Metode de explorare/diagnostic bazate pe

factori fizici
Imagistica medicală se refera la tehnica și procesul
de imagistică a interiorului unui corp pentru analize clinice și
intervenții medicale, precum și reprezentarea vizuală a funcției
unor organe sau țesuturi (fiziologie).
Imagistica medicală urmărește să dezvăluie structurile interne
precum și să diagnosticheze și să trateze boala. Imagistica
medicală stabilește, de asemenea, o bază de date
cu anatomie și fiziologie normale pentru a face posibilă
identificarea anomaliilor.
Imagistica medicală (Medical imaging)
→ este o ramură a biofizicii medicale;
→ dezvoltata cu ajutorul ingineriei biomedicale;
→ are ca sursă de informații date obținute sub formă de măsuratori
sau înregistrări;
→ însumează tehnici și proceduri folosite pentru a obține imagini
cu caracter medical;
→ relevă aspecte structurale și funcționale normale sau patologice
pentru organisme vii;
→ are utilitate clinică și medical științifică.

1.ECHIPAMENTUL ECOGRAFIC. PRINCIPII

CONSTRUCTIVE. FUNCTIONARE

Echipamentul ecografic este alcatuit în esenta dintr–o unitate

centrala, un monitor si din transductor (fig. 1.).
 Fig. 1. Echipament ecografic (unitatea centrala cu tastatura, display,
transductoare)
1. Unitatea centrala
Aceasta contine mai multe componente importante, printre care se
afla:
- receptorul reprezentand un sistem multicanal de preluare si
amplificare a semnalelor electronice de mica amplitudine de la
nivelul cristalelor piezo – electrice si de filtrare a acestora înainte
de intrarea în procesor;
- sincronizatorul principal responsabil pentru asigurarea
riguroasa a timpilor de emisie si de receptie a ultrasunetelor;
- generatorul de unde (“beam former”) – controleaza secventa de
activare a cristalelor electrice (unele se activeaza individual, altele
în grupuri) si moduleaza amplitudinea impulsurilor electrice (în
functie de aceasta se obtine o intensitate mai mare sau mai mica
a vibratiei cristalului piezo – electric);
- procesorul de semnal digital (“digital signal processing”) –
blocul care controleaza functionarea ecografului avand functia de
conversie a semnalulului analog în digital, transformarea
semnalelor digitale cu ajutorul transformarilor Fourrier ceea ce
permite realizarea unei rate mari de succesiune a imaginilor (de
peste 25 de cadre/secunda), generarea si stocarea imaginilor într
– o memorie dedicata, pentru a permite prelucrarea ulterioara,
generarea de semnale de comanda si fluxuri de date catre
modulurile Doppler (pulsat, docificat color, continuu) pentru
obtinerea imaginii în formele respective;
- conectorul sondei (sondelor) reprezentand un sistem de
legatura complex dintre sonda si ecograf responsabil pentru
transmisia semnalului electronic înspre sonda/receptor si pentru
recunoasterea automata a tipul de sonda (echipamentele mici au
1 – 2 astfel de conectoare; echipamentele mari au 4 conectoare
care pot sa fie preselectate de la nivelul tastaturii);
- tastatura reprezentand o interfata om – masina (fig. 2.).

