Contestații Anul IV, ÎF - Drept Procesual Civil I

15.01.2021

Seria II

1. Referitor la grila 7 al carei continut din barem il redau in continuare:

7. In privinta determinarii competentei materiale a instantelor judecatoresti:

a) intr-o cerere care are ca obiect obligarea paratului sa inceteze actele prin care se aduce
atingere vietii private a reclamantului competenta revine tribunalului;

b) intr-o cererea avand ca obiect constatarea cotelor ce revin asupra unui imobil aflat in
coproprietatea mostenitorilor a carui valoare impozabila este de 500.000 lei competenta revine
tribunalului;

c) se face prin cumularea dobanzii care a curs pana la data introducerii cererii cu suma
reprezentand capitalul;

d) precizarea cuantumului pretentiilor in sensul majorarii acestora in cursul judecatii nu este de

natura sa afecteze competenta materiala a instantei.

Consider varianta a) ca fiind gresita, intrucat nu are la baza un temei juridic, astfel incat, asa
cum reiese din dispoztiile privitoare la competenta materiala a judecatoriei, respectiv art. 94
pct.1, lit h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani,
indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege
în competenţa altor instanţe;, astfel de cereri, cum este cea continuta in varianta de
raspuns de la lit. a) poate fi incadrata ca fiind o cerere privind o obligatie de a nu face,
nepatrimoniala, constand in abstentiunea paratului de a aduce atingere vietii private a
reclamantului. Intr-adevar, art. 94 pct.1, lit h) excepteaza cererile date de lege in
competenta altor instante, precum cererile in materia societatilor (art 63 din legea
31/1990) sau cererea prin care se solicita incetarea grevei care a fost declarata sau se
deruleaza cu nerespectarea legii (art 198 din legea nr 62/2011) care se vor judeca la
tribunal. Cu toate acestea, raportat la situatia concreta descrisa in speta, nu exista o
prevedere similara, ceea ce determina aplicarea regulii generale, respectiv competenta
materiala a judecatoriei. De asemenea, tratatul profesorului Boroi retine, ca desi in
literatura de specialitate s-a exprimat opinia ca astfel de situatii “releva adesea un
conflict intre drepturi fundamentale diferite … care ar justifica solutionarea lor la
nivelul tribunalului”, iar nu al judecatoriei, totusi, acest argument nu ar putea fi retinut
ca argument de interpretare a unei norme de competenta pentru determinarea
domeniului sau de aplicare, el nefiind un argument de interpretare logica, ci unul de
oportunitate a solutiei legislative, care insa nu poate fi avut in vedere decat de un
legiuitor la momentul adoptarii legii.
Pentru aceste considerente, va rog sa admiteti contestatia si sa stabiliti ca unica varianta
de raspuns corecta a grilei 7, varianta d).

2. În ceea ce privește întrebarea mai sus-menționată, consider că varianta b) este, de

asemenea, corectă, având în vedere faptul că Art. 125 C.proc.civ. stabilește faptul că
„În cererile privind constatarea existenței sau inexistenței unui drept, competența
instanței se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect
realizarea dreptului.” Pornind de la acest text de lege, consider că o astfel de acțiune
este admisibilă, având în vedere că acțiunea în realizare (partajul) nu este obligatorie,
competența materială, față de detaliile oferite (bun imobil a cărui valoare impozabilă
este de 500.000 lei) revenind tribunalului, în funcție de criteriul valoric stabilit de Art.
94, pct. 1, lit. k), iar nu de cel privind natura cererii, respectiv Art. 94, pct. 1, lit. j).
Sub acest aspect, deși stabilirea calității de coproprietar sau a cotelor-părți nu pot fi
considerate cereri distincte de cererea de partaj, fiind considerate simple chestiuni ce
trebuie soluționate în cadrul partajului, consider că această afirmație este valabilă
numai în cazul în care toate aceste aspecte sunt deduse judecății sub forma unei cereri
de chemare în judecată unice prin care se solicită partajul, situație în care, aflându-ne
în prezența unui criteriu expres stabilit de legiuitor pentru atribuirea competenței
materiale judecătoriei, cererea ar fi de competența acestor din urmă instanțe, iar nu și
în situația în care, din varii motive, coproprietarii sunt interesați numai de stabilirea
cotelor-părți din dreptul de proprietate, aceștia având la dispoziție această opțiune,
conform legii. Nu în ultimul rând, față de configurația actuală a regulilor privind
stabilirea competenței, având în vedere că tribunalul reprezintă instanța cu plenitudine
de competență în ceea ce privește judecata în primă instanță, din punctul meu de
vedere, Art. 94, pct. 1, lit. j) reprezintă o dispoziție legală de strictă interpretare și
aplicare, iar extinderea acestuia și la alte situații care nu sunt expres reglementate în
conținutul său nu se poate face în baza unui argument de oportunitate a soluției,
deoarece acest aspect trebuie avut în vedere numai de către legiuitor, în momentul
adoptării sau cu prilejul modificării în vederea acomodării a două sau mai multor
texte de lege.

