You are on page 1of 5

Balint Carmen-Medeea

Anul II,LRRE

Cărarea pierdută-Alain Fournier

1
Cărarea pierdută
Alain Fournier

Romanul Cărarea pierdută (Le Grand Meaulnes) a apărut în 1913, cu un an înainte de


moartea prematură a scriitorului. Tema centrală o constituie aventura iubirii. Pentru Alain-
Fournier, ca şi pentru eroul său, „femeia este o revelaţie, o comuniune, o aspiraţie”, însă căutarea
iubirii este făcută la graniţa dintre vis şi realitate, după cum tânărul Alain-Fournier îi mărturisea
cumnatului său, Jacques Riviere. „Credo-ul meu în arte şi în literatură este copilăria”, spunea
autorul, care a rămas în memoria cititorilor săi identificat cu Meaulnes - adolescentul perpetuu.
 
Pe de altă parte, la nivel simbolic, dispariţia lui Meaulnes poate fi pusă în legătură cu dispariţia
în misiune a scriitorului aflat în recunoaştere în regiunea Les Eparges, la 2 august 1914,
mobilizat fiind într-un regiment de infanterie. Viaţa autorului, ca şi cea a eroului, stă sub semnul
afirmaţiei premonitorii din 1910: „Caut dragostea, dragostea ca pe ceva ameţitor... Lucru după
care nimic nu mai există. Plecarea, după ce am dat foc în cele patru colţuri ale ţării”. Finalul
deschis al romanului lasă un spaţiu vid, în care ni-l putem închipui pe Meaulnes erou al unor noi
aventuri imaginare.

Acţiunea romanului debutează cu prezentarea clădirii institutului de învăţământ „Cursul


Superior”, din Sainte-Agathe, unde Francois Seurel, personajul-narator, în vârstă de 15 ani, fiul
proprietarului, îl va cunoaşte pe ciudatul Augustin Meaulnes. Acesta este un lungan mai mare cu
doi ani decât Francois Seurel, adus de către mama sa pentru a învăţa la Sainte-Agathe. De acum
încolo, existenţa lui Francois va fi profund marcată de personalitatea lui Augustin Meaulnes,
poreclit de către băieţii din şcoală „Lunganul”. La foarte scurt timp după sosire. Meaulnes devine
liderul băieţilor care studiau la Sainte-Agathe şi, mai ales, el devine un model pentru timidul şi
liniştitul Francois.
 
Cu câteva zile înaintea Crăciunului, la familia Seurel urmau să sosească (ca în fiecare an) bunicii
lui Francois. Pentru a-i aduce de la gară cu o căruţă nu este ales Meaulnes, aşa cum se aşteptau
băieţii, ci un altul. Spirit aventuros, matur în raport cu ceilalţi, Meaulnes nu suportă înfrângerea
şi se hotărăşte să ia o căruţă şi să plece singur la gară pentru a-i aduce pe bunicii lui Francois.
Acesta este momentul în care se declanşează intriga romanului. Meaulnes trăieşte o aventură, la
frontiera dintre vis şi realitate, care-i schimbă complet atitudinea. Băiatul se îndepărtează de
ceilalţi colegi, singurul apropiat rămânându-i Francois, care înţelege că purtarea agitată a
prietenului său, dorinţa de a repeta aventura plecării sunt legate de apariţia unei fete în viaţa lui
Meaulnes. Într-o zi, Meaulnes se hotărăşte să-i povestească lui Francois ce s-a întâmplat.
 
Aşa află Francois că prietenul său, necunoscând drumul către gară, o luase în altă direcţie. După
multe peripeţii, când înnoptase deja, Meaulnes ajunge cu căruţa şi cu iapa obosită la o casă. Nu

2
are însă parte de odihnă, deoarece iapa fuge în toiul nopţii şi băiatul se duce după ea. În cele din
urmă ajunge la un castel vechi, ciudat. Acolo, Meaulnes participă la o sărbătoare stranie, unde se
aflau - mascaţi - copii şi adulţi deopotrivă. Sărbătoarea era dată de către proprietarul domeniului,
domnul de Galais, pentru fiul său, Frantz de Galais, care urma să sosească împreună cu
logodnica sa la castel şi să celebreze nunta. Invitaţii, printre care şi Meaulnes, pleacă într-o
excursie cu vaporaşul pe râul care curgea pe domeniul domnului de Galais. Cu această ocazie,
Meaulnes o cunoaşte pe fermecătoarea fiică a domnului de Galais, blonda Yvonne de Galais.
Atracţia este reciprocă şi fulgerătoare, dar fata se îndepărtează de el, se pierde în agitaţia
carnavalescă şi Meaulnes nici nu o mai poate revedea deoarece serbarea se termină brusc: lui
Frantz de Galais nu-i venise logodnica. Aceasta - o fată săracă - se hotărâse în ultimul moment să
rupă logodna.
 