Fig. 2. Tastatura unui echipament ecografic conventional, avand aplicatii

clinice numeroase.
Se observa o aranjare “ordonata” a diferitelor taste. Tastatura
centrala este folosita pentru introducerea datelor pacientilor, unele
taste avand functie dubla. Exista cursoare (functia TGC), butoane
rotative (pentru functia “gain”, CFM), taste pentru selectia
marcajului de masurare (“caliper”) precum si pentru functia
“escape” (iesire din functia existenta sau din meniu). Butonul negru
este un “track ball” care ajuta la miscarea facila a diferitelor
simboluri pe ecran. Butonul “freeze” (dreapta jos) se utilizeaza
pentru activarea/dezactivarea echipamentului.
Tastatura are configuratia unei masini de scris, avand taste
cu functii în general multiple. Rolul tastaturii este acela de a scrie
in format inteligibil în memoria procesorului date referitoare la
pacient (nume, prenume, sex, data nasterii etc etc).
Alaturi de tastatura se mai gasesc butoane care au functia de
reglare a intensitatii fasciculului de ultrasunete, a sensibilitatii
globale a echipamentului la ecouri (functia “gain”), de selectare a
modului de lucru (2D = bidimensional, în scara gri; PW = pulsat,
spectral; CFM = colour flow map; PD = modul power etc), de
reglare a castigului de ecouri de la nivele predefinite (TGC = time
gain compensation), de masurare pe regiunea de interes
(informatia obtinuta este exprimata în milimetri, de calcule de
distante, suprafete si volume în cmc, etc).
De la tastatura se porneste/opreste emisia de ultrasunete
(functia “freeze”). Selectia transductorului se poate face cu un
buton distinct sau de pe ecranul ecografului cu ajutorul
instrumentului denumit “trackball” a carui functionare este similara
cu cea de la calculatoarele PC.
2. Monitorul (display – ul)
Monitorul constituie elementul de reprezentare a informatiei
ecografice în format specific. Aspectul sau este dreptunghiular, la
o dimensiune variabila, în functie de echipament. Pe laturile
monitorului, se dispun difuzoare, pentru analiza acustica a
semnalulului Doppler, în cazul echipamentelor care au aceasta
functie.
 3. Transductorul
Este piesa esentiala a ecografului, responsabila pentru generarea
de ultrasunete si receptia de ecouri (fig. 3.).

Fig. 3. Transductor, utilizat pentru diagnosticul ecografic.

Se poate observa suprafata activa de forma dreptunghiulara
(este folosit pentru explorarea cordului prin spatiile intercostale),
cablul de legatura si conectorul (de culoare neagra, prin care se
face conexiunea transductorului la ecograf.
La nivelul transductorului se realizeaza conversia semnalului
electric în vibratie si invers. Acest fenomen se datoreaza cristalelor
piezo – electrice care intra în alcatuirea transductorului (fig. 4).

Fig. 4. Reprezentarea schematica a unui transductor.

 Piesa principala a transductorului este cristalul piezo – electric
care prin expunere la diferente de potential electric rezoneaza
generand ultrasunete. Intre cristal si suprafata activa se afla lentila
care focalizeaza fasciculul de ultrasunete.
3.1. Structura transductorului (notiuni elementare)
Transductorul este alcatuit din cristale piezo – electrice. Un
cristal piezo – electric este o structura ce contine titanat de zirconiu,
metal care are capacitatea de a genera semnal electric atunci cand
este supus unei deformari mecanice. Fenomenul este valabil si în
sens invers: expunerea cristalului la o diferenta de potential electric
face ca materialul sa se contracte sau relaxeze, în functie de
caracterul pozitiv sau negativ al diferentei de potential.
Astfel, cristalul piezo electric devine o sursa de vibratii si
implict de unde acustice care vor avea aceeasi lungime de unda
cu frecventa semnalului electric la care este excitat. Cristalele
piezo – electrice avand un numar de regula multiplu de 16 sunt
împachetate într–o carcasa rigida, compusa dintr–o rasina
epoxidica impregnata cu tungsten.
Rolul carcasei este acela de a reduce la maximum vibratiile
secundare ale transductorului în momentul în care excitarea
electrica se opreste. Fiecare cristal este responsabil pentru
emisia/receptia unui singur fasciul de US.
Cristalul piezo – electric este conectat prin fire electrice
extrem de subtiri cu consola si procesorul. Prin aceste fire se
realizeaza excitarea electrica a cristalului si apoi transportul
semnalului electric înspre procesor, semnal rezultat la extremitatile
cristalului în momentul în care acesta este deformat de ecouri. In
interiorul trasductorului cristalele pot avea avea o orientare spatiala
variabila în functie de tipul de aplicatie dar grosimea lor este
întotdeauna egala cu ½ din lungimea de unda a fasciculului de
ultrasunete.
 Fiecare cristal piezo – electric (si în final transductorul în
totalitate) functioneaza pulsatil avand o emisie scurta si o receptie
prelungita, raportul intre cele doua perioade de timp fiind de cca
1:100. Deoarece intervalul de timp necesar receptiei ecourilor este
dependent de profunzimea la care se afla tinta (viteza de deplasare
a ultrasunetelor în tesuturi fiind o constanta!) pentru leziuni situate
profund este necesara o rata a emisiei pulsurilor mai joasa. Acest
deziderat se poate realiza prin reglare cu ajutorul tastaturii de pe
consola.
3.2. Tipuri de transductoare
Aranjarea cristalelor în interiorul unui transductor se face în
forma de “matrice”, de unde si denumirea acestora de
transductoare “matriciale” (“array”). In functie de pozitia
elementelor active în interiorul carcasei transductoarele se clasifica
în lineare, convexe, anulare (“phased array”). Dispozitia spatiala a
cristalelor dicteaza forma imaginii generate de transductor (fig. 5.).

