Taine Și Povești La Feminin" de Maria Cristiana Tudose

MARIA CRISTIANA TUDOSE
TAINE ȘI POVEȘTI
la feminin
Volumul I
Editor: Ion Bargan
Redactor: Rodica Roșca
Design și ilustrație copertă: Georgeta Vrabie
Tehnoredactare: Georgeta Vrabie
Fotografie clapetă: Alexandru Leuteanu
© Maria Cristiana Tudose

© Editura Bestseller
Descriere CIP a Camerei Naționale a Cărții

Tudose, Maria Cristiana
Taine și povești la feminin:Vol. 1/Maria Cristiana Tudose;
design şi il. cop.: Georgeta Vrabie. – Chișinău.
Editura Bestseller, 2019
(Tipografia Centrală) – 296 p.
ISBN 978-9975-3248-7-8
ISBN 978-9975-3248-8-5
821.135.1(478)-32
T 91
Printed in Moldova
Dragă cititoare, permite-mi să mă prezint.
Diminețile sunt momentele mele preferate.

În fiecare dimineață pregătesc cafeaua cu
scrupulozitate și rareori adaug zahăr. Îmi
place cum m-am obișnuit, deși obișnuința nu
este un lucru pozitiv. Te transformă într-o
materie rigidă, greu de modelat și schimbat.
În această dimineață am nevoie de puțină
dulceață, sperând că-mi va aduce un gram de
inspirație.
Scriu de mulți ani, o fac pentru că mă
ajută să alung toate gândurile pesimiste, îmi
vindecă sufletul și uneori îmi oferă soluții la
probleme peste care nu credeam că am să trec
vreodată.
Privesc pe geam și îmi dau seama că sunt
din nou în întârziere. Se întâmplă mereu
așa și unii spun că este ceva tipic feminin. Mă
trezesc în fiecare zi la timp și chiar nu amân
alarma de la telefon, mă ridic rapid și caut
halatul cumpărat de la magazinul de lenjerie
intimă preferat. Beau un pahar cu apă și mă
îndrept spre bucătărie pentru a pune ibricul pe
foc. Între acel moment și clipa în care realizez
că sunt în întârziere trece o eternitate sau
nimic. Parcă timpul nu se grăbește și nu-mi
este povară atunci când mă îndrept către cana
mea cu cafea. Probabil că așteptarea este
mai plăcută și mai intrigantă decât momentul
când ceva se realizează. Este ca atunci când
aștepți să vă întâlniți într-o cafenea, sau când
ați plănuit prima cină romantică: așteptarea,
pregătirile și mesajele copilăroase și timide
dispar cu câteva minute înainte de întâlnire
și înțelegeți imediat că totul se va transforma
în realitate și probabil nu va mai fi așa
frumos. De ce? Pentru că se va desprinde
de imaginație și va deveni realitate. Uneori
realitatea este mai plăcută decât imaginația,
alteori ai rămâne în pat visând că iubitul tău
te vrea lângă el, că șeful îți va da mărirea de
salariu mult dorită, că abonamentul la sală îți
va lua automat câteva kilograme în minus, iar
chiria se va plăti singură.
Mă îndrept rapid spre calculator, îl aprind
și apoi îmi deschid agenda. Sunt un pic de
modă veche, îmi place să-mi notez lucrurile
într-o agendă cu zilele deja indicate, cu mult
spațiu între rânduri, deoarece, ca oricare
pasionat al scrisului, îmi place să le aștern pe
hârtie, dar nu prea mă interesează cum. Îmi
notez că trebuie să mă apuc de scris o carte.
Simt asta, am nevoie de un nou început, simt
necesitatea de a mă descărca prin cuvinte și de
a ajunge din nou la sufletul cititoarelor mele.
Pe masa din bucătărie, într-o vază simplă,
stau drepte câteva lalele. Petalele lor roșii,
zgâriate cu puțin galben, se desprind zi după
zi, pentru că timpul le face să se ofilească sub
razele soarelui ce se strecoară prin perdelele
din dantelă. Cafeaua s-a răcit, așa că o așez
în grabă în cuptorul cu microunde și aștept.
Niciodată nu ghicesc timpul potrivit pentru a
lăsa cafeaua la încălzit și nici nu înțeleg de
ce mă tot agit prin casă, în loc să o termin
liniștită și să mă pregătesc. Noi, femeile, nu
avem răbdare. Suntem prinse în mai multe
activități în același timp și, sincer, uneori cred
că ne place să ne complicăm viața. Nu vrem
să facem lucrurile pe rând, le îngrămădim și
culmea — chiar ne ies bine. Deși la final de
zi suntem năucite și epuizate, satisfacția că am
mai rezolvat din probleme este mirobolantă
față de monotonia altora. De ce să stau
degeaba când pot alerga disperată dintr-un
colț în altul? De ce nu le pot face pe rând
și încet, când le pot planifica pe toate într-o
singură zi?
Mă îndrept către dormitor și, ca de
fiecare dată, mă minunez: în fiecare zi l-aș
redecora. Mă minunez și de incoerența mea,
pentru că în fiecare zi mi-l imaginez diferit.
Sunt zile în care aș vrea să am o casă în
stil minimalist, să mai arunc din toate chestiile
inutile pe care le tot colecționez și la care țin ca
și cum m-ar ajuta cu ceva. Vrei să spui că tu
nu te atașezi de lucruri? Te uiți la ele și nu-ți
vine să le arunci. Alteori aș vrea o cameră
decorată toată în negru, după starea mea de
spirit. Alteori aș vrea o cameră în stil hippie,
cu bețișoare parfumate, lumânări și perne cu
elefanți. Tu nu ai trecut printr-o asemenea
perioadă? Încerc să te cred.
Deschid dulapul și parcă privesc în gol.
Cred că există un loc aparte în iad sau o
pedeapsă pentru cele care fac shopping în
mod compulsiv. Să nu aibă ce purta oricâte
lucruri ar cumpăra. Caut cu disperare și mă
gândesc de ce am cumpărat asemenea chestii
oribile. Nu pot trage moda la socoteală, până
la urmă, nu mă pune designerul să cumpăr ce
se poartă. Mama întotdeauna mi-a spus că
am tendința de a cumpăra mult și prost.
Tic-tac. Cafeaua este din nou caldă, eu nu
am ales cu ce mă voi îmbrăca pentru interviu
și sunt în întârziere. Minunat.
Iau telefonul ca să trimit un mesaj pentru a
mă scuza. Oare ajută cu ceva? Oare putem
greși, pretinzând ca cel din fața noastră să ne
ierte?
Sorb din cafea și mă îndrept spre dulap.
Îmi analizez garderoba și înțeleg că trebuie
să fac shopping când încep reducerile. Astăzi
mă simt o femeie de carieră, probabil datorită
acestui interviu. Ieri m-am îmbrăcat cu blugi
și cardigan. Alaltăieri am purtat o fustă
și un pulover. Mă gândesc la cât suntem
de complexe, câte femei stau ascunse într-o
singură femeie. Despre ele vreau să vorbesc.
Despre femeile ce pot inspira alte femei.
Despre mine, despre ele. Unde am lăsat
agenda cu ideile pentru noua carte? Ah, ce mai
contează. Sunt în întârziere, îmi voi aminti
cu siguranță.
După mai bine de trei sferturi de oră, mă
aflu în fața unei doamne care nu mă cunoaște,
îmi greșește numele spunându-mi Cristina și
realizez că ea nu vrea să fie acolo și nici nu-
și dorește să mă cunoască. Unii cred că am
pornit toată activitatea asta din dorința de a
deveni faimoasă: nimic mai greșit. Am făcut-o
pentru femei, pentru a le aminti cât sunt de
unice și că nu sunt singure.
Suntem amândouă față în față, doar că
ea este constrânsă, iar eu nu știu să zic nu. Nu
știu să refuz, să spun nu pot sau să spun nu
mai pot după ce am promis ceva. Îmi doream
să fiu acasă, începând noua carte și simțindu-
mă mai aproape de oameni, de cititoarele mele
dragi. O întrerup brusc și o rog să mă scuze,
dar trebuie să-mi notez ceva.
— Stai liniștită, scrie, îmi răspunde prea
calmă și prea înțelegătoare.
Uneori sunt exagerat de serioasă și risc
să par ușor arogantă. Îmi notez cu litere
mari: „Subiectul: femei ca mine, femei ca
tine, femei ca noi! Povești de viață, taine
ce ne pot învăța că viața nu este perfectă!”.
Surprind privirea ei asupra literelor și mă
simt analizată.
— Interesant subiect. Pare să spună totul
și nimic.
O privesc cu atenție și zâmbesc. Dacă
tăceam în fiecare moment când mi se spunea
că nu am să reușesc, că din scris nu ajungi
departe și că feminismul ascuns în mine nu
aduce multe lucruri pozitive, nu mă aflam în
fața acestei tinere. Lăsați-mi aroganța să
zburde printre rânduri.
— Mulțumesc, Carmen! Apreciez. Să
revenim la întrebările tale.
— Sigur. Însă, înainte de a continua, aș
vrea să-ți povestesc ceva despre mine, sperând
că povestea mea poate ajuta și alte femei.
Zece povești ce au drept personaje principale

zece femei puternice, deși imperfecte, dar
de la care sper că fiecare dintre voi poate
învăța ceva. Vă doresc lectură plăcută și vă
mulțumesc pentru susținerea voastră, fără de
care nimic n-ar exista.
Cu drag și gratitudine,
Maria Cristiana Tudose
Eliza
Nu da prea multă importanță lucrurilor
superficiale, fiindcă la sfârșitul acestei
călătorii vei rămâne doar cu
iubirea oferită și primită.
TAINE ȘI POVEȘTI LA FEMININ
E liza dintotdeauna a fost genul de femeie care

suferă în tăcere. O cunosc deja de mulți ani,
de pe vremea în care ne întorceam de la școală
și ne opream la scară pentru a mai sta de vorbă
cu prietenii. Pe atunci totul părea mai simplu.
Amândouă provenim din familii umile, fără prea
multe posibilități. Aceste lipsuri ne-au unit de multe
ori, în plus, și faptul că eram singure la părinți
ne-a apropiat. Odată cu trecerea anilor, apreciez
tot mai mult amintirile și momentele petrecute
împreună. Nu aveam bani pentru haine scumpe,
deseori făceam schimb între noi, cu toate că
frecventam aceeași clasă și același grup de prieteni.
Mama Elizei, chiar dacă era bucătăreasă, uneori ne
modifica hainele mai vechi, adăugând câteva detalii
interesante, precum dantelă sau capse. Din fericire,
mereu am avut aceleași măsuri, deși eu eram puțin
mai mică de înălțime.
Ne-am cumpărat împreună primul luciu de
buze ce mirosea a căpșuni, de multe ori cumpăram
elastice de păr, împărțind atât cheltuiala cât și
elasticele din pachet. Atunci când terminam banii
primiți de la părinți, împărțeam o înghețată la
dozator pentru a nu renunța la gustul dulce de
vanilie și căpșuni. Îmi amintesc cu drag că îmi
doream foarte mult agrafele cu fluturi ale căror
15
aripi se mișcau cu ajutorul unor arcuri. Eliza a

decis să împărțim suma fără a-mi cere nicio agrafă.
Știam că nu-i plac.
Anii adolescenței au fost destul de complicați, nu
ne-am deosebit de cei de vârsta noastră. Lipseam
de la ore pentru a merge la o înghețată, stăteam
imaginându-ne cum vor arăta iubiții noștri și unde
vom ajunge în viață.
În timp ce trupul meu începuse să o ia razna,
pubertatea aducându-mi o piele tot mai rebelă și
niște forme de care nu prea aveam nevoie, Eliza
se confrunta cu un aparat dentar hidos și impus
de către părinți, care fuseseră nevoiți să facă un
împrumut pentru a modifica dantura Elizei. Nu-i
spusesem niciodată, dar acel aparat era chiar
necesar pentru o fată care avea întotdeauna
zâmbetul pe buze.
Petreceam zilele împreună, ne făceam temele
cum ajungeam acasă, ascultam muzică la volum
maxim, ne împleteam părul, dansam prin cameră
și uneori ieșeam cu câțiva prieteni prin oraș.
Eram îndrăgostite de același băiat, și până ne-
am decis care dintre noi să-l cucerească, el s-a
îndrăgostit de o altă fată. Când Eliza a fost sărutată
pentru prima dată, m-a sunat emoționată. Când
am avut primul meu raport sexual, i-am povestit
rușinată toate detaliile în timp ce ea mă privea cu
emoție și interes.
16
Așa au trecut anii de liceu și, cu puțin timp

înainte de ziua mea, am aflat că Eliza va pleca în
străinătate împreună cu familia ei. Nu reușeam să
înțeleg dinamica evenimentelor, fiindcă eu aveam
impresia că va pleca într-o vacanță către o țară
caldă.
În timp ce mașina se îndepărta, vedeam silueta
Elizei pe bancheta din spate, strângând puternic
ursulețul primit cadou de la mine.
Prin fața mea treceau momentele în care am
râs împreună, când o strigam de jos pentru a o
chema pe afară, când îi ceream mamei mele să ne
arunce ceva de mâncare, înspăimântate de gândul
că, urcând în casă, nu vom mai putea ieși din nou.
Îmi promisesem că orice s-ar întâmpla, voi păstra
legătura cu Eliza și nu voi lăsa ca acele granițe să ne
îndepărteze mai mult decât o făcuseră deja.
Spre norocul nostru, trecerea anilor a adus o
dezvoltare a tehnologiei, permițându-ne să putem
comunica mult mai ușor. La început comunicam
prin scrisori scrise cu încetinitorul, ștergând și
modificând, atașând fotografii și pupici lipicioși
pe coli subțiri, îngălbenite de trecerea anilor. Mai
apoi ne scriam mesaje sau vorbeam la telefon,
iar ulterior am reușit să dispun de o conexiune la
internet și un calculator, iar comunicarea a devenit
mai ușoară. Inițial, Eliza se întorcea în fiecare vară.
Ne distram de minune, mergeam la mare împreună
17
cu părinții mei sau ai Elizei, îmi povestea despre

Florența, despre locurile frumoase din Toscana,
despre colegii ei și împreună visam la un viitor de
succes. Nu aveam prea multe griji pe cap, trăiam
fiecare zi din plin și lunile treceau așteptând să ne
reîntâlnim. Eram ca două surori, ne cunoșteam
tainele cele mai ascunse, știam că ea nu mă va
judeca niciodată.
Am crescut și ne-am format după stilul de viață
din jurul nostru, eu am decis să urmez studii
economice, în timp ce Eliza luase decizia de a se
înscrie la facultatea de limbi străine, fiind o fire
foarte sociabilă și comunicabilă. Își dorea să lucreze
în turism, în timp ce eu îmi doream să-mi deschid
o firmă, să fiu independentă și să lucrez pentru
mine. Uneori simțeam că presiunea din jurul meu
și așteptările părinților mei mă vor face să cedez
nervos, și chiar dacă niciodată nu a existat invidie
între noi, uneori comparam realitatea din jurul
meu cu liniștea din viața Elizei.
Invitația la nunta ei a venit când mă așteptam
mai puțin. Nu era vorba despre invidie, ci pur și
simplu credeam că nu este pregătită.
Nu reușeam să înțeleg de unde venea toată
graba, mai ales după toate discuțiile recente dintre
ea și viitorul ei soț. Recunosc, nu m-am simțit
îndreptățită în a-i judeca sau critica decizia, pur
și simplu am ales să-i fiu alături, oferindu-i toată
18
susținerea și bucuria mea.

Soțul ei, un personaj destul de interesant și
carismatic, nu respecta cu exactitate ceea ce își
dorea ea și, spre surprinderea mea, cunoscând
latura ei rebelă, am fost luată prin surprindere
atunci când mi-am văzut buna prietenă orientată
către o viață liniștită.
În vara anului 2015 am participat la nunta Elizei
în calitate de domnișoară de onoare, dându-mi
seama că și eu îmi doresc să-mi întemeiez o familie.
Eliza era îmbrăcată cu o rochie de mireasă scumpă,
decorată cu detalii din cristale, brodată cu mici
detalii din dantelă și un voal lung ce-i înrăma chipul
mic și delicat. Organizasem împreună fiecare
detaliu al evenimentului și descoperisem o latură
tandră a caracterului meu. Alesesem împreună
florile pentru buchetul ei, participasem la alegerea
rochiei de mireasă și primisem în dar o rochie
minunată pentru rolul de domnișoară de onoare.
Dintre noi două, Eliza a fost mai norocoasă în
ceea ce privește iubirea. De când mă știu am avut
ghinion în dragoste, deoarece am un caracter
destul de dificil. De fiecare dată îmi impuneam să
pun deoparte sentimentul de femeie salvatoare.
Femeile se nasc cu această dorință de a proteja și
de a educa oamenii din jurul lor, o calitate pozitivă
atunci când ai un copil, dar negativă atunci când
crezi că poate fi aplicată și bărbatului de lângă tine.
19
Oamenii nu se mai schimbă după o vârstă, iar dacă

tu ești dispusă să îmbunătățești persoana ta, nu
înseamnă neapărat că și cel de lângă tine va accepta
să se schimbe și va avea aceeași perspectivă pe care
o ai tu.
Avusesem câteva relații în anii trecuți, urmate de
o perioadă de vindecare în care alternam momente
în care mă simțeam femeie puternică, cu momente
în care eram o femeie înspăimântată de singurătate.
Uneori îmi petreceam serile mâncând înghețată
și plângându-mi de milă, crezând că voi rămâne
singură pe veci, în timp ce toate colegele mele de
facultate și prietenele mele își găseau jumătatea.
Apoi urmau seri în care îmi planificam din nou
viața, îmi puneam noi obiective și îmi organizam
zilele.
Cu timpul rana se vindecă, ajungem să o luăm
de la capăt și singura soluție este să lăsăm trecutul
în urma noastră. Petreceam zile întregi la serviciu,
îmi stresam colegii, prioritatea mea era munca, iar
sănătatea mea și starea mea de spirit ajunseseră pe
locul doi. Îmi păsa doar de cariera mea, de părinți și
de prieteni. Nu-mi dădeam răgaz. De când mă știu
am vrut să fac tot mai mult și să ajung cât mai sus.
Îmi este de ajuns să o privesc în ochi pentru a

înțelege când lucrurile nu sunt în regulă, și oricât
de mult mi-aș dori să cunosc motivul, decid să nu
20
o întreb nimic. Să nu insist, să nu dau buzna în

sufletul ei, chiar dacă îmi este amică și probabil aș
putea să o ascult zile întregi.
Astăzi este o zi frumoasă de primăvară, în jurul
nostru se aud mașini și oameni vorbind, copii
râzând, păsări ciripind în timp ce clopotele bisericii
de vizavi mă trezesc la realitate. Scaunul pe care
stau așezată este foarte incomod, simt că mă doare
fiecare părticică a corpului și fierul rece îmi atinge
brațul vânăt.
— Trebuie să încep de undeva. Trebuie să găsesc
o soluție, spune brusc, privindu-mă cu ochii ei negri
și mari, înrămați de sprâncenele perfect pensate la
un salon din Florența.
Părul ei creț și negru se lasă purtat de vânt
dintr-o parte în alta. Alunița ei îmi amintește de
momentele în care se analiza în fața oglinzii și
spunea că acel semn îi provoacă greață. În timp a
învățat să-și iubească acel mic detaliu, iar astăzi am
în fața mea o adevărată doamnă.
— Nu înțeleg despre ce vorbești. Ce s-a întâmplat?
îi spun, sprijinindu-mi brațele pe masă și înghițind
în sec.
Când mă sunase pentru a-mi cere să vin pe la ea
în Florența, mă așteptam să mă invite pentru a-mi
da doar vești bune. Ce-i drept, dacă mi-ar fi spus
că ceva nu este în regulă, eu, fiind o fire destul de
anxioasă, probabil aș fi luat-o la întrebări direct la
21
telefon. Răbdarea nu este o calitate ce-mi aparține,

știu asta.
Îi fac semn chelnerului și îl rog să mai aducă apă
plată și un pahar de vin roșu. Spre surprinderea
mea, chelnerul înțelege engleza mea modestă. Mai
fusesem în Italia o singură dată, însă era vorba
despre o călătorie de afaceri la Milano. Sunetul
limbii italiene îmi mângâia auzul și îmi plăcea să o
aud pe Eliza vorbind. Știu să spun câteva cuvinte, dar
îmi este rușine, așa că prefer să vorbesc în engleza
mea învățată în timpul liceului și îmbunătățită în
anii de facultate.
Dincolo de ce îmi va spune Eliza, călătoria asta
chiar picase la momentul potrivit, pentru că-mi
permitea să mă detașez de toate.
Îmi era greu să recunosc și trăiam cu sentimente
de vinovăție. Nu spusesem nimănui prin ce treceam,
și motivul principal era că nu voiam ca persoanelor
din jurul meu să le fie milă.
— Astăzi am primit actele de divorț. Albert a decis
să divorțăm. Bine, a decis asta de câteva săptămâni,
doar că eu nu am vrut să accept așa ceva. Efectiv,
l-am împins în brațele altei femei și treaba asta mă
urmărește zi și noapte.
Privesc cum Eliza începe să tremure și lacrimile
se adună în acei ochi frumoși și mândri. Îi cunosc
atât calitățile cât și defectele. În primele luni după
ziua nunții, lucrurile începuseră să nu mai meargă
22
între ea și soțul ei. Eliza se dedica în totalitate

muncii și începuseră să apară tot felul de discuții.
El era un bărbat destul de gelos, iar Eliza ținea
foarte mult la libertatea ei. Întotdeauna a fost ca
o rândunică în căutarea libertății. Dacă voiai să o
alungi, tot ce trebuia să faci era să-i impui limite
și astfel îi legai aripile. Atunci ea se transforma și
uita de sentimente, devenind răzbunătoare și rece.
Gelozia a ridicat și un zid între cei doi, și în scurt
timp Eliza a început să se îndepărteze de soțul ei.
Uneori mă suna și îmi povestea că urma să plece
în vacanța de vară cu câteva prietene, alteori îmi
spunea că urmează să iasă în oraș cu niște colege
de facultate. Când o întrebam despre soțul ei,
răspundea vag și uneori în tonul ei simțeam un soi
de nepăsare și egoism.
Adesea prietenii comuni mă întrebau cum de
puteam fi prietene, iar eu le aminteam că prietenia
noastră ducea în spate mulți ani, de pe vremea în
care nu aveam nimic. În timp, reușisem să înțeleg
că a avea totul nu te ferește de singurătate și că
gențile de firmă nu te încălzesc noaptea, când
adormiți certați sau sunteți prea ocupați fiecare
cu propriile treburi. Însă ceea ce mă măcina cel
mai mult era faptul că eu cunoșteam de ani buni
singurătatea, și nepăsarea Elizei, când venea vorba
despre căsnicia ei, mă făcea să o invidiez uneori și
să-mi pierd răbdarea.
23
— Eliza, mă surprinde reacția ta. Știai că între voi

lucrurile nu merg bine și deseori te întrebai dacă
mai are rost această relație. Nu înțeleg, atâția ani
ai fost nepăsătoare și acum ești disperată pentru că
l-ai pierdut? Îmi pare rău să-ți spun asta, dar nu ai
apreciat ce ai avut.
O privesc în ochi și sper să nu mă judece pentru
acest răspuns. Nu vreau să-mi descarc frustrările și
nu vreau să-mi rănesc prietena.
M-am așezat pe fotoliul din sufragerie pentru

că știam că picioarele îmi vor ceda. Am privit acel
nume cu speranța că nu este al meu, încercând să
mă conving și să mă detașez de realitate, fiindcă
încă nu-mi venea a crede. Când am deschis acel
plic, am țipat de furie întrebându-mă de ce am
fost atât de speriată și de ce m-am pus pe al doilea
loc, lăsând ca frica să mă doboare? Am citit acele
rânduri de multe ori și din acel moment am decis
să-mi asum cele întâmplate și să lupt pentru ce mai
era de salvat. Să mă bucur de timpul rămas atât cât
mai era posibil.
— Ioana, ce știi tu despre relații? Dacă pentru

tine n-au funcționat, vrei ca și alții să fie nefericiți?
M-a înșelat în patul nostru. De ce îi justifici
trădarea? Nu pot să cred că îl aperi. În situația asta,
cea nedreptățită, înșelată și mințită sunt eu. Aici
24
victima sunt eu!

Cunoșteam acea reacție, comportamentul unei
femei rănite, care refuză să accepte realitatea,
caută justificări și are tentația de a se victimiza.
Înțelegeam acea senzație: să recunoști că ai pierdut.
Diferența dintre noi două era ca ea a pierdut ceva
și are la dispoziție posibilitatea de a merge mai
departe, în timp ce eu am pierdut în lupta cu viitorul
meu.
— Nu putem alege pe cine să iubim, dar putem
alege lângă cine rămânem. E valabil pentru tine și
pentru Albert. Nu-mi cere să te mint, nu-mi cere
să te menajez cu niște gânduri ce nu-mi aparțin.
Ai greșit tu, a greșit și el. Problema este undeva la
mijloc și oricum, tot mă mai întreb dacă l-ai iubit
vreodată.
— Da, problema este ușuratica lângă care
doarme noaptea! spuse Eliza, luând paharul în
mână și sorbind câteva picături de Chianti.
Uneori chiar dădea dovadă de superficialitate și
mă trezeam întrebându-mă dacă realizează cât de
pueril este comportamentul ei.
De când descoperisem că am cancer, parcă nu-

mi mai ardea de nimeni. Am petrecut multe zile
în casă, așteptând moartea. Ulterior a trebuit să
răspund la telefon și să dau explicații celor din
jurul meu. Am început tratamentul fără a le spune
25
celor apropiați, deși, mai târziu am constatat că

trebuie să le spun părinților mei adevărul. A fost cel
mai dureros moment din viața mea. Suferința mea
a devenit suferința lor și asta mi-a călcat sufletul în
picioare.
În scurt timp am fost nevoită să fac alte analize,
am întâlnit doctori care mi-au vorbit despre o
probabilă operație și eventualele tratamente. Mi se
părea un coșmar, n-aș fi crezut că mi se va putea
întâmpla vreodată.
Chipul meu devenise tot mai slab, maxilarul tot
mai vizibil și osos, roșeața din obrajii mei dispăruse,
ochii îmi erau obosiți și triști.
Îmi era frică de moarte, îmi era frică de singurătate
și îmi era milă de cei din jurul meu. Acoperisem
toate oglinzile din casă cu saci negri, ferindu-mă de
imaginea mea. Mă îmbrăcam cu ce găseam, nu-mi
păsa de nimic și tot ce-mi doream era să rămân în
casă. Părinții mei mă vizitau în fiecare zi și, citind
pe chipul lor disperarea și tristețea atunci când mă
vedeau în acele condiții, am decis că trebuie să-mi
revin. Am decis că trebuie să mă bucur de ultimele
luni, săptămâni, zile, ore, minute și secunde rămase.
Parcă nu-mi mai doream să dorm, simțind că pierd
timp prețios stând cu ochii închiși.
Călătoria în Florența picase la momentul potrivit
pentru a uita de analize, tratamente, medici, terapie
și spitale. Riscul de a pierde totul m-a făcut să mă
26
trezesc la viață pe ultima sută de metri și să mă

prețuiesc mai mult. Când mi se spunea că îmi voi
pierde părul, eu mă gândeam la faptul că atunci va
fi nevoie de un machiaj mai strident. Când mi se
spunea că voi pierde în greutate, mă gândeam că
voi încăpea în rochia din tinerețe. Încetasem să-mi
mai plâng de milă, voiam să petrec acel timp rămas
râzând, respirând aer curat, bucurându-mă de
natură, de cei dragi și iertându-mă. Totul depindea
de puterea din mine, de fiecare celulă a trupului
meu.
— Nu, știi bine că pe ea nu o poți învinovăți. Nu

este ea cea care este într-o relație, nu este ea cu vreo
obligație față de tine. Ai dreptate, de undeva trebuie
să începi. Înțelege că uneori greșim și noi, femeile!
Acceptă faptul că ai primit sentimente pe care nu
ai știut să le apreciezi, că ai fost superficială și ai
considerat că acel om este o certitudine în viața ta.
Ai uitat să-l cucerești zi după zi, așa cum el a uitat să
te surprindă. Ați uitat să vă bucurați împreună de
lucrurile mici, și știi motivul? Ați uitat ce contează
cu adevărat: iubirea, respectul, lucrurile mărunte.
Uneori o dăm în bară și pierdem un bărbat iubit,
pentru că nu deschidem bine ochii și sufletul. Nu
reușim să vedem dincolo de nimicuri, nu reușim
să apreciem ceva până când nu-l pierdem. De aici
trebuie să începi!
27
O privesc în ochi și mă simt ușurată când

aud pașii chelnerului îndreptându-se spre noi. Îi
mulțumesc și îmi umplu paharul cu apă.
— Eliza, draga mea prietenă, nu vreau să crezi că
îl apăr pe Albert, însă nu te pot susține când spui că
este doar vina lui. Uneori relațiile durează, alteori
sunt o lecție de viață. Curaj, viața merge înainte și
unele lecții de viață sunt făcute pentru a nu mai fi
repetate.
— Trebuie să încep de undeva. Să mă opresc, să
văd unde am greșit și să o iau de la început. Mai
puternică.
— Și mai umilă.
— Ioana, nu începe. Modestia asta a ta nu te va
duce nicăieri!
Sper să mă ducă într-un loc mai bun, cu
siguranță! O privesc și zâmbesc cu cele din urmă
puteri. Căldura, aglomerația și vântul m-au obosit
în ultimul hal. Probabil trupul meu nu era pregătit
pentru o asemenea călătorie. Doctorul îmi spusese
că nu este cazul, însă nu mai rezistam și tot ce-mi
doream era să schimb locul, oamenii, priveliștea și
zgomotele din jurul meu. Să văd altceva, să mă las
cuprinsă de artă, clădiri vechi, peisaje romantice și
mâncare bună.
— Hai să nu mai vorbim despre mine, spune-mi
ceva despre tine. Nu te-am mai văzut de luni bune!
Apropo, ai mai slăbit! Bravo!
28
Este halucinant cât de înșelătoare poate fi

aparența. O mare cantitate de fond de ten și o mare
cantitate de anticearcăn sau corector, un zâmbet
fals și o rochie frumoasă pot ascunde durerea unui
om care este pe moarte? Le-am încercat pe toate:
tratament după tratament, m-au consultat doctori
după doctori, mi-am simțit trupul măcelărit după
atâtea analize și păreri. Am petrecut luni bune prin
spitale, desprinsă de realitate și de grijile cotidiene.
Când ți se spune că viața ta este agățată de un fir
de ață, te simți ca un personaj dintr-un film. Am
plâns când am intrat în magazinul de peruci. Am
plâns când am amețit și m-am trezit pe podea. Am
plâns când a trebuit să mă întorc acasă la părinții
mei, nereușind să mă mai descurc singură. Am
descoperit totul mult prea târziu, și asta m-a făcut
să pierd totul.
— Da, nu ai recunoscut rochia? Ții minte că am
cumpărat-o la magazinul din centru?
Mă ridic și fac o piruetă. Îmi plăcea acea rochie,
un albastru Tiffany, cu buline, în stilul anilor ’50.
Descoperi cât ești de puternică atunci când nu
ai de ales! Când este singura soluție pentru a merge
înainte, altfel riști să cazi și să nu te mai ridici.
Descoperi cât ești de puternică atunci când trebuie
să-i protejezi pecei dragi și realizezi că nu mai nimic
de pierdut!
— Sigur! Mi se pare extraordinar că o mai poți
29
purta! Ce-i drept, pe vremea aceea lucrurile erau

mai de calitate! Ții minte când ne-am cumpărat
pantalonii de trening cu fermoar? Erau îngrozitori!
— Da! Puteau fi transformați în pantaloni
scurți! Erau îngrozitori, ai dreptate! Dar mai ții
minte primele bustiere cumpărate? Îmi amintesc
că dormeam cu sutienul pe mine, sperând că bustul
nu-mi va mai crește!
— Ioana, să nu spui nimănui, dar adevărul este
că și eu dormeam pe burtă, crezând că așa sânii
mei nu vor mai crește! Îți amintești acele clame cu
fluturași ce se mișcau?
— Da, preferatele mele! Le-am păstrat până acum
ca pe niște bijuterii scumpe.
— După atâția ani, îți pot spune că erau
îngrozitoare și că nu mi-au plăcut niciodată?
— Știu, așa cum sunt conștientă de faptul că ai
acceptat să împărțim cheltuiala de dragul meu, deși
nu-ți plăceau.
— Nu trebuie să spui asta. Pentru mine ești ca o
soră! Nu-mi pot imagina ce aș simți dacă aș ști că nu
îți permiți ceva sau că suferi.
— Eliza, mă simt cam obosită. Ce părere ai dacă
merg la hotel câteva ore pentru a mă odihni?
— Hotel? Odihni? Nu ai șaizeci de ani, Ioana! Și
oricum nu vei dormi la hotel, ți-am pregătit un loc
la mine în apartament, astfel vom petrece mai mult
timp împreună.
30
Ciripitul de afară îmi confirmă că încă mai

trăiesc. În fiecare seară adorm cu teama că nu mă
voi mai trezi, așa că din trei în trei ore îmi pun
ceasul să sune pentru a controla dacă mai respir.
De fiecare dată adorm cu teama că va veni un
moment în care nu voi mai auzi acea alarmă.
Podeaua rece de cărămidă parcă se transformă în
nori. Mă grăbesc către baie și simt că nu mai pot
ascunde în mine tot ce cauzează această boală
îngrozitoare. Știam că mai am puțin de trăit, citisem
asta în privirea doctorului atunci când mi-a văzut
rezultatele analizelor.
Știam că situația devenise tot mai gravă, corpul
meu nu mai mergea în aceeași direcție cu mine și
nu mă mai recunoșteam. Parcă eram doi inamici
într-un război al cărui rezultat îl cunoșteam deja.
Nu-mi păsa, eu luptam până la sfârșit! Acceptasem
să continui tratamentul, să nu renunț, să insist și
să nu mă dau bătută. În același timp, hotărâsem
să o fac în felul meu, petrecând multe ore ale zilei
sub razele soarelui. Iubeam vara, căldura și arșița
arzându-mi obrajii.
Îmi abandonez trupul pe patul cu baldachin
și parcă simt cum mătasea îmi mângâie pielea ce
ascunde boala care îmi va lua zilele. În minte am
doar privirile de compătimire ale doctorilor.
Brusc, îmi amintesc că Eliza nu știa adevărul,
așadar, mă arunc asupra valizei, urmând să-mi
31
aranjez „părul”. Stând și gândindu-mă la viața mea,

