NOȚIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL FINANCIAR ȘI FINANȚELE PUBLICE

3.1.Funcţiile şi caracteristicile finanţelor publice

Aşa cum am mai arătat, finanţele publice servesc la realizarea unor obiective de interes general şi
la îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor statului.
Mijloacele prin care relaţiile financiare îşi îndeplinesc misiunea lor socială poartă denumirea de
funcţii ale acestora.
Finanţele publice îndeplinesc două funcţii:
- funcţia de repartiţie;
- funcţia de control.
Între cele două funcţii există o legătură strânsă, în sensul că prima creează câmp larg de acţiune
celei de-a doua şi invers.
Funcţia de repartiţie constă în mobilizarea unei părţi din produsul intern brut la dispoziţia
statului, în vederea îndeplinirii sarcinilor şi funcţiilor sale.
La rândul ei, funcţia de repartiţie a finanţelor publice cuprinde două faze distincte:
- constituirea fondurilor financiare;
- repartizarea (distribuirea) pe destinaţii a fondurilor financiare.
La constituirea fondurilor financiare participă toţi contribuabilii, în rândul cărora se regăsesc:
- regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat;
- societăţile comerciale cu capital privat sau mixt;
- organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile cu scop lucrativ;
- instituţiile publice şi unităţile subordonate acestora;
- populaţia;
- persoanele fizice şi juridice rezidente în străinătate.
Din veniturile realizate de contribuabili o parte ajung la dispoziţia statului, prin intermediul
impozitelor, taxelor, amenzilor, majorărilor de întârziere şi penalităţilor etc.
Aşadar, resursele din care se constituie fondurile publice provin din toate ramurile economice şi
din toate sectoarele sociale: public, privat, mixt.
A doua fază a funcţiei de repartiţie o reprezintă repartizarea (distribuirea) fondurilor publice
pe beneficiari - persoane fizice sau juridice.
Repartizarea resurselor financiare reprezintă, de fapt, stabilirea cheltuielilor publice pe destinaţii
şi anume, pentru învăţământ, apărare, asigurarea ordinii publice sănătate, întreţinerea aparatului de stat
etc.
Procesul de distribuire este, în fapt, un act de decizie politică, întrucât, de regulă, cererea de
resurse financiare, ca expresie a nevoilor generale ale societăţii (care are, în principiu, un caracter
nelimitat), depăşeşte cu mult oferta de resurse financiare posibil de mobilizat, care au un grad de
determinare obiectivă în funcţie de nivelul de dezvoltare al societăţii.
Funcţia de control
Funcţia de control a finanţelor publice are o sferă de manifestare mult mai largă, întrucât vizează, pe
lângă constituirea şi repartizarea fondurilor financiare publice şi modul de utilizare a acestora.
De asemenea, urmăreşte şi legalitatea, necesitatea, oportunitatea şi eficienţa cu care instituţiile
publice şi agenţii economici cu capital de stat utilizează în concret resursele băneşti de care dispun.
Prin îndeplinirea funcţiei de control, finanţele nu au doar menirea fotografierii situaţiei de fapt, la
un moment dat, ci şi una de intervenţie activă în derularea proceselor economice şi financiar.
 Atribuţii de control în domeniul finanţelor publice au numeroase organe de control cum ar fi:
- Parlamentul, care exercită un control politic cu ocazia aprobării bugetului de stat şi a contului de
încheiere a execuţiei bugetare;
- Curtea de Conturi;
- Departamentul antifraudă fiscală;
- compartimentele de audit public intern;
- Direcţia generală a controlului financiar de stat şi direcţiile sale din teritoriu etc.
Prin specificul lor, finanţele publice îndeplinesc următoarele caracteristici:
a) au un caracter istoric;
Finanţele publice sunt o prezenţă remarcabilă în viaţa societăţii, din momentul apariţiei lor - în
perioada destrămării orânduirii comunei primitive şi formării societăţii sclavagiste - şi până în zilele
noastre.
b) sunt relaţii sociale de natură economică, deoarece apar în procesul de constituire, repartizare şi
întrebuinţare a produsului intern brut şi un asemenea proces, atât în conţinut cât şi prin mecanismele
utilizate, constituie un segment al procesului economic general;
c) sunt relaţii care se exprimă sub formă bănească, deoarece repartiţia celei mai mari părţi a
produsului intern brut în economia naţională se face prin intermediul banilor.
Sfera finanţelor este mai restrânsă decât cea a relaţiilor băneşti şi cuprinde numai acele relaţii
care exprimă un transfer de venit, de la o persoană fizică sau juridică la dispoziţia statului şi invers, prin
intermediul banilor.
d) sunt relaţii fără echivalent.
Această trăsătură este determinată de faptul că pentru mijloacele băneşti primite, subiecţii
beneficiari nu datorează o contraprestaţie directă imediată sau la o dată ulterioară.
Pe de altă parte, nici un contribuabil, persoana fizică sau juridică, ce a vărsat la buget un impozit
nu poate solicita rambursarea acesteia sau o altă prestaţie de valoare egală şi nici nu dobândeşte un drept
de creanţă asupra statului. Chiar şi în cazul taxelor care presupun, de regulă, o contraprestaţie, principiul
rămâne valabil, deoarece, întotdeauna, taxa este superioară valorii de piaţă a serviciului prestat.
e) sunt relaţii cu caracter nerambursabil.
Această trăsătură a finanţelor publice vine în completarea celei anterioare, în sensul că sumele
băneşti prelevate de la fondul statului către diverşi subiecţi, persoane fizice sau juridice, îndreptăţiţi să
primească ajutor financiar sunt nerambursabile. Altfel spus, persoanele fizice sau juridice care beneficiază
de asemenea mijloace băneşti de la bugetul statului nu sunt obligaţi să le restituie.
f) relaţiile financiare privesc satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, cum ar fi apărarea
ordinii de drept în stat, apărarea ţării, nevoi de ordin social (învăţământ, sănătate, cultură etc.)
Analiza caracteristicilor finanţelor publice reliefează faptul că acestea reprezintă o componentă
indispensabilă a procesului funcţionării şi dezvoltării statului şi răspund, în principiu, cerinţelor curente
ale vieţii social-economice.