Fig.5. Reprezentare schematica a diferitelor tipuri de transductoare în

functie de aranjamentul interior al cristalelor.
Transductorul liniar
In acest transductor cristalele sunt dispuse paralel iar
excitarea electrica se face succesiv de la un capat la celalat a
sondei, cu viteza foarte mare (respectand însa raportul de 1:100 în
ce priveste perioada de activare respectiv asteptare) de asa natura
încat imaginea la nivelul retinei apare ca fiind dinamica (fig. 6.).

Fig. 6. Transductor electronic liniar.

Suprafata de contact este relativ redusa si plata. Cristalele

componente sunt dispuse paralel. Este utilizat pentru explorarea
structurilor superficiale.
Transductorul linear utilizeaza frecvente înalte (7 – 12 MHz
sau mai mult) de aceea si fenomenul de atenuare este destul de
pronuntat. Vizualizarea structurilor profunde, la peste 6 cm
adancime fata de tegument, nu este posibila cu acest tip de
transductor, el fiind folosit numai pentru investigarea structurilor
superficiale (denumite în limbaj anglo – saxon “small parts”) cum
ar fi glanda tiroida, sanul, scrotul, vasele periferice, ochiul,
structurile musculo scheletale.
Transductorul convex
In acest transductor cristalele sunt orientate divergent iar
excitarea electrica se poate face individual sau în grup (fig. 7.).
 Fig. 7. Transductor electronic convex.

Este utilizat pentru explorarea structurilor profunde avand

aplicatii în principal abdominale.
Frecventa de lucru este mai joasa (2 – 5 MHz) de aceea ele
sunt utilizate pentru explorarea structurilor situate în profunzime.
Principalele aplicatii ale transductoarelor convexe sunt
abdominale si endocavitare. Utilizarea în cazul persoanelor
obeze este o alta indicatie a acestor tipuri de transductoare.
Transductorul anular (sectorial)
In cazul transductoarelor anulare, cristalele sunt de asemenea
activate în succesiune, dar forma fascicolului si orientarea fiecarei
unde de ultrasunete emise de cristale este conditionata de un
“reglator” electronic al campului de ultrasunete
 Fasciculul de ultrasunete realizeaza un baleiaj dirijat
electronic similar cu cel de la nivelul transductorului mecanic. Fata
de transductorul mecanic, cel electronic este mult mai fiabil si are
posibilitatea focalizarii multiple, etajate.
Transductorul anular are o suprafata de contact cu
tegumentul foarte îngusta dar imaginea la distanta este similara ca
deschidere cu aceea a transductorului covex. Acest tip de
transductor este folosit pentru explorarea cordului.
Transductorul Doppler
Alaturi de transductoarele electronice, prezentate mai sus,
care se folosesc pentru diagnosticul morfologic, în practica mai
exista transductoare care exploateaza principiul Doppler. Acesta
consta din aparitia unei diferente de frecventa dintre fasciculul emis
si cel receptionat, atunci cand un emitator de ultrasunete (în cazul
nostru cristalul piezo – electric) este orientat înspre o tinta care se
deplaseaza (ex. sangele din cord; din vasele periferice arteriale).
Diferenta de frecventa poate sa fie pozitiva sau negativa (ceea ce
sugereaza o apropiere sau o departare de transductor a tintei); de
asemenea, diferenta poate sa fie mai ampla sau mai putin ampla
(ceea ce sugereaza o viteza mai mare sau mai mic). Informatia
obtinuta este calitativa (acustica sau grafica, reprezentata pe
ecran) sau cantitativa (în cm/sec sau KHertz).
Transductoarele care functioneaza în regim Doppler sunt de trei
feluri: continuu, pulsat, duplex.
Transductorul care lucreaza în regim de Doppler continuu, este
alcatuit din doua cristale piezoelectrice, orientate usor convergent,
care functioneaza continuu, unul realizand emisie de ultrasunete,
celalalt realizand receptie de ecouri (fig. 8.).

