ORIGINALITATE ȘI PLAGIAT. TIPURI DE PLAGIAT.

METODE DE IDENTIFICARE
ȘI PREVENIRE A PLAGIATULUI1

„Originalitatea este un plagiat nedescoperit”, spunea William Inge, preot anglican și

profesor de teologie la Cambridge în prima jumătate a secolului trecut. A fost un tip original:
critic al democrației, credea în drepturile animalelor, era un creștin riguros, dar susținea
nudismul. A fost un autor prolific, foarte polemic în epoca sa, dar astăzi uitat. Originalitatea, în
sensul nonconformismului, chiar excentricității sau unicității, nu rezistă întotdeauna probei
timpului. În schimb, rezultatele științifice dăinuie doar dacă rezistă acestei probe. Vorbim
despre un rezultat valid, care constituie cunoaștere, adică ceva adevărat, doar dacă este
replicat cu succes și nefalsificat în timp. Chiar și când sunt depășite, învechite, rezultatele rămân
undeva în istoria acelei discipline.
Într-un prim sens, bizarul profesor de teologie de la Cambridge fixează ce ar însemna
originalitatea în genere: lucrarea, articolul, cartea pe care le semnezi își au originea în tine, în
efortul intelectual depus, în munca ta de realizare etc. O lucrare originală nu este plagiată.
Aceasta este o judecată analitică, pentru că ceva original, conceptual, nu poate fi o copie sau o
contrafacere. Dar, observăm în viața noastră universitară, că a nu copia nu este suficient, doar
necesar. Acest sens este legat de noțiunea de autenticitate: în mod genuin ai ajuns la
rezultatele tale, nu le-a produs altcineva și nici nu sunt o preluare din alte surse.
În al doilea sens, o lucrare originală este una care aduce o contribuție, fie și minoră, la
cunoașterea care există deja într-un domeniu. În multe moduri se poate contribui, indiferent de
vârsta la care te afli și uneori chiar de experiența anterioară. E posibil ca, într-o practică
studențească, o tânără arheologă să găsească un artefact care schimbă radical istoria unei
civilizații. O astfel de informație empirică este o contribuție foarte valoroasă, chiar dacă e
nevoie de mai mult pentru a deveni utilă istoricilor (trebuie coroborată cu alte date factuale,
interpretată într-un cadru mai larg etc.). O distincție pe care o face un filosof sau un sociolog
poate transforma un domeniu. Nuanțele conceptuale sunt contribuții majore pe termen lung.
Un grup de fizicieni vor replica un experiment și vor valida un rezultat de care ține viitorul
nostru în univers. Sau îl vor invalida. Important în contribuția lor este că au stabilit dacă un
rezultat precedent este sau nu cunoaștere veritabilă. Exemplele pot fi nenumărate. În acest
sens, originală este orice contribuție proprie care face o diferență, care produce o valoare
adăugată. Ce trebuie reținut este că stabilirea originalității nu se face într-un mod absolut, ci
relativ la ceea ce știm (sau credem că știm) deja.
Originalitatea este adesea înțeleasă, de mulți dintre noi, drept creativitate. Dar lumea
universitară nu este angajată exclusiv față de creativitate, ea trebuie și să transfere, să dea mai
departe, tradiții și școli de gândire, trebuie să ofere dobândirea și exersarea abilităților (sau