3.2. Structura finanţelor publice

Structura finanţelor publice a diferit, în timp, de la o orânduire la alta şi de la un stat la altul, cu

excepţia a două componente, pe care le întâlnim din sclavagism şi până în zilele noastre: veniturile
publice şi cheltuielile publice.
Veniturile publice au cunoscut cele mai multe diferenţieri de la o epocă la alta şi de la un stat la altul.
Dacă la început predominante au fost veniturile în natură, mai târziu, în perioada modernă şi contemporană,
veniturile băneşti au luat locul celor dintâi.
Impozitele şi taxele au rămas principale surse de venituri ale statului, chiar dacă cuantumul lor,
modul de percepere şi de impunere s-a modificat în timp.
La rândul lor, cheltuielile publice au suferit şi ele modificări de-a lungul timpului, în funcţie de
cerinţele generale ale societăţii.
 3.3. Definiţia şi obiectul dreptului financiar

În lucrarea sa de drept roman numită Institutiones (Instituţii), jurisconsultul Ulpian (sec. II e.n.)
arăta că dreptul roman a cunoscut o primă diviziune în drept public (ius publicum) şi privat (ius
privatum), precizând că prima ramură ocroteşte interesele publice, iar cea de-a doua pe cele private.
Dreptul, în general, cuprinde ansamblul regulilor de conduită, într-o societate mai mult sau mai
puţin organizată, care reglementează relaţiile sociale şi al căror respect este asigurat, la nevoie, prin
constrângere publică.
Dreptul financiar este o ramură de drept public, întrucât relaţiile sociale pe care le reglementează
vizează satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.
Dreptul, în general, cuprinde ansamblul regulilor de conduită, într-o societate mai mult
sau mai puţin organizată, care reglementează relaţiile sociale şi al căror respect este asigurat, la
nevoie, prin constrângere publică.
Dreptul financiar este o ramură de drept public, întrucât relaţiile sociale pe care le
reglementează vizează satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.
Putem defini, astfel, dreptul financiar ca iind un ansamblu unitar de norme juridice care
reglementează relaţiile sociale, cu caracter economic, ce se manifestă în procesul de constituire,
repartizare şi întrebuinţare a fondurilor publice ale statului, colectivităţilor locale şi instituţiilor
publice, de administrare a impozitelor şi taxelor, precum şi de control financiar, în vederea
îndeplinirii sarcinilor generale ale societăţii.
Din analiza definiţiei, se poate observa că obiectul dreptului financiar este circumscris de
componentele structurale ale finanţelor publice, respectând delimitarea acestora faţă de finanţele
private

3.4. Izvoarele dreptului financiar

În sens etimologic, prin termenul izvor înţelegem sursele, originea, factorii de determinare
şi creare ai dreptului.
În ştiinţa juridică, pentru a se evita confuzia între cele două abordări, s-a făcut distincţia
între izvoarele materiale sau în sens material şi izvoarele formale sau în sens formal.
Prin izvor de drept în sens material înţelegem totalitatea condiţiilor materiale de existenţă
ce determină reglementările juridice.
Regulile de conduită capătă forţă juridică datorită organelor competente ale statului, fie
printr-o activitate directă de elaborare a actelor normative (legi, ordonanţe etc.) fie prin investirea
cu forţă juridică a unor reguli apărute pe alte căi, cum sunt obiectul sau practica judiciară, care
prin această investire sau recunoaştere, devin izvoare de drept.
Izvorul de drept în sens formal este actul juridic care fixează şi consfiinţeşte ca drept
pozitiv efectiv o normă cristalizată printr-un izvor material.Astfel, izvorul formal reprezintă
forma specifică de exprimare a normei juridice; este haina juridică pe care o îmbracă condiţiile
materiale de existenţă.
 Analiza definiţiei generale a izvorului de drept, în sens formal, ne determină să afirmăm
că izvoarele dreptului financiar reprezintă forma de exprimare a normelor de drept financiar sau
actele juridice normative prin care sunt instituite aceste norme, având forţă juridică definitivă, în
funcţie de tipul actului şi autoritatea emitentă.
a. Constituţia reprezintă legea fundamentală în toate sistemele de drept.
Prin conţinutul lor, Constituţia şi legile de revizuire a acesteia au ca obiect reglementarea
principiilor generale ale organizării sociale şi de stat, structura statului, forma de guvernământ,