Fig. 8. Transductor folosit pentru explorarea vaselor (modul Doppler

continuu).
Acest tip de transductor permite masurarea vitezelor si
sensului de deplasare a grupurilor de hematii din interiorul unei
coloane de sange. Principala sa limitare o constituie incapacitatea
de a preciza pozitia în spatiu a elementului reflectant. Se foloseste
pentru explorarea curgerilor din artere si a jeturilor intracardiace
(fig. 9.).
 Fig. 9. Explorare Doppler continuu.

Sunt reprezentate vitezele de curgere în interiorul unei cavitati

cardiace.
Transductorul care functioneaza în modul Doppler
pulsat utilizeaza un singur cristal piezo – electric care emite si
receptioneaza ultrasunete prin alternanta. Analiza variatiei Doppler
(denumita si “recoltare” de semnal sau “insonatie”) se face dintr–
un loc bine definit de catre examinator (denumit “esantion Doppler”
sau “poarta” – “gate”). Posibilitatea definirii cu exactitate a locului
de recoltare de semnal se datoreaza capacitatii echipamentului de
a preselecta semnalele care sunt returnate numai la un anumit
interval de timp, celelalte semnale care vin mai devreme sau mai
tarziu nefiind luate în considerare.
Fiecare ecou obtinut reprezinta o informatie specifica locului
si sensului de deplasare a elementului reflectant (practic un
vector de miscare) la un moment dat. El va fi reprezentat
pe ecran sub forma unui punct stralucitor. Deplasarea ulterioara
a elementului reflectant va avea corespondent un alt ecou, de
asemenea vizibil pe ecran, miscarea si sensul urmand a avea în
final un aspect de curba. O curba Doppler reprezinta practic
“istoricul” deplasarii unui element reflectant prin zona de explorare
predefinita. Totalitatea ecourilor constituie un “spectru” de viteze
de unde si numele dat ecografiei Doppler pulsat de “ecografie
Doppler spectral” (Fig. 10.).

Fig. 10. Explorare Doppler pulsat.

Este reprezentat spectrul de viteze la nivelul unei regiuni

limitate, selectate de catre examinator. Examinarea demonstreaza
o curgere de tip arterial, care prezinta accelerare sistolico –
diastolica.
In functie de cum elementul reflectant se apropie sau se
departeaza de transductor, curba va avea un caracter pozitiv sau
negativ fata de o linie de referinta (denumita linia de baza –
“baseline”). Amplitudinea fiecarui ecou raportat la aceasta linie
este o expresie a vitezei acelui element reflectant la un moment
dat.
O alta modalitate de reprezentare a informatiei Doppler pulsat
este cea color (“ecografie codificata color” sau “color coded
ultrasonography” sau “colour flow map” – CFM). Aceasta se
realizeaza prin extragerea concomitenta de informatii nu dintr–un
plan (cum este cazul tehnicii spectrale) ci dintr–un volum predefinit
(denumit “esantion de volum”). In acest caz viteza curgerii este o
medie a vectorilor de viteza aflati în zona de interes (fig. 11.).
 Fig. 11. Explorare Doppler codificata color (CFM).
Culoarea rosie sugereaza apropierea coloanei de sange de
transductor.
Metoda CFM este mai putin exacta decat explorarea Doppler
pulsat, nefiind cuantificabila, dar suficient de buna pentru a detecta
curgerile si sensul acestora. Colorarea vectorilor aferenti grupurilor
de hematii aflate în miscare este o conventie.
Astfel, culoarea rosie atentioneaza asupra apropierii curgerii
de transductor, culoarea albastra semnifica departarea coloanei
sanguine de transductor. Exista nuante mai închise sau mai
deshise care semnifica viteze mai mari sau mai mici în cadrul
aceleiasi coloane. Vitezele de deplasare apreciate prin tehnica
Doppler pulsat sunt limitate fizic de numarul frecventa de repetitie
a pulsurilor (PRF).
In anumite situatii, cum ar fi localizarea profunda a vasului sau
atunci cand curgerea sanguina este foarte accelerata, apare un
fenomen denumit “aliasing” care nu mai permite examinatorului sa
defineasca cu precizie sensul sau viteza de deplasare a
elementului reflectant. Fenomenul se regaseste într–o formula
matematica (limita lui Nyquist) care arata ca valoarea maxima
masurata în kHz a variatiei de frecventa Doppler masurabila
trebuie sa fie mai mica sau egala cu ½ din frecventa de repetitie a
pulsurilor (PRF).
In practica se foloseste un hibrid dintre transductoarele
prezentate mai sus. Acesta are avantajul ca permite concomitent
atat examinarea bidimensionala (“în scara gri”) cat si exaplorarea
vasculara la nivelul unor regiuni definite (denumite “regiuni de
interes” – ROI). Informatia Doppler poate sa fie reprezentata în
varianta spectrala (cu pozitionarea esantionului Doppler de–a
lungul unei linii care strabate imaginea) sau în varianta codificata
color (cu pozitionarea esantionului Doppler sub forma unui trapez
cu dimensiune reglabila, în care deplasarile si curgerile vor fi
colorate).
Transductorul TM
Este un echipament care emite ultrasunetele într–o singura
directie iar afisarea ecourilor se face pe un ecran care se
deplaseaza cu viteza constanta. Este o modalitate de reprezentare
a miscarilor unui organ. Cea mai importanta aplicatie este cardiaca.
Tehnica de examinare este utila pentru precizarea particularitatilor
de miscare ale diferitelor structuri cardiace (valve cardiace,
miocard etc) în raport cu timpul, informatie care se coreleaza cu
starea de sanatate sau boala a inimii. Transductorul este tinut
nemiscat deasupra regiunii cardiace iar fasciculul este
unidimensional (fig. 12.).
 Fig. 12. Explorare cardiaca folosind modul M.

