Ministerul Educației, Culturii și Cercetării

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Drept

REFERAT
Drept Procesual Penal
Imunitățile și privilegiile martorului în procesul penal

A efectuat:Braniște Cristi
A verificat: D.Obadă

Chișinău, 2021
 Imunitățile și privilegiile martorului în procesul penal

Codul de procedură penală în art.90 alin.(1) determină noţiunea de martor ca persoana citată
în această calitate de către organul de urmărire penală sau de instanţă, precum și persoana care
face declaraţii în modul prevăzut în calitate de martor. Ca martori pot fi citate persoanele care
posedă informaţii cu privire la vreo circumstanţă ce urmează a fi constatată în cauză.

Noţiunea necesită următoarele precizări: martorul poate fi doar o persoană fizică, persoana
juridică nu poate avea calitatea de martor. Cu toate că în noua legislaţie procesual penală
persoana juridică a obţinut un statut de parte în procesul penal, ea nu poate depune declaraţii.
Persoana trebuie să fi e citată pentru a depune mărturii, Persoana poate căpăta calitatea de martor
doar fi ind citată în procesul penal de organul de urmărire penală sau de către instanţa de
judecată. Chemarea persoanei de alte organe nu conferă acesteia statutul de martor. Dreptul
discreţional de a recunoaște persoana ca martor îl deţine organul de urmărire penală și instanţa de
judecată. Deci, persoana nu dispune de dreptul de a cere audierea sa în calitate de martor, ea,
însă, poate aduce la cunoștinţa organului de urmărire penală că posedă anumită informaţie.
Persoana trebuie să posede informaţii cu privire la vreo circumstanţă ce urmează a fi constatată
în cauză. Circumstanţele asupra cărora depune declaraţii martorul trebuie să fi e incluse în
obiectul probaţiunii în perspectiva pertinenţei probelor date. Faptele de care a luat cunoștinţă
martorul și care pot fi incluse în obiectul probaţiunii pot fi direct percepute de martor sau
recunoscute din auzite.

Potrivit art.6 par.3 lit.d) al Convenţiei Europene, orice persoană acuzată are, în special,
dreptul să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obţină citarea și audierea
martorilor apărării în aceleași condiţii ca și martorii acuzării, astfel fi ind asigurat principiul
contradictorialităţii în procesul penal.

În jurisprudenţa Curţii sunt utilizate diferite noţiuni ce au semnifi caţie de martor în situaţia în
care principiul proporţionalităţii impunea necesitatea protecţiei, fi e a menţinerii anonimatului
martorilor. În scopul determinării noţiunii de martor, se cere de menţionat că, pornind de la
necesitatea protecţiei martorilor vulnerabili și a victimelor, Curtea Europeană a arătat
următoarele: deși art.6 expres nu impune protecţia victimelor și a martorilor, interesele lor,
îndeosebi viaţa, libertatea, siguranţa trebuie luate în consideraţie și, deci, statele sunt impuse de a
proteja aceste interese.În unele cazuri, pentru protecţia martorilor vulnerabili are importanţă și
caracterul infracţiunilor.
 Într-un număr mare de cauze se utilizează expresia martori anonimi, când este vorba despre
utilizarea acestora pentru administrarea probelor în acuzare, faptul dat fi ind menţionat și în
doctrina juridică. S-a arătat că prin martori anonimi se înţelege persoanele care au fost audiate cu
protejarea identităţii sau prin includerea acestora în programele speciale de protecţie și care au
dat declaraţii cu privire la faptele de care este acuzată persoana.