sistemul organelor şi separaţiei puterilor în stat, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
ale cetăţenilor.
Constituţia României ca lege fundamentală a statului cuprinde şi reglementări privind
domeniul dreptului financiar.
La rândul său, Titlul IV intitulat "Economia şi finanţele publice" cuprinde mai multe
articole referitoare la:
- economie. Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi
concurenţă.
- sistemul financiar
- bugetul public naţional structurat, la rândul său, în buget de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi judeţelor.
- impozite, taxe şi alte contribuţii;
- Curtea de Conturi, exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de
întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.
b. Legea este unul dintre principalele izvoare formale ale dreptului financiar, deoarece
stabileşte întinderea obligaţiilor bugetare ale contribuabililor şi autorizează efectuarea
cheltuielilor. Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului public se stabilesc numai prin
lege.
În momentul actual, cele mai importante legi în domeniul financiar şi fiscal sunt:
- Legea 500/2002 privind finanţele publice reprezintă legea-cadru în materie financiară şi
stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi
utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în
procesul bugetar.
- Codul fiscal stabileşte cadrul legal pentru impozitele şi taxele "care se constituie venituri la
bugetul de stat" şi bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite şi
taxe, precum şi modul de calcul şi de plată al acestora.
- Codul de procedură fiscală reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din
raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat
şi bugetelor locale.
Codul de procedură fiscală se aplică şi pentru administrarea drepturilor vamale, precum şi
pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie
venituri ale bugetului general consolidat.
Acestor categorii de legi li se adaugă şi cele care în cuprinsul lor conţin pe lângă norme
de drept financiar, şi alte norme (cum ar fi, spre exemplu, cele de drept administrativ.
c) Hotărârile şi ordonanţele Guvernului - primele se emit în vederea executării legilor,
iar cele din urmă în baza unor legi speciale de abilitare. Sunt considerate izvor de drept financiar
dacă în conţinutul lor se regăsesc dispoziţii de natură financiară şi fiscală.
d) Instrucţiunile, ordinele şi celelalte acte cu caracter normativ ale Ministerului
Finanţelor Publice, emise pe baza şi pentru aplicarea legilor şi hotărârilor Guvernului,
 3.5. Norma de drept financiar
a. Noţiune
Dreptul, în general, este alcătuit dintr-un ansamblu de norme constituite într-un sistem
unitar, într-o societate dată.
Norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită generală şi impersonală, instituită
de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare obligatorie este asigurată, la
nevoie, de forţa de constrângere a statului.
Cu ajutorul normei juridice se ordonează şi reglementează în forme specifice dreptului
relaţiile dintre oameni, în conformitate cu valorile ce guvernează societatea respectivă.
Pornind de la definiţia normei de drept, putem spune că norma de drept financiar
este o regulă de conduită generală şi impersonală, stabilită sau recunoscută de stat, care are ca
scop satisfacerea cerinţelor generale ale societăţii şi a cărei respectare poate fi asigurată prin
forţa de constrângere a statului.
Altfel spus, normele de drept financiar cuprind ansamblul de relaţii sociale, cu caracter economic,
care se manifestă în procesul de formare, repartizare, administrare, întrebuinţare şi control al resurselor
financiare publice ale statului, ale colectivităţilor locale, şi ale instituţiilor publice.
b. Structura logico-juridică a normei de drept financiar
Norma juridică de drept financiar are aceeaşi structură ca şi oricare altă normă a
dreptului, cuprinzând cele trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza normei de drept financiar stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în
prezenţa cărora se cere o anumită conduită subiecţilor raporturilor juridice de drept financiar.
. Dispoziţia normei de drept financiar stabileşte conduita pe care trebuie să o urmeze
subiecţii, în condiţiile sau împrejurările prevăzute de ipoteză.
Sancţiunea stabileşte consecinţele care decurg din nerespectarea dispoziţiilor normelor de
drept financiar.