Transductorul 3D/4D
este un echipament mai complex avand capacitatea (mecanica sau
electronica) de a genera imagini perpendiculare concomitente, cu
reconstruirea celui de–al treilea plan si chiar a reprezentarii
spatiale, volumetrice a organului examinat (fig. 13.).

Fig. 13. Transductor 3D.

Dimensiunile mai mari si forma rotunjita se datoreaza unei
alcatuiri mai complexe care cuprinde, între altele, mai multe cristale
piezoelectrice orientate perpendiculare, actionate mecanic.
Este folosit în aplicatii obstetricale, pentru detectarea precoce a
anomaliilor fetale sau a sexului fetal (fig. 14.).

Fig. 14. Sarcina în evolutie sapt. 11. Aspect ecografic 3D

Exista transductoare electronice care genereaza imagini 4D

(3D “în timp real”). Au la baza o tehnologie foarte complexa si sunt
utilizate în principal pentru explorarea cordului pentru confirmarea
unor malformatii cardio vasculare (fig. 15.)

Fig. 15. Examinare 4D la nivelul cordului folosind tehnica examinarii “în

timp real”.
Transductorul pentru uz endocavitar
poate îmbraca aspecte diferite în functie de aplicatia clinica. Poate
sa fie montat pe extremitatea unei tije rigide (fig. 16.) fiind utilizat
pentru explorarea pelvisului sau pe extremitatea unui
gastrofibroscop (în acest caz este folosit pentru investigarea
tubului digestiv superior si pancreasului (fig. 17.).

Fig.16. Transductor endocavitar pentru investigarea pelvisului (aplicatii

ginecologice, obstetricale precum si în patologia prostatei).

Fig. 17. Transductor endocavitar pentru explorarea tubului digestiv superior

si pancreasului.

