Polipticul Sf.

Martin din Sighișoara – analize de istoria artei și investigații științifice ale

unei opere din Renașterea transilvăneană1

Ciprian Firea; Cristina Serendan; Dan Nemeș; Constantin Măruțoiu; Călin Neamțu; Zsolt
Buna; Radu Comes

Cuvinte cheie: Transilvania, pictură pe panou, desen pregătitor, fotografie în spectru infra-
roșu (IR), XRF, atelier de pictor, Nuremberg, familia de artiști Stoss

Keywords: Transylvania, panel painting, underdrawing, IR photography, XRF, painter´s

workshop, Nuremberg, Stoss family of artists

The St. Martin polyptych in Sighișoara - Art Historical and Scientific Investigations of a
Transylvanian Renaissance Artwork

Abstract

The polyptych of Saints Martin, Egidius, Erasmus and other Saints, now hosted by the “Hill”
church in Sighisoara and dating from around 1515 is one of the most representative artworks
of Early Renaissance Transylvanian painting. It was created by a Sighisoara workshop led by
a painter whose style can be traced back to Albrecht Dürer's disciples’ endeavors. The same
workshop has been responsible for the creation of seven or eight more artworks. In an attempt
to answer the question of whether or not this painter was Johannes Stoss, the son of the
famous Nuremberg artist Veit Stoss, the polyptych was subjected to several scientific
investigations. Among other things, the infrared photographs highlighted certain features that
seem to be specific to the aforementioned workshop. The presence of peculiar signs inscribed
on the preparatory layer of the painted panels connects this particular Sighisoara workshop
with late Gothic and Renaissance German craft. However, important arguments can be made
to further attribute to Joannes Stoss another group of artworks, namely the Armășeni
polyptych group, but this assumption will be argued in a future contribution.

Introducere
Polipticul sfinților Martin, Egidius, Erasmus și a altor sfinți, păstrat acum în
biserica „din Deal” din Sighișoara și databil cca. 1515 reprezintă, din mai multe motive, o

1
This work was supported by a grant of the Romanian Ministery of Research and Innovation, CCCDI
– UEFISCDI, project number PN-III-P1-1.2-PCCDI-2017-0812 / 53PCCDI, within PNCDI III.
1
operă de referință din repertoriul picturii Renașterii timpurii din Transilvania 2. Cele mai vechi
mențiuni documentare ale piesei, datând din epoca modernă3 o consemnau ca provenind din
vechiul convent dominican al Sighișoarei și, prin urmare, ar fi reprezentat singura mărturie
păstrată chiar în oraș a unui vechi centru de pictură din Transilvania. Nicio altă pictură pe
panou de epocă nu se mai conserva la acea oră în oraș, ci doar în sate din hinterland, aflate la
o distanță mai mare sau mai mică de centru. Ulterior, în ultimele decenii, vicisitudinile istoriei
au făcut ca Sighișoara să devină un loc de concentrare a vechilor picturi produse cândva
tocmai aici, dar multe piese sighișorene au ajuns și în alte locuri, la Sibiu, Budapesta,
München, sau București. Așa-numitul poliptic din Sighișoara, pe de altă parte, a devenit un fel
de „cap de serie” pentru definirea unui grup, considerat a fi fost pictat de un artist al cărui
nume îl cunoaștem din mărturii documentare: Hans (sau Johannes) Stoss. Johannes Stoss
este (alături de Vincencius Pictor din Sibiu și Gregorius Pictor din Brașov) unul dintre cei
mai „cunoscuți” pictori ai Renaşterii timpurii din Transilvania. Acest fapt nu se datorează
nicidecum surselor documentare, care sunt aproape inexistente în ceea ce-l privește, ci unui
număr mare de lucrări care i-au fost atribuite. De-a lungul timpului, diferiți cercetători i-au
atribuit mai multe piese păstrate până azi, dar atribuirea a fost făcută pe considerente mai mult
sau mai puțin bine întemeiate. De exemplu, V. Roth 4 atribuia acestui cerc (pe care îl numea
„grupul cel mare de altare” /„die Grosse Altargruppe”) piese destul de evident diferite precum