În mai multe hotărâri Curtea a arătat că folosirea martorilor anonimi nu este incompatibilă cu
prevederile Convenţiei. În noţiunea de martori anonimi Curtea include și agenţii infi ltraţi din
cadrul organelor poliţiei, aceștia, spre deosebire de ceilalţi martori anonimi dezinteresaţi sau de
victimele infracţiunilor, au îndatorirea generală de a se subordona autorităţilor. Aceștia pot fi
utilizaţi cu păstrarea anonimatului atât pentru însăși protecţia lor și a familiilor lor, cât și pentru a
nu compromite utilizarea lor în operaţiunile viitoare.În jurisprudenţa Curţii se utilizează și
noţiunea de agenţi provocatori care sunt agenţi infiltraţi ai statului sau orice persoană ce
acţionează sub coordonarea sau supravegherea unei autorităţi, a căror intervenţie trebuie de
asemenea susţinută de garanţi. În legislaţia și în doctrina română este utilizată și noţiunea de
informator.Martorii anonimi care fac parte din organele poliţiei sunt cunoscuţi sub denumirea de
agenţi infi ltraţi. Spre deosebire de ceilalţi martori anonimi dezinteresaţi sau de victimele
infracţiunilor, aceștia au o îndatorire generală de a se subordona autorităţilor executive statale,
ceea ce impune utilizarea lor doar în circumstanţe excep ţionale. Este de natura îndatoririlor
acestora, în special în cazul poliţiștilor, să depună mărturii în ședinţă publică.

În cauza Viseer v. Olanda1 Curtea Europeană, analizând dacă mărturia anonimă putea fi justifi
cată în mod rezonabil în raport de împrejurările concrete ale cauzei, a constatat o încălcare a
dispoziţiilor art.6 par.l și 3 lit.d) al Convenţiei, Instanţa europeană a reţinut că din înregistrările
ofi - ciale ale audierii rezultă că martorul audiat de judecătorul de instrucţie îl cunoștea pe
reclamant, dar s-a temut de represaliile ce puteau veni din partea unui coinculpat ce avea o
reputaţie de persoană violentă, precum și de natura infrac ţiunii de care aceștia erau acuzaţi.
Judecătorul de instrucţie a luat în consideraţie reputaţia în general a coinculpatului, dar nu a
indicat cum a apreciat caracterul rezonabil al temerii martorului nici atunci când a fost audiat de
poliţie, nici atunci când a fost audiat de judecătorul de instrucţie. Nici instanţele nu au examinat
seriozitatea și caracterul întemeiat al motivelor anonimatului martorului atunci când au decis să
admită ca probă declaraţia dată de acesta în faţa judecă torului de instrucţie împotriva
inculpatului. În această cauză Curtea Europeană a constatat că interesul martorului de a rămâne
anonim nu ar putea justifi ca limitarea drepturilor apărării.

1
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Visser v. Olanda, hotărârea din 14 februarie 2002.
 Noua legislaţie procesual penală prevede o nouă privilegie (art.92) instituţia avocatului
martorului ca un drept procesual realizat în faza de urmărire penală. Pornind de la faptul că
martorul participă doar în cadrul probatoriului, activitatea avocatului se axează, în principal, pe
asistenţa în cadrul acţiunilor procesuale efectuate cu participarea persoanei citate în calitate de
martor. În scopul evitării unor abuzuri din partea organelor de urmărire, avocatul dispune și de
statutul reprezentării intereselor în faţa organului de urmărire.

Instituţia imunităţilor și privelegiilor martorului are semnifi caţia reconfi rmării perspectivelor
principiului disponibilităţii în procesul penal. Prin eliberarea persoanei de obligaţia de a depune
declaraţii sau prin interdicţia de a depune declaraţii se atinge un dublu obiectiv.

Jurisprudenţa cunoaște cazuri de neadmitere a persoanei în calitate de martor în cadrul

procesului penal. Motivele de înlăturare a persoanei s-au dovedit a fi diverse. În unele cazuri,
privarea de dreptul de a mărturisi era determinată de comportamentul persoanei, în altele – de
natura relaţiilor eventualului martor cu unii din subiecţii procesului penal. Impedimentul de a
mărturisi sau eliberarea de obligaţia de a depune mărturie erau cunoscute încă dreptului roman.
În Legea celor XII table era prevăzută situaţia de instabilitas privitor la martor, stipulându-se:
Qui se sierit testarier libripensve fuierit, ni testimonium fotiatur, improbus intestabilisque esto –
cine va fi martor la încheierea unei tranzacţii, iar după aceea va refuza să mărturisească în caz de
litigiu, va fi improbus intestabilisque. Aceasta însemna că persoana nu avea dreptul să participe
în viitor în calitate de martor în vreun proces judecătoresc sau să invite pe cineva în calitate de
martor.