3.6. Raportul juridic de drept financiar

Vrând-nevrând, oamenii stabilesc între ei infinite şi variate relaţii sociale. Acestea devin
juridice sub acţiunea normelor juridice, care, la rândul lor, sunt conectate la realitatea socială
prin intermediul raporturilor juridice.
Astfel, putem defini raportul juridic ca fiind o relaţie socială reglementată de o normă de
drept. Aşadar, premisele apariţiei unui raport juridic sunt: existenţa normei de drept, subiecţii de
drept şi faptele juridice.
În cadrul raporturilor juridice, cele de drept financiar ocupă un loc deosebit, cunoscută
fiind importanţa pentru societate a relaţiilor financiare şi fiscale.
Parte componentă a raporturilor juridice, în general, raporturile juridice de drept
financiar sunt relaţiile sociale care se nasc în procesul de constituire, repartizare, administrare
şi utilizare a resurselor financiare ale statului şi sectorului public, reglementată de normele
juridice financiare. Premisele raportului juridic financiar sunt: normele juridice de drept,
subiecţii de drept financiar şi faptele juridice financiare.
 Faptul juridic financiar, ca izvor al raportului juridic de drept financiar, se referă la acele
împrejurări care, duc la apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice, provocând, prin
aceasta, anumite consecinţe juridice.
Faptele juridice pot îmbrăca forma evenimentelor sau acţiunilor umane.
În cadrul raporturilor juridice, cele de drept financiar se disting printr-o serie de particularităţi, cum ar
fi:
-specificul relaţiilor sociale pe care le reglementează, cu ajutorul normelor juridice financiare;
-relaţia de subordonare dintre subiecţii participanţi;
-obiectul de reglementare al raporturilor juridice financiare.
Relaţiile sociale specifice pe care le reglementează raporturile juridice de drept financiar
(cu ajutorul normelor juridice financiare) sunt mobilizarea, repartizarea, administrarea şi
utilizarea resurselor financiare ale statului.
În cadrul raporturilor juridice de drept financiar, unul dintre subiecţi este întotdeauna
statul, reprezentat de un organ de specialitate (purtător al autorităţii de stat). Această
particularitate creează poziţii de subordonare a tuturor celorlalţi subiecţi participanţi faţă de
subiectul purtător al autorităţii de stat.Manifestarea unilaterală de voinţă a statului determină,
aşadar, naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice de drept financiar. Această
particularitate oferă posibilitatea executării directe a creanţelor fiscale de către organele de stat,
fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească, în acest sens.