1
C. Vică, E. Socaciu, T. Gibea, ,,Aplicații”, în Etică și integritate academică, Editura Universității din București,
București, 2018, pp. 109-133.
competențelor, cum se numesc în vocabularul pedagogiei), trebuie să țină cont atât de rogresul
sau avansul cunoașterii, cât și de istoria și devenirea ideilor în toate domeniile științei. Totuși, ce
înseamnă a fi creativatunci când ești student sau cercetător? Mulți iau în considerare stilul, dar
în anumite domenii el pur și simplu nu contează, cum ar fi dreptul sau biologia. Alții se gândesc
la noi metode de cercetare – mai ales în domeniile științelor umane și sociale, pentru că în fizică
sau matematică metoda nu poate fi schimbată ușor. Un alt sens al creativității privește puterea
ei de a schimba paradigme. Fără a intra într-o discuție extrem de lungă, schimbarea unei
paradigme este de fapt o revoluție în știință. Iar acestea, față de revoluțiile politice, se întâmplă
foarte rar și durează ca timp. O astfel de schimbare a avut loc odată cu Isaac Newton sau
mecanica cuantică, în fizică, sau odată cu Charles Darwin, în biologie. Ce merită remarcat este
că această schimbare s-a petrecut uneori în științele naturii sau cele ale viului, dar în celelalte
nu are rost să vorbim de revoluții în acest sens, cât mai degrabă de schimbări de orientare ale
cercetătorilor față de teorii standard, dar nu depășirea lor definitivă.
Există diferențe nu doar de grad, dar și de natură în originalitate. De exemplu, pentru
matematicieni, originalitatea crește cu cât sunt împinse mai departe granițele domeniului, cu
cât pot fi conceptualizate noi relații între obiectele abstracte etc. Pentru istorici, originalitatea
poate fi atât la nivelul interpretării oferite unor fapte, dar și în descoperirea unor noi date și
informații despre evenimente trecute. Cercetarea juridică nu descoperă fapte noi, ci poate
propune înțelegeri noi, poate descoperi inadvertențe în gândirea legală etc. Biologia este
deschisă în egală măsură descoperirii de noi specii și explicării unor fenomene în cadrul fixat de
teoria evoluției prin selecție naturală. Biologia sintetică merge mai departe, inventând, prin
asamblare, noi organisme. În informatică nu e niciodată clar când un algoritm este descoperit și
când e inventat. Oricât de scandalos ar părea, în filosofie rezultatele negative (ceva nu e posibil,
ceva nu e conceptibil, ceva nu are sens etc.) sunt foarte bine primite. Din această simplă
înșiruire putem vedea că așteptările (nefiind vorba de standarde aici) legate de originalitatea
cercetării sunt atât de variate și specifice încât nu se poate canoniza o singură formulă a
originalității. Uneori original poate însemna tocmai a efectua o turnură radicală față de ceea ce
e practicat într-un domeniu. Alteori dovada de originalitate este să preiei o „cheie de
cercetare”, cum o numea Mihail Radu Solcan, dintr-o disciplină și să deschizi cu ea o nouă
poartă către cunoaștere în alt domeniu. Nu în ultimul rând, originalitatea se poate naște la
intersecția unor domenii, prin întrepătrunderea metodelor.
Walter Benjamin afirma, într-un text filosofic care încă dă bătăi de cap exegeților, că
există o înțelegere secretă între generații, între cele trecute și viitoare. Această înțelegere, în
cazul nostru, privește responsabilitatea față de cunoaștere, nu pentru a o păstra în sine, ci de a
o filtra permanent, de a o descotorosi de ceea ce este anacronic sau devenit fals. Înțelegerea,
mai mult, privește și împărțirea sarcinilor. În acest caz, cine și când trebuie să fie original, în
sens inovativ, de înnoire, deschidere a orizonturilor și depășire a granițelor? Există vârste și
vârste ale acestei originalități. Un venerabil profesor de filosofie îi sfătuiește pe cei mai tineri să
scrie manuale și lucrări introductive, pentru că vârsta deplinei originalități este după 60 de ani,
când ești destul de matur să poți scrie o carte „de autor”. În schimb, în matematică sau chimie,
dacă nu ai inovat până la 40 de ani, e prea târziu. De aceea medalia Fields se acordă
matematicienilor sub 40 de ani. Desigur, nu e o lege universală, pentru că avem exemple de
matematicieni care au reușit marele lor articol după 40 de ani.Fuga după originalitate poate
avea efecte nocive. Un exemplu este criza științei născută din cursa publicării, mai ales în
psihologie. Lipsesc tocmai cercetările de replicare, cele care validează sau nu cercetarea
precedentă. Dar contribuția acestora este fundamentală, chiar dacă nu e ceva creativ sau
inovator. Poți fi original și în sintezele sau tratatele pe care le vei scrie. Sunt mii de moduri în
care poți prezenta, într-un mod original, dezvoltarea unei discipline. Poți fi provocator, poți
oferi o nouă schemă generală de interpretare, poți recupera ceea ce a fost trecut cu vederea
sau uitat, poți reconstitui, în planul larg al unei sinteze, o întreagă istorie. Originalitatea nu este
doar o săgeată aruncată către viitor, ea poate fi modul în care dăm o nouă imagine lumii în care
trăim și gândim fără a folosi noi elemente, doar noi perspective.