Seria III

1. Grila 7- Consider că singura varianta corecta a grilei este litera d)- “precizarea
cuantumului pretențiilor în sensul majorării acestora în cursul judecății nu este de
natură sa afecteze competenta materiala a instantei.”

Cf art.94 lit H)- oblig de a face și de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor
contractual sau extracontractual sunt de competenta jud., cu excepția celor date de lege în competenta
altor instanțe. Consider ca varianta a) „într-o cerere care are ca obiect obligarea paratului sa înceteze
actele prin care se aduce atingere vieții private a reclamantului competenta revine tribunalului” este
greșită , deoarece ipoteza data este o obligație de a nu face nepatrimoniala, deci competenta apartine,
ca regula generala, jud. În acest caz, aceasta varianta a grilei nu este completa, fiindcă, din formulare,
reiese ca regula generala ar fi reprezentată de tribunal, fiind greșită aceasta interpretare, deoarece se
deduce ca în cazul acestor oblig regula este jud, iar exceptia o reprezinta tribunalul. Pe langa
dispoziția din cod, același raționament este prevăzut și în « Drept procesual civil »(V.M.Ciobanu,
T.C.Briciu, C.C.Dinu), pagina 216, nota de subsol 13 : “Raman insa judecătoriei litigiile ce au ca
obiect obligația de a face sau a nu face solicitare în apărarea drepturilor nepatrimoniale [ art 253 lit a-c
NCC] sau adoptarea măsurilor provizorii [art 255 NCC].”

2. Cererea prin care mai multi consumatori cheama in judecata un profesionist

pentru a se dispune nulitatea unor clauze abuzive (cu conținut identic) prin care
se impunea un comision apreciat drept nejustificat , cuprinse în contractele
încheiate cu acesta:

a) este evaluabila în bani deoarece nu are ca obiect repunerea partilor in situatia

anterioara cu privire la sumele achitate în baza respectivelor clauze;

b) poate fi introdusă și la instanța în raza careia se afla sucursala profesionistului

(societate), dacă cel puțin unul dintre aceste contracte a fost încheiat la cu aceasta
sucursala, instanța fiind competentă teritorial;

c) se va introduce în mod obligatoriu la instanța de la sediul profesionistului, dacă în

toate contractele incheiate intre parti exista o clauza, asumată în mod expres, prin
care acestea au convenit ca litigiile ce decurg din respectivele contracte sa se
solutioneze de aceasta instanta.

d) Nu poate fi introdusă la instanța de la domiciliul consumatorului, care are și

calitatea de grefier la instanța superioară acesteia, necompetenta fiind de ordine
publica.

Din precizările de la pagina 233 din “Dr. procesual civil, editia 2, editura națională 2018 “
domnul profesor Briciu considera dispozițiile de la articolul 127 alin. 1, 2, inclusiv alin. 3 ca
fiind de ordine publica. Cu alte cuvinte nu face distincție atunci cand afirma ca sunt de ordine
publica dispozitiile art.127, astfel ca suntem indreptatiti sa credem ca ordinea publica se aplica
pentru toate alineatele articolului 127.
Cu titlu de exemplu, dacă un litigiu, în care consumatorii ar avea calitatea de reclamanti, la
Tribunal, iar unul dintre consumatori este grefier care face parte din constituirea instanței
Curții de Apel, se vor aplica dispozițiile articolului 127 care, cu alte cuvinte, spun ca respectiva
cauza este judecată la o instanță inferioară fata de cea în care grefierul își exercita profesia.
Cu toate acestea, sunt de părere ca ar trebui luată în considerare și varianta d) de la grila nr 11
atașată mai sus.
 3. Grila 10 - Contestația mea privește grila 10 din baremul postat, cu privire la
varianta b) a acestei grile (trecută ca fiind corectă), în special teza a doua.