2
Friedrich Müller, Archäologische Skizzen aus Schässburg în AVSL, Bd. II (N.F.), 1857, p. 424-425;
Ludwig Reissenberger, Kurzer Bericht über die von Herrn Pfarrern A.B. in Siebenbürgen über
kirchlichen Altertümer gemachten Mitteilungen, Hermannstadt, 1873, p. 7; Friedrich Teutsch, Die
Bilder und Altäre in den evang. sächsischen Kirchen, în KVSL, XIX, 1896, p. 44-45; Victor Roth,
Siebenbürgische Altäre, Strassburg, 1916, p. 90-92; Jolán Balogh, Az erdély Renaissance, Kolozsvár,
1943, p. 310; Radocsay Dénes, A középkori Magyarország táblaképei, Budapest, 1955, p. 181-182;
421-422; Virgil Vătăşianu, Istoria artei feudale în ţările romîne, Ed. Academiei, Bucureşti, 1959, p.
795-796; G. Richter, O. Richter, Siebenbürgische Flügelaltäre, Wort und Welt Verlag, Thaur bei
Innsbruck, 1992, p. 165-169; Andrei Kertesz, Pictura germanilor din sudul Transilvaniei până la
1800, Teză de doctorat (mss.), Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj Napoca, 1998, p. 104-106; Ciprian
Firea, Altar sau retablu? O reconsiderare a problematicii polipticelor medievale din Transilvania (I),
în Ars Transsilvaniae, XIV-XV, 2004-2005, p. 121-141; Emese Sarkadi Nagy, Szent Mártonnak
szentelt szárnyasoltár Segesvárról, în “...és megosztotta köpenyét…” Szent Márton kultuszának közép-
európai emlékei (ed. Zsámbéky Monika), Szombathelyi Képtár, 2008, fişa de catalog III.81, p. 94-96;
E. Sarkadi Nagy, A „Reichmut-műhely” nyomában. Összefüggesek a berethalmi szenthély 16. századi
berendezésének kapcsán, în Zs. Kovács, E. Sarkadi Nagy, A. Weisz (eds.), Liber Discipulorum.
Tanulmányok Kovács András 65. születésnapjára, Cluj-Napoca, 2011, p. 67-77; C. Firea, Polipticul
din Sighişoara – un retablu dominican?, în AT, XIX, 2009, p. 69-86; E. Sarkadi Nagy, Local
Workshops – Foreign Connections. Late Medieval Altarpieces from Transylvania, Studia Jagellonica
Lipsiensia, Band 9, Jan Thorbecke Verlag, Ostfildern, 2012, p. 241-243; E. Sarkadi Nagy, ”In modo
Transilvano”? Aspects of Transylvanian Altarpiece Production, în AUA, XVI/2, 2013, p. 137-147; C.
Firea, Polipticele medievale din Transilvania: artă, liturghie, patronaj, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2016,
p. 290-296.
3
Fr. Müller, Archäologische Skizzen...
4
V. Roth, Siebenbürgische Altäre...
2
polipticele de la Beia, Fişer, Roadeş, Sighişoara, Cund, Şoroştin, Bruiu, Bratei (aceasta din
urmă dispărând între timp). Uneori, argumentul pentru atribuire nu avea în vedere stilul
picturii, ci alte aspecte, precum tâmplăria, sau modelele imprimate și aurite de pe panouri. Nu
vom insista, în acest preambul, asupra tuturor discuțiilor din literatura de specialitate ci vom
sublinia câteva din cele mai importante date, în măsură să deschidă direcții de cercetare cât
mai valide.
În primul rând trebuie spus că nu cunoaștem (încă) o semnătură a lui Johannes Stoss și
că orice atribuire a unei opere la activitatea sa este ipotetică și se bazează pe verosimilitate.
Singura mărturie documentară cunoscută (publicată de Lochner în 18755) privitoare la acest
pictor, la prezenţa şi activitatea sa la Sighişoara este postumă şi se leagă de execuţia
testamentară a tatălui său, Veit Stoss 6, celebrul artist (sculptor, pictor etc.) din Nuremberg. În
1534, executorii testamentari ai lui Veit Stoss (d. 1533) îi căutau pe numeroșii urmași ai
acestuia pentru a le transmite partea de moștenire care li se cuvenea. Între alții, era căutat și
unul din fiii săi, Hans (sau Johannes) Stoss, pictor de meserie, stabilit la Sighișoara în
Transilvania. Magistratul orașului Sighișoara scria la 31 octombrie 1534 Sfatului din
Nuremberg că pictorul Johann Stoss decedase la 5 septembrie 1530 și că în urma sa
rămăseseră trei fii nevârstnici (Franciscus, la 1534 având 12 ani, Emericus, de 7 ani și
Georgius, de 4 ani), iar văduva Magdalena se căsătorise cu Cristian, calfa pictorului Johann.
Acestea sunt singurele date pe care le avem despre Johannes Stoss, dar sunt de importanță
deosebită. Pe de o parte putem plasa activitatea sa la Sighișoara într-o perioadă anterioară
datei de 5 septembrie 1530 (fără a știi cert de când anume), iar pe de alta atunci când încercăm
atribuiri ar trebui avute în vedere relațiile artistice sau stilistice ale picturii cu marele centru
artistic de la Nuremberg, în perioada de după 1500 (adică exact perioada dominată de genialul
artist Albrecht Dürer).
Examinarea producției de retabluri transilvănene din primele decenii ale secolului al
XVI-lea7 indică faptul ca la Sighișoara au funcționat în paralel mai multe ateliere, în care
pictori cu maniere diferite utilizau adesea același atelier de tâmplărie sau același blacterator
sau auritor/ poleitor (Goldschläger). Din punct de vedere documentar, avem la dispoziție o

5
Georg Wolfgang Karl Lochner, Des Johann Neudörfer Schreib- und Rechenmeisters zu Nürnberg
Nachrichten von Künstlern und Werkleuten Daselbst aus dem Jahre 1547 nebst der Fortzetzung des
Andreas Gulden, în Quellenschriften für Kunstgeschichte und Kunsttechnik des Mittelaters und der
Renaissance (Ed. R. Eitelberger), Bd. X, Wilhelm Braumüller, Wien, 1875, p. 103–104.
6
Să îl numim Senior sau cel Bătrân, pentru a-l diferenția de unul din fiii săi omonimi, la rândul lui
sculptor, dar mult mai puțin vestit, care s-a stabilit la Brașov în anii 1520.
7
E. Sarkadi Nagy, Local Workshops…, p. 115 sq; Eadem, In modo transilvano?...; C. Firea,
Polipticele medievale din Transilvania…, passim.
3
informație relevantă în acea poruncă regală a lui Vladislav II din 1513 care îi încuraja pe
pictori, tâmplari, șelari, constructori sau arhitecți și alți meșteșugari să se stabilească în orașul
de sus din Sighișoara, care risca să se depopuleze 8. Dar, din păcate, nu mai avem la îndemână
și alte surse, așa cum ar fi, de exemplu, registrele de taxe și impozite, care pentru orașe
precum Sibiu, Brașov și Bistrița ne ajută să localizăm proprietățile și atelierele pictorilor care
funcționau în așezările respective, uneori în intervale de timp bine definite. Funcționarea
acestor ateliere la Sighișoara se poate pune în evidență (într-o primă instanță) prin analiza
stilistică a tuturor pieselor care, într-un fel sau altul, par să fi fost create aici. „Produs la
Sighișoara” este sugerat între altele (după cum s-a amintit) de existența unor trăsături comune
ale tâmplăriei polipticelor (cum ar fi, de exemplu, produsele atelierului condus de Johannes
Reichmut9 trăsături care sunt împărțite de piese care au fost evident pictate de pictori diferiți.
De asemenea, un indicator este și tehnica de reliefare și aurire/ poleire a panourilor 10 care pare
să definească centrul de la Sighișoara, deși trebuie avute în vedere numeroase similitudini cu
polipticele produse de exemplu la Sibiu. În fine, apropierea geografică de Sighișoara poate
sugera uneori că un anumit poliptic păstrat într-un sat a fost creat la Sighișoara, deși și aici
trebuie să avem rezerve (de ex. Vincencius din Sibiu a produs la 1521 un retablu pentru
Moșna, localitate aflată în apropierea Sighișoarei).
Între pictorii care par să fi activat la Sighișoara (pe considerentele menționate mai sus,
de convergență stilistică, de apropiere geografică, de similitudini ale atelierelor de tâmplărie
sau a tehnicilor de poleire etc.) în primele decenii ale veacului al XVI-lea îi vom enumera pe
următorii 1. Maestrul polipticului de la Leliceni, care a realizat piese precum cele de la
Leliceni din Secuime (1510, azi păstrat la Galeria Națională din Budapesta), polipticul de la
Șmig (păstrat la Muzeul Național de Artă din București, cca. 1515-1520), predela mare a
polipticului din Șaeș (de fapt din Copșa Mare, cca. 1518-1520, păstrată împreună cu un
retablu pala diferit pe altarul principal al bisericii „din Deal” din Sighișoara 11), dar și alte
lucrări12; 2. Maestrul polipticului Sf. Martin din Sighișoara, care a pictat piesele de la Beia
(1513, păstrată la Sighișoara), polipticul sfântului Nicolae din Cund (cca. 1515-1520, azi la
8
Richard Schuller, Das Patriziergeschlecht der Polner in Schässburg, în AVSL, XXVII, 1897, p. 344–
407
9
E. Sarkadi Nagy, A „Reichmut-műhely”…
10
Analizate în profunzime de Cristina Serendan : Tehnici de poleire și decorații poleite în pictura
medievală pe panou din Transilvania, vol. I-II (teză de doctorat, mss.), Universitatea Națională de
Arte din București, 2010 ; v. și importanta contribuție C. Serendan, D. Hradil, J. Hradilová, J.
Cannataci, Early Renaissance altarpieces: materials and technological characteristics, în The
Renaissance Workshop. The Materials and Techniques of Renaissance Art, Archetype Publications,
London 2013, p. 60-70.
11
C. Firea, Câteva retabluri ”călătoare”, pictorii și patronii lor la începutul Renașterii transilvănene,
în AT, XXIV, 2014, p. 41-60.
4
Sighișoara); polipticul Sf. Martin din Sighișoara (în discuție aici, databil cca. 151513), pe cel
din Băgaciu (1518), Fișer (1520-1522, azi la Johanniskirche din Sibiu), retablul de la Richiș
(cunoscut ca provenind de la Nemșa, cca. 1520-1525, păstrat la Mediaș), predela cu „Cina de
Taină” păstrată la Mediaș (cca. 1525-1530) sau nou identificata „Biciuire a lui Isus”, vândută
pe piața de artă din Germania ca o pictură de atelier Hans Leonard Schäufelin, databilă cca.
152014; 3. Maestrul polipticului de la Armășeni, unul dintre cei mai talentați pictori ai
epocii, care a realizat, în afara piesei de la Armășeni (1524, păstrată azi la Galeria Națională
Maghiară din Budapesta) și retablul „Sfintelor Neamuri” comandat de preotul Lazarus de la
Copșa Mare15 (1519-1520, păstrat împreuna cu amintita predelă mare pe altarul principal al
bisericii „din Deal” din Sighișoara), sau, probabil, panourile descoperite de curând la Apold
de Ferenc Mihály16; 4. Maestrul polipticului de la Roadeș (cca. 1525), cu o singură lucrare
păstrată, dar de o calitate remarcabilă; 5. Pictorul polipticului de la Jimbor (sau Lueta,
păstrat la Muzeul de Artă din Cluj, cca. 1520-1525) aflat probabil în relație de subordonare (?
relație maestru – discipol / meșter - ucenic?) cu Maestrul polipticului de la Armășeni; 6.
Pictorul coronamentului și al predelei de la Biertan (1515), aflat poate în relație cu
Maestrul de la Leliceni; 7. Câțiva ucenici/ pictori mărunți ce au realizat picturi de calitate
mai modestă (polipticul de la Șoroștin – păstrat în biserica ev. din Mediaș – Cetățuia sau
polipticul mic de la Cioboteni – păstrat la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca – etc.)