Când totul părea să fi luat sfârşit, când Meaulnes - întors în Sainte-Agathe - parcă uitase „Ţara
Pierdută”, se întâmplă ceva straniu: apare un personaj care se dovedeşte a fi chiar Frantz de
Galais. logodnicul părăsit, între el, Francois şi Meaulnes se leagă o strânsă prietenie. Meaulnes îi
promite lui Frantz să-i regăsească logodnica plecată la Paris. În acelaşi timp, el află că frumoasa
Yvonne de Galais este şi ea tot acolo. Îndrăgostit, Meaulnes pleacă la Paris, de unde îi scrie lui
Francois, mărturisindu-i cu amărăciune că nu şi-a regăsit iubirea. Francois rămâne profund
marcat de starea sufletească a prietenului său pe care îl admira enorm. Din întâmplare, află că
Yvonne nu este la Paris, că nu s-a măritat, că trăieşte tot pe domeniul tatălui ei şi că este foarte
săracă, deoarece fratele ei, Frantz, cu excentricele sale idei, l-a ruinat pe domnul de Galais.
 
Fericit că îşi poate ajuta prietenul, Francois îl caută, vrând să-l aducă în faţa Yvonnei care nu-l
uitase. Spre uimirea lui Francois, Meaulnes nu se arată bucuros de această neaşteptată revedere.
Îl urmează totuşi pe Francois, va petrece noaptea nunţii cu Yvonne, pentru a o părăsi imediat,
răspunzând chemării tainice a fratelui ei. Alături de Yvonne, credincios prieten rămâne Francois
care nu-l poate înţelege pe Meaulnes. Yvonne devine mamă, naşte o fetiţă şi imediat după
naştere moare. De domeniu şi de fetiţă se ocupă în continuare Francois, devenit profesor într-un
sat apropiat. Nu-şi poate explica de ce Meaulnes a plecat de lângă Yvonne, dragostea vieţii lui, şi
caută răspunsul acestei enigme în vechiul castel în care Yvonne trăise, ca soţie, o singură zi cu
Meaulnes.
 
Într-un pod al castelului Francois găseşte un caiet vechi de teză al lui Meaulnes. Caietul conţine
pagini de jurnal care-i dezleagă lui Francois secretul. Pe când se afla la Paris, căutând-o pe
Yvonne, Meaulnes o cunoaşte pe fosta logodnică a lui Frantz. Fără să ştie cine e, crezând că a
pierdut-o pe Yvonne, Meaulnes trăieşte cu logodnica lui Frantz, fără a fi căsătorit cu ea. Fata îi
spune cine a fost logodnicul ei şi, disperat, Meaulnes o acuză că a distrus viaţa lui Frantz, bunul
său prieten. Fata pleacă ameninţându-l că va ajunge o femeie uşoară.
 
Cuprins de remuşcări, Meaulnes se hotărăşte să plece după ea, dar apare Francois care-i dă
vestea că Yvonne se află la castel. Meaulnes alege calea iubirii, însă în noaptea în care aude
chemarea prietenului său, Frantz, el o părăseşte pe Yvonne, jurând să revină după ce-i va fi adus
pe Frantz şi pe logodnica sa la domeniul familiei de Galais. Întoarcerea este tardivă: Yvonne
murise. Dar Meaulnes îşi cunoaşte fiica şi Francois va înţelege că şi această bucurie îi va fi luată
de către aventurosul său prieten. „Marele Meaulnes” dispare, împreună cu fiica, nemaiauzindu-se
nimic despre el.

3
Personajele Meaulnes sau Francoise sunt năucite sub puterea fantasticului. Ei caută
înfrigurati acest vis de neatins, dar când devine susceptibil de împlinire, vraja se destramă pentru
că idealitatea există atât timp cât ramâne de neatins. Şi atunci vor mereu altceva, interesant,
aventuros, incitant, vor un sens căutării.

Meaulnes este fără îndoială un visător, dar nu unul apatic ci activ, neliniştit, puternic, un om al
faptei, al aventurii (nu una obişnuită, ci una a spiritului).