10. Cererea de sechestru asigurător:

a) poate fi formulată pana solutionarea in prima instanța a cererii prin care se solicita
obținerea titlului executoriu (acțiunea de fond);

b) spre deosebire de sechestrul judiciar nu se poate formula în lipsa unei cereri prin care se
solicita obținerea titlului executoriu (actiunea de fond) si revine in toate cazurile in
competenta instantei care este competenta sa judece aceasta din urma cerere in prima
instanta;

c) poate fi formulata si de paratul care formulat o cerere reconventionala prin care a solicitat
plata unui sume de bani de la reclamant;

d) spre deosebire de cererea de sechestru judiciar are in toate cazurile ca scop protectia unui
drept personal (de ceanta).

Îmi întemeiez cererea pe următoarele considerente:

· Grila nu ia în considerare cererea de sechestru asigurător al navelor civile, care este de

competența tribunalului locului unde se află nava, indiferent de instanța la care s-a
introdus sau urmează să se introducă acțiunea de fond (art. 962 NCPC)

· De asemenea, formularea grilei ,,revine în toate cazurile în competența instanței care

este competentă să judece această din urmă cerere în prima instanță” ar sugera faptul că
nu există nicio derogare de la art. 954 alin. (1) NCPC, ceea ce este fals după cum am
arătat mai sus.

Având în vedere argumentele de mai sus, prezentarea variantei b) ca fiind corectă nu mi se

pare riguroasă din punct de vedere juridic.

4. Grila 2 - In ceea ce priveste procedura de comunicare a citatiei:

a) Partea poate alege ca toate actele de procedura sa îi fie comunicate la casuta postala;

Cererea de chemare in judecata formulata de o asociatie de proprietari: *

Prin care aceasta solicita anularea autorizatiei de construire eliberata pentru edificarea
unui imobil in vecinatate este de competenta materiala a tribunalului si se judeca cu
participarea obligatorie a titularului respectivei autorizatii si autoritatii publice
emitente
Solicita evacuarea dintr-un spatiu comercial (aflat la parterul imobilului) inchiriat unui
profesionist, pe motivul neplatii chiriei, este de competenta materiala a judecatoriei,
indiferent de cuantumul chiriei

Prin care solicita rezilierea contractului de antrepriza incheiat pentru repararea unor
spatii comune ale unui bloc de locuinte este de competenta judecatoriei sau a
tribunalului, dupa cum valoarea contractului este de 200.000 lei sau mai mare de
acest prag valoric

nicio varianta corecta

Poate fi formulata si prin reprezentantul conventional, persoana juridica, atunci cand

intre aceasta si asociatie exista un contract de reprezentare in activitatea
producatoare de venituri din inchirierea spatiilor comuneb) Cand
destinatarul actului nu mai locuieste in imobilul respectiv, agentul va lasa citatia in
cutia postala sau in lipsa acesteia va afisa pe usa locuintei o instiintare in forma
prevazuta de lege;

c) Daca destinatarul locuieste intr-o cladire compusa din mai multe apartamente si nu
este gasit la aceasta locuinta, agentul va afisa citatia pe usa acestei locuinte;

d) Daca partea interesata este prezenta la termenul pentru care s-a facut citatia,
neregularitatea va putea fi invocata numai de aceasta.

Coroborand prevederile art. 163. alin. (7) cu cele ale alin. (8) care face trimitere la alin.
(3) al aceluiasi articol rezulta ca varianta c) a grilei este corecta. Astfel, pentru situatia
in care nu sunt gasite persoanele prevazute de ipoteza alin. (7), alin. (3) prevede ca
citatia trebuie depusa in cutia postala, iar in lipsa acesteia, va fi afisata pe usa locuintei.
Prin urmare, grila este corecta intr-o situatie anume particulara.

Consider că varianta b) este, de asemenea, corectă, având în vedere faptul că ipoteza grilei nu
circumstanțiază suficient împrejurarea în care procedura de comunicare a citației are loc. În
opinia mea, între situația de fapt învederată în cuprinsul Art. 166 C.proc.civ. („destinatarul
actului nu mai locuiește în imobilul respectiv”) și situația de fapt reglementată în cuprinsul
Art. 172 C.proc.civ. („una dintre părți și-a schimbat locul unde a fost citată”) nu există nicio
deosebire din punct de vedere logic, motiv pentru care diferența de tratament juridic dintre
acestea nu este justificată. Pentru acest motiv, am considerat că partea în culpă nu poate fi
avantajată prin aplicarea întocmai a Art. 166, în detrimentul părții adverse, astfel că, deși
„agentul va raporta cazul grefei instanței”, acest text de lege urmează a se completa cu
dispozițiile cuprinse în Art. 172, destinatarul actului neputând fi absolvit de îndatorirea de a
încunoștința instanța și partea adversă despre schimbarea domiciliului. Având în vedere acest
aspect, consider că procedura de citare este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare, lipsa
destinatarului determinând aplicarea în mod corespunzător a Art. 163, alin. (3) C.proc.civ.,
constând în lăsarea citației la căsuța poștală sau, în lipsa acesteia, afișarea înștiințării pe ușa
locuinței destinatarului.