Scopul cercetării
În cele ce urmează, ne vom concentra atenția exclusiv asupra Maestrului polipticului
Sf. Martin din Sighișoara și în speță asupra lucrării sale considerate a fi de proveniență
sighișoreană. Vom încerca să ne apropiem de autor și lucrare având în vedere reperele
metodologice stabilite în cadrul proiectului de cercetare „Elaborarea de metodologii complexe
privind atribuirea și autentificarea unor picturi medievale și premoderne din patrimoniul

12
C. Firea, Ochiul „connoisseur”-ului sau senzorul camerei? Investigații științifice și de istoria artei
asupra polipticului de la Șmig (MNAR) și nu numai, în vol. In honorem Răzvan Theodorescu.
Profesorul la 80 de ani (Dana Jenei coord.), Ed. Oscar Print, București, 2019, p. 141-148
13
Datarea aceasta a fost propusă mai întâi de E. Sarkadi Nagy (E. Sarkadi Nagy, Local Workshops…,
p. 241, cca. 1515-1520), eu optând initial pentru o datare ceva mai târzie 1520-1525). Ultimele analize
arată strânsa legătură a piesei cu cele de la Beia și Cund, trimițând astfel către anul 1515. După 1518
(Băgaciu), stilul pictorului evoluează.
14
C. Firea, Hans Schäufelin sau Johannes Stoss? Un fragment de retablu transilvan pe piaţa de
antichităţi din Germania, în AT, XXVII-XXVIII, 2017-2018, p. 49-58
15
C. Firea, Câteva retabluri ”călătoare”…
16
Ferenc Mihály, Contribuții la cercetarea polipticelor medievale transilvănene. Observații privind
tehnicile de execuție și intervențiile de restaurare, în AT, XXIV, 2014, p. 75–94.
5
național”17 și anume o cercetare complexă care integrează studiile de istoria artei (incluzând și
cercetarea iconografică)18 și investigațiile științifice (cu instrumente optice speciale, analiza
materialelor componente19 ale operei de artă etc.). Investigațiile s-au făcut cu o cameră foto în
spectru IR20, și cu mai multe echipamente XRF portabile (măsurători noninvazive făcute cu
mai multe ocazii)21. Cercetarea are ca scop determinarea cu cât mai mare precizie a
trăsăturilor specifice ale polipticului Sfântului Martin, Egidius, Erasmus și a altor sfinți în
vederea comparării cu celelalte opere atribuite grupului /autorului /atelierului astfel încât să le
putem autentifica cu un grad sporit de veridicitate. De asemenea, cercetarea își propune să
identifice cât mai multe caracteristici ale atelierului de pictură pentru a le putea compara în
viitor cu cele ale atelierelor de epocă din Nuremberg, astfel încât să poată fi argumentată (sau
respinsă) atribuirea operelor lui Johannes Stoss, pictor de origine nurembergheză activ la
Sighișoara ante 1530.

Descrierea operei: caracteristici generale, tipologie, iconografie, localizare

Din punct de vedere al tipologiei formale, retablul din Sighişoara este un poliptic în
întregime pictat (este deci lipsit de scrin sau părți sculptate) cu panou central, simplu (fără
așa-numitul Vierer22), incomplet păstrat: îi lipsesc predela, coronamentul 23, cele două panouri
fixe şi arhitectura ansamblului. I se mai spune, în mod eronat, triptic, însă la origine nu a fost
un triptic, ci, așa cum s-a precizat, un poliptic. Până la noi au ajuns panoul central (183 cm. x
122 cm.) şi voleţii (183 cm. x 60 cm.), care însă conţin partea esențială a iconografiei. Pe baza
acestei iconografii şi a locului în care a a fost consemnat pentru prima dată de istoriografie,
retablul a fost considerat ca aparţinând ordinului dominican. Era, astfel, singurul retablu
transilvănean provenind dintr-un alt mediu decât cel parohial. După cum s-a arătat 24, pe de o
parte iconografia a fost greşit citită, iar pe de alta apartenenţa la conventul dominican este cel
puţin discutabilă, dacă nu cumva chiar exclusă.