Roman al căutării („questa"). Cărarea pierdută este și un roman al aventurii în sensul


atracției către noi miraje, o dată depășite cele vechi. Din această perspectivă, se poate vorbi de un
roman care reiterează acele "leys d'amors" ale trubadurilor, obiectul iubirii fiind o „donna", o
„doamnă a gândurilor", nu o femeie tangibilă. O dată cucerită această idealitate feminină, ea nu
mai prezintă importanță și trubadurul pornește într-o nouă aventură a cunoașterii prin iubire
platonică.
Spațiul în care se petrec tribulațiile eroului din acest roman este natura, dar văzuta ca „țară a
descoperirii", tărâm aflat la granița dintre vis și real. În cazul de față, visul recreează natura și
astfel ajungem la cunoscutul paradox, conform căruia natura imită arta. Acest lucru se
petrece„iubind și respectând" obiectul cunoașterii.

Cărarea pierdută este și un roman al adolescenței, vârstă a marilor transformări


interioare.
Pledoarie pentru iubirea văzută ca experiență inițiatică, pentru prietenie ca valoare umană
fundamentală, dar și pentru curajul aventurii. Cărarea pierdută propune o excelentă „aventură" a
lecturii, prin ritmul alert al relatării la persoana I, prin construcția tușată a personajelor, prin
pendularea povestirii între vis și realitate .

O BĂTAIE NEAȘTEPTATĂ ÎN GEAM" (fragment din roman)

„A patra zi a fost una dintre cele mai friguroase zile din iarna aceea. Dis-de-dimineață primii
sosiți în curte se încălzeau dându-se pe gheață, lângă fântână. Așteptau să se facă focul ca să dea
năvală în clasă. Câțiva pândeau din dosul porții mari sosirea băieților din sat. Veneau cu privirile
încă aiurite, căci până la școală străbăteau priveliști încărcate de chiciura, vedeau eleștee
înghețate, crânguri prin care trec iepurii ca săgeata Era în cămășile lor un miros de fân și de
grajd, care făcea aerul mai greu în clasă, când se înghesuiau pe lângă soba încinsă. În dimineața
aceea, unul dintre ei adusese într-un coșulet o veveriță degerată, găsită în drum. Și mi-aduc
aminte că, deși înțepenită, încerca s-o agațe cu ghearele de un stâlp al pavilionului.

Apoi cursul apăsător de iarnă începu.O bătaie neașteptată în geam ne făcu pe toți să ridicăm

4
capetele. În fața ușii, cu capul sus și parcă orbit, îl zărirăm pe Meaulnes, scuturându-și chiciura
de pe bluză, înainte de a intra.

Cei doi băieți din banca de lângă ușă se repeziră să deschidă; un fel de consfătuire, pe care noi
n-o auzirăm, avu loc afară și,în sfârșit, fugarul se hotărâ să intre în clasă.
Boarea de aer proaspăt ce pătrunsese din curtea pustie, firele de paie de pe hainele lui Meaulnes
și mai ales aerul lui de drumeț obosit, înfometat, dar transfigurat, toate acestea deșteptară în noi o
senzație de ciudată plăcere și de curiozitate.În timp ce domnul Seurel, care tocmai se pregătea să
ne dicteze, cobora cele două trepte ale catedrei, Meaulnes se îndrepta spre el, agresiv, îmi
amintesc ce frumos îmi părea în clipa aceea marele meu prieten, cu tot aspectul lui istovit și cu
ochii înroșiți din pricina nopților petrecute sub cerul liber și, desigur, nedormite.
Înainta până la catedră și spuse cu tonul sigur al cuiva care aduce o veste:-M-am întors,
domnule!
- Văd, răspunse domnul Seurel, măsurându-l cu privirea cercetătoare. Treci la locul dumitale!
Băiatul se întoarse spre noi, curbându-și puțin spatele, zâmbind batjocoritor, cum fac elevii mari,
nesupuși, când sunt pedepsiți și, prinzându-se cu o mână de capătul pupitrului, se lasă să lunece
în bancă.

- Până ce termină de scris camarazii dumitale - toate capetele se întoarseră atunci spre Meaulnes
-vei lua cartea pe care ți-o voi indica eu, spuse profesorul.Și cursul începu din nou, ca mai
înainte. Din când în când, Meaulnes se întorcea spre mine; apoi privea pe fereastra grădina
încremenită, albă, pufoasă, și câmpul pustiu pe care se lasă din când în când câte un corb" (…)

BIBLIOGRAFIE
1.Alain-Fournier - Cărarea pierdută, în românește de Domnița Gherghinescu-Vania, E.L.U.,
București, 1967;

2.Bercescu, Sorina - Istoria literaturii franceze, Ed. Științifică, București, 1970;

3. Bratu, Savin - Ipoteze și ipostaze, Ed. Minerva, București, 1973.

You might also like