îmi dau seama că sunt mult prea tânără pentru
a-mi lua rămas-bun de la această lume. Nu am
dăruit destul, nu mi-am trăit toată viața cu etapele
ei frumoase, nu m-am bucurat cât trebuie de natură,
de oameni, de soare și de ploi. Uneori parcă mi se
pare că urmăresc un film, alteori parcă uit că există
posibilitatea ca eu să mor când mă aștept mai puțin.
Un lucru este cert, sunt obligată și îmi doresc să lupt
până la final. N-am să mă abandonez pe o canapea
așteptând sfârșitul. Am să mă bucur de frumusețile
din jurul meu, am să râd până la lacrimi și am să
petrec cât mai mult timp posibil cu cei dragi!
Greața îmi ia toată energia. Mâinile îmi sunt
scheletice și simt că nu mai am puterea de altădată.
Nu știu cât voi mai putea ascunde boala. Știu doar
că îmi e dor de casă și că trebuie să-i spun prietenei
mele adevărul.
— Ioana, ți-am adus un cornet și un cappuccino!
Unde ești? Hai să ieșim pe afară, vreau să te duc
să vizitezi Boboli, o grădină frumoasă plină cu
statui și spații verzi, multe flori și un peisaj deosebit
al Florenței.
— Eliza, mi-au mai rămas câteva luni de viață.
Am cancer.
Mi-am dat jos peruca, am fost după un
demachiant și i-am arătat adevăratul chip al
prietenei sale. Chipul unei femei care nu a renunțat
32
și nu va renunța în această bătălie, dar care nu o

mai poate duce singură.
În jurul nostru s-a lăsat o liniște deranjantă,
reușeam să deosebesc ciripitul păsărilor așezate în
pinii din jurul clădirii. Îmi imaginam ce înseamnă
să poți zbura, chiar dacă aveai teama de a cădea.
Eliza se blocase în dreptul patului, pe obrajii ei
șiroiau lacrimi de care mă temeam. Îmi era frică de
durerea ei, știind că este cauzată de suferința mea.
Era tocmai ceea ce nu-mi doream: să las în urma
mea milă și lacrimi, să văd cum oamenii dragi mă
privesc neputincioși și triști.
— Ioana, ce ai spus? mă întrebă cu vocea
tremurându-i împreună cu întregul trup.
Am rugat-o să se așeze lângă mine și i-am povestit
totul. I-am spus că mă luptam cu acest inamic de
mult timp și că ajunsesem la capătul puterilor. Ne-
am îmbrățișat, am plâns împreună. Eu am realizat
că viața mea era pe terminate, în timp ce Eliza
înțelesese că, de fapt, problemele grave sunt altele.
— Îmi doresc să mă întorc acasă, mă simt
epuizată și obosită. Sper să mă înțelegi...
— Da, Ioana. A venit timpul să ne întoarcem
acasă... acasă, acolo de unde a început totul.
— Eliza, tu nu mai vii pe acasă de mulți ani. Acel
loc nu mai este casa ta, știu prea bine. Te rog, să nu-ți
fie milă de mine. Rămâi aici, unde îți este mai bine,
unde ai viața ta și oamenii pe care îi iubești.
33
— Mergem acasă, dar, înainte de asta, vreau să

mă privești în ochi și să-mi promiți că nu te vei
da bătută, împreună vom lupta și vom face tot
posibilul ca tu să te faci bine.
Acea dimineață am petrecut-o plimbându-
ne prin Florența, mâncând înghețată cu fistic și
căpșuni, râzând, probând haine și vizitând Uffizi,
unde m-am lăsat cucerită de capodoperele galeriei.
Ne-am așezat în grădina Boboli și am privit cerul,
lăsând ca soarele să ne încălzească pielea. Seara
am fost să cinăm într-un restaurant lângă Ponte
Vecchio, acesta având priveliște spre râul Arno. Am
povestit, am râs, ne-am susținut și ne-am încurajat
una pe alta.
Să nu plângi pentru mine, dragă prietenă. Să nu
plângi pentru ce nu a fost să fie, trăiește și pentru mine,
mergi înainte și învață să prețuiești ceea ce ai. Nu mai
da mult prea multă importanță lucrurilor superficiale,
fiindcă la sfârșitul acestei călătorii vei rămâne doar cu
iubirea oferită și primită.
Ioana a luptat până la sfârșit. Tratamentele

reușiseră să-i mai ofere aproape un an de viață.
I-am fost alături până în ultima zi. Am decis să iau
o pauză și să mă dedic prietenei, uitând de toate
problemele mele. M-am desprins de tot ce exista
în jurul meu și mi-am canalizat întreaga energie
pentru a-i oferi momente frumoase. După câteva
34
zile în Florența, ne-am reîntors în Brașov, acolo

unde ne-am născut, acolo unde ne-am cunoscut.
Stând lângă ea, am înțeles ce înseamnă să vezi
cum un om drag se stinge încet-încet, ce înseamnă
să ai remușcări și să înțelegi că n-ai apreciat ce ai
avut până nu l-ai pierdut. Suferința ei mi-a rămas
întipărită în memorie, sentimentul de neputință
atunci când o vedeam îndurerată și fără puteri mă
va urmări toată viața, momentele în care adormea
sub razele soarelui, dorința ei de a fi machiată și
aranjată în fiecare zi.
M-am gândit de multe ori la cum ar fi fost dacă ar
fi rămas lângă mine, dacă nu s-ar fi întâmplat totul.
M-am gândit de multe ori la prevenție și am decis
să mă dedic acestui subiect delicat. Am început să
contactez femei, întrebându-le de ce nu consultă
doctori, de ce nu își fac ecografii, de ce le este frică.
Banii, teama de a primi o veste proastă, impresia
că lor nu li se poate întâmpla, cam acestea au fost
răspunsurile.
Brașovul meu, Brașovul nostru, sub un cer
albastru infinit și fără niciun nor.
Am venit aici sus pentru a fi mai aproape de

tine. Tu, cu bunătatea și sinceritatea ta, m-ai făcut
să mă trezesc la realitate, amintindu-mi care sunt
lucrurile importante. Chiar dacă au trecut ani de
când ai plecat, încă te mai simt aproape, noaptea
35
încă mai visez cum plângeai de durere, încă îți mai

văd chipul printre necunoscuți, încă mai plâng
amintindu-mi prin câte ai trecut, câte momente
nu ai trăit, câte lacrimi ai vărsat și câtă speranță ai
păstrat într-un trup tot mai slab și obosit.
Astăzi sunt o femeie divorțată și recăsătorită.
Îmi trăiesc zilele lângă un bărbat pe care îl iubesc
și căruia îi dăruiesc iubire în fiecare zi. Asta m-ai
învățat, dragă prietenă. Să trăiesc fiecare moment
al vieții, să nu mă mai consum pentru nimicuri, să
am grijă de sănătatea mea și să ajut la rândul meu.
Să ofer iubire și să nu iau nimic ca o certitudine. Îți
amintești florile tale preferate, lalelele? În grădina
părinților tăi astăzi stau mândre și drepte zeci de
lalele albe, pentru tine.
Ioana a plecat dintre noi într-o zi de vară, când

toată lumea fugea de căldura din oraș. I-am fost
alături până la final, încărcată de remușcări și
supărată pe acest destin greu de înțeles. Îmi place
să cred că am mai recuperat din timpul pierdut și
mă învinovățesc când îmi amintesc că a trebuit
să aflu că va urma să o pierd, pentru a înțelege că
trebuia să fiu mai prezentă în viața ei.
Sper că va veni o zi în care mă voi ierta pentru
superficialitatea mea. În timp ce eu mă văitam
pentru o relație eșuată, prietena mea îndura
tratamente și momente ce o consumau. Gândindu-
36
mă la ea, realizez că acea boală nu i-a furat prietenei

mele un singur lucru: zâmbetul. Chiar dacă sufletul
îi era în genunchi, chiar dacă trupul nu mai rezista
în timp ce spiritul ar fi zburat cât mai sus și mai
departe, ea zâmbea aproape mereu.
De ce nu am făcut toate aceste lucruri când
totul era bine? Mă întreb cum am putut să fiu atât
de egoistă, văzând doar durerea mea și ignorând
suferința ei mută? De ce nu am fost mai atentă? De
ce noi, femeile, ne neglijăm atât de mult, amânând
controale din pricina banilor sau a lipsei de timp?
I-am strâns mâna și am privit cum mama ei
strigă cu disperare. A luptat până la sfârșit și ne-a
zâmbit dovedind cât era de puternică.
Acolo unde ești, să știi că-mi lipsești. Știu că ești
acolo unde este mai bine, lângă alte femei puternice
care au luptat cât au putut de mult, care au văzut cum
feminitatea lor dispărea din cauza acelui monstru ce
se hrănea cu viața și suferința celor dragi. Pentru voi,
eu astăzi îi amintesc fiecărei cititoare a acestei cărți că
prevenția este importantă, iar sănătatea este cel mai de
preț dar pe care îl primim de la viață și că nu trebuie
pusă pe al doilea loc. Un control preventiv merită
fiecare bănuț plătit. Așa că, te rog, ai grijă de tine!
37
Ce-mi doresc de la viață?
Să rămân om.
Trec anii și realizez că se schimbă

prioritățile. În timp am început să
conștientizez ce contează cu adevărat,
dincolo de exces și obiceiuri de prost
gust.
Dincolo de atâtea promisiuni, ambiții,
scopuri și reușite, se mai strecoară
câteva dezamăgiri sau eșecuri, de ce
nu. Când oamenii văd o postare sau un
zâmbet într-o poză, presupun că viața
ta este perfectă. Consideră că nu ai
gustat din dezamăgire, că nu cunoști
singurătatea și că totul îți merge
incredibil de bine, doar pentru că nu
te plângi și ții la propria intimitate.
În timp am învățat să-mi iubesc felul
de a fi, să-mi ascund vulnerabilitățile
și să nu mai pun la suflet orice vorbă.
Nu cred că vă spun ceva ce nu știți. Unii
rostesc vorbe în vânt și nu se gândesc
la consecințe. Nu, vorbele urâte și
jignirile nu mă ajută, nu mă fac mai
puternică. Sunt puternică pentru mine,
pentru că nimeni nu mă poate judeca
pentru ceea ce fac, pentru celulita
sau înălțimea mea, pentru alegerile
făcute sau pentru greșelile comise.
Ce-mi doresc de la viață? Să rămân
om. Să nu mă schimb, să fiu un
om modest oriunde aș ajunge, să ajut
cât pot de mult și să aduc fericire
în viața cuiva. Dincolo de mofturile
de zi cu zi, dincolo de ceea ce pot
avea și ceea ce nu-mi pot permite, am
o singură certitudine: uneori suntem
atât de nemulțumiți, încât nu realizăm
cât suntem de norocoși.
Sănătatea, dragii mei, este cea mai
importantă. Dincolo de toate treburile
superficiale, privind în jurul meu,
realizez că deseori mă plâng pentru
nimicuri, pentru mofturi fără rost, în
timp ce alții n-au din ce trăi. Deseori
ne plângem pentru chestii aberante,
deși în lume sunt oameni care luptă
pentru viață și o fac cu zâmbetul pe
buze.
Alice
Iubirea îți oferă un motiv în plus pentru a
savura fiecare moment al acestei călătorii
numită viață.
T e-ai trezit vreodată paralizată de gânduri,

privind în gol și fără noimă? Mi se întâmplă
des în ultima vreme. Am încercat să-i povestesc
lui Matei că trec printr-o perioadă ciudată, dar
atunci când încep să-i spun problemele mele, îmi
răspunde răstit că și el a obosit, și dacă nu ar fi
munca lui, nu am putea să ne luăm un apartament
și să ne permitem călătoriile din timpul verii. Pe
moment mă simt nedreptățită, ulterior parcă mă
simt vinovată și schimb subiectul.
În această perioadă sunt nemulțumită de relația
noastră și cred că problemele dintre noi au un
impact măreț asupra stării mele de spirit. Sunt o
fire directă și comunicabilă, iar asta implică și niște
vorbe răutăcioase sau momente în care exagerez cu
așteptările.
Eu și Matei ne-am cunoscut în urmă cu patru
ani, în timpul unei excursii organizate de o agenție
de turism. Treceam printr-o perioadă de confuzie și
îmi doream să mă izolez pentru a mă regăsi, nu mă
uitam în jurul meu și îmi clădisem un soi de sistem
pentru autoapărare.
În acea dimineață mă trezisem pe la ora
41
patru pentru a ajunge la timp la locul întâlnirii.

Speram să leg noi prietenii și să uit pentru o zi
de realitate, descoperind locurile frumoase ale
Moldovei, comunicând și descoperind poveștile
celorlalți. După ce mă trezisem cu două ore mai
devreme, autobuzul a plecat cu întârziere din cauza
bărbatului de care urma să mă îndrăgostesc.
Matei este un tip amuzant și plăcut. Toți îl
consideră simpatic pentru că reușește să se
împrietenească cu oricine, nefiind o persoană
care judecă sau critică. Este devotat muncii sale
și familiei. Întotdeauna găsește timp pentru cei
importanți din viața lui. Spre deosebire de mine,
Matei a crescut la țară și asta l-a modelat într-un
fel plăcut, oferindu-i un spirit practic și o fire ce se
poate adapta ușor schimbărilor.
Acum patru ani, pentru mine bărbații erau
sinonim cu suferința și preferam să-mi văd de ale
mele. Ajuns cu întârziere, Matei a fost nevoit să se
așeze lângă mine și iată că pe drum am discutat și ne-
am împrietenit. I-am povestit despre pasiunea mea
pentru calcule și matematică, motivul pentru care
am ales economia, mi-a povestit despre pasiunea
lui pentru fotografie, i-am arătat câteva fotografii
cu cățelul meu și el mi-a povestit că adoră pisicile.
42
Toată ziua am petrecut-o împreună, cu riscul de a

părea retrași și izolați de restul. Mă făcea să râd și
asta conta cel mai mult. Avea o privire sinceră, un
zâmbet ce emana optimism și pielea lui mi se părea
asemenea unui țesut scump din țări orientale.
Sunt o fire spontană și tocmai asta m-a atras la
Matei. Nu se ascundea, nu mă lua cu lingușeli și
dacă era o problemă, îmi spunea fără prea multe
ocolișuri.
— Alice, mă simt atras de tine și aș vrea să ne
cunoaștem mai bine! mi-a spus la finalul călătoriei.
În lunile următoare am ieșit tot mai des în oraș,
ne auzeam la telefon și deseori luam parcurile la
rând pentru a petrece cât mai mult timp împreună.
El lucra într-un birou de avocatură, în timp ce eu
tocmai îmi dădusem demisia și eram în căutarea
unui loc de muncă. Din acest motiv au trecut
luni bune până am început să discutăm despre
posibilitatea de a ne muta împreună. Pentru a face
acest pas, aveam nevoie de stabilitate financiară și
sentimentală.
Adevărul este că inițial, în ceea ce privea relația
dintre mine și Matei, îmi era frică de un eșec și mi-
am dat seama că, odată cu trecerea anilor, devenim
tot mai pesimiști. În plus, descoperisem că în mine
43
se ascundea o altă Alice, geloasă și posesivă. Uitasem

de ea pentru că nu mai iubisem de mult timp, nu
mai știam ce înseamnă să oferi sentimente, cu
riscul de a pierde oricum totul într-o secundă.
Urc în metroul spre Preciziei, mai mereu

aglomerat, caut un loc liber și mă așez obosită
îndreptând picioarele când și cum pot. Îmi place
să mă plimb cu metroul, dar preferatul meu este
trenul. Îmi place să analizez privirile oamenilor
și să fac conexiuni uneori inexistente. Au trecut
ani buni de când nu am mai privit un peisaj de la
fereastra unui tren, în singurătatea mea. Îmi este
dor de anii de liceu când făceam naveta și deseori
dizolvam grijile puerile printre dealurile verzi și
cerul de un albastru clar și infinit.
Uneori îmi este dor de momentele mele, deși
oricum în ultimele luni am impresia că sunt singură
într-o relație în doi. Matei trece printr-o perioadă
grea, și eu caut motive pentru a avea discuții. Chiar
dacă simt că așa îl îndepărtez de mine, parcă nu mă
pot abține și deseori îl provoc, tachinându-l pentru
a-i atrage atenția asupra mea.
Cobor grăbită din metrou și mă opresc la
supermarket pentru a-i cumpăra sucul de fructe
44
care îi place și câteva produse pentru a pregăti

cina. Trec prin fața raftului cu vinuri și iau un vin
roșu, știu că este preferatul lui Matei. Lângă mine,
un tânăr alege un vin, ținând în brațe o cutie de
căpșuni și un tub de frișcă.
Cum ies din magazin, mă sugrumă frigul de
afară. Trec pe lângă o florăreasă și văd un băiat
îmbrăcat elegant cumpărând flori, probabil pentru
iubita lui. Oare lui Matei de ce nu-i trece prin gând
să mă surprindă cu niște flori? Oare nu mă mai
iubește? De ce nu mă ascultă în ultima vreme și
uneori privește în gol? De ce este neatent? Câteodată
aș vrea să retrăiesc momentul în care am început
să ne îndepărtăm și să fac ceva diferit pentru a
schimba lucrurile.
Nu știu ce gândesc alte femei, însă eu întotdeauna
m-am temut de a fi înșelată, am impresia că este
cel mai urât gest. Din acest motiv am devenit prea
posesivă și pesimistă, în timp ce Matei îmi oferă
toată libertatea și încrederea lui, eu petrec ore
întregi gândindu-mă și imaginându-mi trăiri și
întâmplări ce mi-ar face doar rău. Eu nu sunt atât de
optimistă precum este Matei, deseori pun negativul
în față și las ca acesta să-mi calce în picioare starea
de spirit, chiar dacă în ceea ce privește cariera și
45
relațiile interpersonale mă consider un om pozitiv.

Totul până la Matei. El este slăbiciunea mea, cu
siguranță.
Felinarele îmi arată drumul spre scara blocului
unde stăm cu chirie de ceva timp, după ce am decis
să schimbăm cartierul pentru a ajunge mai rapid
la locul de muncă. N-a fost ușor să părăsim prima
noastră casă, primul loc în care am stat împreună,
acolo unde ne-am descoperit realmente unul pe
altul și unde am învățat să lăsăm de la noi. Am vrut
să facem acest pas pentru a-mi permite să ajung
la locul de muncă mult mai ușor, câteva stații de
metrou și eram acolo. Matei preferă să meargă la
muncă cu bicicleta, pe care o îngrijește cu mare
drag. Fiind pasionat de sport, deseori participă
la competiții și m-a transformat și pe mine într-o
bună concurentă de maratoane.
În ultimele săptămâni am primit doar vești
proaste și Matei pare tot mai stresat. Ce-i drept,
suntem doi încăpățânați, ne-am impus să nu
acceptăm ajutorul părinților și să reușim singuri.
Atât părinții mei, cât și părinții lui Matei, ne-au
propus susținere financiară, dar am preferat să ne
punem la încercare. Când am decis să ne mutăm
într-un alt apartament cu chirie, eu eram îngrozită
46
de noile cheltuieli și de teama că nu vom reuși.

— Am făcut câteva calcule și nu vom reuși cu
toate cheltuielile! Matei, mă tem că facem un pas
mult prea mare și asta cu siguranță ne va împiedica
să cumpărăm un apartament. Efectiv, nu vom reuși
să punem bani deoparte pentru acesta și nici nu
știu dacă ne vom permite măcar o călătorie.
— Ce să fie, vom face niște ore în plus la muncă,
vom lua mai puține zile de concediu și cumva se
rezolvă. Nu putem sta aici la nesfârșit, nu vezi că
amândoi facem două ore până la muncă! Ca să nu
mai zic de faptul că pentru tine este obositor și nu
vreau să te stresezi ca acum! Vom găsi ceva pentru
noi, nu-ți face griji.
Și așa a fost! Matei reușea să dea peste cap toate
cifrele cu dragostea și răbdarea lui.
Pe peretele de la intrarea în scară stau agățate

cutiile poștale, aproape toate sunt strâmbe, ruginite
și deloc îngrijite. Îmi amintesc că nu-mi place blocul
în care stăm, dar mă consider norocoasă că avem
un lift și vecini de treabă. În plus, apartamentul
este potrivit pentru noi, spațios, luminos și împărțit
în mod util. Momentan nu am avut probleme cu
proprietarii, însă nici noi nu suntem genul de
47
oameni care fac probleme.

Este ora 19:45 și Matei încă nu a ajuns acasă. De
obicei ajunge înaintea mea, eu mă mai opresc la
magazin, sau uneori decid să vin pe jos, așa că pierd
ceva timp pe drum.
Oare se reține la muncă? Oare a pățit ceva? Oare
are altă femeie? Ultima opțiune mă face să-mi pierd
cumpătul și simt cum îmi pulsează tâmplele.
Când am devenit atât de geloasă? Cel mai
probabil atunci când am aflat că la firma lui Matei
au angajat o nouă secretară: tânără, destul de
frumușică și foarte inteligentă. Era exact genul lui
Matei și insistasem mult să o cunosc, așa că, într-o
seară, m-am autoinvitat la o cină cu colegii lui Matei.
Am rămas blocată când am întâlnit-o pe noua lui
colegă, mai ales că din spusele lui Matei era o fată
simplă, nici prea frumoasă, nici prea urâtă, de care
pur și simplu nu-i păsa. Din acea seara nu am reușit
să îndepărtez din mintea mea imaginea cu ei doi
stând de vorbă, râzând sau în timp ce fac sex.
Nu vreau să mă justific, însă această atitudine
este cauzată și de poveștile prietenelor sau colegelor
mele. În fiecare zi apare vreuna care spune că a aflat
că soțul a înșelat-o sau că o prietenă a fost părăsită
pentru altă femeie. De câteva luni mă îngrozește
48
chestia asta, și gândul că Matei m-ar putea înșela

îmi provoacă greață și mă face să mă ia leșinul.
Trebuie să recunosc că până în clipa de față nu
mi-a dat motive, totuși, în ultima vreme tind să
cred că are pe altcineva. Eu cred în el, însă nu am
încredere în femei. Există femei cărora nu le pasă,
dacă li se pune pata, acestea distrug tot ce prind.
În loc să protejez ce avem, uneori parcă îl aduc la
disperare și mă tem că m-ar putea părăsi.
Consider că o relație se bazează pe respect, așa că
niciodată nu am controlat telefonul lui Matei, deși,
când mai sună sau apare vreo notificare, trag cu
ochiul. Dacă un om vrea să te înșele, o face chiar și
sub nasul tău! Nu suntem genul de pereche cu profil
comun și nici nu publicăm des fotografii împreună.
Ne place să fim retrași și consider că atunci când
ceilalți știu mai puține despre noi, este mai bine.
Simt cum mă iau palpitațiile și caut telefonul
prin geantă. Niciun mesaj. Încerc să-l sun, dar îmi
dă ocupat. Merg înainte și înapoi prin bucătărie,
gândindu-mă, imaginându-mi și făcându-mi
mintea și inima bucăți.
Vrea să cumpărăm un apartament împreună și
mă înșală? Îmi spune că muncește pentru noi, îmi
reproșează că depindem de el, ca și cum salariul
49
meu nu ar valora nimic, ca apoi să adoarmă în

brațele alteia?
Îmi aleargă prin minte un milion de situații și
decid să nu-i mai pregătesc nimic. Din răzbunare!
Ca să vadă că nu sunt aici la dispoziția lui! Nu
merită nimic.
Decid să apelez din nou, și de data asta îmi
răspunde căsuța vocală de parcă nu ar avea semnal.
Nu am răbdare, niciodată nu am avut. Nu reușesc
să număr până la zece, să nu devin paranoică și să
nu disper. Realizez că va urma o seară cu ceartă.
Am încercat să mă abțin, să nu-i reproșez faptul că
nu mă mai surprinde, să tac și să trec peste faptul
că este mereu stresat, că vorbește puțin și că stă
mereu la calculator pentru a răspunde la mesaje.
Analizând mai bine situația, în ultima vreme stă tot
mai mult la telefon și seara rămâne în sufragerie
până târziu, în timp ce eu adorm așteptând ca el să
vină în pat.
Care este recompensa? Să fiu înșelată și la ora opt
seara să mă aflu în bucătărie, plângând disperată?
Iau telefonul și îi scriu un mesaj: Unde ești? M-am
prins că ai pe alta! Puteai să-mi spui adevărul și să
nu mă lași aici ca pe o fraieră așteptându-te. Trimit
mesajul și în secunda următoare mă cuprind
50
dubiile. Dacă am exagerat? Poate că nu este bine

să-l acuz pe nedrept, nu știu de ce mă las orbită de
gelozie. Recitesc ceea ce i-am scris și recunosc în
sinea mea că am exagerat, dar sunt aproape sigură
că am dreptate.
Va trebui să o iau de la capăt, știam eu că iubirea
înseamnă suferință și că era mai bine dacă-mi
vedeam de ale mele. Am petrecut multe momente
frumoase în doi și mă doare că el ar fi dispus să
renunțe la toate pentru o altă femeie.
Aud cheile răsucindu-se și mă îndrept spre ușă.
Matei intră cu zâmbetul pe buze și vine spre
mine, îmbrățișându-mă cu putere. Simt cum inima
îi bate tare în piept și parfumul lui îmi cuprinde
simțurile. Închid ochii și simt cum sufletul meu
se agață de ultima speranță în ceea ce privește
relația noastră, astfel încât nu am putut refuza
îmbrățișarea omului pe care îl iubesc, dar gândul că
el, până acum câteva minute, ar fi putut fi în brațele
alteia, îmi provoacă o stare de furie și dezamăgire.
Mă trezesc la realitate și îl alung încet, privindu-l în
ochi și analizând fiecare expresie de pe chipul lui.
— Ce faci? Cum a fost la muncă? Să-ți povestesc
ce caz am reușit să rezolv astăzi! spune Matei,
căutând prin frigider o bere sau ceva de băut.
51
Îl privesc atent și mi se pare cu adevărat bucuros.

— Vezi că ai bere în dreapta… sau, dacă dorești un
pahar de vin, l-am cumpărat pe preferatul tău.
Îl privesc atent și observ că este incredibil de
binedispus. Nu sunt eu motivul, bănuiesc. Decid
să mă întorc spre fereastră pentru a-mi ascunde
lacrimile. Este un amestec de supărare și teamă de
a pierde totul.
— Vin? Perfect! Eu zic să-l desfacem!
Simt cum brațele lui mă cuprind și îi zăresc
imaginea în reflecția din fereastră. Îl iubesc și
nu vreau să-l pierd. Oare când am încetat să mai
comunicăm? De ce nu mi-a spus că nu mă mai vrea,
așa evitam toată durerea asta. Este dureros să afli
că omul de lângă tine iubește altă femeie, ca și cum
tu nu ești destul sau calitățile tale au pierdut din
farmec.
— De ce nu mi-ai răspuns la telefon, Matei? Unde
erai?
Mă întorc brusc și îl privesc direct în ochi. Nu-mi
poate evita privirea, nu se mai poate ascunde.
— Mi s-a descărcat telefonul pentru că am uitat
bateria externă acasă. S-a întâmplat ceva? Aveai
nevoie de mine?
— Voiam să știu la ce oră ajungi și ce vrei să
52
mănânci la cină.
— Ce mi-ai pregătit?
— Matei, nu-ți bate joc! Vreau să știu adevărul!
Sunt bună la gătit, la făcut piață, la făcut curățenie,
am reușit să-mi găsesc un loc de muncă, chiar dacă
nu câștig la fel ca tine. Nu m-ai luat fără școală,
merg să plătesc facturile, îți spăl rufele, le calc și îți
sunt alături. Cu ce ți-am greșit? Unde ai fost până
acum? Ai altă femeie?
— Te rog, nu începe cu presupunerile astea.
Eu am fost la muncă, Alice. Mi-am asumat
responsabilitățile față de noi, pentru că vreau să
întemeiem o familie, așa cum ți-am promis. Ce este
cu tine? Eu te iubesc.
— M-am săturat să-mi spui asta! Ca și cum munca
mea ar avea o valoare inferioară, de parcă fără tine
aș fi zero! Înțelegi că am și eu demnitate! Parcă nu
contez în cuplul nostru, probabil nici nu mai are
rost să merg la muncă. Nu mai comunicăm, nu
știu ce ți se întâmplă, sunt seri în care stai gânditor
pe canapea, momente în care mă îmbrățișezi și
te uiți în gol, în timp ce eu nu știu cum să-ți atrag
atenția. Tu ai pe altcineva! îi strig, aruncând jos
deschizătorul de capace.
În acel moment realizez că nu mă mai recunosc.
53
Gelozia m-a transformat în totalitate și Matei mi-a

dat motive fără să vrea. Sau nu? Dacă este totul în
mintea mea?
Mă uit în ochii lui Matei și îl văd cum se îndreaptă
spre mine. Nu este un tip violent și mă simt
norocoasă. Ce aberație, am ajuns să considerăm
noroc faptul că bărbatul de lângă noi nu este violent,
ca și cum nu ar fi ceva normal, ci o excepție. Mă uit
la el și mă simt confuză, toate sunt presupuneri pe
care nu reușesc să le alung din mintea mea, așa că
undeva sigur există un gram de adevăr.
Mă așez și prin față îmi trec toate momentele
frumoase petrecute împreună.
— Alice, ce tâmpenii spui? Asta este culmea.
Când aș avea timp pentru altă femeie?
— Ah, deci dacă ai avea, te-ai uita după alta?
Îmi dau seama că strig prea tare și mâine mă voi
ascunde de privirea vecinei Adela de vizavi.
— Sunt obosit și nu vreau să mă cert. Scoate-
ți tâmpeniile astea din cap și hai să mâncăm. Ai
pregătit ceva?
— Nu! Să-ți pregătească aia!
— Inventezi lucruri! Ce ți se întâmplă?
Se îndreaptă spre mine, încercând să mă
îmbrățișeze și în acel moment palma mea se aruncă
54
asupra chipului său. Zăresc uimirea din ochii lui și

realizez că am greșit. A fost o secundă ce a durat o
eternitate.
Cu vocea tremurândă și rușine în obraji, îi spun
cât pot de calm:
— Iartă-mă... Trec printr-o perioadă dificilă, și
tu nu-ți dai seama. Acum aflu că ai pe alta și mi se
năruiește lumea. Voiam să devenim o familie, să
avem un copil împreună, să trăim frumos în noul
apartament și să am grijă de fericirea ta. Am pierdut
tot și mă întreb cum am ajuns aici. Este pentru că
încă nu am rămas însărcinată?
Adevărul este că eram geloasă pe altele, deoarece
eu nu mă simțeam femeie în totalitate. În ultimele
luni tot încercasem să avem un copil, dar minunea
încă nu se întâmplă. Mă durea adevărul, însă
începusem să cred că problema sunt eu, deoarece
eșuasem în rolul meu de femeie.
— Alice, când ai o problemă trebuie să-mi
vorbești, nu să inventezi lucruri. Acum umple-mi
paharul și sărută-mă. Te rog, scoate din capul tău
presupunerile astea! Dacă nu vom reuși să avem un
copil, vom adopta unul! Eu te iubesc așa cum ești,
ești femeia lângă care vreau să-mi petrec tot restul
vieții, iar altceva nu mă interesează.
55
Îl privesc cum închide ochii obosit, respiră adânc

și se întoarce lângă mine îmbrățișându-mă.
Rămân blocată între brațele lui și încep să cred
că sunt nebună. Cu chipul ascuns între cămașa și
sacoul lui, nu reușesc să tac și decid să mai arunc
câteva întrebări. De ce nu mă opresc? De ce nu
număr până la zece?
— De ce crezi că am fost absent și mai mereu la
calculator sau telefon? Pentru noi! Știam că tu ești
stresată cu munca și nu este o perioadă bună pentru
tine, așa că am preferat să mă ocup eu. Așa cum a
spus și domnul doctor, nu trebuie să te stresezi! Uite,
m-au sunat cei de la bancă și de la biroul notarial,
apartamentul va fi al nostru!
Vine către mine și mă îmbrățișează. Îl sărut de
fericire și pentru un moment uit de toate. Vom duce
la bun sfârșit o parte a proiectului nostru! Reușisem!
Cu multe sacrificii, reușisem să ne cumpărăm
propria casă. Din salariul meu urma să plătim
mobila, iar din salariul lui Matei rata la bancă.
— Dar… tu… ai pe alta?
— Alice, cum aș putea să am pe alta când tu
ești totul pentru mine. Îmi doresc să întemeiem o
familie. Atâta timp cât ești cu mine, eu pot escalada
munții, pot face lucruri imposibile și mă simt de
56
neînvins. Nu-mi pasă de alte femei, tot ce contează

este ca femeia de lângă mine să fie fericită și să aibă
totul! În seara asta am fost să duc ultimele acte și
îmi pare rău dacă nu ți-am răspuns, dar știam că,
auzindu-ți vocea, nu mă voi putea abține și m-aș fi
dat de gol.
Îl privesc și încep să plâng. Îmi dau seama că se
mai întâmplă ca noi, femeile, să exagerăm uneori.
Nu acceptăm faptul că suntem într-o relație cu
un bărbat minunat, căutăm cu disperare defecte,
pentru că am fost rănite și dezamăgite de niște
bărbați incapabili sau fără bune intenții. Uneori ne
supărăm pentru nimicuri și ne aprindem degeaba,
lăsând ca presupunerile să strice o relație fără
probleme.
Draga mea, dacă citești aceste rânduri, lasă-te

iubită și uită de cei care te-au rănit, altfel nu te vei
putea bucura de cel care te iubește astăzi. Lasă-l să
te îndrăgească, să te protejeze, să te facă fericită și
nu te ascunde de sentimente!
Matei nu merita gelozia și dubiile mele, din
contra, el merita toată iubirea și respectul meu.
— Iubitul meu, știu că uneori sunt prea greu de
înțeles și de mulțumit, că stau tăcută și privesc în
57
gol atunci când sunt supărată, că sunt momente