17
Cod proiect PN-III-P1-1.2-PCCDI-2017-0812 / 53PCCDI.
18
C. Firea (Institutul de Arheologie și Istoria Artei, Cluj-Napoca).
19
C. Serendan (Universitatea Națională de Arte, București).
20
C. Neamțu, Zs. Buna, R. Comes (Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca).
21
C. Serendan (UNArte), D. Nemeș, C. Măruțoiu (Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca).
22
Cele patru panouri pictate sau patru sculpturi mici care flanchează de multe ori imaginea centrală a
polipticelor transilvănene de epocă.
23
Acesta, conform lui Reissenberger (L. Reissenberger, Kurzer Bericht 1871, p. 7) ar fi fost de formă
semicirculară, dar deja la 1916 dispăruse (V. Roth, Siebenbürgische Altäre..., 1916). Nu excludem
însă ca acel coronament să fi fost parte a unui alt ansamblu.
24
C. Firea, Polipticul din Sighişoara…, 2009.
6
 Cele cinci panouri ale părţii festive sunt împodobite la partea superioară cu câte un
decor de relief modelat poleit (terminologie propusă de C. Serendan 25), cu motive cu crengi,
frunze și fructe. Acest tip de decor se întâlneşte la multe piese şi nu credem că se poate stabili,
pe baza lui, o „marcă de atelier” de pictor 26. Motivul se reia într-un mod oarecum asemănător
şi pe dosul voleţilor, dar acolo este pictat. Panoul central reprezintă un grup de cinci sfinţi, în
picioare, doi fiind în prim-plan, iar trei în planul secund. O emfază deosebită se pune pe
imaginea Sf. Martin, redat în costum pontifical de ceremonie (cu pluviale, mitră, cârjă
episcopală sau baculum, mănuși, inele, colan cu pandantive etc.) şi având la picioare, ca
atribut iconografic, pe cerşetorul din Amiens (cel cu care sfântul și-a împărțit mantaua). El se
află în dreapta, deci în partea de onoare a panoului. De altfel, pe cele patru imagini festive ale
voleţilor sunt reprezentate scene din viaţa aceluiaşi sfânt. Cele patru episoade fac parte dintre
minunile sale (învieri şi vindecări miraculoase): Vindecarea unui lepros la poarta Parisului;
Învierea unui băiat (dreapta heraldică); Învierea unui spânzurat (a sclavului lui Lupicinus) şi
Vindecarea fetei lui Arborius (stânga). A se observa că scenele nu par a urma o unică sursă
textuală, ci se face o compilaţie după Legenda Aurea de Jacopo da Voragine și Vita Sancti
Martini de Sulpicius Severus27.
Prezenţa recurentă a Sf. Martin pe partea festivă a polipticului din Sighişoara, o dată în
postură iconică pe panoul central, şi de patru ori în episoade narative ale vieţii (precum și încă
o dată în postură iconică pe verso) a dat piesei în discuţie numele de „altar” (ie retablu) al
Sfântului Martin. Desigur, este vorba de faptul că retablul a fost cândva instalat deasupra unui
altar care îl avea pe sfânt ca principal patron. Acesta nu a fost însă singurul titular. Alături de
Martin, pe panoul central se mai află alţi patru sfinţi. O poziţie preeminentă, în prim plan,
pandant cu sfântul episcop, se află cel identificat anterior ca Sfântul Dominic, întemeietorul
ordinului predicatorilor. Datorită acestei identificări și datorită provenienței cunoscute a
polipticului s-a considerat că avem de a face cu o operă creată în mediul dominicanilor. În
fapt, sfântul respectiv este Egidius din ordinul benedictin 28 , care are ca atribut iconografic o
căprioară, o mitră depusă pe sol (datorită faptului că a refuzat demnitatea episcopală) și
veșmânt de călugăr benedictin (de culoare brună). În planul secund sunt figuraţi trei episcopi,
din care singurul identificabil, datorită atributului iconografic (o manivelă cu intestine umane,
ca semn al martiriului sângeros prin eviscerare) este Sf. Erasmus. Pe fiecare din cele patru

25
C. Serendan, Tehnici de poleire și decorații poleite…, vol. I, p. 150.
26
În schimb, ar putea să indice existența unor ateliere independente de poleitori, realitate care pare să
câștige tot mai mult teren pe măsura avansului cercetărilor.
27
C. Firea, Polipticul din Sighişoara…, 2009, p. 71.
28
E. Sarkadi Nagy, Szent Mártonnak…, 2008; C. Firea, Polipticul din Sighişoara…, 2009.
7
câmpuri pictate de pe dosul voleţilor apare câte un sfânt, redat iconic, în picioare. Unul este de
rang princiar, altul este un sfânt episcop, iar ceilalţi doi, după veşmânt, fac parte dintre
călugări. Primul este Sf. Rege Ştefan, care se recunoaşte datorită însemnelor (coroană, sceptru
şi orb) şi a convenţiilor de reprezentare; episcopul este (cum aminteam) din nou Sf. Martin
(cu un atribut iconografic rar – boul mușcat de câine –care indică tot o minune a sfântului);
călugărul cu mitra pe sol este din nou Sf. Egidius; iar cel de al patrulea – un sfânt călugăr cu
pâini – a rămas deocamdată neidentificat.
La capătul analizei iconografice putem conchide că doar foarte puţine indicii ar putea
sugera o origine dominicană a polipticului din Sighişoara: eventual sfântul călugăr cu pâini,
care pare că are habitus (veșmânt călugăresc) cu cappa (mantie) de culoare mai întunecată
(neagră ?) deasupra tunicii albe (alb și negru reprezintă marca ordinului dominican). Desigur,
o anumită parte a iconografiei lipseşte (predela, coronamentul, patru imagini de pe aripile
fixe), iar aceea ar fi putut conţine şi alte trimiteri. Deşi este imposibilă reconstituirea
întregului, nu este cu totul hazardat să presupunem că cele două imagini de pe panoul pierdut
din dreapta, în apropierea Sf. Ştefan, ar fi reprezentat pe ceilalţi doi regi sfinţi maghiari:
Emeric şi Ladislau. În multe cazuri aceştia erau figuraţi împreună. Evident, nici această
completare ipotetică nu contribuie la accentuarea componentei dominicane a operei.
Întâmplarea face ca despre conventul dominican din Sighișoara să deținem date
documentare bogate de la finalul secolului XV și din primele trei decenii ale celui de-al XVI-
lea29 chiar și în privința altarelor din acel lăcaș de cult și al podoabelor acestora (inclusiv al
polipticelor pictate). Dedicațiile altarelor și ceea ce știm despre picturi nu concordă cu
iconografia polipticului în discuție ceea ce sugerează faptul că acesta provenea – cu mare
probabilitate – din alt edificiu de cult decât biserica conventului dominican. Chiar dacă
dimensiunile piesei și iconografia sa specială ar putea trimite către un altar lateral (poate chiar
din biserica parohială a Sighișoarei), nu excludem cu totul ca acesta să fi fost decorul altarului
principal al unei biserici sătești mici, din vecinătatea Sighișoarei. De exemplu, la 1514-1515
era atestat un anume Egidius, preot paroh al bisericii parohiale a Sfântului Martin din
Noiștat30 (la 30 de km. de Sighișoara). Astfel de trimiteri dinspre liturghie și patronaj se
reflectă adesea în iconografia polipticelor transilvane. Piesa s-ar putea adăuga așadar

