), iar norocul pe care îl aduce este aparent, ea fiind în esență
purtătoare de ghinion. Așadar, titlul evidențiază ironia autorului față de soarta
protagonistului, Moara cu noroc fiind un loc nefast, care, prin influența negativă
exercitată în special de Sămădău, își va pune amprenta asupra lui Ghiță, care
parcurge toate treptele decăderii.Titlul are valoare de simbol care se luminează
în capitolul al II-lea. Imaginea celor două mori( cea adevărată, părăsită, cu
lopețile rupte și moara-cârciumă care prosperă după venirea lui Ghiță) reliefează
motivul locului blestemat. Dualitatea loc binecuvântat/loc blestemat este
evidențiată și prin imaginea celor cinci cruci care stau în fața morii și îl vestesc
pe drumeț că aici locul este binecuvântat. Cele două cruci de piatră și cele trei
din lemn de stejar pot simboliza destinele celor cinci membri ai familiei lui
Ghiță. Hanul prefăcut în cenușă, din final, fixează motivul spațiului malefic
purificat prin foc. Titlul are rolul de a anticipa conținutul textului și denumește
un topos.
Semnificativă pentru construcția personajului este și relația dintre
incipit și final. Astfel, incipitul este simetric cu finalul prin cuvintele bătrânei,
soacra lui Ghiță, care vorbește despre sensul fericirii( Omul să fie mulțumit cu
sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit) și
puterea destinului( Așa le-a fost data). Incipitul are valoarea unui prolog,
reprezentând simbolic corul din tragedia greacă și conține replica bătrânei, ce
constituie morala nuvelei. Bătrâna are statutul unui alter ego al autorului, iar
vorbele ei echivaleză cu un precept moral și au valoarea unui avertisment. De
asemenea, simetria se realizează prin descrierea drumului: în incipit, drumul
care coboară este completat, în final, cu sugestia drumului vieții care își
urmează cursul și după tragedia de la han: Apoi ea luă copiii și plecă mai
departe. Drumul care șerpuiește la stânga și la dreapta sugerează caracterul
oscilant al personajului între bine( la stânga…pădure verde) și rău( la dreapta…
pădure arsă). Incipitul are rolul de a introduce cititorul în universul operei, nu se
suprapune peste expoziție, fiind construit pe baza schimbului de replici dintre
bătrână și ginere. Modul de expunere este dialogul moralizator care anticipează
destinele personajelor principale și conține tema( setea de înavuțire), bătrâna
devenind un simbol al înțelepciunii populare. Ultima replică din incipit are
valoare de expresie a destinului( În ceas bun să fie zis, grăi bătrâna, și gând bun
să ne dea Dumnezeu în tot ceasul) și binecuvântare a bătrânei. Finalul scoate
cititorul din universul operei, nu se suprapune peste deznodământ, având
valoarea unui epilog constituit tot din vorbele bătrânei care confirmă temerea
din incipit( Simțeam eu că nu are să iasă bine: dar așa le-a fost data!...).Este un
final închis, dat de destinele personajelor care sunt aspru sancționate, pe măsura
faptelor săvârșite.
Un alt element important pentru construcția personajului este perspectiva
narativă. Aceasta este obiectivă, dată de impersonalitatea naratorului, relatarea
la persoana a III-a și atitudinea detașată față de acțiune. Naratorul este obiectiv,
omniscient, heterodiegetic, extradiegetic. De asemenea, poate fi identificată și
tehnica narativă a punctului de vedere, concretizată prin intervențiile bătrânei
din incipitul și finalul nuvelei.
Reperele spațio-temporale sunt relevante pentru construcția
personajului, urmărind impresia de verosimilitate. Evenimentele se desfășoară
într-un spațiu real, din zona Ardealului, conturat prin diverse denumiri
geografice( Bihor, Ineu, Arad, Oradea ). Spațiul geografic real este pusta
arădeană. Locul în care se mută Ghiță împreună cu familia se află la întretăierea
mai multor drumuri, cârciuma fiind o moară părăsită aflată într-o vale care nu
atrage numai drumeții ce devin clienți ai hanului, ci și răufăcători. Moara cu