În Legea celor XII table era prevăzută situaţia de instabilitas privitor la martor, stipulându-se:
Qui se sierit testarier libripensve fuierit, ni testimonium fotiatur, improbus intestabilisque esto –
cine va fi martor la încheierea unei tranzacţii, iar după aceea va refuza să mărturisească (în caz
de litigiu), va fi improbus intestabilisque. Aceasta însemna că persoana nu avea dreptul să
participe în viitor în calitate de martor în vreun proces judecătoresc sau să invite pe cineva în
calitate de martor.

Instituţia imunităţilor și a privilegiilor este atestată și în istoria dreptului românesc. În Codul

Calimach (Moldova, 1816-1817) se stipula că urmașii puteau fi dezmoșteniţi dacă și-au denunţat
părinţii pentru infracţiune (cu excepţia cazului de infracţiune contra statului). În Uricarul de la
1817 se stipulează că „mărturia de la rudenii după pravilă nu este primită nici la o judecată”.
Potrivit lui Andronache Donici, la începutul sec. al XII-lea, în Moldova arhiereii, preoţii nu se
puteau îndatori spre a mărturisi, ci de bunăvoinţă puteau să arate. Nu erau primiţi ca martori
rudeniile, fi ul pentru tată și tatăl pentru fi u. În mod excepţional putea mărturisi soţia pentru soţ,
tatăl pentru fi u, fi ul pentru tată, când era vorba despre vrăjmășie a stăpânirii, adică despre
infracţiuni contra statului. După cum menţionează Vlad Gheorghescu, în Ţara Românească în
sec. al XVIII-lea preoţii nu puteau fi martori, aceasta pentru a nu divulga taina spovedaniei.
Excepţie putea fi făcută doar cu permisiunea cinului bisericesc superior.

Termenii imunitate și privilegiu nu se utilizează direct în procedura penală, cu toate că

instituţia ce-i întrunește își găsește reglementare și aplicare nu numai în Codul de procedură
penală. Cu atât mai mult, această instituţie constituie obiectul de studiu al teoriei procesual
penale. În același timp, în doctrină nu există o poziţie unitară privind utilizarea termenilor
imunităţi și privilegii; în majoritatea surselor aceste noţiuni sunt utilizate ca sinonime.

Scopul imunităţilor și al privilegiilor este determinat de un factor moral – societatea pune pe

cântar ce este primordial: anumite relaţii (fi e de rudenie, de credinţă etc.) sau importanţa
probantă a unor informaţii care în unele cazuri pot fi unice și absolut necesare pentru
descoperirea adevărului. Pentru a asigura o aplicare mai adecvată a instituţiilor procesual penale,
prin care unele persoane nu pot participa în calitate de martor, iar altele sunt eliberate de
obligaţia de a depune mărturii, considerăm oportun de a utiliza noţiunile de imunitate și
privilegiu anume cu aceste semnifi caţii. În doctrina procesual penală s-au conturat anumite
condiţii determinante la stabi lirea situaţiei de existenţă a privilegiului.

În primul rând, pentru a atesta prezenţa unei asemenea situaţii, este necesar a constata că
procesul penal se desfășoară în condiţiile siguranţei, că informaţia transmisă este confi denţială și
că ea nu va fi dată publicităţii, în niciun mod, unei terţe persoane.

În al doilea rând, confi denţialitatea trebuie să poarte un caracter esenţial în relaţia dintre părţi.
Datele comunicate au o importanţă decisivă pentru una sau ambele părţi. De asemenea, relaţia
trebuie să fi e de o așa natură, încât, în opinia societăţii, să fi e protejată. Și, în sfârșit, prejudiciul
ce ar putea fi adus relaţiei respective în urma divulgării anumitor date poate depăși benefi ciul
obţinut în urma mărturisirii de către persoană.

Problema coraportului între noţiunea de imunitatea martorului și privilegiul martorului a

constituit obiectul unei polemici în doctrina juridică. Într-o opinie se consideră că imunitatea
martorului constă în interdicţia de a asculta persoana în calitate de martor, iar privilegiul
martorului constă în dreptul persoanei de a nu depune declaraţii. Potrivit altor opinii, aceste două
noţiuni semnifi că aceleași drepturi. S-a invocat și faptul că imunitatea martorului se manifestă
ca o derogare de la anumite obligaţii procesuale, fi ind necesar de a o extinde și asupra
victimelor.
 Potrivit art.6 C.proc. pen., în calitate de rude apropiate legislaţia procesual penală recunoaște
copiii, părinţii, înfi etorii, înfi aţii, fraţii și surorile, bunicii și nepoţii. Aceeași enumerare se
conţine în art.90 alin.(1) C.proc.pen. Dreptul martorului de a refuza depunerea declaraţiilor ţine
de anumite categorii morale, cum sunt conștiinţa, clemenţa, relaţiile de familie.