29
Editate de Karl Fabritius, Zwei Funde in der ehemaligen Dominikanerkirche zu Schässburg, în
AVSL, V, 1861, p. 1-40.
30
Ex. documentul din 1514.IV.20 de la Arh. St. Sibiu, Cota SIIAN SB-F-00007-1-1-31-2. Este posibil
ca, mai târziu, Egidius să fi ajuns rector al hospitalului din Sighișoara.
8
dosarului „polipticelor călătoare”, al căror context originar de funcționare și amplasament s-
au schimbat de-a lungul timpului31.
Din punct de vedere al iconografiei și a distribuției imaginilor pe structura polipticului,
piesa păstrată la Sighișoara are numeroase similitudini cu cele atribuibile aceluiași autor și
care provin de la Beia (cu patru episoade din viața Sf. Ursula la partea festivă), Cund (cu patru
scene din vita Sf. Nicolae) sau Fișer. Acesta din urmă poartă patru scene din viața aceluiași
sfânt Martin, doar că scenele sunt complet diferite de cele amintite anterior. Această situație
se poate datora pe de o parte cerințelor exprese ale comanditarului (care ar fi putut solicita
anumite scene din viața sfântului respectiv), dar și spiritului creativ al autorului, care poate nu
dorea să se repete în compoziții identice. Se poate remarca faptul că în ciclurile christologice
prezente pe Wektagsseite32 la polipticele de la Beia, Cund și Fișer aceleași scene sunt ușor
modificate, manifestând căutarea unei anumite variații sau ingeniozități compoziționale.
Restaurări
Cunoașterea istoriei restaurărilor unei opere de pictură veche este deosebit de
importantă fiindcă poate documenta modificări în materialitatea acelei opere. Măsurătorile
efectuate azi și care au ca scop relevarea compoziției chimice a stratului pregătitor, a culorilor
și pigmenților pot să dea rezultate alterate de acele restaurări sau modificări mai vechi sau mai
noi. Despre intervențiile făcute asupra polipticului Sf. Martin nu deținem date prea
numeroase. V. Roth indică faptul că, pe la începutul secolului al XX-lea polipticul a fost
restaurat la München și că i s-au reîmprospătat culorile cu această ocazie 33, dar fără a oferi și
alte detalii în privința intervențiilor. După restaurare, polipticul a fost expus în muzeul „Alt
Schässburg”, iar apoi a fost mutat în biserica „din Deal”. În atelierul Giselei Richter, în anii
'80 ai secolului trecut polipticul a fost doar ușor curățat cu apă 34. Tot o curățire ușoară
(restaurator Ferenc Mihály) s-a făcut și cu ocazia reinstalării polipticului în biserică după
marea restaurare a edificiului finalizată în anul 200435. Mai recent, în ultimii 5-10 ani, au fost
repictate masiv cu alb luminile de pe veșmintele în culori deschise sau chiar unele zone de
carnație. Tușele de culoare albă acoperă într-o manieră brutală suprafața picturală originală,
direct peste depuneri sau desprinderi ale stratului pictural. Deocamdată nu există date asupra
acestei intervenții distructive de restaurare. Dar evaluarea estetică a picturii polipticului Sf.
Martin în urma acestei intervenții, este grav alterată de aceste repictări. Contrastele fine între
31
C. Firea, Câteva retabluri ”călătoare”… 2014.
32
Adică pe partea „nefestivă”, atunci când polipticul etalează opt panouri pictate (la care se adaugă
predela și uneori coronamentul).
33
V. Roth, Siebenbürgische Altäre..., 1916, p. 91.
34
G. Richter, O. Richter, Siebenbürgische Flügelaltäre..., p. 169.
35
F. Mihály, Adatok az Erdéyi középkori oltárművészeti kutatásához, în ME, 56/1, 2007, p. 49-74.
9
luminile și umbrele veșmintelor înnobilate de rețeaua de cracluri de bătrânețe, liniile elegante
ale desenului sau textura pensulației originale au fost clar anulate de albul strident al tușelor
noi împrăștiate pur și simplu pe suprafață.

Caracteristicile stilului
Pictura polipticului din Sighişoara relevă un artist înclinat spre formele stabile şi
echilibrate ale Renaşterii germane, mai cu seamă spre acel „clasicism” din zona franconă
dominată de centrul de Nuremberg, fiind apropiat într-o anumită măsură de stilul lui Wolf
Traut. În același timp, tendinţele expresioniste din regiunea dunăreană, de la Regensburg la
Viena (din așa-numita „Școală dunăreană” de pictură) se regăsesc într-o măsură mai redusă.
Personajele sale, înveșmântate în haine cu drapaje curbe, au volume proporţionate şi umple
cadrele în prim plan, astfel că aproape nu există peisaj. În afara scenelor din vita lui Martin,
restul sunt reprezentări iconice. Din cele patru episoade narative, doar în două se poate
observa un cadru natural minimal, redus la câteva stânci, vegetaţie caracteristică (cu frunze
înveselite cu mici blicuri de lumină), clădiri sau ruine cocoțate pe stânci, creste alpine zimțate
în plan îndepărtat şi cer albastru. Celelalte două scene au planul secund arhitectural, cu
elemente care sunt în mod decisiv legate de limbajul Renașterii: o arcadă semicirculară
masivă ce se naște deasupra unei cornișe decorată cu sfere de piatră sau bolți a vela care zac
pe un suport ca un balustru cu decor vegetal. Nu avem nicio trimitere spre gotic, deși mixajul
de stiluri este foarte caracteristic contextului transilvănean al acelor ani. O îndemânare
deosebită demonstrează pictorul în reprezentarea fastuozităţii unora dintre costume și a
materialității textilelor (brocarturi, textile cu străluciri metalice, ca mătasea etc), o menţiune
specială meritând detaliile în grisaille a mitrelor episcopale de pe panoul central, dar şi ale
altor accesorii vestimentare (bijuterii, pandantive, borduri textile brodate cu elemente
figurative și sfinți, ciucuri etc.).
Cromatica este rafinată și echilibrată, destul de caldă, dar nu foarte vie, cu un
interesant joc între roșul pluvialei episcopale a Sf. Martin care se regăsește și pe toate cele
patru scene din vita și diagonalele date de scenele cu peisaj care se încrucișează cu cele cu
arhitecturi. Roșul este alternat cu galbenul viu, brunul, negrul, nuanțe de oranj, ocru și roz,
precum și alb adesea cu tente gălbui. Aceste culori sunt intensificate de prezența consistentă a
aurului care se regăsește pe decorurile arcadelor reliefate și poleite de la partea superioară a
panourilor festive, pe rame, pe bijuterii (lanțuri, pandantive, inele) pe aplice, catarame, pe
crosele (cârjele) episcopale, atât la partea superioară (întotdeauna fastuos ornamentată cu
decor vegetal și figurativ de orfevrărie) cât și pe bastonul propriu-zis. Pe lângă aur, mai apar