în care sunt copleșită de nervi și griji, că uneori
mă comport ca o adolescentă, deși am învățat să-
mi rezolv singură problemele și înfrunt totul cu
maturitate și optimism. Lasă-mă să-ți mulțumesc
pentru că m-ai învățat să mă iubesc și pentru că
mă iubești. Sper să devin mama copiilor tăi și să
petrecem întreaga viață împreună.
Acela a fost jurământul meu pentru Matei. L-am
strâns în brațe, ne-am sărutat intens și am simțit că
el era omul lângă care îmi doream să petrec fiecare
moment. Îmi suporta fiecare capriciu, știa cum să
calmeze furtuna din sufletul meu, și chiar dacă
îmi cunoscuse toate defectele, continua să rămână
lângă mine.
Următoarele luni au fost cele mai frumoase din
viața mea. Am ales împreună decorațiunile pentru
noul nostru apartament, am stabilit data nunții și
am plecat într-o scurtă călătorie unde am trăit cele
mai frumoase clipe de iubire. Am devenit părinți
după câțiva ani, însă așteptarea n-a făcut decât să
îmbunătățească și să întărească legământul dintre
noi.
58
Te iubesc pentru că mă faci să
râd cu lacrimi, să uit de toate și
lângă tine să mă simt invincibilă!
Te iubesc pentru că mă placi așa

cum sunt și n-ai nevoie de prea multe
explicații, ne înțelegem din priviri!
Te iubesc pentru că-mi săruți fruntea
și simt că sunt cea mai norocoasă
femeie, că nu pot cere mai mult de la
viață și lângă tine am găsit liniștea
pe care mi-am dorit-o. Te iubesc
pentru că împreună râdem cu lacrimi și
împărțim momente desenând amintiri.
Iubirea este un sentiment pe cât
de dulce, pe atât de complicat și
imprevizibil. Privindu-te, realizez că
viața nu este despre perfecțiune, ci
despre momente care ne aduc împreună.
La bine și la greu, trecem peste toate
și asta contează. Îmi place când mă
privești și îmi săruți fruntea, când
te încrunți și mă privești ca un copil
mofturos, când ne plimbăm prin parc,
când ne certăm și ne împăcăm într-un
cearșaf mototolit cu iubire.
Ce înseamnă iubirea? Să râzi cu omul
de lângă tine, să vă surprindeți zi
după zi, să te întorci acasă și să-i
povestești despre cum ți-ai petrecut
ziua și despre reușitele tale, să
vezi în ochii persoanei iubite acea
susținere de care ai nevoie pentru a
înfrunta orice!
Te iubesc pentru că lângă tine mă simt
femeie, m-ai învățat să mă iubesc așa
cum sunt, mi-ai atins pielea și m-ai
făcut să visez, pentru că atingerea ta
mă face să tremur de fericire. Zâmbetul
tău îmi încălzește dimineața, privirea
ta mă face să mă simt protejată și
frumoasă, vocea ta îmi sună în minte
în fiecare moment.
Asta înseamnă iubirea: să nu te mai
saturi de atâta tandrețe și fericire,
să te dezbraci de complexe și teamă,
să te lași iubită și să simți că
trăiești. Iubirea este viață. Iubirea
este motiv de bucurie, de liniște
sufletească. Iubirea îți oferă un motiv
în plus pentru a savura fiecare moment
al acestei călătorii numită viață.
Cassandra
Am învățat că nimic nu este întâmplător,
iar timpul ne oferă răspunsuri la
întrebări mult prea complicate.
Un nou început departe de tot ce mă rănește,

asta mi-am spus când am decis să plec în Italia.
Am primit o ofertă de muncă despre care
știam prea puțin, însă era suficient pentru
a aprinde în sufletul meu o rază de speranță.
În satul meu se întorsese o vecină, care îmi
povestise despre acel loc de muncă, unde era
nevoie de fete care să stea de vorbă cu persoane
ce trecuseră prin momente dificile.
Dintotdeauna am fost o fire comunicativă
și m-am implicat în sprijinirea oamenilor aflați
în suferință. Deseori colaborasem cu biserica
din sat pentru a strânge haine și jucării pentru
cei nevoiași, îmi plăcea să îngrijesc bătrânii și
copiii, fiindcă îi consideram mult prea fragili
pentru lumea de astăzi, iar când puteam,
ajutam la treburile din curțile vecinelor
rămase singure după ce copiii plecaseră în
străinătate.
Locuind într-o comună mică, locurile de
muncă erau limitate și perspectivele pentru
un viitor mai bun erau destul de neclare.
Încercasem să găsesc de muncă și în orașul din
apropiere, însă fie salariul era mult prea mic
și nu acoperea cheltuielile și naveta, fie orarul
era atât de prost încât nu reușeam să prind
63
niciun mijloc de transport, așa cum nu aveam

o mașină. După ce nopți întregi m-am gândit
și am analizat situația, am înțeles că nu am altă
soluție, așa că am decis să-mi fac valiza în mare
grabă și mi-am promis că mă voi întoarce acasă
învingătoare, pentru a le demonstra tuturor că
pot și că nu sunt obligată să mă mulțumesc cu
munci prost plătite.
Am plecat în străinătate în 2007, într-o vară
îngrozitor de călduroasă, necunoscând limba,
crezând că ajung acolo unde totul va fi perfect
și lucrurile se vor întâmpla fără prea multe
încurcături. Locul în care mă mutasem parcă
era desprins dintr-o vedere cu un peisaj tropical,
petreceam mult timp prin supermarket, admirând
produse și sperând că într-o zi mi le voi putea
permite. Așteptând începerea muncii și actele
necesare, erau zile în care mergeam pe stradă și
admiram culorile din jurul meu, florile, căsuțele
mici și bondoace așezate la umbra pinilor, lipsa
aglomerației și oamenii calzi și primitori. Cel mai
mare impact l-au avut nuanțele. În jurul meu totul
era curat și colorat. Scăpasem de griul caselor din
satul meu, de tristețe și de incertitudine. Mi se părea
un vis, ca și cum m-aș fi aflat într-o vacanță.
Viața mea, de când mă știu, a fost un șir de
probleme și griji. M-am născut într-un sat care era
departe de tot ce este modern și dezvoltat, acolo
64
unde viața este modestă și pâinea se câștigă prin

efort fizic. Părinții mei întotdeauna au lucrat în
agricultură. Plecau dimineața și se întorceau seara
de la câmp. Arși de soare și vânt, cu mâinile aspre
și bătătorite, însetați și rupți de foame. Nu-mi
displăcea viața mea până acum câțiva ani, când am
fost nevoită să renunț la studii pentru a-mi ajuta
familia. Din cauza că nu avea un loc de muncă, tatăl
meu a devenit un client desăvârșit al barului din
sat, în timp ce eu mi-am văzut mama stingându-se
zi după zi din cauza unei boli îngrozitoare, ce nu
voia să știe de remedii sau tratamente.
Lipsa posibilităților financiare i-a pus pe părinții
mei în fața unor alegeri. În timp ce fratele meu mai
mare fusese trimis în oraș pentru a-și continua
studiile, eu trebuia să mă opresc din a frecventa
liceul pentru a-mi îngriji părinții, a-i ajuta cu
gospodăria și pentru a mai economisi din cheltuieli.
— Fratele tău trebuie să primească o educație,
deoarece mâine va avea o familie pe care va trebui să
o întrețină și, neavând carte, nu va avea posibilități
financiare. La tine e altceva, dragă Cassandra.
Tu ești femeie, ai să te măriți cu unul cu bani sau
dintr-o familie modestă, și împreună veți face atât
cât puteți. N-ai nevoie de carte pentru a avea grijă
de copii și gospodărie. Uită-te la mama ta. Nu a fost
o femeie instruită, însă a reușit să vă crească cum a
putut mai bine, îmi spuse tata într-o zi în care eram
65
furioasă, pentru că-mi vedeam tinerețea călcată în

picioare.
Nu mai aveam visuri, în fiecare zi făceam aceleași
lucruri și viața mea era o monotonie totală.
Drumul până în Italia mi s-a părut că ar fi durat
o veșnicie, deși aveam atât de multe gânduri încât
mi-aș fi dorit să călătoresc până la capătul lumii și
înapoi, probabil așa mi-aș fi limpezit mintea și aș
fi ajuns să înțeleg din timp că fuga de probleme nu
le rezolvă, ba chiar le amplifică. Îmi doream să pot
lăsa în urma mea tot, însă știam că aveam o datorie
morală față de familia mea.
Tatăl meu s-a apucat de băut când puterile îl
lăsaseră și lipsa de muncă crease o selecție atunci
când venea vorba despre oamenii luați să lucreze
pe câmp. Fiind mai în vârstă, mulți preferau
tinerii și iată că, în scurt timp, de la o săptămână
petrecută acasă se ajunsese la luni întregi. Fratele
meu, obișnuit cu viața de la oraș, venea tot mai rar
pe acasă și când o făcea, era doar pentru a cere bani.
Deși avea un orar bun și timpul i-ar fi permis să și
lucreze, nu fusese crescut cu această idee. El era
investiția părinților mei, așadar, trebuia protejat de
greutățile vieții, și singura care trebuia să dea din
coate pentru a dovedi că este o femeie demnă de
măritat, eram eu. Eu și alte prietene vecine, toate
în aceeași situație, eram captivele unei mentalități
jalnice ce ne făcuse să credem că așa trebuia să fie.
66
Din nefericire, locul de muncă promis nu s-a

dovedit a fi ce mi-am dorit. Am descoperit că trebuia
să muncesc într-un club de noapte. Mi-am dat
seama că am fost o naivă, iar din lipsă de educație
și informații, am crezut că este vorba de cu totul
altceva. Dat fiind că banii nu îmi erau suficienți și
atât tata, cât și fratele meu îmi trimiteau deseori
mesaje, cum că în gospodărie apăruseră tot felul de
probleme și era nevoie de ajutor, am decis să lucrez
în acel club, iar ziua făceam curățenie atunci când
apăreau oferte.
În primele săptămâni plângeam, mă așezam
pe scaun, stăteam de vorbă cu tot felul de bărbați,
neînțelegând prea multe și dând din cap pentru a
crea impresia că sunt atentă la ceea ce spun. Deși
nu exista niciun fel de contact fizic, mă simțeam
a nimănui și anumite complimente îmi întorceau
stomacul pe dos.
Pregătindu-mă pentru muncă, mi se întâmpla să
mai stau de vorbă cu o colegă și așa aflam poveștile
de viață ale altor persoane.
Una dintre colegele mele fusese agresată sexual
de tatăl ei și încerca să ascundă această suferință
cât putea de mult și refuza toți clienții de vârstă
înaintată. Când am întrebat-o dacă a vorbit cu cineva
despre asta, mi-a spus că mama ei îi interzisese să
spună cuiva și din acest motiv plecase de acasă. Știa
că nimeni nu o va crede și a preferat să fugă de tot.
67
Simțeam că în mine ardea un soi de supărare. M-a

durut să văd cum o tânără, la fel ca mine, va duce
pe umeri, pentru toată viața, o asemenea povară și
cum mama ei a subestimat cele întâmplate.
O altă colegă acceptase să lucreze acolo, pentru
că ieșise dintr-o relație toxică, în care fusese
agresată și amenințată de soțul ei, și singurul
mod de a scăpa de amenințările acestuia a fost să
plece în străinătate. Din câte am auzit, individul o
urmărise multe luni după despărțire și când a aflat
că ea a plecat, a început să-i amenințe familia, după
care s-a dat bătut, neștiind ce resurse mai putea
folosi. Efectiv, el nu reușea să accepte sfârșitul
relației și faptul că ea nu mai depindea de el, și
astfel putea ajunge în brațele altui bărbat. În timp
ce ne îmbrăcam, reușisem să trag cu coada ochiului
și să văd urmele de violență rămase pe corpul ei: o
cicatrice pe abdomen și câteva semne pe brațe m-au
făcut să înțeleg că violența lui o marcase pentru
totdeauna. Uneori o priveam cum se fixa în oglindă
și în ochii ei se strângeau lacrimi ce nu curgeau
niciodată.
Ca multe dintre colegele mele, și eu mă simțeam
a nimănui. Chiar dacă aveam o familie, știam că ei
nu duc grija mea, ci a banilor. Învățasem să nu am
încredere în oricine încă din prima lună, când am
început să vorbesc tot mai deschis cu un coleg de la
pază. Mă destăinuiam și credeam că el reușește să
68
vadă dincolo de ceea ce s-ar fi părut, însă totul s-a

schimbat când, într-o seară, m-a întrebat dacă aș
vrea să merg la el pentru o partidă de sex, deoarece
își dorea să mă vadă supusă în fața lui, să îmi
vindece suferința prin dominare și să îmi arate ce
înseamnă un bărbat adevărat. M-a șocat și mi-am
dat seama că toți bărbații din acel loc mă vedeau ca
pe o femeie ușoară, nimic mai mult. Refuzându-l,
mi-am dat seama că sigur vor apărea tensiuni și
probleme. Nu m-am înșelat, deoarece, rănindu-i
mândria, am aprins în el dorința de răzbunare și
în scurt timp toate secretele mele au fost spuse
tuturor.
Erau momente în care credeam că acesta îmi
este destinul, că am căutat-o cu lumânarea atunci
când am plecat de acasă și îmi era rușine de ceea
ce ajunsesem să fac. Tocuri înalte și incomode,
îmbrăcăminte sexy pentru a atrage privirile
domnilor, conversații lungi în care singurul
scop era să-i fac să vorbească și să piardă timpul,
complimente nedorite, dimineți obositoare spălând
pe jos și făcând curățenie după ceilalți. La sfârșit de
lună număram banii și lacrimile.
— Cassandra, mai avem nevoie de 500 de euro!
Vine iarna și trebuie să aranjăm acoperișul și ne
mai trebuie și lemne! mi-a spus fratele meu într-o
duminică, singura zi în care puteam să mă odihnesc.
Familia pentru care făceam curățenie era de
69
condiții modeste, niciunul nu reușea să se ocupe

de tot, soția având o muncă solicitantă și soțul fiind
plecat mai mereu prin Europa. Erau căsătoriți de
doi ani și locuiau împreună de șapte. Aveau gemeni,
un băiat și o fată, foarte agitați, răsfățați și frumoși.
Făceam curățenie când erau acasă amândoi
sau doar soția. Știam care era motivul acestei
reguli. Eram o străină și automat reprezentam o
amenințare pentru mariajul lor. Auzisem de multe
fete care se îndrăgostiseră de cei la care munceau,
majoritatea căsătoriți sau într-o relație, și din femei
umile se transformaseră în femei care au distrus
familii. Nu le judecam, dar eram conștientă că,
în acea perioadă, nu eram bine văzute și asta ne
împiedica să găsim un loc de muncă bine plătit.
De obicei mergeam să fac curățenie după-
amiază, pentru a putea fi controlată. Inițial aveam
întotdeauna privirile soției asupra mea, probabil
din teamă că aș putea face ceva greșit. Nu o
puteam judeca, la știri apăreau tot felul de povești
despre femei fără morală care furau din casele
angajatorilor sau mai știu eu ce. Mi-ar fi plăcut să
am posibilitatea de a-i demonstra că nu suntem
toate la fel, că vin dintr-o familie în care sunt multe
probleme, însă am fost crescuți cu ideea de a face
bani cinstit. Nu mă interesa soțul ei sau bijuteriile
din sertar, tot ce îmi doream era să câștig niște
bani pentru a-i trimite tatălui meu și nesuferitului
70
de frate-meu. Terminate studiile, a decis să își ia un

an de pauză pentru a începe ulterior să lucreze.
S-a îndrăgostit de o fată și a fost obligat să accepte
primul loc de muncă găsit. Nu se mai gândea la tata,
la mine nici atât. Pleca în vacanțe cu noua lui iubită,
cheltuia bani pe mașini scumpe, în timp ce stătea
într-o garsonieră pentru care plătea o chirie mult
prea mare. Lunar cerea bani pentru că nu reușea să
acopere cheltuielile.
— Nu mi se pare corect ca eu să muncesc pentru
a-ți plăti ție și iubitei tale călătoriile! i-am strigat la
telefon.
Fusese o zi grea pentru mine. După cinci ore de
curățenie, nu-mi mai simțeam spatele și aveam
mâinile distruse de la atâta stat în mănuși.
— Dacă aș avea un loc de muncă mai bun, nu ți-
aș mai cere! La salariile de la voi, câteva sute de euro
pentru tine sunt nimic, surioară!
Ce știa el despre munca în străinătate? El,
tata, oamenii din jurul nostru, toți credeau că
în străinătate banii cad din cer. Nimeni nu se
gândește la faptul că ești departe de casă, că ești
un necunoscut, că te simți al nimănui, că nu știi
să vorbești și că trebuie să câștigi încrederea lor,
pentru că tu ești străinul și trebuie să dovedești că
meriți respect și încredere. Mulți cred că ajungi aici
și toți te așteaptă cu brațele deschise. Sunt oameni
și oameni. Unii te admiră, alții te judecă. Trebuie să
71
înveți să deosebești răul de bine, să înțelegi în cine

poți avea încredere și, cel mai important, trebuie
să conștientizezi că ești singur. Dacă mâine ți se
întâmplă ceva, nu te poți baza pe alții.
Asta îmi spuneam în fiecare zi când mă rugam.
Speram să nu mi se întâmple nimic rău și să
fiu sănătoasă, altfel cred că aș fi rămas pe aici a
nimănui. Familia mea nu știa nici măcar unde
locuiesc, probabil ar fi uitat de mine.
Într-o după-amiază, în timp ce curățam vasele de
argint din sufrageria familiei Moreno, Annalisa s-a
apropiat de mine și mi-a zis:
— Ești aici de atâta timp și nu știu nimic despre
tine.
M-am întors imediat și am întrebat-o ce-și dorea
să știe. M-a invitat să bem o cafea în bucătărie, deși
eram tentată să refuz, înțelesesem că avea chef de
stat la povești. O cunoșteam de ceva timp, văzusem
câtă tristețe se ascundea în ochii ei. Bărbatul ei era
mereu plecat și grijile casei rămâneau pe umerii
ei. Văzusem același lucru în satul meu, soții rămase
singure cu copiii, ocupându-se de casă și de toate,
deseori uitate și „premiate” cu niște acte de divorț.
Gândindu-mă mai bine, soțul Annalisei plecase în
urmă cu trei săptămâni și încă nu se întorsese. Am
petrecut o oră stând de vorbă, ne-am cunoscut mai
bine și am apreciat intenția, deși îmi era dificil să
am încredere.
72
Munceam non-stop, dar nu vedeam niciun

rezultat. Luasem decizia de a împărți apartamentul
din centrul orășelului în care locuiam. Eram
trei fete, fiecare cu o poveste sfâșietoare. Făceam
economie cum puteam, deși munca mea cerea
apariții întotdeauna extravagante și sofisticate:
coafor, gene, machiaj, costume și pantofi. Singura
alinare era momentul în care îmi cumpăram
parfumuri. Întotdeauna mi-au plăcut și visam să
pot avea colecția mea personală.
— Vă voi trimite mai puțini bani, nu cred că
reușesc să trimit suma de care aveți nevoie. Te rog
să înțelegi…
— Tu ai plecat acolo bine mersi, iar eu am rămas
cu bătrânul pe cap! Așa cum e el, bețiv și certăreț,
nu-ți pasă de tatăl tău? Vrei să cadă acoperișul pe
capul nostru?
Pentru ei erau 500 de euro, pentru mine acești
bani însemnau oportunitatea unui alt loc de muncă
și a unui nou început. Strânsesem această sumă
pentru a mă înscrie la un curs de esteticiană. Îmi
doream să deschid un centru al meu, deși știam că
necunoașterea limbii și faptul că sunt abia venită
ar fi reprezentat niște obstacole.
— Cassandra, sunt rudele tale și este normal
să le ajuți, dar la tine cine se gândește? mi-a spus
Cristina într-o zi.
Mă gândisem de multe ori la posibilitatea de
73
a nu le mai răspunde la telefon, însă acest gând

dispărea atunci când mă puneam în locul lor și mă
cuprindea sentimentul de vinovăție.
— Nimeni. Probabil asta este soarta mea, așa
trebuie să fie. Dacă mai trăia mama, probabil că
lucrurile ar fi fost altfel, dar acum nu am de ales.
În timpul următoarelor săptămâni, Annalisa mă
invita de fiecare dată să bem o cafea și să stăm de
vorbă, așa că eu am început să-i povestesc despre
situația familiei mele și despre visul meu de a
deschide un centru de înfrumusețare. Într-o zi,
cu lacrimi în ochi, Annalisa m-a anunțat că urma
să se despartă de soțul ei. Bănuisem ceva, dar nu
îndrăznisem să mă bag. Chiar dacă el a fost cel
care călcase strâmb, Annalisa nu reușea să accepte
despărțirea, crezând că nu va reuși să-și crească
copiii de una singură. Era o veste îngrozitoare, însă
situația nu era atât de gravă, am stat de vorbă și
i-am oferit sprijinul meu.
Tot ce-mi doream era să mă integrez și să-mi
creez propria identitate într-o țară nouă, și ca asta
să se întâmple, trebuia să muncesc.
Într-un final am cedat și am decis să trimit toate
economiile mele în România. Nu-mi părea rău,
deși aveam dubii în legătură cu suma și motivul
pentru care îmi fusese cerută. Mă obișnuisem să nu
primesc niciun mulțumesc sau măcar un pachet,
așa cum primeau colegele mele de muncă sau de
74
apartament.
Am fost nevoită să aștept câteva luni ca să pot
strânge din nou o mică parte din suma necesară
pentru cursul de esteticiană. Trebuia să amân acel
curs, și pentru a uita de acest eșec, îmi ocupam mai
tot timpul având grijă de gemeni și făcând curățenie
pentru Annalisa.
Ne împrietenisem și mai mult, așa că m-am
văzut nevoită să-i spun că pe lângă munca aceea,
eu lucram și într-un club de noapte. Acel moment
mă îngrozea, pentru că începusem să țin la gemeni
și mă gândeam că nicio femeie n-ar vrea pe lângă
copiii săi un asemenea om.
— Știu, te-am urmărit într-o zi. Cassandra, eu am
nevoie de prietenia și sprijinul tău.
Annalisa reușise să-și revină după divorț. Se
dedica muncii pentru că își dorea o stabilitate
financiară și reușise să facă acest lucru cu ajutorul
meu, ce-i drept.
— Eu… trebuia să spun mai de mult timp adevărul,
fiindcă nu este bine să minți, însă îmi era teamă că
aș putea pierde acest loc de muncă, banii fiindu-mi
necesari pentru a-mi ajuta familia.
Am lăsat privirea în jos, în timp ce în mintea mea
alergau tot felul de idei și viziuni. Pentru a o ajuta
pe Annalisa, renunțasem la munca de noapte, iar
dacă ea decidea să mă concedieze, trebuia să o iau
de la capăt. Aveam economiile pentru curs, însă aș
75
fi pierdut din nou sesiunea de înscriere și aș fi fost

nevoită să mai aștept un an. Simțeam cum lacrimile
mi se strâng sub bărbie.
Nu era munca potrivită pentru mine, și faptul
că reușisem să plec de acolo deja era un prim pas.
Multă lume mă judeca pentru asta, însă puțini
înțelegeau că banii erau motivul principal. Dacă
aș fi avut posibilitatea unui loc de muncă mai bun
încă de la început, cu siguranță n-aș fi acceptat.
Persoanele sunt întotdeauna pregătite pentru a
judeca și a eticheta, însă atunci când e vorba de
a oferi ajutor sau susținere, mulți se ascund. În
toate aceste luni am petrecut multe momente
cu mine însămi. Chiar dacă nu fusesem un geniu
la școală și în drumul meu am întâlnit obstacole,
mama întotdeauna mi-a spus că răspunsul se află
în sufletul meu și că singurul obstacol între eșec și
succes este perseverența.
Au fost multe momente în care atât de mult
plângeam, încât abia mai puteam respira, mai
ales atunci când unii se uitau la mine cu greață și
dispreț. Nu-mi cunoșteau povestea, credeau doar
ceea ce li se prezenta în față, fără a se întreba de
ce. Nu aveam timp pentru îndrăgostire și deseori
păream o femeie rece și distantă. Era modul meu de
a mă proteja de suferință. Încă o suferință.
— Cassandra, acesta este secretul tău și chiar
dacă este împotriva idealurilor mele, eu nu-ți pot
76
judeca povestea. Îți ofer ajutorul meu pentru că și tu

mi-ai fost alături. Vreau să-ți plătesc partea rămasă
din costurile cursului, cu promisiunea că vei învăța
și vei face tot posibilul să treci examenul. Au fost
luni în care nu am reușit să te plătesc, pentru că
încă nu aveam stabilitate financiară, însă nu am
uitat. Așadar, dacă vei trece examenul, promit să te
ajut să deschizi un centru de înfrumusețare.
După șase luni, sosise momentul testării finale și
posibilitatea de a primi certificatul. Era o dimineață
răcoroasă de vară și eu simțeam că inima îmi sare
din piept. M-am aranjat pentru că ar fi fost aberant
ca o viitoare esteticiană să se prezinte ca după
război; m-am parfumat excesiv, așa cum o făceam
de fiecare dată; am citit ultimul articol apărut pe
blogul meu preferat Eu sunt femeie, și apoi am plecat
să susțin testarea. În ultima vreme mersesem la un
curs intensiv de italiană, deoarece mă simțeam
exclusă din cauza limbii. Citeam tot mai multe
cărți motivaționale și învățasem să mă îndepărtez
de oamenii toxici. Cu tata și fratele meu vorbeam
rar, mai ales după ce le spusesem că renunțasem
la unul dintre cele două locuri de muncă, așa că
nu mai aveam resursele necesare pentru a trimite
toți acei bani. După ore petrecute certându-ne la
telefon, am înțeles că ei nu vor aprecia niciodată
sacrificiile mele.
Aveam posibilitatea de a-mi recâștiga demnitatea
77
și de a reîncepe. Pentru prima dată în viață aveam

posibilitatea de a face ceea ce-mi doream. Lângă
mine aveam o persoană de încredere și pentru
prima dată după mult timp, mă simțeam protejată.
Annalisa devenise cea mai bună prietenă a mea
și acum mă trata de la egal la egal. Câștigasem
respectul și gratitudinea ei, cheile de la casă erau
mai mereu la mine, gemenii mă adorau și ea mă
ajutase foarte mult la pregătirea pentru examen.
Adusese câteva prietene acasă pentru a-mi permite
să fac practică, petreceam serile repetând anumiți
termeni și datorită ei începusem să ies în oraș. Nu
știam ce înseamnă una ca asta, pentru că până
atunci cunoscusem doar muncă și casă. Am început
să ies cu un bărbat fascinant și foarte educat,
lăsându-mă curtată și iubită, deși tot ceea ce mi-am
dorit în ultimele luni a fost să trec examenul și să
mă văd muncind.
Da, perioada de la clubul de noapte trebuia
ștearsă din mintea mea, după ce mă învățase să mă
apăr de gurile rele. Probabil te vei întreba de ce nu
am plecat mai repede. Fiecare om are o poveste și
motive care îl duc la anumite decizii. Nu mi-a fost
ușor și cred că multe femei au fost în situația mea.
Unii uitau că mă aflam printre străini, departe de
casă, încercând să mă adaptez, fiind nevoită să fac
bani mai mult pentru ceea ce am lăsat în urmă și
mai puțin pentru mine. Nu aveam cui să-i cer bani
78
dacă nu aveam, așadar, nu-mi puteam permite să

plec de acolo.
În ziua examenului am decis să port haine
comode, să nu atrag prea mult atenția prin faptul
cum arăt, ci prin ceea ce știu să fac. Mă temeam că
nu voi înțelege ce mi se cere, deși, cu o seară înainte,
recitisem verbele și anumite noțiuni specifice
domeniului.
Au fost cele mai lungi ore din viața mea și am
înțeles că totul depindea de mine. Aveam în mână
posibilitatea de a schimba totul, și reușisem.
Reușisem să obțin certificatul și simțeam că nu mai
pot de bucurie. Cu mâinile tremurânde, am sunat-o
pe Annalisa și i-am spus că am reușit. M-am oprit
câteva secunde și am decis să-l anunț și pe Roberto.
Mă îndrăgostisem și voiam să împart cu el acea
bucurie, mai ales că începusem să ne cunoaștem
exact în perioada dinaintea examenului, când eram
foarte tensionată. Dacă nu fugise după perioada
asta încărcată și stresantă, era de bine. Știa adevărul
despre mine de la începutul relației.
În acel moment, când am auzit numele meu,
mi-am numărat lacrimile, de data asta erau de
fericire. Am avut rezultate foarte bune, așa că am
primit posibilitatea de a lucra într-un centru de
înfrumusețare de la periferie. Mi se părea un vis.
Plecam dimineața cu autobuzul. Mi se părea că
zburam printre oameni, și clienții mă tratau cu
79
respect. Ulterior am înțeles că ei mă respectau

pentru că eu ajunsesem să îmi recâștig demnitatea
și să fiu mândră de mine însămi. Am reușit să obțin
ceea ce mi-am dorit și nu am cedat. Nu am renunțat,
așa cum mi-a spus mama cândva:
— Femeia este o forță a naturii, însă un singur
lucru o poate face să se oprească: neîncrederea în
sine.
După câteva luni, cu ajutorul Annalisei, care mi-a
devenit ulterior asociată, am deschis un centru de
estetică frumos amenajat.
Privind în urmă, am înțeles că uneori viața poate

fi grea și drumul presărat cu dificultăți și momente
de cumpănă, însă atunci când crezi cu adevărat și nu
te abați de la drum, sigur ajungi unde ți-ai propus.
Nu am uitat și nici nu voi uita de unde am plecat,
pentru că nu vreau să mă mai întorc acolo, în acele
condiții și în acea stare de spirit. Am continuat să-
mi vizitez tatăl până când acesta s-a îmbolnăvit
grav și am decis să-l aduc lângă mine, îl iertasem
pentru mentalitatea lui îngustă. Până la urmă, nu
era vina lui că fusese crescut într-un mediu care
atâta cunoștea și nu voia mai mult. Acum mă privea
cu admirație și devenisem mândria lui, în timp ce
fratele meu se dovedise a fi o mare decepție. Am
aflat că o mare parte din banii trimiși pentru tata
nu ajunseseră vreodată la el, ci fuseseră folosiți de
80
fratele meu pentru distracție, cumpărături și alte

banalități.
În timp am învățat să mă las iubită, și povestea
dintre mine și Roberto s-a transformat într-o
minunată căsnicie, iar prietenia cu Annalisa a
devenit tot mai puternică și afacerea noastră a
devenit tot mai profitabilă. Uneori asta mi-a rănit
demnitatea, alteori m-a făcut să înțeleg că oriunde
ai ajunge în viață, trebuie să rămâi om, să-i tratezi
pe ceilalți cu respect și să nu crezi că banii îți oferă
posibilitatea de a face ce vrei.
81
Zâmbesc pentru că am învățat
să mă iubesc și să nu mai pun la
suflet vorbe și bârfe fără rost!
Am făcut greșeala asta, i-am lăsat

pe alții să-mi spună cine sunt, i-am
lăsat să creadă că mă cunosc.
În timp, am realizat că eu mă cunosc
cel mai bine, că nu are rost să pun la
suflet vorbele unor oameni care nu mă
cunosc și cărora nu le datorez nimic.
Viața mi-a dovedit că oamenii, atunci
când ești mai bun decât ei sau nu le
oferi ceea ce vor, au tendința de a
te judeca și critica, crezând că o
jignire te poate pune în genunchi. Ei
asta își doresc, să te vadă cum cedezi
și capitulezi, cum eșuezi și renunți
la ceea ce te bucură. Am învățat că
prieteniile adevărate necesită timp
și încredere, sunt clădite cu răbdare
și cu iertare, altfel nu ajungi la
o soluție. Am învățat că deși pielea
mea are vergeturi și sânii mei au mai
coborât din cauza gravitației, deși
am câteva riduri în jurul ochilor,
deși anii au trecut, sunt mai frumoasă
atunci când zâmbesc și pozitivitatea
depinde de fiecare dintre noi, de felul
cum privești lucrurile și cum vrei să
trăiești fiecare zi.
Unde găsesc motivația necesară? Mă
gândesc că sunt unică și că merit tot
ce e mai frumos, că prezentul depinde
de mine și viitorul trebuie să fie mai
special și frumos. Am învățat că nimic
nu este întâmplător și că uneori nu este
necesar să te stresezi, că lucrurile
mai vin de la sine și că timpul ne
oferă răspunsuri la întrebări mult
prea complicate.
Veronica
Unii oameni apar în viața ta pentru a
rămâne, în timp ce alții apar pentru a te
motiva și a te readuce pe drumul tău.
TRECUT
C ând treci prin pasajul de la metrou, oamenii