Plagiatul
Este plagiatul cea mai mare problemă morală a mediului universitar? Da. Și nu numai a
celui românesc, chiar dacă acesta din urmă a fost subiectul investigațiilor etice ale revistei
Nature, cea mai importantă publicație științifică din lume. Nu în orice zi un prim-ministru, fost
cadru universitar și procuror, este deconspirat ca plagiator al lucrării sale de doctorat în drept.
Când zicem „cea mai mare” ne referim la vasta sa întindere și la complexitatea metodelor și
tehnicilor. În fond, o întreaga „industrie”, cu „economia” sa, se ascunde sub termenul-umbrelă
de plagiat. Care este doar un mod în care poți produce o fraudă academică, dar e cel mai
însemnat. Până acum, sunt mai dese cazurile de plagiat decât cele de falsificare a datelor. Și
acest lucru fără a lua în considerare și lucrările scrise ale studenților. Cu ele, volumul de plagiate
ar putea inunda ușor toate bibliotecile universitare. În care, desigur, se găsesc și cărți care la
rândul lor sunt „impure”, de la compilații grosolane la plagiate complexe, după tehnici
avansate, care le fac uneori nedetectabile. Acestea tind să fie mai degrabă teze de doctorat.
Alteori, chiar și cărți ale unor maeștri venerabili.
Nu întotdeauna plagiatul a fost ceva condamnabil moral, cu atât mai puțin legal. El a
devenit o problemă de-abia când s-au împlinit două condiții: s-a constituit instituția autoratului,
adică oamenii au fost recunoscuți în funcția lor de autori, și când lumea universităților și
cercetării s-a dezvoltat, devenind una a hiperspecializării și publicării intensive de articole și
cărți, o lume bazată pe aplicații de finanțare. Toate se fac în numele reputației, singura monedă
care poate fi convertită de universitate și profesori într-un număr mare de studenți (buni) sau
într-un buget de cercetare generos (acolo unde nu există constrângeri politice). „Publish or
perish!” („publică sau vei pieri!”) este un dicton contemporan care funcționează ca indicator
pentru lupta aprigă dată între universități. Ultimii treizeci de ani au dus la o explozie a
publicațiilor și rezultatelor, într-o atmosferă internaționalizată, în care domină limba engleză.
Această globalizare a complicat și mai mult lucrurile, mai ales pentru cei care vin din afara lumii
anglo-saxone. În plus, universitatea a devenit, în secolul XX, și un garant pentru societate, o
parte din misiunea ei este de a produce oameni instruiți, capabili, buni cunoscători ai unor date
și informații esențiale, metode, idei, teorii, modele și autori din specialitățile lor. Cum ar putea
ea să-și ducă ea la îndeplinire misiunea dacă în locul exercițiilor de documentare, formulare de
ipoteze, strângere de date, raționare, deliberare și scriere originală ar permite copiatul,
compilarea din surse fără referințe, reproducerea mecanică și încercările de fraudă
intelectuală? Faptul că există un curent, nu numai în societatea românească, care e critic,
neîncrezător și chiar anti-intelectualist la adresa universităților nu e deloc întâmplător. Chiar
dacă a copia este ceva uman și tolerat moral în multe medii, așa cum afirmam în capitolul
precedent, de la oamenii lumii universitare se așteaptă un comportament integru, responsabil,
chiar în opoziție cu practicile comune. Pare a funcționa un dublu canon moral aici, dar miza sa îl
face potrivit: dacă am deveni un centru tip „Xerox”, de copiere (și falsificare sau fraudare), s-ar
pierde nu numai ordinea cunoașterii, cu sursele sale, ci și orice șansă a inovației și îmbunătățirii,
a descoperirii și a construcției unor idei în viitor.
A încerca să definești plagiatul nu pare foarte greu. Cu toate acestea, diversitatea
practicilor, exprimată chiar prin sintagma „cultura copy/paste”, ar trebui să ne facă atenți spre a
nu scăpa din vedere „asemănările de familie” (cum le-ar numi Ludwig Wittgenstein), adică
gradele de apropiere sau depărtare între plagiate. Definiția apare într-o singură lege
românească, 206/2004, la art. 4, alin. 1, lege care privește buna conduită în cercetarea
științifică: „Plagiatul – expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format
electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode
științifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menționa
acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale”. Așa cum s-a mai observat, legea nu ar
putea să-i vizeze și pe studenții din ciclurile de licență sau master, ci doar pe cei care lucrează
deja ca profesori și cercetători. Nici cei din alte cicluri educaționale sau școli preuniversitare nu
sunt vizați. Mai poate fi rezolvată problema atunci când practica e deja curentă, încetățenită
printre oameni?
Definiția ne lasă să credem că plagiatul s-ar reduce doar la preluarea în propria operă (semnată,
asumată) a unor elemente intelectuale (de la text integral la concepții, teorii sau rezultate etc.),
fără a recunoaște sau fără a recunoaște adecvat, că provin dintr-o lucrare sau operă a unui alt
autor. Acest lucru lasă „portițe deschise” unor forme mai complexe de plagiat, care se pot
realiza cu recunoașterea adecvată a contribuției altcuiva. Totodată, din definiție nu putem afla
dacă plagiatul presupune o intenție sau nu. E posibil ca acesta să fie făcut și din ignoranță sau
dintr-o eroare de documentare. Stabilirea intenției e necesară pentru a face diferența între
cazurile în care responsabilitatea revine integral celui care a înfăptuit plagiatul sau în care ea
poate fi împărtășită. De exemplu, nu e drept să facem responsabili doar elevii sau studenții
pentru referatele lor copiate din surse online dacă profesorii nu le explică normele de scriere,
citare și trimitere la alți autori.
Ca să încheiem, putem conceptualiza plagiatul drept:
 o formă de fraudă sau minciună. În acest caz argumentul care se aduce împotriva sa este
atât de natură deontologistă, făcând apel la imperativul „nu trebuie să-i păcălești pe ceilalți”
(pentru că le-ai încălca demnitatea), cât și de natură consecinționistă: efectul pervers al
plagiatelor este un climat general de confuzie și neîncredere.
 o formă de furt. Aici argumentul trebuie să fie mai subtil: plagiatorul nu îl deposedează
pe cel plagiat de un bun, prin copiere, dar îl introduce, prin preluare, într-o relație atât de
exploatare, cât și de alienare cu obiectul său intelectual. Munca altcuiva a fost exploatată și,
prin neacordarea creditului moral, a fost și înstrăinată. Cu alte cuvinte, ce a pierdut autorul
plagiat e o parte din identitatea sa, nu din profiturile sale.
 o formă de corupție. Se spune, în glumă, că pentru un plagiat e nevoie de minim doi. Un
editor trebuie să închidă ochii sau să fie incompetent pentru a lasă un text plagiat să fie
publicat. În universitate, e vorba de coordonator și student, sau de unii colegi. Plagiatul tolerat
de coordonator sau profesor îi corupe moral pe studenți.
 un rezultat al neînțelegerii libertății și autonomiei academice.
Într-o lume fără surse riguroase, dezbaterea, deliberarea, găsirea de temeiuri ar fi
inutile. Într-o lume în care efortul autoratului este mai puțin încurajat decât e tolerat plagiatul,
oamenii nu vor să se angajeze în fapte de cunoaștere prin exercițiu și învățare. Fără stabilirea
adevărului, autenticității și originalității ideilor, întregul eșafodaj al vieții comunitare
universitare s-ar dezmembra iremediabil.