10
și alte foițe metalice: argint și Zwischgold (foițe din argint aurit în proporții aproximativ egale,
Au+Ag). Pe verso, culorile sunt mai terne (într-o anumită măsură și datorită alterării stratului
pictural), iar relieful plat al arcadelor poleite dispare și este înlocuit de vrejuri vegetale
poleite cu foițe de aur și de argint. Apare în schimb o nuanță de verde deschis (mantia regelui,
interiorul pluvialei episcopului) care nu se regăsește la partea festivă.
Încadrată lucrărilor atribuite aici aceluiași pictor /atelier, opera în discuție (exceptând
polipticul de la Băgaciu) pare să se caracterizeze prin mai multă vivacitate coloristică,
celelalte picturi părând prin comparație mai terne și mai reci. Staturile personajelor au o
aparență mai monumentală, iar materialele textile sunt parcă mai fastuoase. Probabil ca o
reflectare a patronajului, atât aurul cât și textilele multicolore și bogate sunt mai prezente la
Băgaciu (pictat la 1518). Dacă ar fi să propunem o serie cronologică a polipticelor (unele
datate, altele nu) ale acestui autor /atelier, ordinea ar fi următoarea: 1. Beia (datat 1513); 2.
Cund (către 1515); 3. Sighișoara (cca. 1515-1518); 4. Băgaciu (datat 1518); 5. „Biciuirea lui
Isus” de la München (1520 cca.); 6. Fișer (pictura datată 1522; scrinul datat 1520); 7. Richiș
(cca. 1520-1525); 8. predela din Mediaș cu „Cina de taină” (cca. 1525-1530).
Această serie, în ceea ce privește operele nedatate, se bazează pe mai multe
argumente, între care unul privește receptarea și folosirea modelelor grafice (stampelor) creată
în atelierele marilor maeștrii de la Nuremberg (în primul rând) și nu numai. Deja polipticul de
la Beia arată faptul că aceste modele erau cunoscute, însă erau folosite cu atâta discreție încât
abia pot fi recunoscute (vezi, de exemplu, relieful în grisaille al arcadei porții prin care trece
Sf. Ursula și care imită partea superioară a arhivoltei din Întâlnirea de la Poarta de Aur a
Ierusalimului, din ciclul Viața Fecioarei de Albrecht Dürer, xilogravură realizată la 1504).
Schimbarea apare după opera din Băgaciu (1518) în jurul anului 1519-1520 (începând cu
„Biciuirea” și cu polipticul de la Fișer), când gravurile sunt preluate și folosite masiv,
excelând ca modalitate de integrare a acestora în compozițiile palei de la Richiș 36. Pe retablul
din Sighișoara nu recunoaștem influența niciunei opere grafice, poate, eventual sugestia unei
xilogravuri a lui Wolf Traut cu episcopii Valentin, Maximilian și Sf. Ștefan (1514). Ramele
cu crengi, frunze și cu (sau uneori fără) fructe, pictate pe dosul panourilor de la Sighișoara și
care, ca model în relief poleit apar pe panourile festive ale polipticelor sighișorene (și sibiene)
din primele decenii ale veacului XVI, sunt o recurență a stampelor nurembergheze. Apar atât
la Wolf Traut (v. de ex. Vir Dolorum și Mater dolorosa din 1512), cât și la Dürer, Hans von
Kulmbach (opere grafice din anii 1513-151537) sau Hans Springklee. Toți acești artiști au
36
C. Firea, Retablul de la Richiș și modelele sale grafice, în AT, XX, 2010, p. 61-68.
37
Barbara Butts, The Drawings of Hans Süss von Kulmbach, în Master Drawings, 44, 2006, p. 127-
212.
11
lucrat la un proiect comun, Arcul triumfal al împăratului Maximilian, o uriașă operă grafică
compusă din 195 de xilogravuri separate, finalizată în 1515. Xilogravura cu Albrecht der
Gluckhaftig (după cum indică inscripția) îl figurează pe unul din strămoșii lui Maximilian (ca
„relief” iluzioniost pe antablamentul de deasupra unei duble coloane din stânga heraldică a
arcului triumfal) sub un astfel de decor cu crengi. Imaginea Sf. Rege Ștefan de pe polipticul
de la Sighișoara are unele sugestii provenite de la o astfel de lucrare grafică.
În jur de 1519-1520, în atelierul pictorului de la Sighișoara pare să fi fost primit un
ajutor nou (o calfă aflată în anii de călătorie?) care avea în portofoliu numeroase stampe
create la Nuremberg, un simț coloristic viu și anumite specificități în redarea portretului și
anumitor detalii anatomice. Acest artist38 pare să se fii format ceva mai târziu (1515-1518/19
cca.) în același mediu (Nuremberg ?) în care s-a format și maestrul principal, stabilit la
Sighișoara anterior anului 1513 (an marcat pe polipticul din Beia, prima operă păstrată a
atelierului). Polipticul Sf. Martin de la Sighișoara nu pare să beneficieze încă de acea înnoire,
și deci s-ar lega de grupul mai vechi și din această perspectivă. Marca maestrului principal,
care se simte pe toate operele atribuite aici grupului, include atât anumite tipuri de portret și
de chipuri văzute din profil, un anume mod de a desena urechea (, degetele mâinilor și ale
picioarelor, statura și posturile personajelor (masive, telurice, în ușoară aplecare /reverență
față de cele cu care se află în relație compozițională), anumite caracteristici ale redării părului
și bărbilor (cu tușe foarte subțiri, curbe, intercalate cu blicuri luminoase și o interesantă
modalitate de a alege câte un personaj aproape din fiecare scenă care să fixeze privitorul,
absorbindu-l astfel în realitatea imaginii. Nu excludem ca unele din aceste reprezentări să fie
chiar autoportrete de artist39.

Opera văzută de aproape, macrofotografie, fotografia în infraroșu.