se aseamănă cu furnicile. Toți trec grăbindu-
se la școală sau la serviciu, unii merg deciși, unii se
îndreaptă cocoșați spre ieșire, în timp ce mulți se
îngrămădesc pe peron. Prima călătorie cu metroul
m-a făcut să înțeleg că pentru mine, acesta va
rămâne mijlocul de transport preferat. De multe
ori merg acasă sau la facultate cu o colegă, care stă
nu departe de mine. Obișnuim să ne întâlnim direct
pe peron și să stăm de vorbă tot drumul. Numele
ei este Veronica și, în scurt timp, am devenit foarte
buni prieteni din două motive: amândoi veneam
din provincie și eram timizi.
Cea mai grea perioadă este iarna, vii din frigul
de afară și simți că intri într-un cuptor. Simți cum
ai vrea ca hainele să ți se topească, regăsindu-
te înghesuit printre oameni cu ghiozdane, genți,
pungi sau valize. Odată coborâți la Unirii, o luăm
la fugă pentru a nu fi înghesuiți din nou. Oamenii
ies din metrou, înaintând rapid și mecanic. Unii
ascultă muzică, alții privesc înainte, unii se mai
uită prin telefon, dar majoritatea merg cu pas rapid
și hotărât.
În primele zile după ce am ajuns la București,
am încercat să-mi fac loc printre oameni: atunci
când urci scările parcă începe o cursă între cel mai
85
aprig și cel mai calm. Din fericire, au trecut câțiva

ani de când am decis să mă mut din provincie în
capitală. A fost nevoie de sacrificiile părinților mei,
ulterior mi-am găsit un loc de muncă aproape de
universitate și am reușit să fiu mai independent
și să-mi permit câteva mofturi, reușind să nu mai
dau socoteală părinților mei pentru banii cheltuiți.
De câțiva ani lucrez în calitate de chelner într-un
restaurant. Neavând experiență, recunosc că inițial
eram un dezastru total. Îmi cădeau farfuriile din
mână, colegii spunându-mi că am mâinile date cu
unt, confundam comenzile și uneori nu respectam
toate regulile servitului la masă. În timp am început
să mă descurc tot mai bine. Practica te ajută și nu
trebuie să renunți pentru că nu reușești din prima.
— Uite, Petru! Nu vezi că m-am îngrășat! Tu ce

părere ai? Eu nu reușesc să-mi dau seama, probabil
oglinda este de vină. Cert este faptul că Iulian mi-a
spus că m-am mai rotunjit…
Era o dimineață de iarnă. Cerul gri parcă se
prăbușea peste noi, simțeam aerul greoi cum îmi
fura respirația. Cu o noapte înainte ninsese, așa că
am ajuns cu greu la Veronica, care locuia la doar trei
străzi de mine. Fiind sâmbătă, ne-am propus să nu
rămânem acasă și să ieșim cu colegii de facultate la
un ceai cald, ca să pregătim o prezentare pentru un
curs foarte plictisitor și aproape deloc interesant.
86
Nu era prima dată când Veronica se analiza în

oglindă și îmi povestea despre tot felul de observații
făcute de prietenul ei. Iulian, un tip banal și fără prea
mult caracter, era genul de om care pretindea de la
restul tot ceea ce făcea el. Renunțase la facultate,
din dorința de a câștiga bani, și era vânzător la un
magazin de haine din centrul Bucureștiului. Era
întotdeauna bine îmbrăcat și mi se părea normal,
dat fiind că lucra în domeniu, însă deseori critica
aspectul Veronicăi, făcând-o să se simtă inferioară
sau nepotrivită. Uneori mă gândeam la ironia sorții:
o cucerise cu două complimente aruncate în cabina
de probă, dar Veronica avea să afle ulterior ce fel de
om era Iulian. Un tip superficial, din punctul meu
de vedere. El nu o merita, și Veronica nu reușea să
înțeleagă că merită mai mult.
Mă uit atent și cu drag la ea în timp ce se
analizează în oglindă și i-aș spune că este frumoasă,
că are un zâmbet irezistibil și pielea ei catifelată îmi
amintește de păpușile de porțelan ale surorii mele.
I-aș spune toate astea dintr-o răsuflare, dar sunt
sigur că nu vrea să le audă de la mine.
Eu și Veronica ne-am cunoscut la facultate. Nu
mi-a fost ușor să-mi fac prieteni, mai ales din cauza
faptului că, la câteva luni de la începutul cursurilor,
am început munca și am fost nevoit să aleg între
viața socială și șansa de a câștiga un ban pentru
a-mi satisface câteva capricii, și pentru a nu mai
87
cere atât de mulți bani de la părinții mei. Tot ce îmi

doream era să fiu independent, ca să nu mai aud
reproșuri și discuții. Familia mea m-a educat bine,
însă în privința tandreței și susținerii nu au prea
excelat. De când mă știu am dus lipsa îmbrățișărilor
și a vorbelor bune. Mama, o femeie rece și foarte
calculată, de multe ori mi-a spus că nu voia al doilea
copil și că am fost un copil nedorit.
Pentru mult timp m-am învinovățit și m-am
întrebat de ce am venit pe lume dacă nu am parte de
iubirea părinților. Fiind cel mai mic, mai mereu am
primit ce rămânea de la fratele meu, și când venea
vorba despre îmbrățișări și iubire, pentru mine nu
mai rămânea nimic. Am fost și sunt foarte legat de
el. Când eram copii, se simțea flatat de atâta iubire
și atenții, nepăsându-i de mine și de amărăciunea
din sufletul meu. Ulterior a început să observe că
părinții noștri făceau diferențe între noi: el era
copilul din categoria A, eu eram cel din categoria
B. Am început să mă închid în mine și singurul
refugiu a fost lectura. Dintotdeauna mi-a plăcut să
stau retras într-o cameră și să lecturez romane sau
cărți despre detectivi. În timp ce fratele meu ieșea
cu prietenii și primea tot ce-și dorea, eu preferam să
rămân acasă și să mă închid într-o cameră departe
de toți.
Mama, femeie cu un caracter foarte puternic
și impulsiv, deseori ridica vocea la mine și uneori
88
chiar mă lovea atunci când eu și fratele meu ne

certam. Oricum ar fi mers lucrurile, din punctul ei
de vedere eu eram cel care greșea. Îmi era greu să
recunosc, însă erau momente în care îmi doream
să mă fi născut într-o altă familie și mă întrebam
dacă toate mamele sunt atât de severe. Cu trecerea
anilor, am înțeles că era mai bine să nu-mi expun
prea mult sentimentele, altfel riscam să devin
vulnerabil și să le permit și altora să profite de acest
lucru.
Dintre toți colegii de curs, m-am împrietenit
cu Veronica datorită felului nostru de a fi. Ca și
mine, Veronica era o fire timidă, retrasă și foarte
meticuloasă. Îi plăcea să citească, și lectura a fost
primul nostru subiect de discuție. Săptămânal
ținea în geantă o nouă carte și eram fascinat de
rapiditatea cu care termina de citit un roman. Pe
atunci avea o tunsoare ce-i oferea o alură elegantă
și sofisticată, niște buze roz ca petalele de trandafir
și niște ochi ce te duceau cu gândul la Orient. Am
început să stăm tot mai des de vorbă, ulterior am
fost nevoiți să pregătim împreună proiecte și așa
am început să devenim cei mai buni prieteni. Anii
de facultate au fost foarte frumoși pentru mine, deși
au însemnat multe sacrificii și răbdare. Trebuia să-
mi găsesc timp pentru a le face pe toate, și asta nu-
mi permitea să mai merg pe acasă.
— Nu știi decât să ceri bani, dar nu ai bunul simț
89
de a mai trece pe acasă ca să o vezi pe mama ta! Ai

uitat câtă grijă a avut de tine? mi-a spus odată tata
la telefon.
Chiar dacă el voia să mă facă să par un copil
nerecunoscător, în sinea mea știam că le datoram
părinților mei tot ce eram. Cu bune și cu rele, îi
iubeam, și faptul că nu reușeam să mai ajung pe
acasă, mă făcea să mă simt îngrozitor.
— Tată, trebuie să muncesc luna asta și nu pot
pleca, altfel risc să pierd cursurile și știi bine că
urmează sesiunea.
— Nu înțeleg la ce îți trebuie atâta școală, mai
bine ai învăța o meserie. Atâta teorie nu te va ajuta
cu nimic, dacă nu știi să repari o priză sau să sădești
două legume. Nu știu ce vă învață la facultate, pierzi
timpul degeaba.
Tatăl meu nu a fost de acord cu decizia de a
merge la facultate și inițial a refuzat să mă ajute
cu banii necesari pentru a mă muta. Din punctul
lor de vedere, trebuia să fac la fel ca fratele meu,
care devenise mecanic și avea o meserie ce îi aducea
bani frumoși.
— Știu că ție dintotdeauna ți-a plăcut să stai și
să citești. Nu-ți plac lucrurile practice, doar teoria.
Dar să știi, Petru, că toate lecturile astea nu te ajută
la nimic, dacă n-ai habar ce înseamnă să treci prin
viață și să te descurci.
Sunt bărbat, dar recunosc că uneori am plâns
90
în toiul nopții de dor de casă și din cauza faptului

că nu mă simțeam apreciat și respectat de propria
familie. Mama profita de orice ocazie pentru a mă
judeca și a mă face de râs în fața altora, și din acest
motiv m-am ținut departe de relații și femei.
Adolescența mea a fost marcată de dorința de
a mă răzbuna și de a nu mai respecta regulile. Mă
săturasem de comportamentul părinților mei și
ajunsesem la concluzia că dacă nu le plăcea faptul
că eram educat, atunci puteam încerca să fiu mai
rebel pentru a le demonstra că am și eu un caracter.
Am început să ies tot mai des, să nu ascult, să nu-mi
fac temele și să mănânc pe ascuns. Mâncam multe
dulciuri și asta îmi alina durerile. În scurt timp am
înțeles că-mi făceam rău singur, că nu avea rost să
distrug tot ce făcusem pentru a mă răzbuna, sau
pentru a le dovedi că nu sunt greșeala vieții lor. Îmi
plăcea să învăț, să fiu un om educat, să-mi văd de
ale mele și să fiu mereu îngrijit. Mă îngrășasem și
am fost nevoit să fac schimbări în alimentație. Mi-
am promis că n-am să-mi mai bat joc de viața sau de
reușitele mele, pentru a le arăta altora ce au pierdut.
Mi-am promis că orice s-ar întâmpla, am să-mi
văd de ale mele.
Îmi amintesc clar ziua în care am decis să le spun
totul și să vorbesc deschis cu ei:
— Eu nu mă simt respectat și iubit în casa
aceasta! Știu că nu m-ați vrut, însă asta nu înseamnă
91
că trebuie să mă faceți să mă simt în plus. M-ați

adus pe lume și este responsabilitatea și datoria
voastră să mă iubiți și să mă respectați, așa cum
eu sunt obligat să fac la fel. Nu-mi doresc nimic
altceva decât să mă ajutați cu bani pentru a pleca la
București. Nu v-am cerut nimic până acum, însă de
data asta am nevoie de ajutorul vostru, am nevoie
de susținerea părinților mei și cred că o merit.
Mama a început să plângă, reproșându-mi că
sunt un nerecunoscător, în timp ce tata m-a privit
în ochi și mi-a spus că voi primi ajutorul de care am
nevoie, pentru că este datoria lor ca părinți, însă nu
pot avea pretenția de a fi aplaudat pentru alegerea
mea.
— Este ușor să pleci de acasă și să-ți vezi de ale
tale pe banii noștri! mi-a strigat mama la telefon.
Din acest motiv am decis să îmi caut un loc de
muncă și asta m-a ajutat să fiu din nou optimist și
încrezător. Înainte de a mă muta în București, mă
tot întrebam dacă am luat decizia corectă și nu am
făcut un pas mai lung decât piciorul, dar timpul
mi-a dovedit că aceea era strada mea, și departe de
familie, din păcate, eram mult mai fericit. Uneori
adormeam întrebându-mă cum se poate întâmpla
că familia să nu te aprecieze, în timp ce niște străini
îți fac complimente și văd cât îți dai silința în a face
tot mai mult.
92
— Veronica, eu nu înțeleg ce nu-ți place la tine!

Tu trebuie să te placi așa cum ești, iar dacă el tot te
critică, eu consider că este un fraier și nu te merită,
îi spun așteptând ca ea să se îmbrace ca să ieșim.
În timp ce eu stăteam la cămin, Veronica locuia la
mătușa ei pe care o mai ajuta cu cheltuielile și care
îi oferise susținere atunci când părinții ei muriseră
într-un accident de mașină. Am aflat despre situația
ei după câteva luni, când s-a simțit pregătită și a
considerat că trebuie să-i cunosc istoria.
— Petru, părinții mei se iubeau așa de mult!
Reușiseră să cumpere o căsuță cu grădină și în
satul nostru erau foarte respectați. Am crescut
datorită iubirii și grijii pe care mi-o purtau. Mama
a fost o femeie harnică și o bună gospodină, cu un
păr negru precum cărbunele, ochii mari și buzele
ca niște petale de trandafir. Tata, un bărbat înalt și
masiv, mi-a oferit multă iubire și petrecea mult timp
spunându-mi povești. Din cele povestite de mătușa
Ana, și-au dorit foarte mult o fetiță, iar când m-am
născut, nu reușeau să-și stăpânească fericirea. Mi-
au rămas doar câteva amintiri șterse și niște poze
îngălbenite de timp. Cea mai mare teamă este…
Veronica începu să plângă și în acel moment am
realizat cât de mult țineam la ea.
— Cea mai mare teamă este că timpul va șterge
din mintea mea aceste amintiri! Îmi doresc să le pot
închide într-o cutie și să știu că le voi avea mereu
93
acolo.
Într-o după-amiază petrecută învățând, mi-a
povestit despre perioada în care începuse să
mănânce prea mult din dorința de a se răzbuna
pe destin, neînțelegând de ce părinții ei au avut o
asemenea soartă și simțindu-se singură pe pământ.
— Aș fi mâncat non-stop. Simțeam că uit de toate
și aveam nevoia de a mă răzbuna pe cineva. Păcat că
ținta eram chiar eu, și asta am înțeles-o mai târziu.
Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-am dat seama de
ce efecte avea cantitatea prea mare de mâncare
asupra corpului meu și am început să urmez o
dietă, să renunț la mâncat prostii și să revin la o
viață normală. Bunicii mei au considerat că cea mai
bună soluție era să mă îndepărtez de satul în care
mă născusem și în care trăisem alături de ai mei,
pentru a mă muta la mătușa mea.
— Ți-ai dorit vreodată să te reîntorci acolo?
— Petru, de fiecare dată când merg să-mi vizitez
bunicii, simt că sufletul meu se reîmparte în bucăți.
Oricât de mult aș încerca, nu reușesc să accept
moartea părinților mei.
— I-ai povestit și lui Iulian? am întrebat-o sec.
— Da, i-am povestit totul, ca să înțeleagă de ce
nu trebuie să-mi reproșeze că nu mănânc corect
sau că aș putea fi mai slabă. Nu știu dacă a reușit
să înțeleagă ceva… pentru că tot continuă cu sala și
dietele lui.
94
Veronica era o fată superbă, zâmbetul și formele

ei mi-au plăcut dintotdeauna și mă făceau să o
doresc tot mai mult. Mi-am dat seama de acest
lucru în vara anului 2013, când am fost la mare
împreună cu câțiva prieteni și am înțeles că era mai
mult decât o prietenie, și mi-a fost greu să nu-i spun
despre sentimentele mele.
La scurt timp după acea vacanță la mare, l-a
cunoscut pe Iulian, iar eu nu-mi puteam ierta faptul
că, neavând curajul de a-i spune ce simt, am lăsat-o
să cadă în brațele altui bărbat.
Brusc, am devenit prietenul dispus să asculte
toate problemele de iubire și asta îmi lua toată
energia. La câteva săptămâni de la prima lor ieșire,
Veronica mi-a povestit că se mai întâmpla ca Iulian
să-i spună că ar trebui să meargă mai des la salon
și că ar fi cazul să facă mai multă mișcare. Neștiind
povestea Veronicăi, Iulian atingea răni nevindecate
și asta o făcea pe Veronica să se simtă vulnerabilă.
Toamna anului 2014 a reprezentat perioada în care
Veronica evita să apară în poze, dintr-o pasionată
de selfie se transformase într-o femeie sfioasă când
venea vorba de ieșiri în oraș sau fotografii. De
fiecare dată când o invitam la o plimbare prin mall,
îmi spunea că nu are bani sau că avea de învățat.
Într-o zi am decis să-i vorbesc deschis și să o întreb
unde vrea să ajungă:
— Petru, nu-mi spune iar că arăt bine, că nu am
95
de ce să mă îngrijorez și că Iulian nu mă merită! El

nu merită una ca mine, dacă miros o prăjitură cred
că deja încep să mă îngraș. Eu nu știu ce să mai fac,
am ajuns să adorm plângând, am ajuns să mă tem
că îl voi pierde din pricina unei alte femei, una mai
frumoasă și mai slabă. Cine m-a pus să mănânc atât
de mult și să mă răzbun pe corpul meu în asemenea
hal? De atunci tot țin diete peste diete și am avut
niște rezultate modeste, nimic mai mult.
— Crezi că evitând magazinele de haine, rezolvi
ceva? Dacă vrei să arăți mai bine, o faci pentru tine!
Nu pentru Iulian sau pentru oricine altcineva.
— Înțelege că îl iubesc pe Iulian și uneori mă
simt ca o țărancă pe lângă el. Cunoști situația mea,
nu-mi permit un abonament la sală sau să merg
în magazine pentru a fi întotdeauna îmbrăcată la
modă. Uneori el uită asta și mă ia cu el prin tot felul
de magazine, și în timp ce el probează, eu stau, mă
analizez și mă întreb când voi avea și eu vreodată
posibilități. Mătușa mea nu mă lasă să muncesc,
mi-a spus că trebuie să mă țin de școală, însă faptul
că trebuie să-i cer mereu bani mă face să mă simt
inferioară lui Iulian.
— Vero, ai nevoie de bani? Dacă vrei, îți pot
împrumuta eu suma de care ai nevoie și mi-i dai tu
când poți.
Mi se strângea sufletul când o vedeam plângând
și mă simțeam neputincios, dar cuvintele mele nu
96
ar fi ajutat cu nimic. Am îmbrățișat-o, sperând că

va putea înțelege cât înseamnă ea pentru mine. Ai
sperat vreodată ca o îmbrățișare să poată vorbi în
locul tău?
— Petru, doar dacă nu-ți face probleme! Promit
că am să ți-i dau înapoi! Am nevoie de câteva haine
noi și o rochie pentru ziua de naștere a lui Iulian.
I-am cumpărat o brățară, crezi că o să-i placă?
Doream să-i spun că ea merită mai mult, însă mă
săturasem să o repet.
— Eu vreau să te știu fericită! Îți propun un pact!
Lasă-mă să-ți organizez un plan, dar vreau să îl
respecți cu sfințenie!
— Petru, mă faci să râd! Nici nu vreau să știu ce-
ți trece prin gând, dar voi avea încredere în tine.
Hai să mergem la shopping, dacă tot îmi împrumuți
banii ăștia! O să te amuzi văzând cât de aiurea stau
rochiile pe șoldurile mele.
În timp ce ea proba haine și eu așteptam cuminte
pe scaun, mă gândeam la un posibil „noi”. Dacă ar
fi înțeles cât este de importantă pentru mine și ar fi
privit dincolo de prietenie, poate că totul ar fi fost
diferit. Aș fi putut să fiu eu în locul lui Iulian, să o
îmbrățișez, să o sărut, să o mângâi și să adormim
îmbrățișați. Dacă aș fi avut șansa de a o face fericită,
nimic n-ar mai fi contat pentru mine.
Trebuia să păstrez distanța și eram uimit de
faptul ca Veronica reușise să-mi câștige încrederea,
97
fiindcă eu mă temeam de femei din cauza mamei

mele, care știa să-ți descopere punctele vulnerabile
și să te rănească.
Veronica îmi fusese mereu alături și, cu o vorbă
bună, reușea să aducă soarele în viața mea și să mă
facă să mă simt mai puternic. Uneori mă aștepta
să ies de la muncă, cu scuza că voia să mănânce o
pizza, și mânca atât de încet, încât rămânea ultima
în local.
Cum am ajuns să o iubesc și să nu-i spun? Mi-a
fost frică că nu eram destul de bun pentru ea și că
voi rămâne o alegere de rezervă. Niciodată nu am
fost un mare curajos când venea vorba de a spune
ceea ce simt, și cu cât am înaintat în vârstă, cu atât
am devenit mai timid și mai înspăimântat.
— Mamă, dar nu am vrut să te supăr! Eu te iubesc!

Plângeam căutând îmbrățișarea mamei mele.
Mă agățam de șorțul ei și plângeam de durere și
disperare. Nimic nu este mai îngrozitor decât să
înțelegi că părinții tăi nu te iubesc și să sapi în
sufletul tău pentru a planta o sămânță de iubire, cu
speranța că va veni o zi în care cineva te va iubi.
— Petru, lasă-mă cu minciunile tale! Ai greșit și
îți meriți pedeapsa. Nu mă lua cu dulcegăriile.
Și continua să amestece în oală ignorându-mă.
Au fost momente în care am stat în fața unui
pahar de vin, întrebându-mă dacă acea femeie
98
merita să fie numită „mamă”.

Au fost momente în care mă uitam la mamele
altor colegi de clasă și îmi venea să fug în lume.
Singurul care îmi cunoștea durerea era bunicul
meu din partea mamei. Mama și bunica erau făcute
din același aluat, de multe ori o surprinsesem pe
bunica strigând la bunicul și spunându-i că este un
leneș fără ambiție.
Trec anii și devenim mai vulnerabili, nu mai
dezvăluim chiar toate sentimentele, fiindcă riscăm
să suferim. Este și din cauza oamenilor din ziua
de astăzi, majoritatea caută punctul tău slab și te
lovesc exact atunci când nu te aștepți.
— Petru, mă auzi? Nu știu ce are telefonul astăzi.
Cred că nu am semnal.
— Da, te aud foarte bine! Ești pregătită? Am
rezervat două locuri pentru un workshop despre
iubirea de sine. Apoi, am decis să fac un abonament
la sală și dat fiind că aveam reducere la al doilea,
l-am cumpărat pentru tine și ți-l dăruiesc. Și ultimul
lucru pe listă este… am nevoie de tine aici!
— Eu nu merg la niciun psiholog! Nu sunt nebună,
pur și simplu trebuie să scap de kilogramele în plus.
— Veronica, sunt amicul tău și îți vreau binele.
Sunt conștient de faptul că mă asculți, dar nu în
totalitate. Dacă mergi la psiholog, nu înseamnă că
ai probleme cu capul, pe bune! Am pretenții la tine!
Pur și simplu te ajută să te exprimi și să exteriorizezi
99
sentimente despre care probabil nu ai habar sau pe

care nu le-ai depășit, cum ar fi moartea părinților
tăi. Fă-o pentru mine.
— Petru, eu nu vreau să discut despre moartea
părinților mei sau despre perioada în care mă
îndopam cu mâncare. Le-am depășit, m-ai înțeles?
Nu mai vreau să discut despre asta, este un subiect
delicat pentru mine și nu ești îndreptățit să-l
deschizi ori de câte ori îți este comod. Nu profita de
vulnerabilitățile mele, te rog!
— Ce tot spui? Știi bine că n-ai depășit nimic,
altfel nu ai sta cu un prost, care îți spune că ești
prea plinuță și că trebuie să te îmbraci cum vrea
el! Veronica, deschide ochii, riști să pierzi propria
stimă pentru un pierde-vară care nici nu te iubește.
Știam că acele vorbe o vor răni, însă nu aveam
de gând să mai accept justificările Veronicăi atunci
când venea vorba de Iulian.
Eu îi oferisem ajutorul meu de multe ori și acum îi
ceream o favoare tot spre binele ei, în timp ce Iulian
își vedea de treaba lui, nepăsându-i de Veronica și
primind din partea ei toată iubirea pe care mi-aș fi
dorit-o eu.
— Petru, lasă-mă în pace! Nu mai vreau să discut
despre asta! Prietenia nu înseamnă să-l schimbi pe
cel de lângă tine sau să-l trimiți la psiholog! Mă crezi
nebună? Mai bine nu-ți povesteam despre părinții
mei.
100
Au trecut multe săptămâni de la discuția avută la

telefon. Mă simțeam jalnic pentru că o făcusem să
sufere, iar în zilele ce au urmat nu mi-a răspuns la
telefon și nici la mesaje. După patru zile am decis să
o sun pe mătușa ei și să o întreb ce face.
În ciuda discuțiilor, Veronica acceptase să
mergem împreună la sală și asta rezolva și problema
cu Iulian, care se lăuda că datorită insistențelor sale,
Vero își dorea să schimbe ceva la corpul său. Nu-
mi doream să fiu lăudat pentru că-i cumpărasem
abonamentul, însă mă durea faptul că subestima
tot ce făceam pentru ea și nu vedea cât de mult
țineam la ea.
După câteva zile de la cearta noastră, am fost
nevoit să lucrez mai mult și n-am reușit să mai
merg la sală împreună cu ea, dar eram sigur că
ea continua antrenamentul. Au urmat cearta și
sesiunea ce ne-au îndepărtat și mai mult, chiar
dacă am tot căutat să mă întâlnesc cu ea și să îmi
cer scuze.
Într-o dimineață de mai, am primit un mesaj
în care mă invita să bem o cafea pentru a discuta
despre ceva important. Am răspuns în două secunde
pentru că îmi era dor de ea și mă simțeam vinovat
pentru cele spuse. Știam că mai este împreună cu
Iulian, dar eram dispus să uit de sentimentele mele
și să accept relația lor. Pentru mine conta ca ea să
fie o prezență constantă în viața mea.
101
Ridic capul și o zăresc îndreptându-se către

masă. Îi cunosc chipul, pare tensionată și destul de
îngrijorată.
— Petru, nu vreau să te rețin mult. În primul
rând, vreau să îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut
pentru mine în toți acești ani.
— Nu înțeleg… de ce îmi spui toate astea? Nu vrei
să bei nimic? O cafea, un suc… ceva?
Am început să mă agit pe scaun și am înțeles că
discuția nu mergea în direcția dorită.
— Nu, sunt grăbită. Din păcate nu mai putem
vorbi sau rămâne prieteni, Iulian a devenit mult prea
gelos. Au apărut tot felul de discuții. Nu îl înțeleg,
însă trec printr-o perioadă destul de obositoare și
chiar îmi doresc ca între mine și el să fie totul în
regulă. Sper că mă înțelegi. Mă doare că trebuie să
renunț la prietenia ta, dar nu am de ales. Dacă ții la
mine, sper să mă înțelegi.
— Veronica, dacă este din cauza discuției avută în
acea seară, lasă-mă să-ți cer scuze. Am spus cuvinte
ce nu trebuiau rostite și oarecum te-am supus unei
presiuni emotive, aruncându-ți sentimentele mele
printre reproșuri și frustrări.
— Petru, stai liniștit, știu că ții la mine și apreciez
asta, însă, din păcate, eu te văd ca pe un prieten.
Din acest motiv, cred că este mai bine dacă păstrăm
distanța, nu vreau să te rănesc sau să te fac să suferi.
— Veronica, eu nu vreau să te pierd. Totodată
102
îmi doresc să te știu fericită, și dacă această alegere

te face să fii liniștită și împlinită, eu înțeleg. Nu
împărtășesc aceeași viziune, dar înțeleg. Vreau
doar să știi că îmi va fi dor de tine și că te poți baza
pe ajutorul meu orice s-ar întâmpla.
— Mulțumesc, Petru. Acum trebuie să plec și,
te rog, dacă te întreabă ceva Iulian, noi nu ne-am
întâlnit… ok?
— Bine. O singură întrebare… Ai respectat planul?
— Nu, nu am avut timp… Sunt bine. Pur și simplu
voi începe o nouă dietă, nu-ți face griji.
Încă o dietă ținută de capul ei, evident. Încă o
dietă ce nu făcea altceva decât să-i dea parametrii
peste cap și să înrăutățească situația.
— Veronica, te rog să nu te ascunzi în spatele unui
cure de slăbire. Nu-ți distruge corpul și organismul
cu diete proaste.
Simțeam că inima mi-era distrusă, fiindcă eu
am încercat să o ajut și să o protejez în felul meu,
însă nu a fost de ajuns și nu am făcut decât să o
îndepărtez de mine.
— Petru, lasă-mă. Nu-mi spune și tu ce trebuie să
mănânc și ce să fac pentru a arăta nu știu cum. Îmi
este suficient că îl am pe Iulian. Ai grijă de tine, îți
doresc numai bine și mult succes!
În acel moment îmi venea să-i strig în față cât era
de nerecunoscătoare și egoistă! Îmi călcase sufletul
în picioare, simțeam că profitase de mine pentru a
103
se întoarce tot în brațele unui superficial și egoist

ca Iulian. Viața mi se părea nedreaptă și nu mai
doream să știu nimic de femei sau relații.
Veronica lăsase în urma ei doar mireasma
parfumului ei dulce și înțepător. Nu neg că am
plâns multe nopți, am răscolit amintiri și am crezut
că n-am să-mi revin prea curând. De multe ori
oamenii se gândesc că doar femeile sunt sensibile,
însă e bine de știut că și bărbații suferă și pot plânge.
Au trecut luni bune și am ajuns la sfârșitul anilor
de facultate. Mi-am dat seama că sentimentele față
de Veronica erau incerte. Probabil am confundat
iubirea cu prietenia. Probabil a fost bine că ne-
am îndepărtat, probabil așa a fost să fie. În timpul
cursurilor, privirile noastre evitau să se întâlnească,
iar atunci când vorbeam, era doar un dialog rece și
distant.
Viața este o continuă schimbare, astăzi ești cel
mai fericit, mâine cel mai trist.
Odată cu terminarea cursurile, s-au produs niște
schimbări importante în viața mea. La scurt timp
am găsit un loc de muncă mult mai bun, ce mi-a
permis să mă mut și să locuiesc singur.
Când mă așteptam mai puțin, am întâlnit femeia
de la care am învățat ce înseamnă iubirea și am
ajuns să nu mă mai gândesc la Veronica. Petrecusem
prea multe nopți gândindu-mă la ce ar putea face
și dacă a reușit să se iubească mai mult. Am făcut
104
aproape tot ce era posibil pentru a nu mă mai gândi

la ea, și când credeam că voi rămâne blocat pentru
totdeauna în trecut, am întâlnit-o pe Mădălina.
Pasionată de sport, vegetariană și extrem de
activă, Mădălina reușise să aducă în viața mea
multă motivație și inspirație. Se spune că extremele
se atrag și uneori chiar așa este. Mădălina adora să
meargă la tot felul de cursuri, eu preferam yoga,
lectura și alte activități relaxante. Noul loc de muncă
mă epuiza, deoarece necesita multă concentrare.
Părinții mei începuseră să mă respecte mai mult,
după ce reușisem să termin studiile și să am un loc
de muncă, cu un salariu mult mai mare decât cel al
fratelui meu.
PREZENT
— Petru, te rog! Hai cu mine în această seară!

