IBRĂILEANU, G[arabet] (23.V.1871, Târgu Frumos – 10.III.

1936, Bucureşti), critic,

istoric şi teoretician literar, eseist, prozator. Fiu al lui Theodor Ibrăileanu (comerciant,
ulterior arendaş, apoi funcţionar la percepție) şi al Mariei (n. Marcovici/Mardirosian),
descendenţi ai unor armeni stabiliţi de câteva secole în Moldova, Garabet Ibrăileanu
urmează studiile şcolare la Bacău, Roman, Bârlad, iar studiile superioare la Iași, în
cadrul Școlii Normale Superioare a universității ieșene. Avea să-şi susțină examenul de
licenţă în 1895 şi, ulterior, în 1912, tot la universitatea din Iaşi, examenul de doctorat,
cu o teză intitulată Opera literară a d-lui Vlahuţă. A ocupat, în timp, diferite posturi
didactice în învățământul liceal, devenind apoi, în 1912, profesor la universitatea din
Iaşi. Foarte activ încă din prima tinereţe în presă, în dezbaterile de idei şi în comentarea
fenomenului literar şi a realităţilor socio-culturale, publicist talentat şi polemist
redutabil, distins ideolog (susţinător al curentului poporanist), cofondator şi principal
redactor al foarte importantei reviste „Viața românească“, Ibrăileanu s-a impus în
special în calitate de strălucit critic şi teoretician literar, devenind una din cele mai
influente personalităţi din literatura română din primele decenii ale secolului al
douăzecilea. Printre volumele publicate de critic se numără Spiritul critic în cultura
românească (1909), Opera literară a d-lui Vlahuţă (1912), Ioan Al. Brătescu-Voineşti
(1916), Note şi impresii (1920), După război. Cultură şi literatură (1921), Istoria
literaturii române moderne (1926), Scriitori români şi străini (1926). Prin romanul
Adela (1933) scriitorul şi-a învederat ipostaza de excelent prozator. Contribuţia lui de
moralist este constituită de volumul de aforisme şi cugetări Privind viaţa (1930),
fragmente încadrabile demersului „moralistic“ fiind însă depistabile şi în alte scrieri ale
sale, de critică sau beletristică.