În ceea ce privește identifi carea rudelor apropiate, relaţia de rudenie se stabilește mai puţin
complicat. Difi cultăţile intervin în cazul în care trebuie dovedite relaţiile de căsătorie, atunci
când acestea nu au fost înregistrate la ofi ciul de stare civilă. O situaţie similară se creează și
privind persoanele logodite, dacă se constată că ritualul a avut loc. În literatura de specialitate
sunt analizate diverse situaţii de acest gen. Un exemplu ar fi o hotărâre a Curţii Supreme de
Justiţie a Ungariei care a casat sentinţa de condamnare pronunţată de judecata regională pe motiv
că nu s-a constatat dacă martorul deţine sau nu privilegiu în condiţiile când copilul s-a afl at în
grija acestuia. Curtea Supremă de Justiţie a considerat că, în situaţia în care copilul se afl ă în
aceeași gospodărie cu persoana respectivă și ultima are grijă neremunerată de copil și se ocupă
de educaţia lui, există privilegiul de a nu depune declaraţii.

O atenţie deosebită se cere acordată și chestiunii privind privilegiul părţii vătămate de a

depune declaraţii, atunci când aceasta este o rudă apropiată. Codul de procedură penală nu
prevede direct un asemenea privilegiu.

Procesul penal are drept scop so luţionarea unui confl ict rezultat dintr-un atentat fi e la o
valoare publică, fi e la una privată. În cazul unei valori private întotdeauna este vorba despre
interesul părţii vătămate (dacă nu este înaintată și o acţiune civilă, ca să intervină și interesul
părţii civile, care poate fi și altă persoană decât partea vătămată). O dată ce legea ocrotește
interesele părţii vătămate în general, ea trebuie să ocrotească aceste drepturi și în cazuri speciale.
O dată ce martorului, care nu are interes în cauză și nu a fost prejudiciat, legea îi acordă un
asemenea privilegiu, cu atât mai mult acest drept trebuie să i se garanteze părţii vătămate, fi ind
aplicabil în cazul de faţă raţionamentul a fortiori.

Partea vătămate trebuie să-i fi e acordat privilegiul respectiv în aceeași măsură ca și

martorului. Cu atât mai mult că art.111 C.proc.pen. stabilește că declaraţiile și audierea părţii
vătămate se fac conform dispoziţiilor ce se referă la declaraţiile și audierea martorilor, fi ind
aplicate în mod corespunzător. Privilegiul se extinde asupra persoanei numai dacă aceasta
depune declaraţii împotriva rudei apropiate, și nu în general în cazul examinat. Dacă în cauză
sunt mai mulţi inculpaţi, mai multe episoade la care inculpatul nu a participat, considerăm că
privilegiul nu se va putea extinde și asupra acestora, cu condiţia că declaraţiile depuse nu pot
avea o oarecare tangenţă negativă asupra situaţiei rudei apropiate sau soţului.
 Legea procesual penală stabilește o obligaţie pozitivă a statului de a informa persoana
referitor la aceste privilegii. Art.105 alin.(7) C.proc.pen. stabilește că, la audierea martorului, în
mod obligatoriu, fi ecare martor este întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi
și în ce relaţii se afl ă cu părţile. În cazul în care se dovedește a fi soţ sau rudă apropiată a
bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului i se explică dreptul la tăcere.

Art.371 C.proc.pen. nu prevede obligaţia instanţei de a aduce la cunoștinţa martorului acest

drept, inclusiv dreptul de a revoca refuzul la privilegiu. De remarcat de asemenea că avocatul
reprezintă interesele martorului, conform art.92 alin.(1) C.proc.pen., doar în faţa organului de
urmărire penală. În împrejurările menţionate se poate crea situaţia când martorul nu va cere
revocarea în instanţă a renunţării la privilegiu, din cauza că nu cunoaște acest drept, astfel
agravând situaţia soţului sau a rudei apropiate care are calitatea procesuală de inculpat. În acest
aspect, considerăm că instanţa trebuie obligată ca până la audierea propriu-zisă a martorului să-l
informeze despre acest privilegiu.

