Binele și Răul

Binele si raul au fost obiecte al preocuparii oamenilor inca de la treptele de inceput a

umanitatii. Odata cu aparitia gandirii filosofice, binele a devenit obiect de cercetare si printre
primii care au abordat acest subiect a fost Aristotel.
Cu scopul de a reevalua valorile umane, Fr. Nietzsche, considera ca natura „binelui” si al
„raului nu trebuie cautate nici in „prejudecata teologica” (in biblii) si „nici dincolo de lume”.
Problema era de a stii daca binele si raul sunt inventate de oameni, pentru a servi ca
fundament al judecatilor noastre morale sau in ce masura, identificand natura binelui si al
raului, umanitatea evoluaza pe plan moral.
„Binele inceteaza de a mai fi „bun”, din momentul in care ajunge pe buzele vecinului. Si cum
ar fi cu putinta sa existe un lucru comun! Cuvantul se contrazice pe sine: ceea ce poate fi
posedat in comun, are intotdeauna prea putina valoare.” Friedrich Nietzsche, „Dincolo de bine
si de rau”.
Insa, nici metoda rationala a filozofiei nu ne poate releva adevarata natura a conceptiilor de
„bine” sau „rau”. Insa, o posibila intelegere a semnificatiei lor, ar putea fi explicata de
etimologia acestor doua cuvinte, termeni: de pilda, in majoritatea limbilor cuvantul „bun” se
traducea sau insemna „nobil”, „distins”, iar cuvantul „rau” s-ar traduce „vulgar”, „josnic”,
„proscris”.
„Din fericire, am invatat din timp sa deosebesc prejudecata teologica de cea morala si n-am
mai cautat originea raului dincolo de lume.”
Friedrich Nietzsche, „Geneologia moralei”.

Binele si Raul sunt termeni uzuali. Ii folosim in diverse contexte pentru a exprima aprecieri
sau evaluari in conformitate cu un obiect, persoana sau actiune. Termenul de "bine", de pilda,
pentru a spune ca "vremea este buna" sau ca "este un tata bun", il folosim fie pentru a exprima
"bunatatea" fie pentru a preciza ca este vorba de tatal natural sau vorbim despre bunurile
patrimoniale, de consum s.a.m.d.
De obicei, in aprecierile oamenilor, ei fac distinctia intre fapte si valoarea acestora, prin
consideratii de tipul: bine/rau, moral/imoral,pios/nepios, drept/nedrept etc.
Dar de fapt, in realitate, de multe ori aceste distinctii sunt "rasturnate", in sensul ca "tratam
binele ca pe un rau si raul ca pe un bine" (Epicur).
Binele si Raul sunt categorii fundamentale ale moralei. In filozofia traditionala, "binele" este
problematizat in doua moduri.
In primul rand, termenul de "bine" are semnificatie metafizica. Astfel, pentru Platon, cea mai
inalta dintre cunoasteri -sursa a dreptatii, a virtutiilor, a ordinii si a armoniei, este binele.
Plasat in lumea inteligibila in varful ierarhiei formelor, binele in sine exprima ceea ce este,
adevaratul bine, principiu ultim, arhetip, sursa cunoasterii noastre adevarate. Ori de cate ori
credem ca traim binele, de fapt, in realitate confundam binele aparent cu binele autentic.
Oricate bunuri am poseda oricata cunoastere am crede ca detinem, in absenta cunoasterii
binelui, nu cunoastem nimic cu adevarat, nu stim ce este frumosul ce este adevarul.
In viziunea lui Aristotel, Binele in sine este doar o notiune vida, caci nu exista un bine absolut
care sa unifice toate determinarile binelui. Binele real exprima insa relatia dintre actiunile
noastre si scopul propus. In intelesul sau de cauza, binele este "menirea" tuturor lucrurilor.
"Cand este vorba de fiecare caz in parte, este binele sau, iar cand este vorba de natura, in
asamblul sau, este Binele absolut" -Metafizica.
In al doilea rand, se refera la Bine in sens moral. Printre intrebarile fundamentale ale eticii, se
numara: Ce este binele? Este binele insusirea esentiala si permanenta a lucrurilor? Sau este
doar atributul prin care noi valorizam in judecatile noastre propriile comportamente, gusturi?
Traditia filozofica si cea religioasa considera ca binele suprem, Dumnezeu, este reperul moral
fundamental; in schimb, raul este o "privare de ceea ce este natural si ce trebuie sa aiba
fiecare. Prin urmare, nimic nu este rau potrivit esentei sale."
Relativismul, ca si subiectivismul, sunt deopotriva atitudini morale dar si viziuni filozofice.
Sofistii au initiat aceste abordari filosofice :
-binele este o „masura” deopotriva subiectiva si relativa din moment ce omul este „masura”
tuturor lucrurilor.
Filozofi antici spuneau ca „binele nu trebuie confundat cu vointa subiectiva de a face sau nu
bine, in functie, desigur, de interesele sau scopurile individului. Dimpotriva, binele moral se
manifesta in relatiile cu semenii prin respectarea virtutiilor, prin viata rationala dusa in
comunitate cu semenii”. (Aristotel).
Omul, fiinta limitata inclinata mai degraba sa faca rau, se manifesta totusi ca fiinta morala
daca respecta legile divine: il iubeste pe D-zeu si se iubeste pe sine, iubindu-si semenii.
Binele si Raul, in functie de contextul in care acesti doi termeni sunt folositi, actioneaza sau
reactioneaza asupra noastra cu un impact mai mare sau mai mic. Ca sa fie mai usor de
acceptat acesti termeni, religia le-a "oferit contur si chip", le-a oferit si o "poveste" ca omul sa
inteleaga semnificatia lor. Astfel a aparut si lupta dintre Bine si Rau, balanta sau echilibrul
universal care trebuie mentinut pentru ca ciclul nastere-dezvoltare-moarte sa poata continua.
Raul in religie este reprezentat de demoni, diavoli, ingeri cazuti pe cand Binele este
reprezentat de D-zeu, ingeri etc. Un asamblu de cuvinte, definiti, entitati, care intra in
categoria de bine sau rau, dar in fond, "CE ESTE BINELE? DAR RAUL?".
"Nu exista demoni sau diavoli, ci pur si simplu, omul este rau prin firea lui.” George Carlin.