Transductorul reprezinta asadar o componenta esentiala a

ecografului fiind denumit si sonda de contact pentru ca este
aplicata pe regiunea de interes. Functionarea sa consta din
activarea succesiva a cristalelor la o rata de baleiaj mai mare de
15 imagini/secunda ceea ce face ca perceptia ochiului sa fie aceea
de cursivitate. Cu cat rata de baleiaj a imaginilor este mai mare cu
atat senzatia de cursivitate pe care o are examinatorul în timpul
explorarii este mai mare. Continuitatea imaginii ecografice este
caracterizata prin notiunea de “rezolutie temporala”.
Rezolutia temporala a echipamentului ecografic este limitata
de capacitatea fizica a sistemului de genera, receptiona, prelucra
si reprezenta semnalele acustice. Cu cat un echipament este mai
performant cu atat rezolutia temporala este mai buna. Acest
fenomen poate sa fie deficitar în cazul organelor foarte
voluminoase care trebuiesc examinate în totalitate sau în cazul
structurilor profund situate care necesita timp pentru receptia
ultrasunetelor.
Cresterea numarului de cristale ce intra în alcatuirea
transductorului constituie de asemenea un motiv de reducere a
rezolutiei temporale prin cresterea timpului necesar procesarii
semnalului.
In esenta realizarea unei imagini dinamice la o calitate cat mai
buna impune realizarea unui compromis dintre rezolutia temporala
si cea spatiala pe care le ofera echipamentul. Acest echilibru este
dependent si de experienta examinatorului si se poate face
prin identificarea unei ferestre de acces în care structura de
referinta este mai superficial situata precum si prin reducerea
unghiului imaginii ecografice, ceea ce permite echipamentului sa
concentreze procesul de analiza pe o suprafata mai mica.
Deplasarea transductorului aflat în contact cu tegumentul
reprezinta procesul de examinare sau “scanare”. El urmareste
identificarea unor imagini sectionale elocvente prentru formularea
unui diagnostic.
 Ecourile receptionate de catre transductor (respectiv de suma
cristalelor piezo – electrice care intra în alcatuirea acestuia!) sunt
fundamentale (au aceeasi frecventa cu a fascicolului incident) sau
armonice (constituie ecouri returnate de tesuturi avand frecventa
superioara celei din fasciculul incident). Ecourile armonice pot sa
contribuie la cresterea calitatii imaginii si, respectiv, la reducerea
unor artefacte.

2. TERMOGRAFIA – DEFINITIE, PRINCIPII, UTILIZARE

Termografia (din greaca thermos = cald, de la therme =

căldură + graphein = a scrie) este o metodă de măsurare și
înregistrare a căldurii (radiațiilor infraroșii) produse de diferite părți
ale organismului, la nivelul pielii, prin folosirea unui film fotografic
sensibil la radiații infraroșii sau o sondă detectoare. Imaginea
obținută se numește termogramă, care este o hartă de distribuție
a temperaturii la nivelul pielii. Radiațiile infraroșii formate de
organism variază în funcție de fluxul sanguin local din vase; în
consecință, zonele cu circulație sanguină săracă produc căldură
mai puțină. Pe de altă parte, o tumoare cu o vascularizație
abundentă și un flux sanguin crescut poate produce pe
termogramă zone calde.
Termografia este o procedură imagistică neinvazivă, care nu
iradiază pacientul, nu are efecte adverse și nu presupune
injectarea unor substanțe ca în cazul altor proceduri imagistice. De
asemenea, este o investigație rapidă (10- 15 minute) care poate fi
efectuată cu siguranță tuturor pacienților cu diferite afecțiuni.

Principiul procedurii
Principiul termografiei se bazează pe creșterea activității
metabolice și a circulației vasculare la nivelul țesutului
precanceros și în jurul tumorii, spre deosebire de țesutul mamar
normal. Necesarul de substanțe nutritive la nivelul celulelor
tumorale este semnificativ mare, compensat prin creșterea
circulației vasculare la nivelul tumorii prin vasele existente și cele
nou formate (vase de neoformație - neoangiogeneza) care întrețin
creșterea tumorală.
Acest proces este asociat cu creșterea temperaturii la nivelul
leziunii, tumorii.
Trebuie reținut că în practica clinică se folosește
îndeosebi termografia sânului, tumorile de sân fiind cea mai
importantă indicație a termografiei.

Procedura examinării
Termografia este o investigație neinvazivă, nedureroasă, fără
compresie sau contact cu corpul.
 Înainte de investigația termografică a sânului este
recomandată evitarea consumului de alcool, de cafea și tutun;
este recomandată și evitarea utilizării de unguente sau creme,
purtatul de bijuterii sau alte accesorii, respectiv evitarea masajului.
Medicația pentru boli cronice (hipertensiune arterială, diabet
zaharat tip 2, altele) nu trebuie întreruptă!

Se recomandă repaus alimentar 6-8 ore înainte de termografie.