Tipuri de plagiat2
Plagiatul intenționat este atunci când plagiatorul își însușește cuvintele, ideile sau
munca de creație a unei alte persoane cu bună-știință. Comunitatea academică a identificat mai
multe motive care îi determină pe studenți să plagieze în mod intenționat:
- dorința de a obține note mari sau frica de a nu pica un examen;
- când studentul nu înțelege materia la care trebuie să realizeze tema sau nu a înțeles indicațiile
primite de la profesor;
- când studentul nu consideră importantă atribuirea surselor;
- când studentul nu lucrează din timp la realizarea temei primite și lasă acest lucru pe ultimul
moment;
- gândul că este cea mai ușoară modalitate de a realiza o temă.

Emilia Șercan, Deontologie academică, Editura Universității din București, București, 2018, pp. 21-44.
 Plagiatul neintenționat poate să apară cel mai des în lucrările studenților atunci când
aceștia nu reușesc să își însușească regulile de citare sau nu le interpretează în mod corect. O
altă cauză a plagiatului neintenționat poate să fie neînțelegerea ideii de proprietate intelectuală
și de respect față de creația intelectuală a unei alte persoane. Plagiatul neintenționat, chiar
dacă nu este la fel de grav precum cel intenționat, atrage după sine aplicarea unor sancțiuni
disciplinare.
Motive care pot duce la plagiatul neintenționat:
- necunoașterea în profunzime a regulilor de citare și de atribuire a sursei;
- lipsa unui exercițiu continuu al citării în realizarea temelor;
- modalitatea defectuoasă de organizare a unei lucrări aflate în faza de redactare, când
studentul uită să pună ghilimele la un paragraf preluat dintr-o altă lucrare;
- lipsa de atenție la redactarea unei lucrări.
Există o serie de materiale care pot fi copiate fără a exista riscul de a fi acuzat de plagiat,
ceea ce comunitatea academică internațională numește „cunoașterea comună”‖ sau
„cunoașterea universală”, însă nu există o graniță clară între ceea ce reprezintă și ceea ce nu
reprezintă „cunoașterea comună”. Informațiile cuprinse în această categorie sunt unele
factuale, cunoscute de marea majoritate a oamenilor, cum ar fi evenimentele istorice,
referințele geografice, proverbele, folclorul popular. Totuși, atunci când nu sunteți siguri cu
privire la ceea ce reprezintă sau nu „cunoaștere comună”‖, este indicat să citați.
Exemple de „cunoaștere comună:
- Carol I a fost primul rege al României, iar Mihai I a fost ultimul rege al României.
- Nicolae Ceaușescu a fost condamnat la moarte și împușcat în ziua de 25 decembrie 1989 la
Târgoviște, în urma unui proces sumar.
- Cristofor Columb a descoperit America în 1492.
- George Washington a fost primul președinte al Statelor Unite ale Americii.
- Uniunea Europeană are 28 de state membre.
- Moldoveanu este cel mai înalt vârf muntos din România.