Avem un antrenament cardio și astăzi vine o
invitată specială! Ne va antrena timp de o oră, și
fiecare rezervare permite să-ți aduci prietenul sau
prietena.
— Invitată specială cu multă imaginație! Vrea să
facă de râs toți iubiții leneși cumva? îi spun în timp
ce mă bărbieresc.
Mă amuzau ideile Mădălinei pentru că mă ajutau
să nu mă plictisesc. În timp ce eu am fost mai mereu
o fire calmă, care se gândește de o mie de ori înainte
105
de a lua o decizie, ea este o fire spontană care își

asumă riscul de la bun început.
Nu știu cum de am acceptat să ies din casă la ora
nouă seara și să merg pe jos până la sală. Am devenit
un inactiv cronic, recunosc. Am luat în greutate
și în ultima vreme prefer să lenevesc. Recent am
început să îmi fac timp pentru lectură, obicei la care
renunțasem după terminarea facultății și care mă
salvase în perioada în care mă gândeam la Veronica.
Nu mai vorbisem cu mătușa ei de când începusem
să ies cu Mădălina. O făcusem din respect pentru
mine și pentru ea.
— Este ora nouă seara și mă faci să ies din casă
în haine sport, după ce am mâncat cartofi prăjiți și
pui! îi spun revoltat.
Ulterior îmi dau seama că tocmai mă dădusem
de gol. Mădălina s-a reținut la serviciu, așa că îmi
pregătisem cina singur și după săptămâni în care
am mâncat hamburgeri vegetarieni și humus,
m-am răsfățat cu niște cartofi prăjiți și un pui
rumenit la cuptor! Văd cum ochii Mădălinei devin
tot mai mari, dar sunt uimit că nu începe să râdă de
burta mea.
— Tocmai pentru că ai mâncat prostiile alea,
știind că ai o burtă de rinocer și că sigur, pe lângă
toate, ai băut și o bere, va trebui să arzi măcar
jumătate din calorii.
La ora asta aș fi stat comod pe canapea, cu un
106
pahar de vin, relaxându-mă și gândindu-mă la ziua

de mâine. Dar cum să o refuz pe femeia pe care o
iubesc? Uneori mă întreb unde găsește atâta energie
și chef de viață! Reușește să le rezolve pe toate, chiar
dacă zilele au același număr de ore pentru amândoi.
O strâng de mână și mă simt cel mai norocos om.
Am ajuns să cred că suferința trăită după cearta
cu Veronica m-a făcut să mă schimb și zilnic îi
mulțumesc destinului pentru că a adus-o în viața
mea pe Mădălina.
Ajunși la sală, nevoit să mă despart de jumătatea
mea pentru a mă schimba, o sărut și mă întorc
către vestiar. Cu ochii în telefon, simt cum mă
izbesc de un roll-up gigantic și râd de mine însumi
în ce hal am ajuns. O clipă! Era Veronica. Ea era
invitata specială care urma să antreneze zeci de
femei. Veronica reușise! Am rămas blocat în fața
posterului și, pentru un moment, am uitat motivul
pentru care venisem și cu cine eram acolo.
— Exact! Ea este invitata din această seară:
Veronica! Este cunoscută foarte bine de cei care
fac fitness. A reușit să slăbească multe kilograme
printr-un regim sănătos, antrenament și ședințe
cu specialiști! Tipa chiar a recunoscut că, înainte
de a înțelege că sportul este pasiunea ei, a mers
și la câteva ședințe cu un psiholog, din motive
personale. Știi cum vede lumea chestia asta. Chiar
sunt bucuroasă că cineva a vorbit despre acest
107
subiect, poate oamenii vor înceta să creadă că dacă

mergi la psiholog ești dus cu capul.
Totul mi-a fost clar atunci. Toată povestea nu

fusese despre mine, ci despre ea, despre Veronica.
Era vorba despre perseverență și ambiție. Simțeam
că sufletul îmi explodează de bucurie și mândrie,
chiar dacă acum eram doi necunoscuți. Nu a fost
scris să fim împreună, însă drumurile noastre se
întâlniseră pentru a aduce o schimbare în viața
fiecăruia dintre noi.
Unii oameni apar în viața ta pentru a rămâne, în
timp ce alții sunt destinați să aducă schimbări, sau
apar pentru a te motiva și a te readuce pe drumul
tău.
108
Din cauza celor ca tine… femei
ca mine au ajuns să se subestimeze
și să creadă că nu sunt destul.
Din cauza celor ca tine am ajuns să

nu-mi iubesc corpul, să cred că sunt
într-o constantă competiție cu femeile
din jurul meu pentru a te păstra lângă
mine. Din cauza celor ca tine există
femei care se ascund de oglinzi și cred
că viața lor depinde de forma ochilor,
a buzelor, de înălțime sau greutate.
Pentru mult timp am crezut că trebuie
să-ți fiu pe plac, să ajung la nivelul
tău, să fiu pe fază fiindcă altfel te-
aș fi putut pierde. Când îmi spuneai că
m-am mai îngrășat, tu nu o spuneai din
dragoste și dorință de a mă proteja.
Când îmi spuneai că sunt frumoasă,
priveai la alte femei. Din cauza
bărbaților ca tine ajungem să ne simțim
ca niște obiecte într-o vitrină, să
avem complexe, să ne ascundem celulita
și ridurile, să alergăm ca niște
disperate pe bandă până înțelegem că
ar trebui să facem asta pentru noi,
pentru a avea o relație frumoasă cu
corpul nostru.
Hai să-ți mai spun ceva: din cauza
celor ca tine, gentlemeni închipuiți
și încrezuți, am ajuns să credem că
nu merităm să fim iubite. La un moment
dat credeam că nu merit să fiu iubită
pentru că nu sunt suficient de perfectă
și frumoasă: ce prostii! A fost nevoie
ca un alt bărbat – mai matur, mai
sincer, mai atent – să-mi vindece
rănile făcute de alții. Mi-a arătat ce
înseamnă iubire si respect, amintindu-
mi cât sunt de frumoasă și unică. Lasă-
mă să-i mulțumesc pentru că este cel
datorită căruia astăzi mă iubesc și
zâmbesc.
Carmen
Nu mai analiza ce ai și ce nu ai, nu
te mai compara cu restul și nu căuta o
explicație pentru tot ce se întâmplă
în viața ta.
N umele meu este Carmen și de când mă știu

am fost atrasă de jurnalism. Deși toată
familia își dorea să devin avocat, deci să studiez
dreptul, am ales strada mea, nepăsându-mi de
părerile lor. Chiar dacă îi sunt foarte recunoscătoare
familiei mele pentru susținerea financiară oferită,
nu pot spune că am o relație tocmai exemplară cu
ei. Cu trecerea anilor, devenind independentă și
din cauza stilului de viață haotic din București, am
ajuns să-i vizitez tot mai rar dând vina pe muncă,
lipsa de timp și alte lucruri urgente de rezolvat.
Relația dintre mine și mama mea a fost
dintotdeauna problematică. Ea este o fire foarte
emotivă și deseori se supără din orice. În schimb,
eu și tatăl meu ne-am înțeles mereu de minune:
suntem amândoi lipsiți de tot ce înseamnă tandrețe,
romantism și dulcegării. Întotdeauna tata, croitor
de meserie, a fost atent la cum și cu ce mă îmbrac. În
mod cert relația cu tata este mult mai strânsă decât
cea cu mama, care se emoționează pentru nimicuri,
vorbește mult și deseori îmi judecă felul de a fi:
— Carmen, dai prea multă importanță obiectelor,
lucrurilor și aspectului fizic, cu riscul de a părea
materialistă, mi-a spus mama într-o zi când ne
certam.
Recunosc, în vara anului 2014 nu voiam să am
113
o relație cu un bărbat fără posibilități financiare

prea mari. Știam că ai mei au investit în mine și
în viitorul meu și consideram că merit un bărbat
înstărit, care să-mi poată oferi măcar condițiile cu
care fusesem obișnuită sau poate și mai mult.
Sunt născută într-o zi de toamnă a anului 1989
și tind să cred că este sezonul meu. Nu sunt o
persoană care adoră gesturile romantice, însă, în
același timp, îmi doresc să am alături un om care
să mă protejeze atât sufletește cât și material. Îmi
doresc un bărbat care să mă surprindă cu cadouri,
să călătorim împreună, să avem un cerc de prieteni
cu mentalitate modernă și cu care să ne putem
distra.
Dintotdeauna am fost pasionată de jurnalism.
Când eram mică, răsfoiam reviste și îmi imaginam
că voi apărea pe coperta uneia, sau că voi scrie și
eu un articol sub care va fi notat numele meu. Pe
la zece ani primisem cadou un jurnal și în scurt
timp terminasem tot spațiul disponibil. Îmi plăcea
să aștern pe hârtie toate gândurile și trăirile mele.
Uneori le reciteam și îmi dădeam seama că dramele
din acea perioadă erau puerile, alteori parcă mă
cuprindea dorul și m-aș fi reîntors în timp.
Anii de liceu au zburat și la finalul acestora eu
știam deja drumul pe care urma să-l parcurg. Eram
foarte dedicată materiilor, îmi impusesem să nu
am ochi și minte pentru altceva, chiar dacă știam
114
că sunt o fire care caută întotdeauna admirația

și aprecierea celorlalți. Avusesem câteva relații în
cursul anilor de liceu și oarecum ajunsesem la
concluzia că iubirea nu era pentru mine în acel
moment al vieții mele. Nu reușeam să mă leg de
cineva, să cred în totalitate în persoana de lângă
mine și să-i spun cam tot ce simt. Parcă ar fi existat
un zid între mine și omul lângă care dormeam. Era
felul meu de a fi și nu prea puteam schimba ceva.
Printre cursuri și testări, în toamna anului 2014,
l-am cunoscut pe Cosmin. Întotdeauna am crezut
că opusurile se atrag. La început ne înțelegeam
bine, chiar dacă uneori aveam impresia că
aparținem unor lumi diferite, ce pare că nu se vor
întâlni vreodată, pentru că eu ador opulența, luxul
și shoppingul. Îmi doresc să arăt bine pentru a
impresiona oamenii din jurul meu, pentru a stârni
invidia femeilor și pentru a mă ridica la standardele
din ziua de astăzi. Îmi place să scriu despre modă și
să mă fotografiez, iar asta nu l-a deranjat pe Cosmin
care este rezervat, timid și cu multe probleme
de stimă de sine. Tind să cred că tocmai asta ne-a
îndepărtat. Mereu m-am imaginat lângă un bărbat
care impune respect, cu un cuvânt de spus și care
își cunoaște atuurile și punctele forte. Cosmin mai
mereu avea nevoie de confirmări din partea mea, și
asta mă făcea să cred că în acea relație eu trebuia să
joc rolul de bărbat.
115
— Carmen, pentru mine oricând ești frumoasă!

Dimineața, seara, după antrenament, înainte de
job, când plângi, când râzi. Eu te iubesc așa cum ești!
Exact asta îmi spunea Cosmin de fiecare dată
când mă analizam și mă criticam în fața oglinzii.
Recunosc că nu băgam în seamă ceea ce spunea.
Pentru alte femei, acele cuvinte ar fi însemnat totul,
dar pentru mine conta părerea mea despre aspectul
meu. Mă gândeam la ce vor spune alții, cum pot să-
mi îmbunătățesc imaginea și cum aș putea să scap
de acele mici riduri.
În timp ce eu îmi doream să arăt tot mai bine
și să ating perfecțiunea, el visa să ne căsătorim,
considerându-mă viitoarea lui soție și mama
copiilor lui. Mi se părea aberant ca eu să mă gândesc
la familie și copii, era prea devreme și nu aveam timp
pentru așa ceva. În plus, nu aveam de gând să fac
aceeași greșeală a părinților mei, care s-au căsătorit
devreme, și-au promis iubire pentru totdeauna, ca
ulterior să se despartă și acel „pentru totdeauna” să
nu mai fie valabil pentru ei sau pentru mine. M-am
trezit în postura de personaj al unui plan în care ei
împărțeau vizitele după bunul lor plac și nimeni
nu mă întreba ce-mi doresc sau unde vreau să stau.
Decât să ajung în halul ăsta, mai bine stau așa că-mi
este bine.
— Cosmin, parcă nu te îngrijești destul! Nu
vrei să mergi cu mine la sală? În plus, ți-am mai
116
spus, să te dai cu mai mult parfum, să schimbi și

tu freza asta și să ai mai multă grijă de tine! Uite și
tu, nu putem merge la petrecerea lui Adi și Ioana
îmbrăcați așa, eu elegantă, tu casual. Ce e cu tine?
Totuși, ai o vârstă! Nu sunt mama ta, înțelege-te!
Nu suportam faptul că el nu avea un cuvânt de
spus și uneori părea supus criticilor mele. Nu îmi
dovedea dacă are caracter și, uneori, bunătatea lui
mă scotea din minți.
În toamna anului 2015 am decis să mergem
la Paris. Recunosc că am acceptat acea călătorie
din pur egoism. Deja îmi imaginam cum făceam
shopping în magazinele de pe Champs Elyseés,
cum făceam fotografii chic și cum savuram o cafea
într-o cafenea vintage. Ajunși la Paris, am început
să fac ceea ce știam mai bine, adică să-l conving pe
Cosmin să mă ducă unde voiam, să-mi cumpere ce-
mi doream și să mă răsfețe așa cum îmi plăcea. El
niciodată nu mi-a spus nu și mă obișnuisem în acest
fel. Știam că el mă iubește nebunește și în mintea
mea se înrădăcinase ideea că pot face din el cam tot
ce-mi doresc. Într-o seară, când mă așteptam mai
puțin, a scos un inel mic, cu o pietricică simplă, și
a rostit acele cuvinte care-mi înghețaseră sufletul
și îmi paralizaseră mușchii: „Vrei să fii soția mea?”
În acel moment știam adevăratul răspuns însă, în
același timp, nu-mi doream să-l pierd pe Cosmin,
deoarece conștientizam că rar găsești un asemenea
117
om care să te iubească și să-ți îndeplinească orice

moft. Chiar dacă simțeam că nu-l iubeam așa cum
el mă iubea pe mine, am acceptat propunerea lui.
Anii au trecut, iar eu am tot amânat nunta ba cu o
scuză, ba cu alta.
Atunci când nu sunt la muncă, petrec multe ore

la sală, mă antrenez mult și des. Îmi place să văd
cum femei sau bărbați admiră corpul meu tonifiat.
Ador să îmi analizez corpul, să înțeleg ce părți mai
sunt de lucrat și să văd rezultatele. Pasiunea pentru
antrenamente am descoperit-o în timpul facultății,
când făceam sport pentru a scăpa de stres și pentru
a avea un loc al meu unde să pot scăpa de probleme
și gânduri, fiindcă părinții mei au decis să se
despartă după ce m-am mutat la București pentru
a frecventa cursurile din cadrul facultății. Știam
că între ei erau probleme, și momentul în care a
trebuit să plec, pentru mine a devenit o soluție ca
să scap de discuțiile lor și de tensiunea din casă. Mi-
am promis că nu am să mă căsătoresc vreodată și îi
spusesem asta lui Cosmin de la început:
— Cum să nu crezi în căsătorie? mă întrebă
Cosmin într-o după-amiază.
Petrecusem întreaga dimineață în pat, stând
îmbrățișați, trezindu-ne și readormind. Chiar dacă
eram o fire activă, aveam momente în care mi se
făcea dor de tandrețe și Cosmin știa să profite
118
de acele clipe și nu mă lăsa să mă ridic din pat,

sărutându-mă ore în șir și făcând dragoste cu mine
până adormeam de oboseală. Partidele de sex erau
fantastice. Vedeam în ochii lui cum atracția se
făcea tot mai mare. Când mă săruta cu pasiune și
îi simțeam dorința, deveneam o femeie adevărată.
Mă excita să mă simt dorită și știam că trupul meu
era fabulos. Cosmin avea lângă el o femeie dorită de
mulți alți bărbați, și el trebuia să fie la înălțime.
— Cred că nu este nevoie de o hârtie pentru a
lega două persoane, iar „pentru totdeauna” este o
minciună. Uită-te la ai mei: au avut totul și s-a dus
de râpă. Și ei și-au promis iubire eternă, însă nu a
fost să fie. De ce să promiți ceva și apoi să eșuezi?
Mai bine stăm așa că ne este bine!
L-am îmbrățișat, l-am sărutat ca să nu mai
adauge nimic și m-am ghemuit la pieptul lui.
Cred că cel mai urât moment din perioada

adolescenței a fost când tatăl meu nu și-a mai putut
controla nervii și a lovit-o pe mama. Am simțit cum
mi-a înghețat sângele în vene. Chiar dacă eram mult
mai legată de tatăl meu, în acel moment am început
să simt că-l urăsc și asta a durat o bună perioadă.
Am înțeles că între ei doi lucrurile nu mai merg
și i-am mulțumit lui Dumnezeu că i-a dat rațiune
pentru a nu mă lovi și pe mine. M-a durut să-mi văd
mama lovită, m-a durut să-i văd ajunși în halul ăsta,
119
iar decizia lor de a divorța mi-a zdrobit sufletul și

încrederea în iubire, deși eram conștientă că fusese
cea mai bună decizie pentru a scăpa de calvar.
Amândoi meritau o viață liniștită, și mama, fiind o
fire sensibilă, știam că va fi devastată de aceste noi
schimbări.
Îmi place să fiu în centrul atenției! Îmi place

să primesc complimente și să fiu admirată! Mulți
bărbați din cercul nostru de prieteni îmi spun că îl
eclipsez pe Cosmin și că a fost scris să fiu iubita lui. Nu
mă înțeleg bine cu femeile și consider că principalul
motiv este aspectul meu fizic, senzualitatea pe
care o eman și faptul că sunt invidioase pe mine.
Recunosc că nu am multe prietene. În timpul
facultății am avut o bună prietenă, doar că relația
noastră s-a sfârșit din cauza faptului că am început
să vorbesc cu băiatul pe care îl plăcea ea.
— Ana, el a început să-mi scrie! În plus, voi nu
sunteți împreună și omul nu are nicio obligație!
— Carmen, tu nu ai pic de morală? El nu are nicio
obligație, dar tu ești prietena mea și ar trebui să-mi
înțelegi suferința!
A trebuit să aleg între prietenie și o probabilă
relație. Am învățat din acea greșeală pentru că am
pierdut o prietenă, dând la schimb o aventură de
câteva nopți lângă un om pasional, care își dorea
de la mine doar sex. Nu-l interesa persoana mea și
120
în scurt timp mi-am dat seama că acel individ era

mai superficial decât mine. Oarecum îi făcusem
Anei o favoare. Dacă ar fi căzut ea în ghearele acelui
narcisist, probabil ar fi ajuns cu sufletul bucăți și
demnitatea la pământ. Am încercat să o contactez
și să îi explic că nu a pierdut nimic, însă Ana s-a
considerat trădată și nu o puteam contrazice.
Felul meu de a fi, aspectul meu fizic și dorința
bărbaților atunci când mă văd au fost motiv de
discuție între mine și Cosmin.
— Carmen, eu te respect, însă aș vrea să mă
respecți, eu fiind bărbatul lângă care dormi și
care îți oferă tot ce-ți dorești. Nu trebuie să-mi
dai socoteală, însă aș vrea să știu de tine, dacă
ești bine, cum îți petreci ziua și să eviți anumite
comportamente exagerate.
— Cosmin, este vina mea ca ăștia se lasă păcăliți
de un decolteu generos, un posterior antrenat și un
zâmbet cuceritor? Știi bine că îți sunt fidelă și nu aș
face ceva care să te rănească.
Când ieșeam în oraș cu prietenele sau când
mergeam la sală, nu purtam inelul de logodnă.
Mi se părea ca o pereche de cătușe și am observat
că bărbații din jur mă priveau, dar când vedeau
inelul, parcă se blocau. Nu voiam să fiu considerată
proprietatea unui bărbat, iar deseori mă întrebam
dacă relația cu Cosmin mă putea priva de
posibilitatea de a cunoaște un bărbat și mai bun, și
121
mai atrăgător. Era ca o provocare pentru mine.

De multe ori intru în vorbă cu bărbați veniți să se
antreneze. Mă atrage atitudinea lor de băieți greu
de abordat și îmi doresc să fiu privită și admirată de
ei. Când sunt singură, parcă mă transform, uneori
mă las vânată, alteori vânez. Îmi dau seama că nu
par o femeie care este într-o relație, dar cred că atâta
timp cât sunt liberă, pot face ce vreau. Important
este să simt în mine spiritul de aventură și să mă
simt plăcută.
Era toamna anului 2017 când începusem să
vorbesc tot mai des cu un tip brunet, bine antrenat
și destul de inteligent. Ne ajutam cu antrenamentele
și ajunsesem să facem schimb de opinii. Îi dădusem
numărul meu de telefon, cu speranța că așa vom
intra în vorbă, deși eu aflasem deja multe detalii
despre el. Defectul meu cel mai mare era dorința
de aventură, din motiv că relația mea cu Cosmin se
afla într-un moment de impas în care totul mi se
părea plictisitor. El era prea îndrăgostit, își făcea
prea multe planuri și avea prea multe așteptări de
la mine.
Trecuseră câțiva ani de la cererea în căsătorie și
eu nu prea mai aveam scuze la dispoziție pentru a
amâna. În plus, familia lui Cosmin de fiecare dată
ne presa și eu începusem să evit evenimentele de
familie, deoarece toate acele întrebări mă sufocau.
Uneori parcă nu voia să observe adevărata mea
122
natură. Nu prea mă interesau sentimentele și am

rămas lângă el mai mult din cauză că altfel ar fi
suferit ca un copil. A trecut ceva timp de la călătoria
la Paris și sentimentele mele s-au schimbat, am
devenit tot mai rece și mai plictisită de relația
noastră. Aveam nevoie de ceva nou, de mai multă
aventură, de a mă simți din nou curtată și cucerită.
Uneori parcă îl vedeam ca pe un frate sau ca pe o
persoană dependentă de mine, și nu-mi doream
nimic altceva decât să-l fac să se trezească, să aprind
în el flacăra pasiunii și să-i amintesc că suntem încă
tineri.
Iubito, dar ai spus că dormi! Cu cine vorbești la ora
asta?
Nu mă tragi tu pe mine la socoteală! Era o colegă de
muncă, ok? Dar tu ce faci, mă controlezi? i-am scris,
știind că cea care greșește sunt eu, pentru că eram
acolo, online, deoarece vorbeam cu Alin, tipul de
la sală. Mă făcea să râd și aveam multe lucruri în
comun.
Nu te mai recunosc! Tu nu vezi cât mă rănești cu
atitudinea asta?
Eu? Nu vezi că mă acuzi degeaba? Cosmin, uneori
am impresia că efectiv dormi din picioare. Nu ai și tu
un hobby? Stai toată ziua cu gândul la mine și viața ta
se rotește în jurul meu! Eu cred că fără mine nici nu ai
ști ce să faci!
Îmi luasem câteva zile libere pentru a merge
123
în vizită la mama mea, care hotărâse să rămână

singură.
— Nu mai vreau să aud de bărbați! Mai bine stau
singură și îmi văd de ale mele! striga prin casă în
timp ce eu o priveam mirată.
Îi înțelegeam durerea, însă nu împărtășeam
dorința ei de a rămâne singură. Eram îngrijorată
pentru starea ei de spirit și mi se părea egoist faptul
că, deși trecuse mult timp, nu încerca să schimbe și
ea ceva la felul ei de a fi.
Carmen, te las să te calmezi și ne auzim mâine.
Citesc mesajul de la Cosmin și sting telefonul. Știu
că nu suntem fericiți și simt că nu este corect să fiu
cu el doar din comoditate și pentru că mă răsfață, și
îmi oferă tot ce îmi doresc. Nu este corect să profit
de iubirea lui, însă, în același timp, parcă nu-mi
vine să risc totul, să-l las și să caut pe altcineva. Îmi
este mult mai comod așa, pentru că oricum el îmi
oferă libertatea de care am nevoie.
Când tatăl meu a decis să se despartă de mama, nu
a mai privit în urmă. A decis să o părăsească pentru
o altă femeie. Ce-i drept, de când erau împreună,
mama încetase să se mai îngrijească și uneori chiar
arată ca o femeie de serviciu. De multe ori îmi era
rușine să merg cu ea până la centrul comercial.
Oamenii se uitau la ea și apoi la mine, crezând
probabil că este menajera mea sau mai știu eu cine.
Deși mă durea faptul că tata ne părăsise și că relația
124
dintre ei doi se autodistrusese, înțelegeam motivul

pentru care se îndrăgostise de noua lui soție. Era
elegantă, sofisticată, cultă și foarte cizelată.
În zilele petrecute la tata acasă o admiram
atunci când își aplica tot felul de măști și făcea
diferite sesiuni de înfrumusețare. Îmi povestea
despre casele de modă, despre brandurile de make-
up, despre ingredientele parfumurilor. Aceste
momente alternau cu cele în care vorbeam cu
mama despre ce mai trebuie de cumpărat pentru
a face o ciorbă, unde mai trebuie făcută curățenie
și ce cheltuieli vor mai urma. Atunci am înțeles
cât de mult contează aspectul fizic și că femeia
trebuie să arate bine pentru a păstra un bărbat
lângă ea. Ulterior am înțeles că „pentru totdeauna”
nu este o certitudine și că atracția este un element
fundamental într-o relație.
Observasem cum tata privea acea femeie, în ochii
lui ardea o dorință nemaivăzută în anii petrecuți
lângă femeia, care îi dăruise o fată și al cărei trup
se schimbase pentru a aduce pe lume rezultatul
iubirii lor. Și la ce bun totul? Venirea mea pe lume a
însemnat sacrificii și alte neajunsuri, ca să nu mai
zic de faptul că mama mea a uitat să fie femeie, iar
tatăl meu a început să caute tandrețe și pasiune în
paturile altor femei. Au fost multe momente în care
m-am întrebat oare cu câte femei tata a înșelat-o pe
mama. În ziua în care a lovit-o, am simțit că este
125
un laș fără măsură, un om fără morală, care știa că

și el greșise, și că femeia din fața lui își sacrificase
întreaga viață pentru el și pentru mine. Mama nu
merita disprețul și violența lui cauzată de lipsuri și
certuri.
— Carmen, ești o femeie superficială și

materialistă! Nu știu când te-ai schimbat atât de
mult! Nu te recunosc! mi-a strigat Cosmin, după ce
i-am spus că mai bine ne despărțim.
— Dacă tu preferi să mă consideri rea și
superficială doar pentru că ți-am spus că nu ești
la înălțimea mea și că nu te îngrijești, atunci fă-o.
Nu-mi pasă, Cosmin.
M-am gândit mult timp și am înțeles că trebuia
să iau o decizie cât mai curând. Trebuia să recunosc
că nu mai aveam sentimente pentru Cosmin, sau
dacă mai existau, în niciun caz nu erau la înălțimea
așteptărilor lui.
— Eu mi-am pierdut capul după tine, Carmen.
Ce ți-am făcut ca să mă tratezi așa? mi-a spus
izbucnind în lacrimi.
Nu era primul bărbat care plânsese din cauza
mea, aveam un caracter dificil și uneori, indiferența
mea rănea orgoliul oamenilor din jurul meu.
Mă simțeam mai puternică atunci când eram
singură și nu eram prinsă între zăbrelele unei
relații. Știam că pot face ce-mi doresc și asta îmi
126
oferea o stare de bine greu de descris. Știam că pot

face orice, chiar dacă poate nu făceam nimic.
Nu puteam să-l țin pe loc pe Cosmin. El își dorea
o familie, în timp ce eu îmi doream libertate. El își
dorea să iubească și să fie iubit, în timp ce eu îmi
doream să fiu iubită, plimbată și răsfățată, fără ca
asta să implice vreo promisiune pentru viitor.
— Probabil că mi-ai oferit totul prea de-a gata și
eu am pierdut interesul. Probabil aparținem unor
lumi mult prea diferite și nu există o cale de mijloc.
L-am privit în ochi și mi-am dorit ca el să înțeleagă
că trebuie să încheiem cât mai repede acea discuție.
Eram un amalgam de sentimente, deoarece știam că
îmi va lipsi atingerea lui pe pielea mea, fiind omul
cu care împărțisem patul atâția ani, însă știam și de
micile aventuri pe care le-am avut cu alți bărbați și
pe care le-am ascuns, pentru că știam că-l vor răni.
— Mi-ai făcut sufletul bucăți! Nu vreau să ne
despărțim, eu nu-mi văd viața fără tine!
— Iartă-mă, îmi pare rău… însă nu mai este cale
de întoarcere!
Am plecat cât am putut de repede și m-am simțit
vinovată. Nu aveam păreri de rău, mă simțeam
liberă din nou și mă întrebam de ce nu făcusem
asta cu mai mult timp în urmă, dar acel sentiment
a durat puțin.
Am ales singurătatea. Ulterior am înțeles că am
127
pierdut omul vieții mele, crezând că frumusețea

este pentru totdeauna. Ulterior am înțeles că
degeaba ajungi unde ți-ai propus, dacă nu ai cu
cine împărți acele momente, dacă nu ai lângă cine
petrece serile și dacă nu ai în viața ta un om care
să te accepte cu bune și cu rele. Am înțeles că am
făcut bucăți stânca ce-mi oferea iubire și stabilitate,
alegând nisipul plimbat de valuri. A fost mult prea
târziu, iar într-un final am ajuns la concluzia că am
fost o femeie superficială, meschină și egoistă.
Tu să nu faci ca mine, să nu ajungi să pierzi pe
cineva pentru a înțelege ulterior că fără el viața ta
nu mai are rost.
128
Nu te mai stresa! Mai devreme
sau mai târziu vei întâlni omul
potrivit!
Trăiește-ți viața, bucură-te de

prieteni, zâmbește și formează-te ca
om!
Nu mai analiza ce ai și ce nu ai, nu
te mai compara cu restul și nu căuta o
explicație pentru tot ce se întâmplă
în viața ta.
Și ce dacă prietenele tale sunt
logodite? Și ce dacă simți că timpul
trece? Bucură-te de fiecare zi și nu
mai pune la suflet chiar tot ce spune
lumea!
Nu te mai stresa! Mai devreme sau mai
târziu vei întâlni omul potrivit! Între
timp… trăiește-ți viața, bucură-te de
prieteni și luptă pentru obiectivele
tale!
Fă tot ce poți pentru a ajunge acolo
unde ți-ai propus, educă-te și pune
temelia pe care te poți ridica tot mai
sus, bazându-te pe cine ești. Învață
să spui și nu, n-ai de ce să te simți
vinovată dacă nu poți să oferi chiar
tot.
Ce vrei să faci? Să te uiți la el
cum trăiește noua poveste de iubire,
să te uiți la toți bărbații și să-i
învinovățești din cauza unora care nu
te-au meritat și să pierzi ocazia de
a fi fericită? Nu merită. Știi când
vei iubi din nou? Când vei descoperi
fericirea cu tine însăți, când vei
înțelege că trebuie să-ți fii fidelă, să
nu te schimbi pentru nimic în lume și că
trebuie să te bucuri de prezent. Omul
potrivit apare la momentul potrivit.
Restul? Sunt lecții de viață care te
fac mai puternică, mai înțeleaptă, mai
curajoasă și mai conștientă de faptul
că trebuie să faci o selecție în ceea
ce privește oamenii din viața ta.
Viviana
Fericirea depinde de noi înșine și de
felul în care privim lucrurile.
D e la fereastra apartamentului de la etajul

patru, de mult nu se mai aud râsete sau
glume: din nou mă cert cu bărbatul care tot
îmi promite iubire și în care am încetat să mai
cred în totalitate. În toți acești ani, prea multe
cuvinte au fost aruncate pentru a-mi face rău,
prea multe discuții, prea multe jigniri. Totuși
ceva mă ține lângă el, teama că probabil el este
maximul pe care îl pot avea. Tind să cred că,
înainte de a veni pe lume, fiecare a tras la sorți
anumite daruri precum iubirea, fericirea sau
succesul. Cred că destinul meu este să nu am
parte de multă iubire, altfel risc să mi se urce
la cap, după spusele lui Andrei.
Iubitul meu provine dintr-o familie din inima
Bărăganului. Rudele lui sunt împrăștiate prin
lume de mulți ani și asta ne-a permis să călătorim
prin diferite țări, fără a cheltui prea mult. Suntem
împreună de trei ani și nici de data asta nu a știut
să mă surprindă. Cel mai bun lucru de făcut pentru
a-ți proteja sufletul de decepții este să nu ai așteptări
prea mari. Oare este ceva mai dureros decât să vezi
că omul care te tot rănește, care nu te apreciază,
reușește mereu să te facă să te întorci la el?
Nu mă înțelege greșit, acum trei ani aș fi spus că
o astfel de femeie are o evidentă lipsă de caracter.
133
Când ești personajul principal al poveștii, lucrurile

se complică. Nu vreau să-l pierd, deși mă rănește.
Probabil pentru că m-am obișnuit și sunt conștientă
că mă oprește eventualitatea unui nou început. Nu-
mi permit să o iau din nou de la capăt, mai ales
pentru că sunt stresată cu jobul și am nevoie de
stabilitate. Nu am posibilitatea de a începe o nouă
relație și știu că cele de mai sus sunt motive banale.
Uneori mă gândesc la faptul că, deși nu mai cred în
Andrei, îl iubesc și mi-aș dori ca el să vadă în mine
femeia de care are nevoie. Mi-aș dori să fie de acord
cu mine când văd un viitor împreună, locuind într-o
casă la curte și crescând un copil.
Trecuse ceva timp de când ne cunoscusem și,
spre deosebire de prietenii noștri, eram singurii
necăsătoriți. Uneori el striga că îmi doresc să mă
căsătoresc cu el doar pentru că vreau să fiu ca restul
și pentru că am aproape treizeci și cinci de ani. Ce-i
drept, printre dorințele mele din adolescență era și
visul de a deveni mamă până la vârsta de treizeci de
ani. Mama mea m-a născut devreme și întotdeauna
am avut o relație de prietenie. Asta îmi doream să
se întâmple între mine și copilul meu, însă în timp
ce eu făceam planuri și visam la familia noastră,
el evita mereu subiectul. Chiar dacă locuiam
împreună, el a păstrat apartamentul său în care
mai mergea din când în când pentru a organiza
serile cu prietenii lui.
134
Îmi doream un copil, dar asta trebuia să se