noroc se află la răscruce de drumuri( între drumuri bune și drumuri rele ),
izolată, înconjurată de pustietăți. Timpul este fixat prin raportare la două
sărbători religioase importante, acțiunea începând la Sf. Gheorghe și încheindu-
se cu sărbătoarea Paștelui. Sf. Gheorghe sugerează biruința( Gheorghe în gr.
însemna rob al pământului, iar în credința creștină este cel care înfruntă
balaurul/răul. Personajul principal poartă o variantă a acestui nume: el a devenit
rob al banului și nu învinge nici răul din el, nici din cei din jur ), iar Paștele
semnifică purificarea locului și începerea unei noi vieți( Sf. Paști este
sărbătoarea morții și a învierii; cei care au greșit mor, iar locul este purificat
prin foc ). Prezența acestor repere temporale evidențiază faptul că în lumea
satului oamenii își conduc existența în funcție de sărbătorile religioase. Într-un
cadru mai larg, acțiunea se petrece în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
perioadă în care în lumea satului pătrund noile relații de tip capitalist și apare o
nouă categorie socială, cea a târgoveților.
 Un alt element important este structura și compoziția. Nuvela este
alcătuită din 17 capitole, fără titlu, care urmăresc șirul întâmplărilor în
succesiune cronologică și are o compoziție clasică, caracterizată prin rigoare și
echilibru. Construcția este armonizată perfect, pentru că închide drama
existențială a eroilor între două cugetări ale personajului-reflector, bătrâna.
Structural, nuvela se organizează pe două planuri: un plan exterior, obiectiv, al
existenței sociale în care se acumulează întâmplări și momente de mare
tensiune. În acest plan este surprinsă existența socială a eroilor care le
influențează fenomenologia vieții sufletești. Al doilea plan este de tip analitic,
un plan interior, psihologic și urmărește dilemele morale și mișcările sufletești
care motivează actele personajelor. Cele două planuri sunt în echilibru la
început, când Ghiță respectă codul etic al colectivității și își apără valorile
morale, încercând să se împotrivească demn lui Lică. Se poate vorbi și de
existența unui plan-cadru al nuvelei, deoarece drama familiei lui Ghiță este
proiectată pe fundalul existenței unei lumi specifice pustei arădene, surprinse în
ample secvențe descriptive. Structura sferică, rotundă a discursului narative este
determinată de simetria dintre incipit și final, realizată prin intervențiile
bătrânei. În construirea discursului narativ sunt folosite următoarele principii și
tehnici compoziționale: principiul cronologic, al simetriei, tehnica punctului de
vedere, a înlănțuirii și alternanței. Uneori, narațiunea este înlocuită de dialog,
conceput ca o succesiune de replici scurte, tensionate, în acord cu starea
sufletească a personajelor. Secvențele dialogate au rolul de a dramatiza acțiunea
și de a caracteriza personajele. Descrierea este prezentă în toate formele sale, de
la prezentarea interioarelor și a obiectelor, la conturarea portretelor și la
surprinderea atmosferei. Secvența descriptivă în care se prezintă locul unde este
plasată cârciuma are valoare anticipativă în raport cu evoluția și destinul
personajelor( natura săracă de câmpie aridă, corbii singuratici, cele cinci cruci și
răscrucea drumului ).
Acțiunea este un element definitoriu în construcția personajului.
Acțiunea operei se desfășoară pe un singur fir epic, evenimentele sunt
prezentate în ordine cronologică și se respectă momentele clasice ale
subiectului.
Expozițiunea( capitolul I și II ) este dezvoltată dialogic, sub forma unei
confruntări de idei, de valori și opțiuni existențiale, sau sub forma unor secvențe
descriptive de tip tablou/portret. În expozițiune este prezentată situația socială,
economică și familială a lui Ghiță care este nemulțumit de statutul său de
cizmar sărac, nu ascultă sfatul soacrei și ia în arendă cârciuma de la Moara cu