Forme de plagiat
În literatura de specialitate dedicată plagiatului există numeroase tipuri de clasificări
făcute de cercetători.
a) Plagiatul de tip copy-paste sau clonă
Înseamnă preluarea și folosirea cuvânt cu cuvânt (verbatim) a muncii unei alte persoane fără
citare corectă, prin atribuirea sursei și utilizarea ghilimelelor. Pe cât de ușor poate fi executat,
pe atât de simplu este de identificat. Porțiunile plagiate prin procedeul „copy-paste” pot diferi
ca întindere, de la un paragraf la mai multe pagini, subcapitole sau capitole, sau chiar lucrări
întregi. Debora Weber-Wulff (2014) atrage atenția asupra situațiilor ilare în care autorul care
plagiază un alt autor copiază în lucrarea lui și eventualele greșeli gramaticale, de punctuație, de
transcriere sau de spațiere care apar în original. În cazul acestui tip de plagiat intenționalitatea
este una evidentă.
b) Plagiatul prin citare parțială
Înseamnă preluarea de conținut dintr-o singură sursă, asupra căruia se fac intervenții minimale.
În cazul acestui tip de plagiat sursa originală poate să nu fie indicată deloc sau poate să fie
menționată prin notă de subsol sau paranteze, însă nu și prin plasarea între ghilimele a textului
preluat. Lipsa ghilimelelor, deși s-a făcut trimiterea către autor face ca respectivul pasaj să fie
declarat plagiat.
c) Plagiatul prin parafrazare
Apare atunci când cuvintele cheie sau unele porțiuni din propoziție sau frază sunt înlocuite cu
cuvinte sau expresii sinonimice, dar conținutul de bază este păstrat, sursa originală nefiind
menționată. Debora Weber-Wulff denumește această tehnică „plagiat camuflat‖. Parafrazarea
poate să se rezume la unul sau câteva paragrafe în care au fost operate modificări și se poate
întinde până la rescrierea unei lucrări întregi. Acest tip de plagiat poate fi destul de greu de
identificat deoarece este modalitatea de mascare prin schimbarea unor cuvinte cu unele cu
înțeles identic sau similar, prin schimbarea ordinii cuvintelor într-o frază sau chiar a topicii
frazei. Cu toate acestea, scheletul unei idei rămâne același, ideea principală rămâne aceeași,
chiar dacă efortul de a ascunde proveniența conținutului este unul important.
d) Plagiatul prin mixare
Apare atunci când porțiuni de propoziție sau frază sunt preluate din mai multe surse și sunt
folosite în așa fel încât să se potrivească. Acest tip de plagiat este unul „muncit‖, însă riscul de a
fi depistat nu merită efortul de a combina texte diferite. În acest caz intenționalitatea actului
este una evidentă, la fel și încercarea de a ascunde modalitatea de realizare a lucrării.
e) Plagiatul prin reciclare
Sub această denumire avem de-a face, de fapt, cu autoplagiatul. Înseamnă utilizarea propriei
munci a autorului, folosită anterior într-o altă lucrare publicată, la care au fost aduse modificări
minimale, fără a se specifica (cita) faptul că respectivul text a mai fost publicat anterior.
Platforma iThenticate denumește această procedură și „plagiatul de tip duplicat‖. Există
curente de opinie destul de răspândite în comunitatea academică prin care unii cercetători
resping ideea că un text care le aparține și a fost publicat o dată nu mai poate fi republicat. Un
text al aceluiași autor poate fi republicat doar cu condiția de a se specifica faptul că nu este o
creație nouă, ci una deja adusă la cunoștința publicului. Acest tip de practică este una
dezaprobată de comunitatea academică, mai ales atunci când autorul încearcă să obțină un
avantaj din republicare. În cazul studenților poate fi vorba despre obținerea unor note sau
promovarea unor examene la mai multe materii folosind aceeași lucrare, în cazul cadrelor
didactice, promovarea pe o poziție superioară.
f) Plagiatul hibrid
Este modalitatea prin care se combină surse citate corect cu propoziții, fraze sau paragrafe
copiate fără referire la sursa originală. Și în acest caz intenția este una evidentă, având în
vedere faptul că autorul demonstrează, fără echivoc, că și-a însușit modalitățile de citare
impuse de regulile academice.
g) Plagiatul prin confuzie
Este tipul de plagiat care combină propoziții, fraze sau paragrafe întregi din surse diferite care
nu sunt atribuite. Debora Weber-Wulff numește acest tip de plagiat shake and paste collection,
adică conținut obținut prin amestecare și lipire. Mai exact, acest tip de plagiat combină
propoziții sau fraze, una câte una, în așa fel încât conținutul să fie din cât mai multe surse, chiar
dacă de multe ori acesta nu se potrivește și nu are cursivitate sau logică. Și în acest caz intenția
autorului de a plagia este evidentă, chiar dacă nu folosește nicio formă de citare.
h) Plagiatul mascat
Este tipul de plagiat mascat prin folosirea unor referințe inexistente sau inexacte despre autorii
lucrărilor sau materialele de proveniență a datelor. Autorul încearcă să dezinformeze și oferă
informații eronate cu privire la sursa folosită, scopul fiind, de fapt, de a ascunde faptul că a
plagiat. Aceste situații pot să apară atunci când se încearcă acoperirea plagiatului nu prin
citarea autorului din care au fost preluate informațiile sau textele în mod fraudulos, ci prin
citarea autorului citat de acesta. Este vorba, în fapt, despre citarea la a doua mână.
i) Plagiatul de tip agregat
Apare atunci când autorul folosește în lucrare în mod corect atribuirea sursei originale, prin
referire la aceasta și utilizarea ghilimelelor, însă lucrarea nu conține niciun fel de contribuție
originală fiind o simplă însăilare de citate. O lucrare realizată prin această procedură nu are
niciun fel de valoare științifică. Weber-Wulff, D. 2014. False Feathers. A perspective on
Academic Plagiarism, Springer, Berlin.