Expunerea trăsăturilor stilului polipticului s-a făcut pornind de la experiența vizuală
ne-mediată, a interacțiunii ochiului connoisseur-ului cu opera și integrarea acesteia (prin
comparație) într-un context reconstituit de istoria artei. Apropierea de operă prin instrumente
optice speciale poate să aducă informații deosebit de importante, care relevă detalii anterior
necunoscute legate de tehnicile de producție a imaginii și a specificul atelierului respectiv.
Puse în relație cu analizele și măsurătorile materialelor componente ale operei (de la
materialul /lemnul suport, trecând prin stratul pregătitor, culori, pigmenți, poleiri și până la
finisaje sau verniuri) aceste investigații oferă o imagine mai detaliată și complexă a

38
Foarte probabil, chiar Johannes Stoss.
39
V. C. Firea, Hans Schäufelin sau Johannes Stoss?...
12
caracteristicilor stilistice și tehnice ale maestrului și atelierului său, și poate oferi detalii ale
modului de organizare a lucrului în echipă pentru realizarea unui astfel de ansamblu
(contriubția maestrului, anumite sarcini sau zone lucrate de ucenici sau colaboratori, ordinea
aplicării straturilor picturale, etc).
Examinând îndeaproape tehnicile de poleire și de folosire a metalelor pe polipticele
transilvănene, C. Serendan40 a pus în evidență anumite trăsături de atelier care se regăsesc pe
polipticul de la Sighișoara și care uneori au putut fi observate pe mai multe piese ale grupului.
De exemplu, aspectul strălucitor al faldurilor anumitor veșminte (cum ar fi cappa violet a Sf.
Egidius de pe panoul central, dar nu numai) a fost dat prin includerea de hașuri de linii aurite
(realizate prin foițe de aur aplicate pe mordant de ulei). Astfel au fost luminate unele veșminte
de pe polipticele de la Sighișoara, Cund (pe predelă) 41 dar ele pot fi observate și la Richiș (pe
coronament). Tot pentru a oferi un efect de strălucire particulară a culorilor s-au folosit masiv
poleiri ca suport pentru straturile de culoare, tehnică cunoscută sub denumirea de pictura
translucidă42. Folosiea extinsă a poleirilor ca bază pentru veșminte este poate una dintre
caracteristicile tehnice cele mai importante ale atelierului. Ea se extinde de la imitația
textilelor de brocart cu motivul desenat în linii fine pe fond aurit, la veșmintele aparent
simple, uniforme, fără elemente decorative, unde foița metalică joacă un rol esențial în
conferirea unei străluciri specifice stofelor de catifea sau tafta. 43 Aplicarea glasiurilor colorate
peste foițe metalice s-a pus în evidență 44 pe polipticele de la Beia, Sighișoara, Băgaciu, Fișer.
De asemenea, foițe metalice din argint sau Zwischgold s-au folosit pentru reprezentarea
anumitor obiecte metalice (coroane, sceptre, baghete, accesorii etc.) sau a altor elemente
decorative ce împodobesc vestimentația personajelor sau dau prețiozitate anumitor obiecte.
Nu în ultimul rând foițele de Zwischgold aplicate pe un mordant de ulei (poleire mată) au fost
folosite și pentru un anumit tip de aureole sub formă de raze, care se regăsesc în mod similar
pe mai multe poliptice atribuibile atelierului din Sighișoara: Beia, Cund, Sighișoara, panoul de
la München, Fișer. La Fișer apar și aureole pline (decorate în tehnica pastiglia45), pe când la
Băgaciu apare exclusiv acest ultim tip, probabil ca cerință a finanțatorului.

40
C. Serendan, Tehnici de poleire…, I-II, 2010 ; C. Serendan & alii, Early Renaissance altarpieces….,
41
C. Serendan, Tehnici de poleire…, I, 2010, p. 66.
42
„Pittura translucida” sau „aureola” menționată pentru prima dată în tratatul călugărului Teofil
(Theophilus, De diversis artibus), Cartea I, cap. 27.
43
. Serendan, J. Hradilová, D. Hradil, The Imitation of Brocade Fabrics in Late Medieval Altarpieces
from Transylvania, în Acta Artis Academica, (Proceedings of the 3rd Interdisciplinary Conference of
ALMA), Praha, 2010, p. 43–61.
44
Identificarea foițelor metalice a fost posibilă prin scanarea cu echipament XRF portabil (v. infra)
45
C. Serendan, Tehnici de poleire…, I, 2010, p. 133 sq.
13
 O interesantă observație a tehnicii de atelier privește și prepararea grundului (a
stratului pregătitor). Urmele unor striații paralele ale grundului, evidențiate pe polipticele din
Cund, Sighișoara, Băgaciu, sau Fișer sunt rezultatul operațiunilor de finisare realizate poate
cu iarba denumită în mod popular coada-calului, o plantă aspră, cu tulpina striată în linii,
recomandată pentru acest tip de operațiuni în tratatele de pictură medievală.46

Detalii deosebit de interesante privitoare la polipticul Sf. Martin din Sighișoara, în cea
mai mare parte invizibile cu ochiul liber au fost obținute prin fotografii realizate în spectrul
infraroșu.47 În primul rând, astfel s-au putut pune în evidență caracteristicile desenului
pregătitor al compozițiilor pictate, fapt care ne permite să cunoaștem mai bine stilul
maestrului. Se consideră că, de obicei, desenul pregătitor (realizat pe grundul bine finisat al
panourilor) era conceput și efectuat de maestru, astfel că trăsăturile acestuia relevă stilul
conducătorului atelierului.
Desenul preparator al polipticului de la Sighișoara a putut fi bine pus în evidență, mai
ales în ceea ce privește portretele, anumite părți anatomice (membre, degete, mai ales atunci
când sunt libere), detalii de drapaj sau desenul minuțios al anumitor accesorii (bijuterii, desen
sau „imprimeu” textil etc.) în special când reflectarea luminii se face pe fonduri cu culori mai
deschise. Stilul desenului este când foarte sumar, artistul realizând din câteva linii contururile
trupurilor, ale cutelor veșmintelor, ale principalelor trăsături portretistice (linii ale ochilor,
nasului, gurii, bărbiei etc.), când deosebit de detaliat, deși pe suprafețe mici, așa cum ar fi
redarea gravurii sau reliefului metalic al bijuteriilor de pe pieptul Sf. Martin sau grisaille-ul
mitrelor. Maestrul este un desenator foarte bun, care se exprimă în stilul Renașterii, dar care
nu ezită uneori să revină asupra anumitor detalii ale compozițiilor, așa cum se vede de ex. în
scena Învierea unui băiat, unde reface urechea acestuia. Unele portrete, chiar dacă sunt foarte
sumar schițate, sunt deosebit de expresive, pe când altele sunt convenționale și placide.
Proporțiile personajelor sunt însă destul de îndesate (exceptând monumentalele figuri din
panoul central) și uneori în posturi oarecum nefirești.