3.7. Locul dreptului financiar în cadrul sistemului de drept

Recunoscând existenţa celor două mari diviziuni ale dreptului, ramura dreptului financiar face
parte din dreptul public, întrucât cuprinde norme juridice instituite în scopul satisfacerii unor interese
generale, publice.
Ca ramură distinctă a sistemului nostru de drept, dreptul financiar are legături cu celelalte ramuri
de drept numai în măsura în care anumite categorii de relaţii financiare cunosc o reglementare comună şi
se deosebeşte totodată, de acestea, datorită obiectului său propriu de reglementare.
A. Dreptul financiar şi dreptul constituţional
Legătura dreptului financiar cu dreptul constituţional este determinată prin prisma importanţei
Constituţiei ca principal izvor de drept.
Dreptul constituţional cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc principiile
fundamentale ale organizării în stat, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, dar şi principiile
generale pentru sistemul finanţelor publice şi ale bugetului public naţional.
Expresia legăturii dreptului financiar cu dreptul constituţional o reprezintă şi prevederile
Constituţiei cu privire la competenţa organului legislativ de a adopta bugetul de stat şi bugetul asigurărilor
sociale de stat, ca şi obligaţia cetăţenilor de a contribui prin impozite şi taxe la satisfacerea nevoilor
publice ale statului.
B. Dreptul financiar şi dreptul administrativ
Dreptul administrativ este ramura de drept public care cuprinde normele juridice referitoare la
relaţiile sociale din domeniul administraţiei publice, organizarea structurilor administrative, raporturile
dintre acestea şi terţi, precum şi răspunderea şi sancţiunile aplicate pentru nerespectarea acestor norme.
Organele de stat cu atribuţii financiare fac parte din structurile administraţiei publice, astfel că li
se aplică şi lor dispoziţiile dreptului administrativ.
C. Dreptul financiar şi dreptul procesual civil
 Dreptul procesual civil este ramura de drept care reglementează modul de judecată şi de rezolvare
a pricinilor privitoare la drepturi şi interese civile, precum şi modul de executare a hotărârilor
judecătoreşti sau altor titluri executorii.
În materia administrării impozitelor şi taxelor, Codul de procedură fiscală constituie procedura de
drept comun. Dar în art. 3 alin. 3 se precizează că unde prezentul cod nu dispune altfel se aplică
prevederile Codului de procedură civil, facând dovada, astfel, a legăturii dreptului financiar cu dreptul
procesual civil.
Se pot identifica legături ale dreptului financiar şi cu alte ramuri de drept, mai ales cu cele publice
(penal, internaţional public), dar şi cu ramurile dreptului privat (civil, comercial).

Concluzii:
Dreptul financiar este o disciplină dinamică întrucât orice modificare intervenită în
cadrul relaţiilor financiare se reflectă în normele sale juridice.
Concluzionând, obiectul dreptului financiar este circumscris de componentele structurale
ale finanţelor publice, respectând delimitarea acestora faţă de finanţele private.