Alte forme de lipsă de onestitate academică

Autoratul de onoare (din oficiu)
Dezvoltarea științifică din ultimii ani a fost facilitată, în special, de munca în echipe de
cercetare, încurajată tot mai mult de comunitatea academică internațională. Acest lucru
presupune implicarea unor specialiști care pot proveni din domenii cât mai diferite
și împărțirea sarcinilor pe parcursul tuturor etapelor de realizare a unui studiu: conceperea și
organizarea lucrării, colectarea de date, documentarea teoretică, analizarea și redactarea.
Toate persoanele care sunt, în final, menționate ca autori ai unor cercetări, trebuie să fi avut o
contribuție la realizarea acesteia, atât la partea de cercetare, cât și la scrierea textului.
Persoanele care au acordat sprijin echipei prin furnizarea unor opinii sau critici pot fi
menționate în secțiunea rezervată mulțumirilor (acknowledgement în engleză).
Totuși, există destul de multe situații în care persoane care nu au participat la niciuna dintre
etapele de realizare ale unui studiu sunt, în final, menționate ca autori. Conceptul de autor de
onoare (honorary author în limba engleză) se referă la persoanele care nu au participat la
realizarea unei lucrări, cărți sau cercetări și, cu toate acestea, figurează pe lista celor care au
realizat-o. Genul acesta de practică este una destul de întâlnită în lumea academică. Există
situații în care persoane care ocupă o poziție de conducere în mediul universitar sau care au o
notorietate ridicată sunt menționate ca autori ai unor lucrări la a căror realizare nu au
contribuit.
Falsificarea de date
Comunitatea științifică internațională a fost zguduită în ultimii ani de o serie de acuzații
de falsificare sau alterare de date în studii realizate și publicate de cercetători reputați,
recunoscuți la nivel mondial. Totuși, falsificarea de date nu este o problematică de dată
recentă, această chestiune fiind analizată încă de la începutul secolului XIX de către inventatorul
englez Charles Babbage (apud Weber-Wulff, 2014, p. 17). Babbage a clasificat fabricarea de
date în patru categorii:
(1) falsificarea – este o procedură elaborată de denaturare a unor date;
(2) contrafacerea – implică fabricarea completă a unor date;
(3) decuparea – presupune eliminarea datelor care nu corespund ipotezei de lucru;
(4) prepararea – înseamnă efectuarea mai multor măsurători, analize, interviuri etc., și
raportarea exclusivă a acelor date considerate convenabile de către cercetător (Weber-Wulff,
2014, p. 17)

Pentru limitarea cazurilor în care poate să apară alterarea datelor, comunitatea științifică a
introdus o procedură de management a datelor care se referă la modalitatea de colectare a
informațiilor, proprietatea și responsabilitatea asupra datelor colectate, păstrarea și partajarea
accesului la date cu alți cercetători sau chiar cu alte persoane interesate.