Pe lângă aceste trăsături de stil ale desenului de maestru pictor, poate și mai interesant
este faptul că reflectografia în infraroșu a pus în evidență niște detalii care par a caracteriza o
anumită tehnică de atelier. În anumite locuri, pe anumite suprafețe apar în mod recurent niște

Ibidem, p. 83.
46

47
Fotografiile în spectrul infra roșu au fost efectuate cu o camera Canon EOS 550D, cu senzori
modificați și filtre IR adăugate obiectivelor. Fotografiile au fost făcute de C. Neamțu, Zs. Buna, R.
Comes, Șt. Bodi.
14
semne (înscrise pe grund) care în mod evident nu au nimic de a face cu desenul pregătitor.
Seamănă cu niște litere, cursive minuscule (un fel de f, un fel de t (T (?), un w – sau wo? –,ge
etc.) fără însă a fi cert că avem de a face cu litere cât poate cu niște semne convenționale care
seamănă cu literele. De exemplu, semnul wo (w ?), în scena amintită anterior cu Învierea unui
băiat (din dreapta heraldică, panoul de jos) a putut fi observat pe: 1. acoperământul de pe
picioarele celui înviat; 2. gulerul episcopului; 3. mâneca dreptei cu care episcopul
binecuvântează. În scena Vindecarea unui lepros la poarta Parisului același w(o ?) apare 1.
pe gulerul și 2. mâneca episcopului, 3. pe partea inferioară a albei (tunica de sub pluviale sau
dalmatică) episcopului, 4. veșmântul celui vindecat, în zona genunchiului. Pe imaginea
centrală, w (o ?) apare 1. pe mâneca stângă a episcopului, imediat lângă mănușa și 2. la partea
inferioară a albei. Pe scena Învierea unui spânzurat (a sclavului lui Lupicinus) semnul apare
pe 1. mâneca dreaptă a episcopului și pe 2. partea inferioară a albei. În Vindecarea fetei lui
Arborius, w apare 1. Pe mâneca episcopului și 2. pe mâneca fetei. Dat fiind că toate aceste
locuri indicate sunt suprapuse de o culoare albă (mai degrabă cu nuanțe alb-gălbui) a
veșmintelor, nu excludem ca acest semn convențional sau aceste litere să semnifice cerința
maestrului ca respectiva suprafață să fie acoperită cu alb. În acest caz, poate w să vină de la
Weiss = alb în limba germană. Semnul T (?) a fost identificat o dată sub culoarea oranj a
mănușii mâinii stângi (ținând bacculum) a Sf. Martin, de pe panoul central. Un f apare pe
veșmântul galben-deschis al cerșetorului din Amiens, figurat la picioarele aceluiași sfânt. Iar
ceva ce seamănă cu un ge sau gl este sub un veșmânt cu nuanță roz (a personajului din prim-
plan, figurat cu spatele, probabil Arborius) din scena Moartea fetei lui Arborius.48
Aceste semne (cel mai probabil) marcau culorile ce urmau a fi așezate de pictorii
atelierului peste stratul pregătitor, dar pentru a avea certitudini în acest sens ar trebui să le
putem compara cu (eventuale) semne similare de pe alte poliptice și a descoperi recurențe sau
reguli de folosire. Tot ca ipoteză de lucru, simbolurile ar mai putea indica munca fiecărui
membru al atelierului sau, eventual, o ordine de aplicare a culorilor etc.
În orice caz, prezența simbolurilor pare să documenteze o tehnică de atelier
necunoscută încă specialiștilor picturii vechi din Transilvania, iar obiectivul nostru din
viitorul apropiat va fi să descoperim dacă pe alte piese/ opere atribuite atelierului sunt marcate
semne similare. O astfel de descoperire ar putea eventual confirma sau infirma atribuirile
noastre.

48
Conform părerii lui Katrin Dyballa, specialistă în pictura secolelor XV-XVI din spațiul german,
acele semne indică implicarea unui atelier (și nu a unui singur pictor) și pot fi interpretate ca: w –
weiss = alb; ge – “gel” = galben; f – “falb” = aproape alb.
15
 Intimitatea operei: analiza materialelor componente
O componentă tot mai importantă a metodologiei de atribuire/ autentificare a operei de
artă, pe care se pune un accent tot mai mare în ultimele decenii este analiza și identificarea
materialelor componente ale acesteia, în cazul picturii vechi de la suport (panoul de lemn în
cazul picturii pe panou), trecând prin stratul pregătitor, culori și pigmenți, până la verniuri sau
chiar materialele cu care s-au făcut intervenții ulterioare sau restaurări. Pentru polipticul Sf.
Martin, C. Serendan a efectuat o primă serie de măsurători cu aparatură portabilă neinvazivă
prin fluorescență de raze X49 urmată recent de un al doilea set măsurători cu același tip de
echipament50, realizate de către, D. Nemeș
Rezultatul acestor măsurători (care vor fi sintetizate și discutate într-o contribuție
viitoare) vor fi comparate cu cele ce se vor face și pentru alte piese atribuite aici grupului,
precum și cu atribuiri, pe care noi le respingem, deocamdată, doar pe baze stilistice. La final,
ne propunem să avem un „scor de atribuire” cât mai veridic, conform specificațiilor tehnice
ale Platformei IDArt.
Concluzii
Opera analizată aici, Polipticul sfinților Martin, Egidius, Erasmus și a altor sfinți,
își indică fără îndoială apartenența la activitatea unui pictor de bună factură renascentistă, cu
un stil puternic și personal, care dovedește înrudiri cu arta nurembergheză din primii ani ai
secolului al XVI-lea. Investigațiile asupra intimității operei relevă particularități de atelier
foarte interesante, care deschid calea unor comparații mai extinse și mai bine argumentate din
punct de vedere științific.

49
Măsurătorile au fost realizate în cadrul cercetării de doctorat de către două echipe de specialiști,
prima din București coordonată de prof. dr. Gheorghe Niculescu, Muzeul Național de istorie a
României, și a doua din Praga coordonată de dr. David Hradil, din cadrul laboratorului ALMA.
Rezultatele extinse ale cercetării pot fi studiate în teza de doctorat „Tehnici de poleire și decorații
poleire în pictura medievală pe panou din Transilvania”, Universitatea Națională de Arte București,
2010, vol. 2II.
50
Analiza a fost efectuată cu un spectrometru portabil Bruker S1 seria TITAN (EDXRF) configurat cu
un detector PIN cu diodă de Si (SiPIN), tub raze X Rh cu voltaj maxim 50 kV. Rezultatele au fost
generate automat cu ajutorul softului Bruker Instrument Tools.
16
 Atenție Fig 1-17 sunt la început, apoi vin aceste imagini în comparație

Fig 18 etc.

17
18
19
20
21
22
23
24