5. Contestație grilă nr. 7:

Consider că obligația pârâtului la încetarea actelor prin care se aduce atingere vieții
private a reclamantului reprezinta o obligație de a nu face (îndatorirea pârâtului de la a
adduce atingere vieții private a reclamantului), care are un conținut neevaluabil în bani,
deci nepatrimonial, care nu este susceptibil de a fi introdus în patrimoniu, motiv pentru
care o cerere cu un astfel de obiect va atrage competenta materiala a judecătoriei,
având în vedere dispozițiile Art. 94, alin (1), lit h, NCPC, nicidecum cea a tribunalului.

Mai mult de atât, judecătoria este instanță de excepție pentru judecarea cauzelor în
prima instanta, iar tribunalul reprezinta instanța cu plenitudine de competenta (dreptul
comun).

De asemenea, cu toate ca textul instituie si posibilitatea ca astfel de cereri sa fie date in

competența altor instante, in situația precizata de grilă nu ne încadrăm pe o astfel de
ipoteză. Astfel, sunt excluse din domeniul de aplicare al textului cererile având ca obiect
obligații de a face sau de a nu face cu caracter nepatrimonial derivând dintr-un raport
de drept administrativ sau de dreptul muncii. Un exemplu relevant este chiar cererea
prin care se solicită încetarea grevei care a fost declarată sau se derulează cu
nerepectarea legii care revine in competența tribunalului, conform dispozițiilor Art. 198
din Legea nr. 62/2011.

Întrucât ipoteza din grila este ce se încadrează strict pe dispozițiile Art. 94, alin (1), lit h,
NCPC, consider ca instanța competentă să judece ar fi judecătoria și nu tribunalul și
prin urmare, consider că singura variantă corectă a grilei nr. 7 este litera d) “precizarea
cuantumului pretentiilor in sensul majorarii acestora in cursul judecatii nu este de
natura sa afecteze competenta materiala a instantei, argumente pentru care vă rog să
îmi admiteți contestația.

6. GRILA NR. 15. Daca cererea de chemare in garantie intarzie judecata cererii
principale si instanta dispune disjungerea si judecarea separata a cererii de
chemare in garantie:

a) Cererea in care se judeca cererea de chemare in garantie se va suspenda pana la

judecarea definitiva a cererii principale iar la reluarea judecatii, partile nu mai au
termen in cunostinta, trebuind sa fie citate;
- Formularea “se va suspenda pana la judecarea definitiva a cererii principale”
este, din punctul meu de vedere, apta sa induca in eroare (raportandu-ma si la
prevederile art. 634 NCPC), intrucat chematului in garantie i se rapeste dreptul
ce decurge din principiul dublului grad de jurisdictie: posibilitatea ca hotararea
unei instantei sa fie verificata de o instanta de control judiciar. Astfel, dupa
judecata “definitiva” a cererii principale, ulterior solutionarii cererii de chemare
in garantie, in ceea ce il priveste pe intervenient, ar insemna ca nu va mai avea
posibilitatea de a formula apel impotriva cererii principale (reclamantului). Apel
care este perfect acceptabil in situatia in care solutia din cererea de chemare in
garantie este gresita, dar nu pe argumente intrinseci ei, ci este gresita pentru ca
nu trebuia sa se admita cererea reclamantului.
- De asemenea, art. 74, alin. 4 teza finala invedereaza clar cu privire la
suspendarea chemarii in garantie pana la solutionarea cererii principale, nu
precizeaza nimic in sensul ca sentinta prin care se solutioneaza cererea
principala sa ramana si definitiva.
- Prin urmare, formularea “pana la judecata definitiva a cererii principale” lasa
loc de interpretari, intrucat ar insemna ca cererea principala sa nu mai poata fi
atacata cu apel, lucru total inacceptabil.