Mijloace electronice de verificare a lucrărilor: avantaje,

limite, aplicație practică3
Context
În societatea contemporană expansiunea Internetului a determinat o migrare tot mai
mare a documentării pentru cercetare în zona digitală. Posibilitățile de informare rapidă,
aceesibilitatea și mai ales accesul facil la o cantitate de informații suficient de abundentă pentru
a permite realizarea unor documentări sau studii reprezintă însă o armă cu două tăișuri, fiind

3
Prof. Dr. Mirela-Luminița Murgescu, ,,Mijloace electronice de verificare a lucrărilor: avantaje, limite, aplicație
practică”, în Deontologie academică, (coord.) L. Papadima, București, Universitatea din București, 2017, pp. 75-82.
pe de o parte un ajutor în asigurarea accesului la o serie de surse altfel dificil de accesat, o
posibilitate de informare rapidă, globală, dar pe de altă parte o scurtătură nefericită, care
uneori poate descalifica academic pe utilizator.
Tentația înșelăciunii, a trișatului prin copiere și plagiat este amplificată de ușurința
tehnică a preluării unor texte și/sau informații din mediul online. Pe de altă parte, tehnologia
informației face ca acest tip de preluare să fie relativ ușor detectabil.
Programele de depistare a plagiatului au început să fie folosite în mod coerent din 2001,
când la University of Virginia profesorul de fizică Louis A. Bloomfield a dezvoltat un program de
computer prin care a re-evaluat lucrările a peste 1500 de studenți și a constatat un număr
foarte mare de similitudini de texte, care puneau problema unor încălcări masive ale principiilor
academice (Stappenbelt, Rowles, 2009, 2). Pentru scandalul și dezbaterile declanșate în mediul
universitar, a se vedea http://www.nytimes.com/2001/05/10/us/u-of-virginia-hit-by-scandal-
overcheating. html și https://archives.nbclearn.com/portal/site/k-12/flatview?cuecard=2180 –
interviu cu profesorul Bloomfield).
De atunci procedeul s-a extins, diverse firme au dezvoltat programe tot mai complexe
de depistare a similitudinilor (Stevens, 2016), iar utilizarea acestor programe a devenit nu doar
un instrument de constatare ex-post a încălcărilor deontologice, ci și de prevenție a acestora.
În România utilizarea acestor programe a fost sporadică inițial, și s-a extins considerabil
după declanșarea discuțiilor publice despre doctoratele plagiate de politicieni (2012).
Universitatea din București a introdus mai întâi verificarea în caz de suspiciune a tezelor de
doctorat și a altor texte, iar din 2014 controlul preventiv prin verificarea unui număr de lucrări
selectate aleator dintre tezele depuse. În 2016, când Ministerul Educației a promovat o politică
sistemică de verificare a tezelor de doctorat, analiza a evidențiat faptul că cea mai mare parte a
universităților foloseau deja – în măsuri diferite – programe electronice de detectare a
similitudinilor. După o verificare tehnică a funcționalității programelor deja folosite de
universități, prin ordinul nr.3485 din 24 martie 2016 a fost recunoscută folosirea următoarelor
programe:
 iThenticate (Turnitin)
 Plagiarism detector + PDAS (Plagiarism Detector Accumulator Server)
 Safe Assign
 SEMPLAG
 Sistemantiplagiat.ro
Prin același ordin s-a stabilit că lista programelor electronice poate fi completată, cu
condiția ca programele pentru identificarea similitudinilor textuale „să îndeplinească
următoarele cerințe:
1) verificarea cu baze deținute de dezvoltator (abonamente pe care le are dezvoltatorul
cu diverse reviste, jurnale, edituri, etc);
2) verificarea cu Internetul/web;
 3) realizarea unei baze proprii și permiterea contrastării cu aceste documente ;
4) încărcarea si verificarea fișierelor în formate: *.doc, *.docx, *.pdf.;
5) recunoașterea caracterelor românești;
6) generarea unor rapoarte de analiză care să conțină:
a. numele software-ului utilizat
b. data la care a fost generat raportul
c. fragmentele/zonele similare din documentul verificat marcate sugestiv, fie
prin culoare și trimitere la link, fie încadrate într-un chenar și însoțite de linkul
către sursa suspectă, fie prin afișarea comparativă a fragmentelor similare
însoțite de numele sursei)” (OMENCȘ, nr.3485/2016).