întâmple la momentul potrivit, așa că am decis să
aștept ca Andrei să ajungă la punctul de a-și dori o
familie.
— Tu nu vezi!? Astăzi este Dragobetele și nu te-ai
gândit să-mi aduci o floare, să-mi scrii întrebându-
mă dacă vreau să ieșim la prânz împreună sau să
mergem la un film. Nu vezi că nu ai timp pentru
mine? Nu înțeleg de ce mă ții aici ca pe un bibelou…
Îl privesc și îmi doresc să dispar, să-l alung din
casa mea și să-i dau înapoi și amintirile. Parcă îmi
doresc ca el să-mi spună că s-a terminat, iar așa n-ar
trebui să trăiesc cu sentimentul de vinovăție.
— Viviana, exagerezi! Sentimentele nu se rezumă
la asta și te rog să nu-mi mai scoți ochii cu ce au
primit colegele tale, sau cât sunt ele de iubite.
Suntem împreună de trei ani, nu sunt la început ca
să trebuiască să te cuceresc și să te mai surprind!
Dacă nu-ți convine, mergi și caută pe altcineva.
Eu sunt așa, și până acum ai reușit cumva să mă
suporți.
Bărbații cred că odată ce au cucerit o femeie și
sunt într-o relație, aceasta nu trebuie să mai fie
surprinsă, răsfățată și cucerită. Pur și simplu te
consideră o certitudine, ajungi să fii o prezență
firească, și ca să primești o floare, fie trebuie să existe
o discuție, fie trebuie să aștepți vreo sărbătoare.
Oare mai dăruiește cineva o floare fără un motiv?
135
— Simt că nu mai pot. Nu mai vreau. Te rog să

pleci, am nevoie de liniște.
Îmi masez tâmplele și încerc să mă calmez. În
ultima vreme m-am simțit foarte obosită și faptul
că am fost promovată ca manager m-a făcut să mă
implic la maximum, punând la bătaie tot ce am,
concentrându-mă pe ceea ce fac pentru a uita ceea
ce simt.
— Ești o proastă, te consumi degeaba. Sper că
ești mulțumită, puteam petrece o seară frumoasă
împreună stând de vorbă, așa îți povesteam ce am
făcut astăzi la firmă și pregăteai ceva de mâncare.
Eu plec, m-am săturat de crizele tale de copilă
răsfățată! Degeaba te consideri tu femeie…
Am tresărit când am auzit ușa trântindu-se. Ne
mai certasem, însă niciodată nu se terminase așa.
Am încuiat ușa în urma lui.
Adevărul este că relația noastră intrase într-o

perioadă de criză în urmă cu un an și jumătate, când
am descoperit câteva discuții dintre Andrei și fosta
lui iubită. Ulterior am aflat că fusesem înșelată de
câteva ori și că pe la spatele meu circulau tot felul
de vorbe, cum că iubitul meu s-ar da la toate femeile
din jurul lui. De fapt, este un bărbat frumos, aș
minți să spun că nu. Este înalt, are un corp perfect
sculptat și îi place foarte mult să se îngrijească.
Când am aflat despre relația dintre el și fosta
136
lui iubită, m-am dus să-i cer socoteală, dar m-am

transformat din victimă în vinovată. Mi-a strigat că
el trecea printr-o perioadă de confuzie cauzată de
munca mea. În acea perioadă găsisem un nou loc de
muncă și, ca toți oamenii, încercam din răsputeri
să dovedesc că sunt o persoană muncitoare și
serioasă. În urma discuției noastre, reușise să mă
convingă că tot ce se întâmplase fusese din cauza
mea. Am preferat să îmi asum această vină pentru
că nu reușeam să accept viața fără Andrei, și dacă
asta ar fi însemnat să-l văd cum se întoarce la fosta
lui iubită, nu știu cum aș fi putut trece peste un
asemenea moment.
Din acea clipă lucrurile între noi s-au schimbat.
Nu reușeam să uit întâmplarea și să mai am
încredere în el. Din respect pentru propria-mi
persoană, alesesem să nu-l stresez cu întrebări,
deși, uneori îi controlam telefonul, chiar dacă
îmi dădeam seama că nu era de bine. Nu sunt o
fire posesivă și îmi place să ofer libertate, însă
comportamentul lui Andrei îmi lăsase un gust
amar. Deseori mă întrebam ce face atunci când nu
sunt și ce fel de comportament are atunci când se
află în preajma altor femei.
Spuma îmi acoperă genunchii, iar tălpile stau

lipite de robinetele de apă rece și caldă. Parcă sunt din
nou o adolescentă care se ascunde sub apă, crezând
137
că se poate ascunde de griji. Ce bine era atunci,

aveam niște probleme atât de nesemnificative. Stau
cu urechile sub apă, ascult sunetul și tăcerea din
jurul meu, încercând să nu mă gândesc la cât de
jalnic mă simt. Când am o stare deloc confortabilă,
îmi place să umplu cada cu apă fierbinte, să arunc
un săpun efervescent în ea și să mă las cuprinsă de
parfumul acestuia. Este momentul meu și a devenit
o obișnuință pentru mine, mai ales în ultimele
săptămâni. Nu mă concentrez prea mult asupra
problemelor mele și sunt genul de om, care atunci
când persoana de lângă mine are o problemă de
sănătate, o duc până la ușa cabinetului, în timp
ce chestiunile mele de sănătate mai mereu le-am
amânat. Nu am simpatie pentru doctori și analize.
Refuz să merg la consultații, deoarece nu vreau
ca oamenii din jurul meu să se îngrijoreze pentru
nimicuri.
Andrei deseori reușește să mă jignească.
Am obosit să tot aud că sunt prea sensibilă,
pretențioasă și visătoare. Oricât de mult aș
vrea, trebuie să recunosc că el niciodată nu m-a
considerat o femeie la înălțimea lui, fiindcă nu sunt
dispusă să fac orice pentru a obține ceva, pentru că
sunt prea empatică, pentru că nu sunt îndeajuns de
atrăgătoare și nu-mi place să fiu în centrul atenției.
M-am ridicat de multe ori și mi-am promis că n-am
să mă transform într-o femeie egoistă și lipsită
138
de morală, doar pentru că el așa vede o femeie

puternică. Sunt puternică, dar el calcă în picioare
toată demnitatea și stima mea. Cum? Profitând de
iubirea pe care i-o port. Astăzi mă jignește, mâine
îmi cere scuze și eu îl iert. Eu adun, adun de când
îl cunosc și nu știu cât voi mai rezista. Motivele
pentru care ne certăm sunt că eu aș fi prea retrasă
și timidă, deseori preferând să rămân acasă, în
timp ce el își dorește să iasă la club. Cea mai mare
problemă este faptul că uneori comunicăm puțin,
de multe ori nu știu pe unde umblă toată ziua, și
asta pentru că i-am oferit prea multă libertate. În
plus, fiind o fire rezervată, nu apreciez grupul său
de prieteni, așa că mai mereu mă simt exclusă.
Îmi întrevăd figura printre aburii lipiți pe oglindă
și realizez că am obosit. Mă simt fără energie, aș sta
în pat zile întregi, departe de toate.
— Hei! Ai terminat acel plan pentru noii clienți?

mă întreabă Andra într-o dimineață, în care aveam
multe de rezolvat și nici nu știam cu ce să încep.
Îmi dau seama că am pierdut șirul zilelor și brusc
am devenit ca un robot ce face aceleași lucruri. Am
nevoie de iubire, de cineva care să-mi spună că nu
fac rău ceea ce fac, că sunt unică pentru el și nu mă
va lăsa la greu. Am nevoie de o îmbrățișare și simt
cum lacrimile mi se strâng în colțul ochilor. Mă uit
pe calendar și realizez că acum două zile trebuia să
139
trimit un email important de care uitasem. Realizez

și că mi-a întârziat ciclul, și am uitat de programarea
la ginecolog.
— Da, este gata! Îmi pare rău, pur și simplu
uitasem! Îl transmit imediat! Iartă-mă dacă am
întârziat, zilele astea am fost prinsă cu foarte multe
chestii. Aștept un răspuns din partea ta!
Am spus asta, sperând că pe chipul meu nu se
citește cât sunt de dezamăgită de mine însămi. Eram
o perfecționistă, și faptul că respectam întotdeauna
termenii, a reprezentat mereu punctul meu forte.
— Sigur… Viviana, trebuie să te rog ceva.
Patricia este șefa mea și de când am fost
promovată, avusesem ocazia de a sta mai mult de
vorbă, așadar, îmi cunoștea povestea. Îl cunoscuse
pe Andrei într-o zi când a venit să mă ia pentru a
pleca la mare.
— E foarte antipatică șefa ta. Mi se pare o femeie
foarte îngâmfată, cum poți să o suporți?
Observasem că nu prea se simpatizau, însă nu
am dat prea multă importanță. Tot ce îmi doream
este să-mi văd de muncă și să nu mă mai gândesc la
relația mea cu Andrei.
Fiind îngrijorată pentru performanța mea la locul
de muncă, efectiv nu reușeam să mă concentrez și
mă temeam pentru cariera mea. Mi-a luat timp și
răbdare pentru a ajunge aici. Nu doream să pierd
ce am clădit.
140
Ridic ochii de la calculator, ascunzând tristețea

și faptul că de două ore mă tot gândesc la Andrei.
Mi-a scris că vrea să ne vedem diseară și că îi pare
rău. Am acceptat pentru că am nevoie de a mă simți
iubită, de a avea pe cineva alături și știu că felul în
care el îmi dovedește iubirea e mult sub așteptări,
dar poate că nu merit mai mult. Poate că așa trebuie
să fie povestea mea.
— Te rog să te odihnești. Știu că ai fost promovată,
dar asta nu înseamnă că ai totul garantat. Știi cum
este: astăzi ești sus, mâine poți ajunge jos. Nu știu
ce te îngrijorează în perioada asta, dar trebuie să
ai grijă de tine. Ai ajuns atât de departe în firma
asta, încât nu aș vrea să pierzi totul din cauza unor
certuri cu prietenele, sau cu nu știu care individ.
Vorbele Patriciei au venit ca un duș rece. Știam că
lucrurile între mine și Andrei nu mergeau, prietene
nu prea aveam, dat fiind că el era o fire destul de
arțăgoasă și selectivă, dar consideram că singurul
element care sigur mergea bine trebuia să fie
munca. Am dat greș și la acest capitol. Mi-am dat
jos ochelarii, mi-am masat ochii și am plâns. Am
plâns în biroul meu și simțeam că trupul mi-o luase
razna. Tot ce-mi doream în ultimele săptămâni era
să dorm, treceam de la momentele când aveam
pofte la zile în care nici nu voiam să văd mâncarea.
Ca să nu mai zic de schimbările stării de spirit. Tot
ce-mi doream era să stau în pat.
141
— Hai, te duc la un restaurant bun și apoi

mergem la tine. Viviana…
Mă ia de mână și eu uit de tot ce există în jurul
meu. Nu mai am putere pentru discuții, mă simt
obosită și epuizată. Tot ce-mi doresc este să fie ca
înainte, ca la început, atunci când ne iubeam și am
fi făcut orice pentru a fi împreună.
Telefonul lui Andrei îmi distrage atenția, vibrează
fără a se opri și expresia de pe fața lui nu pare să fie
relaxată. Decid să ignor toate gândurile pesimiste
ce zburau prin mintea mea și să mă concentrez pe
momentul când suntem împreună. Până la urmă,
nimic nu-l ținea legat de mine, așa că de ce ar fi
avut o altă femeie, dacă putea să mă lase și gata?
Îmi făcusem atâtea griji degeaba.
— Andrei, nu vreau să mă cert. Te rog, nu mă
simt bine.
— Vreau doar să-ți cer scuze și să-ți spun că-mi
pare rău pentru aseară. Să știi că m-am gândit toată
noaptea la noi, nu vreau să te pierd.
Mi-a strâns mâna la pieptul lui și m-a sărutat
cu tandrețe. Pe chipul lui se vedea că ceva îl
îngrijorează, așa că nu am vrut să-l iau la întrebări
și l-am îmbrățișat strâns.
— Te iubesc, i-am șoptit cu lacrimi în ochi.
Mă simțeam foarte vulnerabilă, parcă nu mă
recunoșteam, mai tot timpul îmi venea să plâng.
— Și eu te iubesc!
142
În acea seară am făcut dragoste așa cum nu mai

făcusem de mult timp. Mă atingea cu tandrețe,
simțeam cum respiră intens și privirea lui parcă
mă topea. Simțeam că mă dorește mai mult ca
niciodată și asta mă făcea să mă simt atrăgătoare,
frumoasă și feminină. Am făcut dragoste de mai
multe ori, până am adormit îmbrățișați.
O seară frumoasă de sfârșit de iunie. E cald, deși

adie ușor vântul. Înainte de a coborî, m-am dat cu
rujul meu preferat, un corai ce se potrivește cu
pielea mea deschisă. În această seară mi-am aranjat
părul diferit, l-am strâns într-un coc în timp ce m-am
gândit la mama: „Cu părul prins îți stă foarte bine!
Parcă ești din nou fata mea mică, care se pregătea
de serbare.” Am ales din sertar o pereche de cercei
rotunzi argintii și o rochie lejeră. Voiam să mă
desprind de toate și să petrecem o seară frumoasă
împreună. Să ștergem cu buretele toate discuțiile și
să-i spun despre călătoria surpriză pentru ziua lui
de naștere.
În timp ce Andrei a trebuit să iasă pentru a vorbi
la telefon, îmi controlez profilurile de pe rețelele
de socializare. În ultimele zile era foarte tensionat.
Deschid poșta electronică și găsesc un mesaj de la
Patricia, probabil vrea să-mi amintească de ședința
de luni. Îl deschid, însă exact în acel moment Andrei
se întoarce:
143
— Iubito, ai decis ce vrei să mănânci? Te văd așa

de palidă, sigur ești bine?
— Da, sunt doar obosită. Probabil din acest
motiv îmi tot întârzie și ciclul. Cum ți-am spus, este
o perioadă foarte stresantă pentru mine. Andrei,
ți-am pregătit un cadou.
— Un cadou? Despre ce este vorba?
— O călătorie. Vreau să plecăm undeva, să pot lua
o pauză de tot și să petrecem timpul împreună.
— Da, sigur. Vom merge la sfârșitul verii, ok?
Acum eu chiar nu pot pleca de la muncă.
— Am găsit o ofertă și mă gândeam să plecăm
peste o lună. Am discutat deja cu cineva de la agenție
și totul este în regulă. Trebuie doar să o anunț și pe
Patricia, ce-i drept.
— Viviana, nu face pe fetița mofturoasă. Înțeleg
că ești supărată după discuția de ieri, însă nu te
încăpățâna, pentru că acum nu este momentul. Eu
nu-mi pot permite să plec tocmai în toiul verii.
— Înțeleg, atunci voi merge cu sora mea și noi
doi vom pleca la sfârșitul verii.
— Poftim? Sor-ta? Ce legătură are aia? Să nu-mi
spui că îi plătești biletul și cazarea.
Urăsc tonul lui Andrei atunci când ceva nu este
în linie cu ideile lui. Începe să strige și să ridice
vocea la mine, chiar dacă știe că asta mă sperie
foarte mult.
— Este sora mea… și chiar îmi doresc să facem
144
o călătorie împreună. Am nevoie de o pauză, să

mă desprind de toate, să mă relaxez și să îmi refac
puterile.
— Viviana, dacă pleci cu sora ta, nici să nu te
mai întorci. Aia cunoaște doar cluburi și colegi de
facultate. Ți-am mai spus că nu-mi place familia ta și
vreau să te îndepărtezi de ei. Viața este grea, Viviana!
Spui că vrei să întemeiem o familie, dar când vei da
de greu, ce vei face? Vei pleca într-o călătorie?
— Ascultă, eu am nevoie ca cineva să-mi fie
alături pentru că tu nu ești. Tu nu știi să-mi fii
alături. Renunță la apartamentul pe care îl păstrezi
pentru zilele în care ne certăm! Tu ești primul care
pleacă atunci când lucrurile se complică între noi.
— Îmi place așa cum suntem acum. Avem
timp pentru toate, de ce să ne grăbim. Ți-am spus
de la început că nu va fi ușor să mă prinzi cu
însurătoarea, sunt încă tânăr. Îmi place libertatea
mea, și tu trebuie să te mai maturizezi. Ești încă
puțin răsfățată și nu consider că ai putea fi pregătită
pentru a sta împreună.
În tot acest timp telefonul lui Andrei vibra
fără oprire. Încercam să nu mă las distrasă, însă
persoana care îl suna părea să fie disperată, altfel
nu-mi puteam explica de ce insista atât de mult.
— De ce nu răspunzi? Cine te caută atât de
insistent la ora asta? Ai vreo problemă la muncă?
— Trebuie să rezolv urgent anumite chestii. Ies
145
puțin afară să răspund la telefon. Tu comandă ceva

de mâncare.
Observ tensiunea de pe chipul lui. Îl cunoșteam
de câțiva ani, așa că înțelegeam când ceva nu era
în regulă. O privire încruntată, buzele strânse,
vena de pe gât se umflase și era tot mai vizibilă. Cu
pași grăbiți se îndepărtează de mine și îl văd cum
deschide ușa restaurantului. Trec câteva minute și,
din plictiseală, decid să văd emailul Patriciei și să
mă gândesc la ce voi face luni:
Viviana, trebuie să vorbim urgent. Este vorba
despre mine și Andrei: noi avem o relație. Ne minte pe
amândouă și nu mai putem continua așa.
Înghit în sec și las ca lacrimile să curgă. Toți anii
petrecuți împreună, greutățile peste care am trecut,
momentele în care l-am iertat și nopțile petrecute
iubindu-ne. Am ajuns să mă prefac atunci când
vorbesc cu părinții mei, să plâng aproape în fiecare
seară, să mă îndepărtez de toți, pentru că nu vreau
să aduc energie negativă între noi. Am ajuns să mă
trezesc și să fug la muncă pentru a mă ascunde de
realitate, nimic nu este așa cum trebuie să fie. Iar
acum o nouă lovitură: Andrei avea o aventură cu
Patricia. Îmi doream să ies din acel local, să fug,
să uit de toate. Totuși ceva mă ținea legată de acel
scaun. Îmi era rușine și parcă nu reușeam să o spun
cu voce tare, însă vestea mă ajutase să deschid ochii
și să înțeleg că Andrei nu este omul potrivit pentru
146
mine. Îi eram recunoscătoare Patriciei pentru că

îmi spusese adevărul, însă simțeam că sufletul
mi se face bucăți. Am fost mințită de amândoi, și
în timp ce eu mă consumam din cauza discuțiilor
dintre mine și Andrei, el făcea sex cu șefa mea, cea
care îmi spusese să fiu mai atentă, pentru că altfel
risc să-mi pierd locul de muncă.
Dacă tot și-o trage cu iubitul meu, ar fi putut
evita să-mi facă morală ieri. Câtă nesimțire!
Stau pe scaun, nemișcată, cu sufletul fărâmițat,
plângând și evitând privirile chelnerilor. Andrei
se așază și eu îl rog să citească mesajul primit de
la Patricia. A rămas blocat și atunci am realizat că
persoana care-l suna insistent era ea. Iau telefonul
său și citesc toate mesajele ei. I-a spus că mi-a scris
pentru că nu se mai putea ascunde, că îl iubește, iar
el a mințit-o, spunându-i că mă va părăsi.
Partida de sex a fost divină! Sunt la birou și mă
gândesc la tine!
Îmi venise să vomit! Îi amintise de nopțile
petrecute împreună în apartamentul lui, de
atracția dintre ei, despre cât de mult îl dorește și
de momentele petrecute imaginându-și viața lor
împreună.
— Viviana, te rog să te calmezi și să ieșim de aici!
Lasă-mă să îți explic. Ea este obsedată de mine, a
inventat totul pentru că este geloasă pe tine. Ai fost
promovată, ai o relație cu un bărbat pe care ea îl
147
consideră atrăgător! Crede-mă, femeia asta are

problemă! Viviana, te rog să mă crezi.
Simt că nu reușesc să mai respir, fiindcă-mi
tremură pielea pe mine. Îmi ating buzele pentru a
mă asigura că mai respir și dintr-odată simt nevoia
de a mă ridica. Mă îndrept grăbită spre toaletă. Stau
aplecată zece minute în timp ce îl aud pe Andrei
strigând din dreptul ușii, întrebându-mă ce am și
cerându-mi să încetez cu comportamentul acesta.
Mă așez și simt cum totul devine incert. Sunt
obosită și în sfârșit simt că mă pot lăsa dusă de val.
Închid ochii și mă simt ca un fulg, mă gândesc la
patul meu călduros și la pijamaua mea de copil.
Deschid ochii și în jurul meu pereții albi mă fac
să mă simt ca în paradis. Mirosul de clor trezește
în mine o greață greu de descris în cuvinte. Mișc
brațele, agit degetele și mut privirea dintr-un loc
în altul pentru a înțelege dacă mai trăiesc. Printre
perdele se strecoară câteva raze de lumină și în acel
moment îmi doresc să dorm, respirând aer curat.
— Deschideți fereastra, vă rog.
Am dormit o zi întreagă. Simțeam că nu mai am
putere pentru a continua. Când eram mică, cum
mă ridicăm din pat, îmi plăcea să deschid geamul
camerei mele și să mă gândesc la ce am de făcut în
acea zi.
— Felicitări! Sunteți însărcinată! mi-a spus
asistenta zâmbind.
148
A doua zi am aflat că sunt însărcinată. În acel

moment am realizat că mă temeam de reacția
lui Andrei. Oare va fi trist sau bucuros? Oare va
reuși să-mi fie alături? Erau momente în care îl
consideram singurul vinovat, dar și momente în
care mă învinovățeam.
Sunt fără cuvinte, mă simt goală pe dinăuntru
și mă întreb cum de nu mi-am dat seama. Îmi
cunosc trupul atât de bine, totuși am ales să ignor
anumite semnale, probabil din teamă și prea multe
griji. Nu sunt pregătită pentru a fi mamă și îmi
este greu să cred că am ignorat întârzierea ciclului
atâtea săptămâni. Viața mea este dată peste cap în
totalitate, planurile mele sunt zădărnicite. Îmi este
scârbă de tatăl copilului meu, dar nu pot să-l urăsc.
Urma să cer concediu maternal și asta m-ar
fi ajutat să nu o văd pe Patricia pentru o bună
perioadă. Mă gândeam la relația dintre ea și Andrei,
la cum au râs de mine și cum m-au mințit.
— Viviana, îmi poți spune cum s-a întâmplat asta?
De ce nu ai făcut un test, dacă ai văzut că nu-ți vine
ciclul? Trebuia să ai grijă și să fii atentă!
Îmi promisesem că am să rămân calmă pentru
că iubeam acel copil și deja greșisem față de el:
— Andrei, dacă ești aici ca să mă acuzi, te rog să
pleci!
Am început să strig după pază.
— Sunt aici să-ți spun că eu nu sunt pregătit să
149
fiu tată și nu mă poți lega de tine! Pe mine nu mă

interesează, nu vreau să știu nimic despre acest
copil și nici de tine! Ai vrut să mă înghesui?
— Andrei, ești un tupeist fără jenă! M-ai înșelat
cu șefa mea, te-ai culcat cu ea în același pat în
care obișnuiai să dormi cu mine, ne-ai mințit pe
amândouă și mi-ai furat cei mai frumoși ani din
viață! Nu mă interesează ce faci, nu mă interesează
dacă vrei să fii prezent în viața acestui copil sau nu,
tot ce trebuie să faci este să te uiți în oglindă și să-ți
fie rușine pentru că nu ești demn să fii tată!
Cât trebuie să disprețuiești o femeie ca să nu
înțelegi prin ce trece atunci când află că urmează
să devină mamă? Se poate considera iubire o relație
în care cum dai de greu, fugi? În acea seară am
adormit îmbrățișându-mi mama și plângând ca o
copilă.
Totul se întâmplase într-o zi călduroasă din iunie,

și deși trecuseră câteva săptămâni, se tot repeta
același vis cu un mic bebeluș într-un pătuț. Era
un întuneric înspăimântător și tot ce-mi doream
era să-l iau de acolo și să-l duc într-un loc sigur.
Se termina mereu la fel. Nu reușeam să-l ating, nu
reușeam să-l iau în brațe, auzeam doar un plânset
ce-mi smulgea inima din piept. Mă consideram
norocoasă pentru că nu pierdusem sarcina, însă,
în același timp mă simțeam vinovată pentru că nu
150
avusesem grijă de mine și de sănătatea mea. Mă

pusesem pe ultimul loc și în fiecare zi mă întrebam
de ce. Când iubim, devenim vulnerabili și uităm de
noi. Sarcina mă făcuse să înțeleg că trebuie să fiu
puternică și că trebuie să am grijă de mine și de
ființa ce creștea în mine.
În lunile ce au urmat am decis să mă întorc la
părinții mei, care s-au implicat în totalitate din
momentul în care au aflat că aștept un copil. Inițial
eram devastată, dar iubirea lor m-a făcut să înțeleg
ce înseamnă să-ți iubești necondiționat copilul.
Asta îmi doream și eu: să fiu iubită și să iubesc
necondiționat. Acea mică creatură urma să-mi
încălzească zilele și să fie centrul universului meu.
Ce mă îngrijora cel mai mult era lipsa banilor.
Am decis să vând tot ce aveam mai scump, să
cheltuiesc cam tot ce aveam pentru venirea pe lume
a copilului și să strâng în jurul meu doar oameni
pozitivi. Familia mi-a fost alături de la început și au
rămas lângă mine până am reușit să mă pun din
nou pe picioare. În timp ce eu umblam pe la doctori,
Andrei reușise să scape de Patricia și începuse o
nouă relație cu o fată mult prea tânără și naivă
pentru a înțelege ce fel de om urma să aibă alături.
Nu reușisem să-l iert, dar eram conștientă că nu
puteam să-l alung din viața mea, deoarece urma
să aduc pe lume copilul lui. Îmi doream ca fetița
noastră să-l cunoască, însă, în același timp, nu-mi
151
doream să-l văd sau să-l aud în timpul sarcinii. Îmi

dădea o stare de anxietate și agitație, așa că l-am
rugat să păstreze distanța.
Ziua în care am născut a fost cel mai intens,
dificil și frumos moment din viața mea. Andrei a
decis să vină pentru a mă vizita. Alături de mine
au fost părinții mei, prietenele mele, sora mea și
toți oamenii mei dragi. I-am sărutat gropițele din
obrăjori, am admirat-o două nopți întregi, am
îmbrățișat-o strâns și m-am îmbătat cu parfumul
ei. Nu-mi doream nimic mai mult decât să fiu o
mamă bună pentru Adelina, să nu-i lipsească nimic
și să pot avea grijă de ea.
Andrei o vizita săptămânal, iar eu reușisem să
mă întorc la muncă. După ce m-am întors la birou,
am aflat că Patricia își dăduse demisia după ce
fusese descoperită într-un moment de intimitate cu
un stagiar. Nu-mi venea să cred, mă gândeam că o
cunosc, dar mă înșelasem.
Îmi doream ca tatăl fetiței mele să fie prezent
în viața ei, însă înțelesesem că pentru a-i oferi un
echilibru și o viață frumoasă, eu trebuia să depășesc
anumite frustrări, păreri de rău și dezamăgiri.
Trebuia să scap de tot ce era negativ, să-mi vindec
rănile ca să pot începe o nouă viață, Adelina merita
tot ce era mai frumos. Avea nevoie de o mamă
puternică. Iar ca Adelina să-și iubească tatăl și să fie
un copil fericit, trebuia să-l iert pe Andrei, să accept
152
că nu vom avea o viață împreună și să înțeleg că a

fi o mamă singură nu este un capăt de lume. Nu mă
gândeam la iubire și la alte relații. Tot ce conta era
fericirea Adelinei.
— Alo? Bună ziua. Mă numesc Viviana și doresc o

programare la domnul doctor psiholog Tudor.
Anii au trecut, Adelina a crescut și împreună cu
Andrei, astăzi căsătorit cu o fată excepțională, am
reușit să-i oferim o educație bună. Am învățat să
mă iubesc mai mult, să nu mă neglijez în favoarea
celor din jurul meu, să iubesc necondiționat și să
iert.
După ani de sacrificii și momente de tristețe,
astăzi cred că uneori ne facem prea multe planuri
și uităm să trăim. Când apar probleme și lucrurile
au o nouă ordine, avem tendința de a crede că totul
va merge pe dos. Totul se rezolvă atâta timp cât
suntem sănătoși și uneori tot răul este spre bine,
însă trebuie să înțelegem că fericirea depinde de
noi și de felul în care privim lucrurile.
153
Am obosit să fiu puternică, să
le înving pe toate și să-mi ascund
vulnerabilitățile.
N-am nevoie de banii tăi, ci de

iubirea ta. N-am nevoie de cadouri,
ci de momente de fericire, să mă faci
să râd și să-mi spui că pot mai mult.
Să trăim împreună clipe de neuitat. Am
obosit să fiu mereu puternică, să mă
descurc, să rezolv, să mă gândesc la
toate… am obosit să duc atâta greutate
pe umeri.
O țin așa de câțiva ani și uneori
simt că nu mai pot. Mă uit în jurul meu
și mă întreb când am decis să fiu atât
de independentă, când am învățat să-mi
asum fiecare decizie și când am realizat
că îmi este greu să mă las dusă de
val. Uneori îmi este greu să-mi exprim
sentimentele, parcă m-am blocat și văd
răul peste tot. Sunt ca o furtună,
încep totul cu intensitate, după care
parcă mă îndepărtez din teamă că totul
s-ar putea face praf.
Am obosit să fiu puternică, să le
înving pe toate și să-mi ascund
vulnerabilitățile. Îmi doresc să fiu
iubită, surprinsă și protejată. Îmi
doresc ca omul meu să apară în fața
oficiului unde lucrez, cu un buchet de
flori, doar pentru că în acea zi i-a
fost dor de mine, îmi doresc să mă
pot abandona în brațele lui, știind că
orice s-ar întâmpla, m-aș putea baza
pe el și nu mi se poate întâmpla ceva
rău. Îmi doresc să zâmbesc mai des, să
nu-mi petrec serile singură, calculând
și gândindu-mă la ce mai este de făcut.
Îmi doresc să fiu iubită de un om care
are timp pentru mine, care mă dorește
cu adevărat și mă vede în viitorul său.
Sofia
Viața nu este perfectă, dar o poți face
să fie frumoasă.
A nul acesta toamna parcă a vrut să ia înapoi

tot ce ne-a oferit vara. Este un frig îngrozitor,
plouă, soarele e dat dispărut de câteva zile, bate un
vânt atât de rece încât parcă și felinarele proptite
pe străzile din Chișinău tremură din pricina lui. Îmi
este dor de vară. Este anotimpul meu preferat, mai
ales când ziua călduroasă se termină cu o furtună
scurtă și răcoroasă, ce-ți mai limpezește mintea și
te face să înțelegi cine ești cu adevărat.
M-am născut și am crescut în Chișinău. Locuiesc
aproape de centru, chiar dacă mi-aș fi dorit foarte
mult să avem o căsuță cu curte, căței și pisici. De
mic copil am fost o fetiță pofticioasă, care nu
refuza mâncarea și îi plăcea cam tot ce era pe masă.
Bunica mea întotdeauna îmi necăjea obrajii și era
tare mândră de nepoata ei rotunjoară și sănătoasă.
Perioada pubertății a fost groaznică pentru
mine. Aveam probleme cu tenul și mama mea a
început să-mi propună tot felul de tratamente
băbești. Chiar dacă mă înțelegeam bine cu părinții
mei, mă deranja faptul că aveau o mentalitate
oarecum îngustă și de multe ori nu încercau să-și
îmbunătățească cunoștințele.
Părinții mei s-au căsătorit cu mult timp în urmă,
însă abia după zece ani au reușit să aibă un copil.
Din spusele mamei, problemele ei de sănătate nu-i
157
permiteau să ducă la bun sfârșit o sarcină. Fiind o

femeie firavă și slăbuță, corpul ei parcă refuza să
ofere loc și hrană unei alte creaturi.
— Când mi-au spus că sunt însărcinată, m-am
speriat! Nu voiam să trec din nou prin același
coșmar, să sper timp de câteva săptămâni, ca apoi
să plâng și să sufăr din nou, mi-a spus mama într-o
seară, când îmi explica despre cum vin copiii pe
lume și ce este ciclul menstrual.
Acea lecție de anatomie îmi fusese utilă, pentru
că după câteva săptămâni avea să-mi vină prima
menstruație, și datorită comunicării dintre mine
și mama, această schimbare nu mă luase prin
surprinde. Am fost o tânără norocoasă pentru că
în timp ce eu puteam vorbi aproape despre orice
cu mama mea, multe colege de clasă nu știau de
ce sângerau lunar, sau de ce este important să te
protejezi în timpul unui raport sexual.
Mama mea a decis să nu termine studiile, fiind
nevoită să lucreze pentru a-și ajuta părinții. Chiar
dacă a trebuit să se dedice muncii, întotdeauna a
ascuns o latură artistică și și-a promis să nu fie ca
părinții ei, reci și severi. Eu și mama mai mereu am
vorbit despre orice.
— Sofia, nu vreau să-ți interzic nimic. Vreau să te
fac să înțelegi ce este bine și ce este rău, îmi spunea
mama deseori.
Tatăl meu, însoțitor de tren, nu se ocupa de
158
educația mea. Pentru el conta ca eu să am ce mânca

și să-mi văd de școală, supravegheată de mama
mea. În timp, încetasem să-i cer ajutorul când venea
vorba despre teme, pentru că înțelesesem că nu era
un om răbdător, dar se străduia din răsputeri.
Când eram mică, îmi povestea că își dorea să
construiască un tren cu multe vagoane și în fiecare
să existe un joc diferit. Voia să urce în acest tren
toate animalele din curtea bunicilor, câțiva colegi
de la școală și multe jucării.
Odată devenit însoțitor de tren, a cunoscut-o pe
mama și au decis să întemeieze o familie. Deși tatăl
meu niciodată nu i-a reproșat mamei mele faptul
că nu reușiseră să aibă un copil, ea s-a învinovățit
pentru mult timp, fără a-și ierta corpul și felul de
a fi.
În copilărie, mă lua cu el și îmi petreceam zilele
plimbându-mă dintr-o gară în alta, citind cărți și
admirând peisajele moldovenești. Îmi plăcea să
ascult muzică și să cânt, mă liniștea și mă făcea
să mă desprind de realitate. Adoram sărbătorile
în familie, pentru că atunci când aveam musafiri,
mama le cerea tuturor să rămână câteva minute
în tăcere pentru a-mi dărui momentul meu de
celebritate. Începeam să-mi pregătesc repertoriul
cu câteva săptămâni înainte, făceam probe în timp
ce mama gătea cele mai delicioase bucate și o rugam
să-mi spele rochia preferată.
159
Ana întârzie de fiecare dată, deja nu mă mai

uimește. Fără să îmi dau seama, cu un gest îngrozitor
de mecanic și repetitiv, mă avânt acolo unde totul
este perfect: lumea virtuală.
Derulez fluxul de știri de nenumărate ori, mai
arunc câte un like din când în când, admir viața
altora și mă întreb pe unde am greșit de nu am
parte de același destin.
Acum câțiva ani nu aveam mari aspirații, ce-i
drept, eram mai mică și imatură. Pe atunci nu se
stătea pe rețelele sociale și nu aveai șansa de a vedea
activitățile altora. Urmăresc câteva persoane care
mă motivează, pe altele le urmăresc din curiozitate,
de la unele am ce învăța, iar cu altele mă compar. Mă
compar și mă întreb cum au ajuns să călătorească,
să le meargă totul bine, să fie mereu fericite și să aibă
o viață atât de perfectă. Pentru unii dintre ei parcă
totul a venit deja pregătit, parcă nu au fost nevoiți
să facă sacrificii, să renunțe la unele pentru altele.
Pentru ei este așa de simplu. Nu ca mine, nevoită să
împart broșuri pentru a plăti o mică parte din bani
ca să încep cursurile de chitară. Cu cealaltă parte
mă vor ajuta bunicii mei, deoarece părinții îmi
cumpăraseră de ziua mea o chitară nouă.
Sunt foarte legată de chitara mea. Uneori ies
în parc și încep să cânt, uitând de toate. Oamenii
se opresc, închid ochii, ascultă și se minunează.
160
În momentul în care cânt la chitară, mă simt mai

frumoasă, mai feminină, mai plăcută. Atâta timp
cât țin în brațe chitara mea și simt cum acele corzi
îmi ating degetele, mă simt fericită.
Acum două primăveri am descoperit că am
miopie, abia am reușit să mă abțin ca să nu izbucnesc
în lacrimi. Cu câteva luni înainte fusesem nevoită
să mă obișnuiesc cu un aparat dentar ce-mi presa
maxilarul într-un hal de-mi bubuiau tâmplele, ca
să nu mai spun despre respectul de sine. Mult timp
m-am întrebat de ce unele fete au o viață perfectă,
în timp ce eu am doar o chitară și un aparat dentar
oribil.
Din spatele geamului văd cum oamenii merg
cocoșați uitându-se în telefon. Viața este nedreaptă.
Unora le merge doar bine, altora le merge și bine
și rău, altora doar rău. În ultimele luni parcă nu
mai aveam așa multă încredere în talentul meu.
Petrec ore în șir cu telefonul în mână, nu mai ies în
parc și deseori mă cert cu părinții mei, pentru că ei
consideră că m-am izolat.
— Sofiaaaa, scuză-mă pentru întârziere. Această
locație este minunată, aici chiar nu am mai fost!
Este atât de originală! spuse Ana, așezându-se cu
eleganță și privindu-mă cu o expresie îngrijorată și
vinovată.
Întârzia mai mereu și de fiecare dată găsea
motive care nu erau deloc plauzibile.
161
— Ana, lasă-mă cu complimentele și explică-mi

de ce ai întârziat! Din nou!
— Uite, am început să citesc o carte apărută
recent. Este un roman despre femei, scris de o
autoare din România. O urmăream pe blogul ei și,
uite, a reușit să lanseze primul ei roman.
— Da, bravo ei! Cum se numește?
— Cartea se numește Eu sunt femeie. Aș putea să
ți-o împrumut, nu vrei s-o citești?
— Pentru ce? Ca să descopăr o altă persoană
căreia îi merg toate bine, în timp ce eu sunt aici,
o necunoscută pasionată de muzică, cu un aparat
dentar, ochelari și o viață socială tristă? Sigur, atât
ea, cât și mulți alții duc o viață perfectă.
— Mda… Sofia. Eu zic să citești cartea. Uite,
tocmai a anunțat că urmează să vină la Chișinău
în noiembrie. Vine la noi în oraș pentru a lansa
romanul despre care îți spuneam. Vii cu mine? Hai,
vino cu mine!
— Nu știu ce să zic. Nu o urmăresc, în plus trebuie
să văd când încep repetițiile! În sfârșit voi reuși să
mă înscriu, am strâns bani suficienți!
— Bine, hai să îți povestesc ce mi s-a întâmplat
astăzi. Trebuia să mă văd cu Adrian și…
Am stat în cafenea cam două ore. Ana este
singura persoană care mă face să uit de telefon și
lumea asta virtuală în care îmi petrec multe ore din
zi.
162
— Sofia, nu mai sta toată ziua cu ochii în telefon!