În art.90 alin.(3) pct.5) C.proc.pen. se stabilește privilegiul: sursa de informare – jurnalistul.

Acest privilegiu este recunoscut de mai mult timp în legislaţiile altor ţări, mai ales din sistemul
de drept anglo-saxon. Privilegiul sursa de informare – jurnalistul determină dreptul de a nu
răspunde la întrebări în instanţă, dacă aceasta ar conduce la descoperirea sursei de informaţie.
Totuși în sistemul de drept englez instanţa este în drept să ceară descoperirea sursei de
informaţie, dacă partea care cere aceasta va dovedi că necesitatea de a fi dată publicităţii este
determinată de:

a) interesele securităţii naţionale;

b) interesele justiţiei;

c) evitarea dezordinilor în masă sau a infracţiunii.

De remarcat că acest drept are atât conotaţie de imunitate, cât și de privilegiu. Dintr-un punct
de vedere, jurnalistul, pentru a asigura protecţia sursei, nu ar avea dreptul s-o descopere, pornind
de la faptul că persoana care a pus la dispoziţia jurnalistului sursa respectivă era convinsă că
identitatea sa va fi protejată de confi denţialitate. Astfel, apare un drept al persoanei – sursă de
informaţie de a-și păstra în anonimat identitatea.

Protecţia sursei de informare – a jurnalistului este asigurată prin art.10 al Convenţiei

Europene a Drepturilor Omului și de alte acte europene. În acest aspect, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a arătat că absenţa unei asemenea protecţii ar putea descuraja sursele
ziariștilor de a ajuta presa ca publicul să fi e informat asupra unor probleme de interes general. O
măsură prin care un ziarist ar fi obligat să divulge sursa de informare nu este în concordanţă cu
dispoziţiile art.10 din Convenţie, decât dacă s-ar justifi ca un imperativ de interes preponderent
public. De asemenea, Curtea a remarcat că percheziţiile ce au ca obiect descoperirea surselor de
informare utilizate de un jurnalist constituie un act mai grav decât o somaţie judiciară ce ar avea
ca obiect divulgarea identităţii sursei. Percheziţionarea locului de muncă al jurnalistului asigură
mai mult protecţia surselor decât obligarea pe cale judiciară la divulgarea lor. Totuși Curtea
menţionează că art.10 lasă jurnaliștilor facultatea de a decide dacă este necesar sau nu să
reproducă suportul informaţiilor transmise publicului spre a le da o cât mai mare credibilitate.

În ce privește raportul medic de familie–pacient, este necesar a accentua că primul nu poate fi

audiat în nicio situaţie. Prin urmare, putem considera că, de fapt, este vorba despre imunitate.
Această imunitate se referă însă, potrivit art.90 alin.(3) C.proc.pen., la viata privată a persoanelor
deservite. Imunitatea dată, având numeroase excepţii, a fost interpretată în mod diferit în teoria și
practica sistemului de drept anglo-saxon, fapt ce le-a permis unor autori să pună la îndoială
existenţa acesteia.

Raporturile ce se stabilesc între medic și pacient ţin, de regulă, de domeniul medicinii și au

drept scop diagnosticarea și tratamentul. Relaţiile dintre medic și pacient trebuie să fi e confi
denţiale; chiar dacă la examenul medical au participat și alţi medici sau pacientul s-a destăinuit
altor persoane. Confidenţialitatea nu trebuie respectată atunci când comunicarea între medic și
pacient are loc în public și pacientul trebuie să conștientizeze că aceasta poate fi interceptată și
de terţe persoane.

Un caz unde sau încălcat drepturile martorilor.