Caracteristici și mod de utilizare

Dincolo de varietatea lor, programele de detectare a similitudinilor au câteva
caracteristici comune:
 aceste programe nu detectează plagiatul și/sau încălcarea principiilor deontologiei
academice în sine, ci similitudinile dintre textul supus verificării și alte texte stocate în
baza de date și/sau accesibile online; rezultatul verificării este deci un raport care
cuprinde lista similitudinilor, textele pasajelor identificate ca similare, sursa textelor
similare, și diverse alte date sau marcaje care să ușureze vizualizarea și analiza umană
subsecventă;
 în identificarea similitudinilor, aceste programe folosesc un algoritm reglabil, având la
bază numărul de cuvinte identice; majoritatea programelor combină verificarea la două
niveluri de similitudine, de exemplu șirurile de 5 cuvinte identice și șirurile de 25 cuvinte
identice. Evident, mărimea șirurilor de cuvinte identice determină mărimea procentului
de similitudine al unui text (cu cât este mai mic numărul de cuvinte care trebuie să fie
identice, cu atât este mai mare procentul de similitudine indicat în raport);
 conținutul rapoartelor depinde în mare măsură de setările generale ale programului,
setări care cuprind nu doar mărimea șirurilor de cuvinte identice care sunt luate în
considerare, ci și faptul dacă în analiză sunt incluse notele de subsol sau listele de
referințe bibliografice, textele între ghilimele etc.; unele programe îngăduie reglarea
setărilor de către oricare utilizator pentru o verificare anume, altele necesită drepturi de
acces electronic speciale pentru a schimba setările;
 pe lângă identitatea deplină a șirurilor de cuvinte, unele programe semnalează și
situațiile în care anumite texte cuprind reformulări minore și/sau alterări ale ordinii
cuvintelor.
Rapoartele de similitudine nu stabilesc ele însele dacă un text este plagiat și nici dacă
este original. Pentru un asemenea verdict este nevoie de analiza calitativă a factorului uman,
mai concret a profesorului care verifică lucrarea cu ajutorul acestor programe și rapoarte. După
eliminarea tuturor situațiilor în care verificatorul uman a constatat că similitudinea are motive
legitime, rămân un număr de pasaje pentru care similitudinea nu se justifică. În aceste situații,
profesorul este cel care trebuie să aprecieze, eventual prin confruntarea autorului textului,
dacă similitudinile respective reprezintă neglijențe de citare corectabile, sau reflectă un mod de
lucru sistematic și/sau intenția de fraudă academică.
Limitele programelor de verificare electronică
Unele dintre aceste limite au devenit evidente și la enumerarea caracteristicilor
programelor electronice de detectare a similitudinilor. Altele sunt:
 nu pot identifica preluările din texte care nu sunt accesibile pe Internet sau în bazele de
date accesibile; performanța diferitelor programe depinde deci de mărimea bazelor de date la
care au acces (din acest punct de vedere, Turnitin este lider mondial - Birkić, Celjak, Cundeković,
Rako, 2016, 11);
 nu pot depista preluările din texte redactate în alte limbi; până acum, dintre programele
folosite în România, doar SEMPLAG cuprinde posibilitatea de a identifica și traducerile din
engleză în română;
 identifică doar similitudinile textuale, nu și preluările de figuri (grafice, scheme, hărți,
imagini etc.);
 nu indică întotdeauna sursa primară a preluării; de exemplu, dacă doi autori au plagia
un text care nu este accesibil online (de exemplu, o carte publicată în 1952), atunci se indică
similitudinea cu textul similar care a fost primul postat online, și nu cu sursa comună a
plagiatului;
 au performanțe relativ slabe în identificarea parafrazărilor;
 unele programe nu îngăduie verificarea unitară a unor texte mari, solicitând divizarea
acestora și emițând rapoarte separate pentru fiecare parte.
La capitolul limite se cuvine să avem în vedere și vulnerabilitățile specifice programelor
electronice (virusare, căderi de tensiune etc.), obiecțiile legale la stocarea textelor în bazele de
date folosite pentru confruntarea lucrărilor verificate, costurile considerabile care pot descuraja
folosirea de către instituții cu resurse financiare limitate, precum și faptul că analiza umană a
rapoartelor de similitudine necesită un training și timp din partea verificatorilor.
Experiența multor universități a evidențiat faptul că discutarea cu studenții a modului de
funcționare a programelor de verificare electronică și a rezultatelor verificării contribuie atât la
conștientizarea necesității de a respecta deontologia academică și regulile de citare, cât și la
consolidarea abilităților lor analitice. Faptul că uneori această deschidere poate conduce la
perfecționarea unor tehnici de „păcălire” a programelor de similitudine trebuie considerat un
efect secundar nedorit, dar care nu anulează efectele educative pozitive ale folosirii sistematice
a programelor de verificare electronică a originalității textelor.