O să ți se facă ditamai cocoașă! îmi strigă mama în
timp ce ștergea praful prin casă.
Nu-mi plăcea să o ajut cu treburile casei și
ea știa asta, așa că evita să-mi ceară ceva. În acel
moment m-am simțit vinovată și m-am ridicat de
pe canapea, cerându-i o cârpă. Stătusem atâtea ore
vorbind și uitându-mă la viața altora, încât acum
aveam nevoia de a mă întoarce la realitate. Erau
momente în care îmi dădeam seama că petrec prea
puțin timp cu oamenii dragi, preferând să stau de
vorbă și să apreciez necunoscuții.
— Mamă, de ce sunt așa urâtă? am întrebat-o în
timp ce ștergeam praful de pe un bibelou de vârsta
mea.
— Sofia, ce prostii spui? s-a întors către mine cu
ochii înlăcrimați și m-a luat în brațe. Pentru mine tu
ești cea mai frumoasă, și oamenii frumoși ca tine
vor vedea unicitatea ascunsă în tine.
— Toate colegele mele au un iubit sau câțiva
prieteni băieți, eu nu. Aparatul dentar, ochelarii și
fața mea nu mă ajută deloc. De ce nu m-ai făcut mai
frumoasă, să am și eu un iubit și să nu mai fiu doar
eu și o chitară?
— Tu ești frumoasă! Este doar o perioadă în
care corpul tău se transformă, nimic mai mult. Vei
vedea că peste câțiva ani aproape că nu te vei mai
163
recunoaște și, având grijă de tine, vei deveni așa cum

îți dorești. Este doar o perioadă de tranziție și acum,
cel mai important lucru de făcut este să înveți. Să nu
renunți la visul tău, să plantezi semințele viitorului
tău și să ai răbdare.
Caut prin buzunar ceva dulce și găsesc o

bombonică strivită, ascunsă de mama pentru
a-mi îndulci zilele. Mama este excepțională. Cum
reușește să le gândească pe toate?
164
Mamă, tu obosești vreodată?
Mamă, mai poți?
Are timp pentru toți și uită de ea,

păstrează fiecare ban pentru mofturile
tale de adult cu suflet de copil, nu se
supără, iartă și a iertat capricii peste
capricii, distanța pe care ai impus-o
atunci când voiai să faci parte din cel
mai tare grup, când credeai că nimeni
nu te înțelege, când te ascundeai și
nu voiai să vorbești cu ea.
A fost acolo când ai avut parte de
prima despărțire, când ai trăit primul
sărut, când a trebuit să alegi ce este
mai bun pentru tine… Este incredibil!
Nu venim pe lume cu un manual de viață,
însă mamele reușesc întotdeauna să
îmbunătățească lumea, ne îndrumă și ne
susțin.
Când eram mici, cu greu realizam cât
de norocoși suntem atunci când mama ne
spune te iubesc. Nu prețuim momentele
în care ne răsfață și considerăm că
acele gesturi sunt o certitudine,
crezând că așa trebuie să fie. Greșim.
Și înțelegem asta în timp.
La un moment dat, ne trezim cu valizele
în mașină și sufletul cât un purice.
Realizăm că familia nu ar exista fără
mama și că oriunde am pleca în lume…
ea va crede în noi întotdeauna.
Sunt momente în care realizez că în
timp ce eu îmi trăiesc viața și mă
distrez cu prietenii, mă îndrăgostesc,
îmi fac o familie… mama mea
îmbătrânește. Atunci îmi dau seama că
sunt un om neputincios, pentru că nu-i
pot asigura eternitatea și, probabil,
au fost momente în care am făcut-o
să sufere, să sufere din cauza unor
cuvinte rostite de un copil mofturos,
care încă nu descoperise ce se ascunde
în lumea asta, câtă răutate și lipsă de
respect. Mă simt bine printre oameni,
însă brațele mamei mele sunt castelul
meu, acolo unde mă simt ca o prințesă,
acolo unde mă simt protejată… Însă nu
sunt oare egoistă?
O privesc pe mama și o întreb: „Mamă,
tu obosești vreodată?”
Știu sigur că face totul de dragul
meu, știu sigur că viața nu i-a oferit
ceea ce ea îmi oferă mie, știu sigur
că mama mea este o eroină ca multe alte
femei. Știu sigur că tot ce-i frumos

în sufletul și viața mea… se datorează
mamei mele.
În ultimele săptămâni am analizat profilul acestei

scriitoare și tot ce bănuiam mi-a fost confirmat: o
viață perfectă, succesul cărții și succesul blogului.
O persoană care este întotdeauna cu zâmbetul pe
buze și așa mai departe. Ce să spun, încă o persoană
căreia totul îi merge ca pe roate.
Am ales să port o rochie cu flori, puțin boho-
chic, și niște botine cumpărate recent din banii
câștigați împărțind broșuri vara trecută. Din ce am
înțeles, evenimentul este la un hotel destul de mare
și frumos din centrul Chișinăului. Nu știu cum am
mai ajuns, pentru că afară ploua îngrozitor și în
oraș a fost și pană de curent. Am încercat să chem
un taxi, dar a fost un eșec total, așa că am decis să
mă întâlnesc cu Ana la mijloc de drum, ca apoi să
ne îndreptăm către locație.
Am să-i propun să ne oprim la un ceai ca să-
mi povestească puțin despre carte și să îmi arate
câteva poze din excursia la care nu am putut
participa. Sincer, aș fi rămas în pat cu telefonul
în mână, admirând călătoriile altora, pentru că
nu am niciun chef să văd încă o persoană, care ne
povestește despre cât de frumoasă este viața, despre
cât trebuie să muncim și cum o să apară bucuriile
167
când ne așteptăm mai puțin. Încă o persoană care

ne va spune cât este de perfectă viața și va încerca
să ne motiveze. Dar i-am promis Anei că am să merg
cu ea și mama deja îmi călcase rochia. Am observat
că este îngrijorată de faptul că-mi petrec prea mult
timp în casă, cu telefonul în mână. Însă ce ar trebui
să fac? Nu prea am ce face în orașul ăsta, nu am
prea multe resurse, în ce să mai cred?
Mama a avut dintotdeauna un suflet de artist. Îi

place să citească și să compună poezii pe care mi
le dedică. Este felul ei de a-și exprima iubirea față
de mine, așa cum eu îi cânt iubirea și recunoștința
mea. În fiecare dimineață se trezește la ora cinci
pentru a-i pregăti micul dejun tatălui meu și pentru
a mă trezi. Chiar dacă îi ofer ajutorul meu, ea
rareori îl acceptă, pentru că nu vrea să nu mai am
timp pentru învățat.
— Să nu te lași de învățat! Te rog să-mi promiți!
În timp am reușit să înțeleg de ce mama mea
este atât de obsedată de învățătură și studii. Ea a
fost nevoită să meargă la muncă, altfel probabil ar
fi ajuns mult mai departe și nu ar mai trebuit să-și
înțepe zilnic degetele, stând nemișcată pe un scaun
și având ochii epuizați. Sunt momente în care
adoarme cum se întinde pe canapea. Mama nu-și
cumpără haine, de obicei poartă ce nu mai port eu,
le modifică pe cele vechi sau pur și simplu acceptă
168
hainele dăruite de prietenele ei.

— Eu nu am nevoie de haine noi și moderne! Tu
ești lumina ochilor mei, iar atâta timp cât tu ai ce-ți
trebuie, eu sunt cea mai fericită.
Gândindu-mă la mama și la sacrificiile făcute
pentru mine, simt cum mă cuprinde un sentiment
de vinovăție, deoarece uneori parcă nu apreciez tot
ce face pentru mine și mă compar cu restul.
— M-am săturat de viața asta! De ce nu avem
și noi posibilitatea de a pleca într-o călătorie în
Europa? Voi știați că părinții Anei o vor duce să
viziteze Parisul vara aceasta, în timp ce eu voi
împărți broșuri prin centru? Sunt singura din clasa
mea, care lucrează în timpul verii! am strigat ieșind
pe ușă și fugind în parc pentru a cânta la chitară.
Mă simțeam nedreptățită și au fost momente în
care aș fi dorit să am și eu ce aveau ceilalți.
Iată, reușesc să o văd pe Ana. Este frumos

aranjată, părul blond îi cade ușor pe umeri, este
machiată deloc strident și rujul chiar o avantajează.
Pentru prima dată de când ne cunoaștem, am
întârziat. Ochii verzi privesc curioși căutându-
mă. Poartă și ea o rochie asortată cu o pereche de
balerini, iar căștile albe parcă formează un colier în
jurul gâtului ei. Ne îndreptăm către locație și simt
că mă cuprind emoțiile, chiar dacă nu știu de ce.
Probabil fiindcă pentru prima dată am să întâlnesc
169
o persoană din lumea virtuală.

— Ai văzut ce a publicat pe profilul ei? Este atât
de frumos machiată, pare atât de fericită. Sunt
curioasă cu ce se va îmbrăca, spuse Ana dintr-o
răsuflare.
— Da, am văzut fotografia. Chiar nu are motiv
de îngrijorare, se vede că este fericită. Ce-i drept,
lansarea propriului roman este o mare satisfacție.
Mi-aș dori să pot strânge și eu o sală ca aceasta în
jurul meu…
De multe ori m-am imaginat cântând pe scenă
înconjurată de cei dragi, râzând, salutându-mi
părinții și prietenii. Totul se schimbase în ultimele
luni. Nu reușeam să mai văd capătul tunelului,
parcă visul meu devenea tot mai imposibil și aveam
momente în care mă întrebam cum de am crezut
vreodată că voi ajunge sus, atâta timp cât vin dintr-o
familie modestă, cu un venit umil și fără prea multe
posibilități?
— Viața de artist presupune compromisuri
și neajunsuri, îmi spunea mama, chiar dacă ea
era principalul meu sponsor și singura care îmi
susținea pasiunea pentru muzică.
Sala în care avea loc lansarea cărții era superbă,
nu mai văzusem până atunci așa ceva. Suntem atâtea
femei, fete, mame, mătuși. Femei de toate vârstele.
Prezentatorul a început să invite oaspeții în fața
noastră, deși probabil cu toții așteptăm scriitoarea.
170
Sala era grandioasă, prea elegantă pentru gusturile

mele, dar potrivită culorilor cărții. Mă întreb oare
ce înseamnă să ajungi în fața atâtor oameni și
cum știi ce să le spui? În ceea ce mă privește, sunt
conștientă de faptul că îmi place să fiu în lumina
reflectoarelor, însă nu-mi place să fiu analizată
pentru că mă rușinez de defectele mele. În fiecare zi
când mă pregătesc, mă analizez în oglindă și parcă
pe zi ce trece mai descopăr un motiv pentru care
niciodată n-am să găsesc un băiat care să mă placă.
Prietenia dintre mine și Ana a fost dintotdeauna

o relație cu momente bune și momente grele. Ea
întotdeauna a avut succes la băieți, este foarte bună
la învățat și vine dintr-o familie bogată. Inițial am
încercat să nu mă compar și să o ascult pe mama
când spunea că fiecare om are povestea lui și nu-
mi face bine să concurez cu prietena mea cea mai
bună.
Au fost momente în care am greșit, vărsându-mi
frustrările asupra ei, strigându-i că este o răsfățată
și că ea nu știe ce înseamnă să îți dorești ceva, și să
nu-l poți avea.
Uneori o acuzam de lipsă de delicatețe. Știind că
nu-mi pot permite anumite lucruri, deseori se lăuda
cu cele mai râvnite cadouri primite, în timp ce eu
mă întorceam acasă la părinții mei și le reproșam
că sunt incapabili să-mi ofere tot ce-mi doream sau
171
ce consideram necesar pentru a mă simți ca ceilalți.

Da, îmi doream foarte mult o casă de păpuși și
Ana știa asta, așa că de Crăciun i-a cerut Moșului o
casă de păpuși, iar când am aflat asta, m-am înfuriat
pentru că nu mi se părea corect.
— Sofia, i-am cerut Moșului să-mi aducă o casă
de păpuși pentru a ne juca împreună!
Din acel moment am înțeles că prietenia este
despre a vrea binele cuiva și ulterior am devenit de
nedespărțit.
Asta a durat până la liceu, când am ales profiluri
diferite și n-am mai frecventat aceeași clasă, dar am
rămas foarte bune prietene. Eu știam totul despre
Ana, despre iubirile ei adolescentine, despre cât de
mult se plăcea și cât de mult îi plăcea să fie căutată
de băieți.
Așteptarea nu a fost prea lungă și, oricum, din

când în când, controlam profilul autoarei pentru
a descoperi secretele din spatele scenei! Ana stătea
calmă lângă mine, ținând în mână cartea autoarei,
în timp ce eu admiram detaliile sălii în care ne aflam.
La eveniment participau femei de toate vârstele.
Văzusem câteva chipuri familiare și m-am bucurat
că luasem decizia de a participa la eveniment. Viața
reală este mult mai frumoasă decât cea virtuală,
trebuia să recunosc.
— Sofia, nu ești emoționată? Vom cunoaște
172
o scriitoare! îmi spuse Ana în timp ce invitații

aplaudau și scriitoarea intra pe scenă.
Este îmbrăcată în negru. Chiar dacă nu este
culoarea mea preferată, recunosc că o avantajează.
Poartă o cămașă și o fustă vintage, frumos asortate
cu o pereche de pantofi negri. Primul cuvânt rostit
îmi permite să descifrez emoția și bucuria de a se
afla în fața noastră.
— Vă mulțumesc pentru că sunteți aici!
Îi analizez trăsăturile și înțeleg că nu este foarte
diferită de cea pe care o văzusem eu prin fotografii.
Cuvânt după cuvânt, la finalul discursului am
apreciat naturalețea ei, felul în care pronunța
anumite cuvinte, stâlcindu-le din pricina unui
accent necunoscut nouă, și gesturile atunci când
avea de spus o idee importantă. Deși nu citisem
cartea, aveam impresia că o cunosc de mult timp.
Atunci am înțeles că nu vedeam un om perfect,
ci o femeie simplă, care a transformat un vis în
realitate. Îmi imaginasem o persoană arogantă,
îmbrăcată sofisticat, cu un zâmbet ideal, care
urma să ne povestească despre cât este de perfectă
viața ei. Însă nu era așa! Am observat un zâmbet
ce ascundea emoții, astfel încât, la un moment dat,
parcă îi lipseau cuvintele. A vorbit despre femei,
despre ce ne definește și ne face fericite, despre ce
ne rănește. Ne-a amintit cât suntem de puternice și
că merităm respect. Ne-a întrebat ce părere avem
173
despre situația femeilor din ziua de astăzi, și când

a învins emoțiile, cuvintele parcă curgeau în așa
fel încât nici prezentatorul nu le mai putea opri. A
vorbit mult, iar minutele parcă au zburat.
Recunosc că nu arăta perfect, dar ce mai
contează. Parcă încep să înțeleg că nu trebuie să fii
perfect pentru a fi frumos și tocmai asta te face unic.
O privesc cu admirație. La finalul evenimentului,
ne strângem într-un grup pentru a avea șansa de a
discuta mai multe. Brusc, am o revelație: pe rețelele
sociale totul pare impecabil, am ajuns să cred că
totul vine de-a gata și că unii au o viață perfectă.
Autoarea începe să povestească despre oamenii
care nu credeau în capacitatea ei de a scrie o carte,
despre momentele în care nici ea nu mai credea în
talentul și activitatea ei, despre faptul că în acea zi
crezuse că evenimentul urma să fie anulat din cauza
vremii, însă datorită editorului reușise să rămână
optimistă, despre momentele dificile în care a crezut
că proiectul acesta nu va ajunge nicăieri, despre
banii investiți, despre timpul dedicat și rezultatele
ce au întârziat să apară. Nu rezist, aveam prea
multe întrebări și acele cuvinte parcă mi-au ieșit
din suflet, ca niște rândunici într-o zi de vară:
— Credeți că toți avem șansa la o viață perfectă?
Cunoașteți rețeta succesului?
S-a făcut liniște în jurul nostru și eu simt că
mă topesc de rușine. Mă temeam de un răspuns
174
negativ, ca și cum mi-ar fi putut determina destinul.

Mă comparam prea mult cu ceilalți și uitasem să
trăiesc.
— Nu există viață perfectă. Cei pe care îi
urmăriți, cei pe care îi admirați, sunt oameni.
Înfruntă dificultăți, ca și voi! Probabil sunt diferite
de ale voastre, dar există. Eu consider că nu trebuie
să te compari cu alții, sau să trăiești prin prisma
experiențelor lor. Tu trebuie să îți amintești cine
ești tu, ce poți, să lupți pentru ambițiile tale și să
te lași inspirată de experiențele altora. Inspirată,
nu schimbată sau influențată. Poți învăța din
experiențele oamenilor pe care îi urmărești, poți
asculta, poți adăuga noi cunoștințe, dar nu trebuie
să te compari. Viața fiecărui om este unică, și dacă
tu ai senzația că un zâmbet și niște haine noi îți pot
face viața perfectă, lasă-mă să-ți spun că greșești.
Fericirea se rezumă exact la lucrurile pe care noi
le considerăm certitudini: sănătatea, familia,
motivația pentru a merge înainte, timpul, dragostea
celor dragi. Fiecare om duce o povară, fiecare om
are griji și uneori simte că ceva îi lipsește, fiecare
om a avut momente grele în care voia să renunțe
la tot. Viața nu este perfectă, dar o poți face să fie
frumoasă. În timp vei învăța să apreciezi ce ai și vei
ajunge să-l transformi în și mai mult. Mulțumește-
le părinților tăi pentru tot, în spatele unor haine și
obiecte ce-ți aparțin se află sacrificii. Să lupți pentru
175
pasiunea ta, să rămâi om, să nu pierzi din modestie

și să accepți faptul că, pentru a ajunge unde ți-ai
propus, trebuie să muncești, să perseverezi, chiar
dacă va trebui să o faci auzind doar păreri negative.
Cum te numești?
Privindu-mă, am simțit energia pozitivă ce-mi
lipsise în ultima perioadă. M-am simțit mult mai
motivată și în acel moment am decis că nu voi
renunța la visul meu. Muzica era lumea și viața
mea.
— Sofia. Sper că nu a deranjat întrebarea mea.
De rușine mi-am îndreptat privirea spre podea.
— Sigur că nu. Sofia, crezi că înainte de a lansa
această carte nu mi-a fost teamă de un eșec? Nu
i-am permis acestui sentiment să-mi controleze
prezentul și viitorul, nu le-am permis celor care
nu credeau în mine să mă facă să renunț. Nu
m-am comparat cu alții, dar asta nu înseamnă că
nu am ascultat sfaturile celor dragi. Viața nu este
perfectă, dar fiecare moment în care depui un
efort în favoarea visului tău te duce mai aproape
de clipa în care vei putea spune „am reușit”! Vrei să
arăți bine? Fă-o pentru tine. Vrei să călătorești? Fă-o
pentru tine, nu pentru a le arăta altora cât ești tu
de fericită. Nu vreau să te dezamăgesc, dar mulți
oameni triști par fericiți, așa că este mai bine să
ai o viață frumoasă prin simplitatea ei, așa cum
o vrei tu, pentru că până la urmă asta contează,
176
să ai o viață așa cum îți dorești tu, nu pentru că îți

dorești ceea ce are altcineva, sau pentru a mulțumi
pe cineva. Fiecare om ascunde suferințe, păreri
de rău sau lipsuri. Este vorba despre capacitatea
de a le accepta și a le transforma în ambiție și
perseverență. Așadar, crede în tine, nu-ți compara
viața cu a altora, iubește-te și luptă pentru visul tău.
Muncește și învață să investești în tine. Vei ajunge
acolo unde ți-ai propus.
— Cui îi sunteți profund recunoscătoare? am
întrebat-o dintr-o răsuflare.
— Mamei mele. Tot ce este mai frumos în mine
este meritul mamei mele. Ea a renunțat la visurile
ei de dragul meu și sunt momente în care mă întreb
de unde mai are atâta energie și optimism pentru a
merge înainte. Ea mi-a spus că pot atunci când toți
râdeau de mine, ea mi-a dat ultimii ei bani pentru
a-mi cumpăra calculatorul de care aveam nevoie
pentru a scrie, ea a fost lângă mine când am greșit
și a trebuit să o iau de la capăt.
Am plecat de la eveniment realizând că

îmi rănisem părinții, comparându-i cu alții: ei
renunțaseră la tot de dragul meu și eu fusesem
pe primul loc dintotdeauna. Le-am reproșat că nu
am destul și asta îi rănise, mai ales pe mama care
nu cunoștea nimic altceva decât casă, sacrificii și
muncă. Ea ar fi făcut orice pentru mine și merita tot
177
ce era mai bun. Am intrat într-un magazin și i-am

cumpărat cele mai frumoase flori. Am ajuns acasă,
am îmbrățișat-o strâns și i-am șoptit la ureche:
— Mamă, tu să-mi promiți că ai să rămâi mereu
lângă mine. De aș putea opri timpul în loc, te-aș
păstra aici pentru totdeauna, deoarece, tot ce-i
mai frumos în mine îți datorez ție. Te iubesc și îți
mulțumesc pentru că ești mama mea!
178
Sunt femeia care apreciază un gest
spontan, plimbările prin parc,
momentele petrecute împreună…
Nu-mi trebuie mult, important este

cine sunt atunci când mă aflu lângă
omul iubit.
Apreciez mai mult o floare într-o zi
fără ocazii speciale, un mesaj ce mă
surprinde, un sărut pe frunte înainte
de a-mi spune noapte bună.
Ai putea zice că sunt o fire romantică
și trebuie să recunosc că ai dreptate.
Nu vreau să mă vindec de acest
sentiment pentru că dragostea înseamnă
să fii acolo, să împarți bune și rele,
să simți fiecare moment, să te lași
surprinsă și să îmbunătățești viața
omului pe care-l iubești.
Mult timp am crezut că ceva nu este în
regulă, că am așteptări prea mari și că
acel om – tandru, atent și carismatic –
nu există. Și dacă există, probabil nu
este pentru mine. Timpul mi-a dovedit
că fiecare dintre noi are o jumătate.
Știu că unii domni apreciază altceva,
dar îmi place să cred că mai există
bărbați care apreciază spontaneitatea,
ambiția și naturalețea femeii. Îmi
place să cred că nu este nimic rău
în petrecerea unei seri liniștite,
urmărind un film în doi.
Sunt femeia pe care probabil nu o
observi atunci când mergi într-un club,
pentru că nu-mi place să fiu în centrul
atenției.
Probabil nu mă observi pe stradă,
pentru că port haine neutre și nu-
mi place să-mi afișez posteriorul sau
decolteul la prima ocazie. Sunt femeia
care preferă să fie descoperită și care
crede cu desăvârșire în intimitate.
Dincolo de toate, sunt femeia care
apreciază spontaneitatea, plimbările
în doi, serile urmărind un film,
gătitul împreună și tot ce-mi satisface
cunoștința. Când ușa se închide, rămâne
între noi ce se va întâmpla. Pentru că
așa sunt eu, tot ce-i frumos vreau să-
mi aparțină. Doar mie.
Tina
Îți mulțumesc pentru că m-ai ales pe
mine să-ți fiu alături toată viața și că
m-ai acceptat cu tot dezastrul din
sufletul meu.
— Tina, eu cred că cea mai bună perioadă pentru

o nuntă este septembrie! Vreme potrivită, prietenii
se întorc din concediu și e momentul pentru un
nou început! spuse mama cu ochii umezi.
Mama este o femeie simplă, crescută la țară,
obișnuită cu simplitatea și naturalețea: are o piele
fină și catifelată, albă ca spuma laptelui, obrajii
decorați cu mici pistrui și ochii albaștri ca marea
pe timp de furtună. Îi semănam foarte mult, deși
pielea mea era mai măslinie și caracterul era al
tatălui meu.
— Da, cred că ai dreptate. Voi discuta cu
Alexandru și poate vom lua o decizie zilele astea.
Tot amânasem discuția pentru că el avuse o
săptămână foarte grea. Era pilot de avion și trebuia
să înlocuiască un coleg care se simțise rău. Nu-
mi venea să vorbesc despre nuntă, deoarece eram
amândoi foarte stresați și mama insista cu anumite
detalii de care nu prea-mi păsa în ultimele zile.
— Da, dar trebuie să vă grăbiți. Sunt atâtea de
pregătit și tu îmi pari așa de confuză. Te-ai gândit la
lista invitaților?
Nu, nu mă gândisem. Din fericire, în familia mea
situația era clară și nu existau motive de tensiune.
Din păcate, situația din familia lui Alex era foarte
complicată și existau niște intrigi și conflicte pe
183
care speram să le stingem cu vestea nunții noastre.

Părinții lui Alex se înțelegeau foarte prost, dar
aleseseră să meargă înainte cu mariajul lor, doar de
teamă că prietenii sau rudele îi vor judeca dacă ar
alege să divorțeze.
— Ai mei nu se înțeleg bine, chiar sper să nu facă
circ la nunta noastră, îmi spuse Alex într-o seară, în
timp ce așteptam ca publicitatea dinaintea filmului
să se termine.
— Eu nu înțeleg de ce nu se despart și gata. Atât
tu, cât și Matei sunteți suficient de mari pentru a
înțelege că lucrurile între ei nu merg.
— Mama spune că nu vrea să aibă eticheta de
„divorțată” și, oricum, știi bine că a fost obișnuită
cu un anumit mod de viață. Nu știu dacă ar reuși
să o ia de la început cum a făcut mama ta. În plus,
ea este foarte credincioasă și nu este de acord cu
divorțul.
— Alex, tu le-ai spus că părinții mei sunt
despărțiți?
Mi-am dat seama că eu veneam dintr-o familie ce
era opusă principiilor lor.
— Da, le-am spus. Nu au avut nimic de comentat.
Ar fi fost culmea atâta timp cât eu și Matei am fost
crescuți doar în certuri și cum am avut ocazia, am
plecat de acasă.
Matei era plecat în Germania, în timp ce Alex a
decis să rămână în țară, dorindu-și din răsputeri o
184
carieră în aviație:
— Bunicul meu era împătimit de avioane și de
la el am moștenit această pasiune. Îmi place foarte
mult să zbor, să mă îndepărtez de sol și să mă simt
liber!
Din păcate, mie întotdeauna mi-a fost frică
de înălțime, așa că nu puteam împărtăși cu Alex
această pasiune. Ne cunoscusem la petrecerea unor
prieteni comuni și ne-am îndrăgostit de la prima
vedere. Am dansat împreună toată seara și modul
de a fi a lui Alex m-a făcut să uit de toate regulile
și așteptările mele. Relația noastră a mers tot mai
bine, însă eu nu reușeam să pronunț acele două
cuvinte mult așteptate. Simțeam că-mi lipsește
aerul și erau momente în care planurile lui Alex și
ale mamei mele mă sufocau.
În legătură cu nunta, nu mă gândisem la nimic.
În minte aveam doar gândul că mă voi afla în fața
lui Alexandru și voi pronunța acele două cuvinte în
care eu nu mai cred de mult timp. Cum pot promite
asta când pentru mine sunt vorbe goale, mai ales
după ce am văzut cum familia mea s-a destrămat
sub ochii mei, iar eu am privit neputincioasă cum
cei doi oameni care mi-au dat viață au devenit
străini? Mă uitam la părinții lui Alex și înțelegeam
că iubirea nu este pentru totdeauna. Privind în
jurul meu, vedeam doar povești destinate eșecului.
Alexandru era și este un bărbat bun la suflet, dar
185
nu trăiește clipa și își face prea multe planuri. Știu

că mă iubește, probabil uneori nu înțeleg iubirea
lui și știu că ar face orice ca eu să zâmbesc. Între
mine și el există o barieră. Este distant, rece, pentru
el îmbrățișările sunt puerile, tandrețea este banală
și momentele romantice nu mai există de când am
decis să fim împreună. De multe ori l-am rugat să fie
ca la început, pe atunci mă curta și mă surprindea
cu flori. Îmi este dor de acea vreme, chiar îmi lipsesc
acele mici gesturi care mă făceau să mă simt iubită.
— Tina, sunteți împreună de doi ani! Nu mai
este nevoie de flori și dulcegării, deja este clar că
veți rămâne împreună și trebuie să gândești matur!
Curând te vei mărita, poate veți avea un copil, și
tu te tot gândești la de ce nu ți-a spus că te iubește
sau de ce nu ți-a adus un buchet de flori, mi-a spus
mama într-o dimineață.
Pentru cei din jurul meu era greu de înțeles
motivul pentru care căutam tandrețea și aprecierea
celor din viața mea, însă adevăratul motiv era că nu
mă simțeam la înălțimea așteptărilor părinților mei,
în special ale tatălui meu, care de câțiva ani locuia
în străinătate și alesese un alt stil de viață. Când ai
mei au divorțat, fiind majoră, tatăl meu mi-a oferit
posibilitatea de a mă muta cu el în străinătate, însă
am refuzat categoric. Petrecuse atâția ani peste
hotare încât nu-l cunoșteam și mă temeam de o
asemenea schimbare, ce-mi putea influența viitorul
186
și stilul de viață. În plus, nu puteam să o părăsesc

pe mama, dat fiind că ea a fost și mamă, și tată
pentru mine. Știam că tata plecase pentru a câștiga
bani pentru noi, însă nu înțelegeam ce a cauzat
despărțirea dintre părinții mei și când a dispărut
iubirea. Eu trebuia să fiu acel „pentru totdeauna”.
Ei trebuia să fi rămas împreună de dragul meu, așa
cum au făcut părinții lui Alex.
Când l-am cunoscut pe Alex, am decis să-i
povestesc totul despre mine, să mă dezbrac de
slăbiciuni și frici, să-l fac să înțeleagă că nu sunt o
femeie perfectă, ci un amalgam de critici, de lipsă
de afecțiune și de stimă de sine. Sunt momente
în care nu mă plac, sunt momente în care mut
munții din loc și momente în care am nevoie
de susținere și dragoste pentru a mă ridica. M-a
ascultat liniștit, mi-a promis că va avea grijă de
mine și astăzi realizez că mi-a oferit tot ce mi-am
dorit, nereușind să înțeleagă nevoia mea de a auzi
cuvinte de încurajare în momente de tristețe.
Toate femeile trec prin asta și au clipe în care își
doresc să audă cât sunt de frumoase și unice pentru
bărbatul de lângă ele. Sunt momente în care vor să
audă ce le deosebește de restul pentru a se simți
unice, deoarece noi, femeile, uneori uităm cât de
mult valorăm și sunt momente în care avem nevoie
de cei dragi pentru a învinge anumite slăbiciuni.
După ce am descoperit că mama suferă de cancer,
187
într-o seară mi-a mărturisit că ultima ei dorință era

să mă vadă la casa mea, lângă Alexandru, căsătorită
și fericită. Alexandru s-a înțeles bine cu mama încă
de la început și am decis să facem acest pas cât mai
curând, pentru a-i oferi mamei mele un moment de
fericire.
Totul s-a întâmplat când mama începuse să aibă
niște dureri îngrozitoare de spate și pierduse pofta
de mâncare. Analizele au venit ca un duș rece
peste mine. Pentru mine, mama era imună în fața
timpului, nu-mi venea a crede că au trecut anii și
eu nu mi-am dat seama că așa cum eu cresc, ea
îmbătrânește. Am avut grijă să-i fie bine și tot ce îmi
doream era să apuce ziua nunții mele, chiar dacă
mă simțeam sub presiune și ajunsesem să mă întreb
dacă nu cumva făceam acest pas doar de dragul
mamei mele, nefiind atât de sigură de sentimentele
mele față de Alex.
În ciuda tratamentelor ce o goleau de energie,
mama nu se văita niciodată. De când venisem pe
lume, renunțase la tot de dragul meu și eu eram
centrul universului ei. Îi datoram fiecare suflare și
mă simțeam norocoasă.
Urma tratamentul impus de doctor și eu mă
trezeam în fiecare dimineață cu un singur gând: să
o sun pentru a vedea cum se simte.
Am încercat să o fac să se gândească la altceva,
și din acel moment am ajuns să vorbim doar despre
188
nuntă: ziua în care am ales rochia de mireasă a fost

doar despre mine și ea. Atunci mi-am dat seama
că mi-ar fi plăcut să-l am alături și pe tata, însă nu
reușeam să-l iert pentru că o părăsise pe mama și
pentru că acum își refăcuse viața cu o altă femeie,
în timp ce mama mea era pe moarte și alesese să nu
mai iubească pe altcineva.
— Ea te-a iubit mult! N-am să te iert pentru că
ai părăsit-o și ai uitat de ea! Este femeia care ți-a
dăruit un copil! i-am strigat la telefon tatălui meu.
Recunosc că el încercase să țină legătura cu noi
și chiar se oferise să ne ajute financiar, însă eu nu
voiam să accept mila nimănui, cu atât mai mult cea
a omului care ne părăsise și cauzase toată suferința.
Știam că greșelile erau undeva la mijloc și că
amândoi au renunțat la acea căsătorie, pentru că
nu mai puteau lupta, însă pe mama învățasem să o
iert datorită prezenței sale în viața mea. Mă pusese
întotdeauna pe primul loc, în timp ce tata știa doar
să spună că muncește pentru noi și asta justifica
absența și caracterul său rece.
— Tu ești tot ce am! Tu ești puternică și poți ajunge
acolo unde îți dorești atâta timp cât crezi în tine!
Tu să fii întotdeauna curioasă, să asculți mereu, să
nu depinzi de nimeni și să nu cauți confirmare în
vorbele altora. Tu să știi cine ești și să nu uiți că poți
face orice atâta timp cât nu renunți!
Am reușit să ajung acolo unde mi-am dorit, chiar
189
dacă nu a fost un drum ușor de parcurs. Viața mi-a

arătat că, în ceea ce mă privește, nimic nu este ușor
de obținut. Am început să muncesc din dorința de a
fi independentă și am reușit să-mi duc la bun sfârșit
studiile.
În fotografia primului meu curriculum vitae
apărea un chip palid, cu ochi mici și rotunzi, păr
ondulat și un zâmbet calm ce ascundea o furtună
pornită în urmă cu mulți ani, mai exact de când
tata a trebuit să plece în străinătate. Sunt momente
în care privesc în gol și mă gândesc când ne-am
îndepărtat și cât de ironică este viața. Era aliatul
meu, apărătorul meu și cel care mă susținea în tot
ceea ce făceam. Ulterior lucrurile s-au schimbat
și brusc au apărut frustrările, grijile, dificultățile,
iar iubirea față de mine s-a transformat în critici,
discuții și dezamăgiri.
Când am aflat că tata urma să plece în străinătate,
credeam că este vorba despre o călătorie, cum era
cea făcută în timpul verii când mergeam cu părinții
mei la mare. A venit acasă, a vorbit cu mama și tot
ce am înțeles a fost că cineva îi găsise un loc de
muncă și că trebuia să plece a doua zi dimineață,
altfel risca să-l piardă. Nu reușeam să înțeleg ce
înseamnă străinătate și despre ce țară era vorba,
ulterior aflând că destinația finală era Spania, unde
tata a rămas până în ziua de astăzi. Țin minte cu
exactitate cum m-a privit în ochi și mi-a promis că
190
se va întoarce. Exact așa a și făcut.