7. GRILA ”Spre deosebire de cererea de interventie voluntara principala:”, apreciez că

răspunsul ”Cel care formuleaza o cerere de interventie voluntara accesorie nu primeste
plata cheltuielilor de judecata efectuate cu sustinerea apararilor, chiar daca partea in
favoarea careia a formulat interventia castiga procesul” este greșit, din următoarele
motive:
- Conform art. 65 CPC, dacă cererea de intervenţie accesorie este încuviinţată în principiu
intervenientul devine parte în proces, cu toate consecinţele juridice.
- Conform art. 453 alin. (1) CPC, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii
care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Reţinem, deci, că asemenea
cheltuieli se acordă exclusiv la cererea părţii interesate, instanţa neputându-le acorda ex
officio.
- Intervenţia accesorie nu determină lărgirea obiectului cererii, pentru că intervenientul
accesoriu nu poate formula pretenţii proprii, însă, în situaţia în care acesta solicită cheltuieli
de judecată, poate determina majorarea obiectului cererii deja existent. Cu alte cuvinte,
trebuie făcută distincţie între lărgirea obiectului cererii, care ar presupune cereri noi, şi
majorarea obiectului cererii, care are relevanţă exclusiv asupra valorii cererilor incidente în
speţă. Ori, o cerere de acordare un a cheltuielilor de judecată nu poate duce decât la majorarea
obiectului cererii.
- Atât timp cât, conform art. 65 CPC, intervenientul devine parte în proces, apreciem că este
neechitabil ca, ab initio, judecătorul să aplice în concret, deşi străin dispoziţiilor normative în
vigoare, un regim discriminatoriu între părţile originale ale procesului şi cei care au intervenit
pe parcurs.
- Având în vedere că nu există temei juridic pentru ca o asemenea cerere, formulată de
intervenientul accesoriu, să fie inadmisibilă ope legis, și că doar o parte din doctrină consideră
astfel, admitem că, în cazul în care instanța consideră că cheltuielile de judecată ce constau în
 onorariile de avocat sunt vădit disproporţionate în raport cu valoarea ori complexitatea cauzei
ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, conform art.
451 alin. (2), aceasta ar trebui să aibă posibilitatea de a le reduce.
- În practica judiciară curentă, nu de puține ori s-au admis astfel de cereri de acordare de
cheltuieli de judecată intervenientului accesoriu.
- De asemenea, în “Drept procesual civil”( G. Boroi, M. Stancu) este prevăzut în notele
de subsol (pag.145) că există și opinia potrivit căreia intervenientul accesoriu are
dreptul la cheltuieli de judecată „S-a susținut și opinia potrivit căreia trebuie avute în
vedere și dispozițiile art.453(1) CPC, care prevăd că temeiul cheltuielilor de judecată
rezidă în culpa procesuală, astfel încât ar trebui ca și intervenientului accesoriu să i se
recunoască dreptul de a-și recupera cheltuielile de la partea în culpă, în măsura în care
apărările sale au contribuit la pronunțarea soluției asupra cererii principale”-
D.N.Theohari, G. Boroi(coord.), Noul Cod, vol.I, ed. a 2-a, 2016.

8. Grila contestată este grila cu numărul 7, în privința căreia consider că ipoteza de la

litera a) este greșită, având în vedere art. 94 lit h., care spune că instanța competentă
in cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile in bani este
judecătoria.

9. Grila 9 – consider că varianta de la litera c) este greșită deoarece judecătorul nu poate

pune in vedere ca reclamantul să indice temeiul de drept. Situațiile sunt diverse și
instituțiile sunt mult prea tehnice ca să ne putem aștepta de la reclamanți să ne indice
temeiurile de drept, acest lucru fiind chiar unul dintre motivele pentru care, conform
art. 200 alin (4), doar lipsa motivelor de fapt va atrage anularea cererii de chemare în
judecată. În plus, chiar dacă reclamantul ar cunoaște temeiul de drept, judecătorul, în
baza principiului rolului activ, are avea numai dreptul de a pune în discuția părților
orice împrejurări de fapt și de drept. Din ipoteza grilei se înțelege că este vorba despre
o obligație, aspect care este total opus față de îndrumările judecătorului în virtutea
rolului său activ. La această grilă consider de asemenea că litera d) ar trebui
considerată corectă deoarece ar trebui să facem distincția dintre 1. Ce poate
judecătorul să facă pentru a descoperi adevărul si 2. Excepțiile de la principiul
disponibilității. Varianta de la litera d) ar fi fost falsă dacă întrebarea era: „Având în
vedere excepțiile de la principiul disponibilității....”