noroc.
 Intriga o constituie apariția lui Lică Sămădăul la Ghiță, căruia îi propune
complicitatea indirectă la fărădelegile sale și ale celorlalți porcari.
Desfășurarea acțiunii include o serie de fapte și dezvăluie complicitatea
dintre Ghiță și Lică, efectele acestei colaborări fiind degradarea morală și
sufletească a eroului, mustrările de conștiință și destrămarea familiei. Treptat,
Ghiță se închide în sine, se înstrăinează de Ana și de familie, face compromis
după compromis și ajunge să nu se mai recunoască el însuși.
Punctul culminant consemnează uciderea Anei de către Ghiță, uciderea
lui Ghiță de către Răuț și moartea lui Lică, ce se sinucide pentru a nu fi prins de
jandarmul Pintea. Cârciuma va fi arsă, focul însemnând purificarea locului..
Deznodământul o aduce în centrul atenției pe bătrână, care văzând
dezastrul, pune totul pe seama destinului.
Nuvela dezvoltă mai multe tipuri de conflicte. Astfel, se conturează atât
conflictul exterior, între Ghiță și Lică, cât și conflictul interior din conștiința
cârciumarului. Conflictul principal este de natură psihologică (rațiune-pasiune)
și morală (Ghiță oscilează între dorința de a rămâne om cinstit și setea de
îmbogățire; Ana oscilează între devotament și infidelitate). Personajul principal
trăiește un conflict interior, determinat de opoziția între fondul lui de cinste și
omenie și dorința de bogăție și parvenire socială. Treptat, personajul se
degradează moral și se dezumanizează, moartea lui fiind o consecință a faptelor
sale și a încălcării unor norme morale. Conflictul interior dictează afirmarea
celui exterior, stadiul în care se află făcându-l pe Ghiță să-și dorească o
confruntare cu Lică. Însă, cel care cade în propria capcană este Ghiță care,
ajungând la han o omoară pe Ana pentru fapta sa necugetată de a se fi aruncat în
brațele lui Lică, iar apoi este omorât de Răuț.
Conflictul exterior dintre Ghiță și Lică este generat de interese materiale
și de confruntarea orgoliilor bărbătești. Setea de înavuțire își pune amprenta din
ce în ce mai mult asupra lui Ghiță, care este văzut într-o continuă evoluție,
îndepărtându-se de familie și implicându-se în afacerile necurate ale
sămădăului. Lică îl manipulează în așa fel pe cârciumar, încât îl convinge să fie
de acord ca Ana să-l înșele. Când realizează gravitatea faptelor, merge la Pintea
cu gândul de a-l demasca pe Lică, ceea ce și face.
În nuvela „Moara cu noroc” I. slavici surprinde cu finețe dezumanizarea
individului din cauza patimii pentru bani și din cauza îndepărtării de valorile
morale și de virtuțile esențiale pentru firea umană (cinstea, sinceritatea,
cumpătarea). Ghiță, personaj tipic prin statutul social de cizmar sărac, se
individualizează sub aspect moral și psihologic, dovedindu-se un caracter slab,
incapabil să reziste ispitei banului. Prin procedeele analizei psihologice,
scriitorul surprinde treptat pierderea încrederii în sine, înstrăinarea de familie și
prăbușirea interioară a lui Ghiță, sancționat drastic, „pe măsura faptelor” (P.
Marcea).
În concluzie, Ghiță este un amestec de tărie și slăbiciune, care se lasă mai
mult „în voia întâmplărilor”. Viața îl pune în situații diferite în care setea de
înavuțire ia forme monstruoase, iar umanitatea personajului se micșorează până
la dispariția totală, prin compromisuri treptate și degradante. Finalul justițiar al
nuvelei susține viziunea moralistă a lui Slavici asupra lumii, „un autor pe deplin
sănătos în concepție” (M. Eminescu).

'!  

   
 



  
 
 
 

 
  
5"55# 
  


#
   
 

 
*
$
     

    


  
   $  +,
$
#
"
     
$
  
!

  #  
1
#
   
      
   
 

"
& 
     

    


    
  

  
 

1&#&
   


   

"


5"55"
&
"
   
   '!
 65  
 
" "

  
 
71
    #
#

'!
 65     


   
"   
# 

"
     
     
&
#&

#
  " 
   
   
 

 
   '!65
   -
+" 
 
35+.# 
  
"&
!

+,
1



 $$
'!
 65    
& 
 
 
$
&1

%"3
 5   

  
  
    
"&
&1#
 
&
'!
   
  

&
"