Nu se face duș în dimineața în care urmeză termografia, deoarece
se modifică temperatura corpului, astfel crește riscul rezultatelor
fals pozitive. La femeile care doresc să efectueze termografia
sânului se recomandă ca aceasta sa fie făcută între ziua 10 și 15
a ciclului menstrual. (1)

Examinarea termografică
Pacientul este rugat să se odihească 30 de minute după ce a ajuns
la locul examinării, pentru a se calma și a normaliza variațiile
temperaturii.
Termografia nu presupune contact cu nici un aparat, deoarece
imaginile sunt făcute la distanță. Inițial se face o scanare generală,
după care urmează analiza imaginilor (termograme) și stabilirea
diagnosticului.
Indicațiile termografiei
• tumori cutanate, cancer de sân și alte neoplasme;
• artroze (gonartroză, coxartroză);
• afecțiuni ale coloanei vertebrale (hernie de disc);
• afecțiuni tiroidiene: hipertiroidismul, hipotiroidismul,
cancerul de tiroidă;
• hipertensiunea intracraniană;
• afecțiunile bronhopulmonare: (infecții,
inflamații), astm bronșic;
 • boli cardiovasculare: cardiopatia ischemică, hipertensiune
arterială;
• pielonefrite, cistite, anexite, varicocel, hidrocel.

În practica clinică este folosită mai frecvent termografia sânului.

Avantajul termografiei sânului este că permite depistarea precoce
a cancerului de sân și altor leziuni precum: boală fibrochistică,
infecții și leziuni vasculare ale sânului. În același timp, termografia
este utila nu numai în diagnostic, dar și în monitorizarea bolii în
timpul tratamentului și după acesta în cazul tumorilor de sân
maligne. (2)

Termografia este extrem de sensibilă la variațiile de temperatură,

astfel ne oferă posibilitatea de a diagnostica leziunile
precanceroase și tumorile în stadiile incipiente care sunt dificil și
uneori chiar imposibil de diagnosticat prin alte mijloace
(autopalpare, examen obiectiv, ecografie mamară, mamografie,
rezonanță magnetică nucleară). În particular, această investigație
este deosebit de utilă femeilor sub 50 ani, fiindcă nu iradiază, nu
are efecte adverse și crește șansele de depistare a cancerului de
sân în fazele incipiente.

Termografia crește șansa de detectare a cancerului activ, a

creșterii tumorale rapide între intervalele dintre mamografie sau în
cazul femeilor sub 50 de ani la care mamografia nu este indicată,
din cauza iradierii crescute. În plus, peste 20% din tumori nu pot fi
detectate la mamografie din variate cauze (femeile cu substituție
hormonală, alăptare, boală fibrochistică). Acestea pot fi
diagnosticate prin termografie. De menționat că nu toate tumorile
sunt asociate cu creșterea circulației vasculare și activității
metabolice. În cazul acestor tumori termografia nu oferă informații
utile pentru diagnostic.

Cu cât tumorile sunt mai puțin agresive, cu atât termogramele

(imaginile de termografie) sunt mai puțin sugestive. În aceste
cazuri termografia are utilitate limitată în diagnostic, dar poate fi
un indicator de prognostic în cazul leziunilor mai puțin agresive.

Studiile recente arata că o termografie anormală este un marker

important care indică riscul crescut de cancer de sân, de 10 ori mai
sugestiv decât istoricul familial de cancer de sân. Este deosebit de
utilă medicului sau radiologului deoarece indică zona care necesită
examinare mai atentă și mai amănunțită.

Ori de câte ori termografia evidențiază imagini anormale sugestive

pentru cancer de sân sunt necesare investigații de confirmare:
mamografie, rezonanță magnetică nucleară. Astfel, termografia
trebuie privită ca o investigație suplimentară care ar putea preveni
utilizarea exagerată și neindicată a mamografiei (care este o
investigație iradiantă). În nici un caz nu înlocuiește mamografia,
fiecare investigație având rolul său în bilanțul unui pacient.

EXAMENUL TERMOGRAFIC AL GLANDEI MAMARE

Termogramă normală
 CANCERUL DE SAN

Semnificaţia temperaturii de referinţă stânga-dreapta este mai mult de 0,55 ° C

Asimetria termică a desenului vascular a regiunii axilare

Mastopatie