Libertatea de a părăsi orice țară

Impunerea unor interdicții de călătorie în privința martorilor din proceduri penale pendinte
fără o bază legală: încălcare

În fapt – Pe date diferite între anii 2012 și 2016, autoritățile de anchetă au emis interdicții de
călătorie asupra reclamanților, toți martori în proceduri penale pendinte, împiedicându-i să
părăsească țara. Reclamanții au contestat interdicțiile de călătorie, fie prin depunerea de cereri în
fața tribunalelor administrative, fie solicitând efectuarea unui control judiciar de către tribunalele
obișnuite. Constatând că nu aveau competența de a examina legalitatea interdicțiilor de călătorie
impuse de către autoritățile de anchetă, tribunalele naționale au refuzat să examineze cererile, cu
excepția cererii unuia dintre reclamanți, care a fost respinsă pe fond.
 În drept –  Articolul 2 § 2 din Protocolul nr. 4: Guvernul nu a făcut trimitere la vreo prevedere
din dreptul național care să servească ca bază legală pentru impunerea interdicțiilor de călătorie
asupra persoanelor care erau martori în procedurile penale. Mai mult, prevederile relevante ale
Codului migrației, care reglementau dreptul cetățenilor azeri de a părăsi țara, conțineau o listă
exhaustivă de circumstanțe în care acest drept putea fi restricționat temporar, însă niciuna din
aceste circumstanțe nu corespundea cu situația reclamanților. Mai mult, articolul 1 din Legea
privind pașapoartele, în vigoare la acea dată, prevedea o restricție temporară asupra dreptului de
a părăsi țara, însă numai dacă persoana vizată avea statut de învinuit sau de inculpat în cadrul
procedurilor penale, de condamnat sau de persoană supusă măsurilor medicale obligatorii.

Autoritățile de anchetă au impus interdicțiile de călătorie asupra reclamanților în lipsa vreunei

hotărâri judecătorești. Mai mult, în controlul efectuat în privința măsurilor contestate, tribunalele
naționale au eșuat să precizeze baza legală pentru impunerea interdicțiilor de călătorie,
mulțumindu-se cu refuzul de a examina acțiunile contestate pe fond. În singurul caz examinat pe
fond, tribunalul relevant a constatat că restricția dreptului reclamantului de a părăsi țara era
justificată, fără a face trimitere la vreo prevedere a dreptului național.

Având în vedere cele menționate mai sus, ingerința în dreptul reclamanților de a-și părăsi țara
nu a fost „prevăzută de lege”.

Curtea a constatat, de asemenea, existența unei încălcări a articolului 13 din Convenție.

Articolul 41: 5,000 EUR pentru fiecare, în privința prejudiciului moral suferit.

Mursaliyev și alții v. Azerbaijan – 66650/13, 24749/16, 43327/16 et al.

Hotărârea din 13.12.2018 [Secția a V-a]

 Concluzie

În concluzie, ţinem să menţionăm următoarele: imunităţile și privilegiile au menirea de a

proteja anumite relaţii, recunoscute de societate drept cele mai valoroase. Necesitatea de a
diferenţia imunităţile și privilegiile este determinată de totalitatea de drepturi care survin în urma
aplicării instituţiei. În cazul imunităţilor, persoana nu poate să participe, în nicio situaţie, în
calitate de martor, chiar având această dorinţă. Privilegiul acordă persoanei dreptul discreţional
de participare în probatoriu. Privilegiile și imunităţile au anumite calităţi și elemente comune:
caracterul relaţiilor, scopul comunicării, confidenţialitatea.

Imunitatea sau privilegiul sunt deţinute de o persoană obișnuită (și nu de avocat, medic, ofi
cialitate religioasă), care decide de a da sau nu publicităţii conţinutul comunicării, deoarece
secretul i-a aparţinut iniţial.
 Bibliografie

Gheorghiţă Mateuţ. Protecţia martorilor. Utilizarea martorilor anonimi în faţa organelor

procesului penal. – București, Lumina Lex, 2003

Igor Dolea. Imunităţile și privilegiile martorului în procesul penal. // Analele știinţifi ce ale
USM, Facultatea de Drept, 2002

И. Покровский. История римского права. – Санкт-Петербург: Летний Сад, 1998

В. Хвостов. Система римского права. – Москва: Спарк

Elena Aramă. Istoria dreptului românesc. – Chișinău: Tipografi a Centrală

Judecata domnească în Ţara Românească și Moldova. Partea a II-a. –București, 1982.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Goodwin v. Regatul Unit, hotărârea din
27martie 1996

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Roemenet și Schmit v. Luxemburg, hotărârea

din 25 februarie 2003.