— Tina, trebuie să îți vezi de școală! Eu fac
sacrificii ca să aveți tot ce vă trebuie. Am să vă scriu
cum ajung acolo și am să mă întorc curând cu multe
lucruri bune și câteva jucării pentru tine, dacă vei fi
cuminte.
A ieșit pe ușă ținând în mână o valiză de mărime
medie, în care mama îi așezase câteva haine în
timp ce plângea disperată. Întorcându-mă în urmă,
înțeleg cât de dureros poate fi să îți lași familia și
să nu știi unde vei ajunge, ce va trebui să înfrunți
și care îți este destinul. În acea seară, mama mi-a
spus că trebuie să ne rugăm. Era o seară călduroasă
de vară și în mintea mea tata plecase într-o țară
exotică de unde urma să se întoarcă foarte curând,
aducându-ne multe bunătăți.
Mama petrecuse cinci zile infernale, așteptând
vești de la tata. În timp ce toate rudele ne întrebau
motivul pentru care plecase, mama mea tot căuta
explicații cât de cât coerente. Adevărul era că tata
plecase din cauza datoriilor, un fenomen devenit
mai târziu cunoscut multor familii din țară.
Reușisem să primim o scrisoare în care ne
promitea că se va întoarce vara următoare și ne
povestea despre locul de muncă. Când ești copil, nu
înțelegi sacrificiile făcute de părinți. Noi, oamenii,
nu înțelegem și nu apreciem lucrurile până nu
trecem și noi prin ele. Tatăl meu nu plecase în
191
vacanță sau pentru a se odihni. Bronzul nu era

de la stat la plajă, ci de la lucrul pe câmp, iar sub
soarele puternic au fost momente în care simțea că
nu mai poate. Rudele din România nu făceau decât
să ne spună că va reveni cu bani, însă ceea ce nu
înțelegeau era faptul că în străinătate banii nu pică
din cer și că degeaba se întorcea cu portofelul plin,
în timp ce sănătatea lui devenea tot mai șubredă. În
spatele bunătăților aduse de sărbători, a cadourilor
și a surprizelor se ascundeau lacrimi, momente de
tristețe și singurătate, înjosire și sacrificii.
La început venea des și de fiecare dată mă
bucuram de cadourile și dulciurile primite.
Cu timpul am început să cred că aceasta este
normalitatea: mama să-mi fie și mamă, și tată, în
timp ce tata devenise un oaspete, care de fiecare
dată trebuia să se întoarcă acasă cu multe cadouri
și dulciuri.
Timpul nu era de partea mea, mai exact, timpul nu
este de partea copiilor. Nu cunoaștem sensul acestui
cuvânt până nu creștem și atunci ne dăm seama câte
momente prețioase am pierdut, neînțelegând câte
sacrificii fac părinții pentru noi. Ulterior viața se
complică, noi ne maturizăm, părinții îmbătrânesc
și noi ne trezim cu multe păreri de rău și amintiri.
Dacă am putea opri timpul, ce bine ar fi.
Așa au trecut ani buni și în timp ce mai
despachetam un cadou, zgomotul hârtiei rupte
192
acoperea vocile părinților mei care se certau.

Începusem să înțeleg că familiile prietenilor mei
erau diferite și că tații lor nu erau mereu plecați.
Învățasem să mă apăr singură și în ultimii ani tata
venea doar de două ori pe an, stătea acasă numai o
săptămână și spre deosebire de anii trecuți, rareori
mai mergeam undeva. Îmi aducea cadourile, după
care privea cu dezinteres tot ce îi pregătise mama
sau ce mai schimbase prin casă. Iar eu îmi doream
să petrecem tot timpul împreună. Deseori mă
brusca și îmi spunea că, fiind în concediu, dorea să
se odihnească.
Discuțiile dintre părinții mei au ajuns la punctul
culminant atunci când tata i-a spus mamei că nu
mai rezistă și că trebuie să ne mutăm în Spania.
N-am îndrăznit să-i reproșez nimic mamei mele,
deoarece știam motivul pentru care luase acea
decizie. Descoperise că tata a avut o aventură și știa
că între ei doi nu mai exista iubire sau încredere.
Erau momente în care simțeam că l-am iertat pe
tata și momente în care îl învinovățeam pentru tot.
Îl consideram vinovat pentru că a plecat și a uitat
să-mi fie tată, a uitat să-mi spună vorbe bune, și
din aliatul meu s-a transformat într-un critic ce-
mi rănea sufletul de copil. Tot ce plănuiam să fac se
transforma într-un „nu este bine”. Uneori o spunea
pentru a mă ambiționa, alteori pentru că nu credea
în ideile mele. Indiferent de motiv, neîncrederea lui
193
mă făcea să mă simt vulnerabilă, ca și cum aș fi

înfruntat valurile mării pe o plută, auzind în spatele
meu vântul șoptindu-mi că n-am să reușesc.
Nu-l puteam ierta pentru faptul că o înșelat-o pe
mama și m-a pus în fața unei alegeri, nu mai voia să
lupte pentru familia noastră și ajunsese să creadă
că îmi putea cumpăra iubirea cu ajutorul unor
ciocolate, sau ducându-mă prin mall pentru a-mi
cumpăra haine sau ce mai era la modă.
Au fost momente în care mi-a fost dor de
îmbrățișările lui, însă am auzit doar „nu reușesc,
nu sunt așa”. Au fost momente în care l-am așteptat
în pragul ușii și el apărea cu zâmbetul pe buze
îmbrățișându-mă. Anii au trecut și acele momente
au fost tot mai rare, pentru că zâmbetul lui era tot
mai obosit și relația noastră tot mai rece.
— Ce legătură am eu? Dacă nu o mai iubești
pe mami, înseamnă că nu mă mai iubești nici pe
mine? l-am întrebat plângând și strângând în brațe
singurul meu urs de pluș.
L-am privit cum se încălța și cum luase în mâna
valiza ce-mi era foarte cunoscută: de data asta știam
că pleca definitiv.
— Tina, eu am să te iubesc pentru totdeauna! Tu
rămâi copila mea indiferent de toate.
Acel „pentru totdeauna” n-a mai însemnat nimic
din acea zi. Mai târziu am aflat că s-a recăsătorit și
că și-a întemeiat o altă familie. Sporadic trimitea
194
câte un mesaj sau mă suna. Mama mă rugase să-l

respect oricum, însă am mințit-o când i-am spus că
reușisem să-l iert.
Nu știu când ne-am pierdut, nu știu cine pe cine
a dezamăgit, dar astăzi realizez că multe dintre
defectele mele sunt legate de trecut. În ultimele
luni m-am gândit tot mai des la tata, am început
să-mi fac griji pentru el și m-am întrebat dacă mai
are rost să fiu dezamăgită de lipsa lui de afecțiune,
ori să-i reproșez absența din viața mea. De când
aflasem de boala mamei mele, mă înspăimânta
gândul că voi rămâne a nimănui și că va trebui să
înfrunt pierderea ei de una singură. Nu reușeam să
accept o viață fără mama, și tot ce-mi doream era
ca tratamentul să meargă bine și să-mi permită să o
am alături în ziua nunții. Știam că nu mai puteam
amâna momentul și împreună cu Alex am luat
decizia de a anticipa evenimentul.
— Banii nu aduc fericirea! Banii nu înlocuiesc
anii în care tu nu ai fost alături, îmbrățișările de
care nu am avut parte, serbările de la care tu ai lipsit
și momentele în care aveam nevoie de tatăl meu. Să
fii acolo, să mă susții, să crezi în mine, dar nu să-
mi spui că n-am să reușesc. N-am nevoie de banii
nimănui, vreau să am un tată care să-mi fie alături.
— Eu munceam pentru tine! Nu eram la plimbare
sau cu burta la soare! Nu pot să le fac pe toate: nu
ți-am oferit iubire, îmbrățișări și susținere, dar
195
datorită cui tu ai avut primul telefon, perechea de

blugi mult dorită sau posibilitatea de a merge la
facultate?
Era o zi de vară când ne strigam aceste cuvinte.
Ajunsesem să ne reproșăm unul altuia lucruri fără
sens.
— Te urăsc! am strigat nervoasă.
Tremuram de supărare și nervi, însă aceasta era
reacția mea de fiecare dată când mă certam cu tata.
Nu a fost de acord cu primul meu loc de muncă, și
nu mă uimea. Deja era ca o înfruntare între titani:
el nu era de acord, eu voiam să încerc tocmai pentru
a-i dovedi că am să reușesc. Credea că n-am să duc
totul la bun sfârșit și că totul era un moft. Probabil
avea dreptate, probabil tot ce îmi doream era să îi
dovedesc că eu pot. Și să mă ia în brațe spunându-
mi că am să reușesc. Dacă ar fi făcut asta, probabil
și eu aș fi evitat anumite greșeli și decepții.
Mult timp am spus că tot ce sunt îi datorez mamei

mele, însă anii au trecut, m-am maturizat și astăzi
realizez că tot ceea ce sunt este meritul părinților
mei. Alex mi-a fost mereu alături și m-a susținut în
cariera mea, însă în legătură cu tatăl meu niciodată
nu m-a impus să iau o decizie.
— Tina, eu cred că trebuie să stai de vorbă cu
tatăl tău, să vă confruntați ca să-ți iasă din minte
că tu ești vinovată pentru despărțirea lor. A plecat la
196
muncă pentru voi toți, nu doar pentru tine. În plus,

sunt sigur că te-a iubit și te iubește, dar felul lui de
a fi nu i-a permis să-ți dovedească ce simte așa cum
tu îți doreai.
Îmi era greu să iau telefonul, să-mi calc pe orgoliu
și să fac ordine prin sentimentele mele. Atunci
când vorbesc despre relația cu tatăl meu, devin din
nou vulnerabilă, pentru că el este singurul bărbat
care reușește să-mi deschidă rănile, singurul căruia
îi permit să-mi judece alegerile și singurul care
reușește să mă facă să mă simt nesigură și deloc
capabilă.
— Tina, nu o să reușești, și apoi, să nu vii la mine
plângând că ai dat greș! Eu nu sunt de acord, ca de
obicei faci de capul tău, ca de obicei te complici și
mai târziu vei vedea că am avut dreptate.
Cine m-a pus să-l sun pentru a-i cere părerea? Îmi
aminteam această frază pentru că o aveam în cap
de fiecare dată când ceream un sfat de la tata. Îmi
amintesc cum curgeau lacrimile pe obrazul meu și
mă simțeam rănită.
Tot acest timp m-am chinuit să devin o femeie
puternică și să nu las ca bărbații din viața mea să-mi
spună cum să trăiesc, ori să mă împiedice să devin o
femeie de succes. Vreau să-mi păstrez independența
și să nu-mi pun sentimentele în mâinile unui bărbat,
pentru că îmi va afla vulnerabilitățile și le va folosi
împotriva mea atunci când știe el mai bine. Tata știa
197
că sunt o fire sensibilă și din acest motiv mă punea

la încercare de fiecare dată când avea posibilitatea:
— Doar oamenii slabi plâng! Ce rost are să te
consumi când te poți ambiționa și mai mult?
— Tu nu ești făcut pentru a avea o fiică! Ai uitat
când râdeam împreună, când te jucai cu mine și
îmi spuneai că eu pot face orice și că nu trebuie
să depind de niciun bărbat? Eram prințesa ta și ai
crezut că două ciocolate și banii vor alunga nevoia
de a-mi fi aproape. Nu aduci pe lume un copil pentru
a uita de el!
Alexandru, viitorul meu soț, m-a ferit de tot ce

înseamnă probleme: mi-a arătat ce înseamnă o
relație în doi, ce înseamnă să călătorești cu persoana
iubită, ce înseamnă să nu depindă totul doar de tine
și să fii iubită. Totuși, mă uit la el și mă întreb dacă
sunt pregătită să-i spun că am să-l iubesc pentru
totdeauna. Uneori îi cer să-mi spună cât sunt de
frumoasă, uneori îl întreb dacă am să reușesc să
duc la bun sfârșit ceva și el îmi spune că sunt cea
mai puternică femeie pe care o cunoaște. Nu-mi
este suficient și știu că o face din pricina faptului
că îmi cunoaște povestea. I-am spus că uneori mă
protejează prea mult, uneori trece peste prea multe,
și alteori este prea distant exact în momentele grele.
— Mamă, cred că am să-l sun pe tata.
Mă gândisem mult timp în ultimele zile și mă
198
temeam de reacția mamei mele. Nu voiam să creadă

că am uitat tot ce a făcut pentru mine și știam că ea
încă mai suferea din cauza tatălui meu. Pentru ea,
acel „pentru totdeauna” avea semnificația reală și
corectă.
— Încă nu l-ai sunat pentru a-l invita la nuntă?
Tina, ce este cu tine? Nu te văd bucuroasă, nu te văd
fericită… Ești sigură că vorbind cu el, te vei simți
mai bine? Știi cum este tatăl tău…
M-a luat de mână și m-a privit cu dragoste.
Mama mea slăbise foarte mult și aveam momente
în care mă trezeam plângând, știind că timpul mi-o
va lua. Urma tratamentul cu rigurozitate și tot ce
îmi doream era ca ea să se simtă mai bine.
— Da, știu. Însă știu și că el îmi va spune adevărul
pentru binele meu și nu este omul care nu spune
ceea ce gândește din teamă că m-ar putea răni. De
asta am nevoie, de o persoană care să-mi spună care
este realitatea, chiar dacă nu este ceea ce vreau să
aud. Vreau să clarific situația cu el ca să pot merge
înainte. Alexandru merită toată iubirea mea și
vreau să am sufletul vindecat și liniștit.
— Tu știi cum gândesc. Atâta timp cât te face
fericită, eu sunt de acord cu tot ceea ce decizi să faci.
Tata. Prefix străin. Astăzi și el îmi pare străin.

Apelez și sper ca el să nu-mi răspundă. Mă simt
vulnerabilă, ca și cum m-aș arunca din nou în gura
199
leului, parcă n-am învățat nimic în toți anii aceștia.

Îmi va spune că nici nu-mi cunosc sentimentele.
— Alo.
Răspunde sec și acele trei litere parcă sunt
cheia ce-mi deschide toate porțile către cele mai
dureroase slăbiciuni și păreri de rău.
— Tată, sunt eu. Poți vorbi? îi spun cu voce
nesigură.
— Sigur, Tina. Ești bine? S-a întâmplat ceva?
— Da, sunt bine! îi spun cu o ușoară bucurie, ce
ascunde o spaimă îngrozitoare. Doar te-am sunat să-
ți spun că urmează să mă căsătoresc cu Alexandru.
Vorbesc respirând greu și încercând să-mi
controlez cuvintele. Relația mea cu tata se baza pe
ideea de a-mi controla cuvintele, trebuia să gândesc
de două ori înainte de a spune ceva, deoarece el nu
ierta cuvintele rostite greșit. Am lângă mine un om
care mă iubește, dar eu nu sunt sigură dacă îl iubesc
sau nu, în timp ce alte femei suferă și ar da orice
să fie în locul meu. Poate greșesc? Dacă primul
bărbat din viața mea s-a îndepărtat de mine, oare
Alexandru îmi va rămâne alături pentru totdeauna?
Poate sunt eu făcută greșit…
— Cu Alexandru? Mă bucur pentru voi! Ești
fericită?
— Da, sunt! Atunci îți voi trimite invitația și
rămâne să ne organizăm pentru zbor. Acum te las,
trebuie să merg la muncă! Ai grijă de tine!
200
— Tina… Bine, ai grijă!

Multe cuvinte, multe proiecte și termene-limită,
dar capul meu este altundeva. Am uitat telefonul
pe masă. Colegul meu de la resurse umane ne tot
povestește despre noua strategie de recrutare.
Dintr-odată văd un email ciudat: un bilet de avion.
În timp ce analizez orarul și zilele zborului, primesc
un email de la Alexandru:
Am vorbit cu mama ta și mi-a spus că ai decis să
vorbești cu tatăl tău. Sunt foarte bucuros și vreau să
știi că te susțin, din acest motiv ți-am cumpărat bilet.
Te rog ca acest moment să nu se întâmple în zadar!
Nu știu dacă va aduce lucruri bune sau rele în relația
noastră, dar știu sigur că te va ajuta să înțelegi că ești
o femeie minunată și că relația lor nu a depins de tine.
Uneori, oricât de mult bine am vrea să facem, dacă
lucrurile nu sunt sortite, nu vor merge bine oricât am
încerca. Mergi la tatăl tău, eu te voi aștepta aici.
Aveam patru ore pentru a-mi face valiza și
pentru a prinde zborul. Ajunsă acasă, am aruncat
câteva haine, încărcătorul, parfumul meu pentru
zilele proaste, parfumul meu pentru momentele
frumoase, două perechi de pantofi, portofelul și
speranța. Cât pe ce să uit: am căutat repede invitația
și am ascuns-o în valiză. Alesesem o biserică
minunată și locația era perfectă pentru o nuntă
modestă.
Mă simțeam ca un copil, ca atunci când stăteam
201
în pragul ușii și îl așteptam pe tata de Crăciun.

Ajunsă la poarta de îmbarcare, am sunat-o pe
mama pentru a-i mulțumi și a-i promite că am să
mă întorc în câteva zile.
— Cine crezi că te duce la tatăl tău? îmi spuse
Alexandru râzând la telefon.
Am început să plâng de fericire și acum știam
că între noi doi totul era predestinat. Fusesem
foarte stresată, dar în ciuda tensiunii, Alexandru
rămăsese lângă mine. El pilota avionul ce urma să
mă ducă la tata. Privind norii, am încercat să-mi
pun gândurile în ordine și să pregătesc un scurt
discurs. Plecasem fără a-mi anunța tatăl și tot ce-mi
doream era să-l găsesc acasă. Nu făcusem niciodată
o asemenea nebunie, însă trebuie să recunosc că,
fără susținerea lui Alex, n-aș fi reușit.
Ajunși la Madrid, l-am sărutat cu dragoste pe
Alexandru.
— Îți mulțumesc pentru tot! Pentru că îmi ești
alături, pentru că m-ai ales pe mine să-ți fiu alături
toată viața și pentru că m-ai acceptat cu tot dezastrul
din sufletul meu.
Tremuram de oboseală și de emoție, însă
îmbrățișarea lui Alexandru mi-a încălzit sufletul și
m-a făcut să înțeleg că era omul lângă care voiam
să-mi petrec restul vieții.
— Mergi și invită-l la nuntă! A mai rămas o lună
și în curând vom fi soț și soție!
202
Arăta fascinant în uniformă și știam că eram cea

mai norocoasă femeie din acel avion.
Coborâtă din taxi, am stat zece minute în fața
porții. Era mică, din fier deloc costisitor, cu numele
tatălui meu scris pe ea și înconjurată cu flori
îngrămădite printre zăbrelele gardului. Cunoșteam
acest peisaj, pentru că în urmă cu ceva ani,
obișnuiam să vin aici în timpul verii împreună cu
mama mea. Mă simțeam ca într-un sat de vacanță,
însă faptul că nu aveam cu cine să mă joc mă întrista
foarte mult. Puține lucruri se schimbaseră și îmi
plăcea să cred că timpul se oprise în loc pentru tata,
însă știam că mă mint singură. Ca și mama mea,
tata îmbătrânise și chipul său ascundea trecerea
timpului.
L-am privit cum se îndrepta șchiopătând către
mine și am simțit că sunt din nou copilă. Aveam
un loc de muncă destul de bun, eram o femeie
independentă, urma să mă căsătoresc, să-mi
întemeiez o familie… dar în fața tatălui meu
deveneam din nou copil. Tot ce-mi doream era să-l
îmbrățișez, însă simțeam că ceva mă ține blocată:
orgoliul. L-am salutat și am încercat să nu-l analizez
prea atent.
Atunci am înțeles că vârsta, experiențele vieții și
greutățile, ne fac să apreciem cu adevărat familia și
să înțelegem că trebuie să iertăm oamenii pe care îi
iubim.
203
A fi părinte nu vine cu un manual, nu vine cu un

curs intensiv pentru a face ca lucrurile să iasă bine.
Am intrat în casa mică, decorată în stil rustic. Pe
masa din bucătărie tata pregătise o cafea și pusese
câțiva biscuiți cu cocos.
— Așteptai pe cineva? l-am întrebat uimită.
— Pe tine.
Sub greutatea corpului său se auzi scaunul
trosnind.
— Dar cum ai aflat că voi veni?
— M-a sunat mama ta, Tina. Mi-a spus că
logodnicul tău ți-a cumpărat un bilet și că urmează
să vii aici. Știi cum e mama, voia să găsești totul
curat când vii în vizită pe la mine, probabil crede că
am rămas același dezordonat de acum câțiva ani,
spuse râzând pe sub mustățile albe.
Ochii îi erau verzi și obosiți, în timp ce mâinile
îi erau crăpate, așa cum crapă pământul sub arșița
verii. S-a lăsat un moment de tăcere în care ne-am
privit în ochi și am decis să lăsăm mândria la o
parte. Mi-am îmbrățișat strâns tatăl și am simțit că
tot ce nu a fost nu mai conta. Am înțeles că sunt
și am fost un om norocos, că trebuie să apreciez
ceea ce am, să-I mulțumesc Domnului că oamenii
pe care îi iubesc îmi sunt alături și să las ca rănile
trecutului să se transforme în cicatrici de care să
fiu mândră.
— Tată, mă bucur că ești bine. Voiam să îți spun
204
că… mama este pe moarte…

— Nu-mi spune asta, te rog! Tina, vreau să știi că
eu sunt aici pentru voi două, și chiar dacă lucrurile
între mine și ea nu au mers, ea va avea întotdeauna
respectul și iubirea mea. Mi-a dăruit un copil și asta
mă va lega de ea pentru totdeauna. Din acest motiv
ai decis să te grăbești cu nunta?
— Da. Însă mi-e teamă un pic, pentru că nu aș
vrea să trec prin ce ai trecut tu cu mama. Încă nu
reușesc să-mi iert faptul că din cauza mea a trebuit
să pleci și asta v-a îndepărtat.
— Tina, nu ești tu de vină. Am fost nevoit să plec
pentru că situația era foarte grea, însă tu nu ne-ai
îndepărtat și despărțirea noastră a depins exclusiv
de sentimentele mele și ale mamei tale. Scoate-ți
asta din cap!
— Dar mi-ai spus că pentru mine ai plecat la
muncă. Din cauza mea a trebuit să treci prin ce ai
trecut.
— Am spus asta pentru că voiam să te
responsabilizez, deși cred că am exagerat și uneori
am uitat că erai doar un copil. În străinătate nu
este ușor, am trecut prin momente grele, doar eu
știu cum a fost când mâncam piure din fulgi de
cartofi la pungă și crenvurști. Puneam fiecare ban
deoparte pentru că voiam să ducem o viață mai
bună, însă tu nu ai nicio vină. Mi-am asumat rolul
de părinte și recunosc că în ultimii ani nu m-am
205
comportat cum trebuie. Tina, sunt mândru de tine!

Probabil nu ți-am spus-o des, dar vreau să știi că tot
ce am făcut, am făcut pentru tine, pentru mama ta,
pentru noi. Sunt mândru de tine, de încăpățânarea
ta, de faptul că niciodată nu ai renunțat și ai crezut
în tine. Au fost momente în care am lipsit, momente
în care nu am reușit să-ți dau afecțiune, pentru că
am considerat că banii contau mai mult. Am vrut
să-ți dau tot ce era mai bun și am uitat să fiu alături
de tine. Însă trebuie să știi că îți vreau binele, iar
a fi părinte nu-i ușor. Vreau să fii fericită, și faptul
că acum ești aici, lângă mine, mă face să mă simt
complet.
L-am privit în ochi și am simțit că este sincer. Am
avut un sentiment de vinovăție pentru că niciodată
nu m-am pus în locul lui, nu m-am gândit la greutățile
prin care a trecut, am văzut doar suferința mea de
copil, momentele în care toate colegele mele erau
conduse acasă de tații lor, discuțiile dintre părinții
mei. Niciodată nu m-am gândit la durerea lui atunci
când trebuia să plece iar pentru multe luni. L-am
privit în ochi și am înțeles că tatăl meu era mândru
de mine, chiar dacă nu mi-a spus-o des. Am înțeles
că sunt mândră de el, că tot ce mi-am dorit a fost
să-i dovedesc că poate fi mândru de mine, uitând
uneori că tot ce-și dorea era să mă protejeze și să nu
trec prin aceleași greutăți.
Era momentul ca eu să mă las iubită, și să nu-mi
206
mai fie frică de pentru totdeauna. Venise momentul

să mă iubesc și să mă las iubită de bărbatul pe care
îl iubeam din toată inima: Alexandru. Urma să mă
căsătoresc cu el, iar în sufletul meu exista loc doar
pentru iubire, liniște și iertare. Eram conștientă
că toate dubiile mele erau legate de teama de a-l
pierde, însă ceea ce conta era dorința mea de a face
ca relația noastră să dureze pentru totdeauna. Dacă
nu riști, nu se numește iubire.
Mi-a luat timp să-mi accept fricile și să înțeleg
că, pentru a merge înainte, trebuie să ne acceptăm
trecutul și să iertăm oamenii care merită asta. Mi-a
luat timp să înțeleg că nu putem judeca o poveste
dacă nu cunoaștem toate punctele de vedere, mi-a
luat timp să înțeleg că merit să fiu iubită și că sunt
făcută pentru a iubi așa cum îmi place mie. Mi-a luat
timp să înțeleg că nu am fost motivul despărțirii
părinților mei. Mi-a luat timp să înțeleg prin ce
a trecut tatăl meu. Mi-a luat timp să înțeleg că
eșecurile te pot face puternic, dar anumite lipsuri te
pot îndepărta de oamenii iubiți, făcându-te să crezi
că ești singurul nedreptățit. Te-ai întrebat vreodată
cum se simt ei atunci când văd că te îndepărtezi?
După trei săptămâni, eu și Alex ne-am promis
dragoste eternă și la nunta noastră au fost prezenți
ambii mei părinți. A fost cea mai frumoasă zi din
viața mea capturată într-o fotografie minunată pe
care o păstrez lângă poza fetiței noastre, Maria.
207
Tată, voi căuta în fiecare bărbat
dragostea pe care tu nu mi-ai
oferit-o.
Din nevoia de a mă simți iubită și

acceptată, risc și am riscat să mă
arunc în brațele unor vânzători de
promisiuni și să accept în viața mea
oameni de la care nu am ce învăța.
Știi, de multe ori credeam că sunt
eu prea slabă, că „visez cai verzi
pe pereți”, așa cum spuneai tu, și
mulți oameni nu știu că în spatele
perseverenței și ambiției, se ascunde
o nevoie disperată de a-ți dovedi
că sunt o femeie matură acum, că am
un punct de vedere și că momentele
în care mi-ai rănit sentimentele de
copil nu mi-au prins chiar atât de
bine. Tu spui că așa am devenit mai
puternică. Oare? Așa am devenit mai
rece, mai neîncrezătoare în bărbați și
mai pesimistă.
Privesc în jurul meu și realizez că
sunt atâția oameni care cred în mine,
persoane care îmi spun „bravo” și „știu
că poți”, în timp ce primul bărbat
din viața mea, omul care mă plimba
cu bicicleta și mă răsfăța, continuă
să privească mut, căutând motive de
critică.
La un moment dat, când tu ai decis,
totul s-a schimbat: femeia din mine
răscolește prin trecut și realizează că
ai început să ai mai multe așteptări, deși
nu ai mai oferit iubire. Și da, astăzi
realizez că sunt o femeie ambițioasă,
și comportamentul tău m-a ajutat să mă
maturizez, să nu depind de nimeni și
să nu renunț în fața dificultăților.
Asta mă face să mă simt mândră de mine
și să-ți fiu recunoscătoare. Știi,
nici chiar toți banii din lume nu pot
cumpăra copilăria, momentele frumoase,
dragostea și viața. Știi, uneori îmi
este dor de îmbrățișările tale și am
învățat că mândria nu aduce nimic bun.
Uneori este bine să lași de la tine,
pentru că a fi părinte nu este ușor,
iar a fi copil uneori nu-ți permite să
le înțelegi pe toate.
Maia
Am înțeles că ceea ce eu numesc defect,
în realitate mă deosebește de restul.
C unoști senzația când toți îți spun că n-ai să

reușești, dar tu nu te dai bătută? Dacă n-ai
ajuns încă acolo, continuă să mergi pe drumul tău
și vei vedea că merită fiecare secundă de sacrificiu.
Arată-le tuturor ce poți și amintește-ți că nu trebuie
să renunți când dai de greu, pentru că acela este
momentul de cumpănă peste care trebuie să treci
pentru a ajunge acolo unde ți-ai dorit!
Am ieșit din sala de examen cu zâmbetul pe buze:
ultima sesiune, ultimul test și sfârșitul unei etape ce
m-a format ca om, îmbunătățindu-mi cunoștințele
și transformându-mă într-o persoană capabilă să se
descurce în lume.
Am pus cărțile în geantă și m-am îndreptat spre
ieșire. Nu sunt o femeie fără ambiții și de când eram
copil am învățat, pentru că știam că acest drum îmi
va oferi satisfacțiile necesare și mă va ajuta să am
un loc de muncă cu un salariu bun.
— Maia, tu trebuie să te ții de carte! Vezi cum e
să nu ai o școală, lucrezi într-o fabrică până nu mai
știi de tine. Nu vreau asta pentru tine, fata mea,
muncesc ca să-ți fie bine și te rog să nu-ți umble
capul după alte prostii. Lasă băieții, lasă iubirile,
este timp pentru toate. Acesta este momentul
pentru învățătură, acum se formează rădăcinile
pentru viitorul tău.
211
Centrul Vechi, sâmbătă seară este o combinație

perfectă: o aglomerație greu de descris, artiști
care cântă la colțul străzii, tineri râzând, oameni
dansând, turiști cu priviri bulversate și multe sticle
de bere aruncate pe ici-colo. Îmi place aici, oricât
de trist te simți, întotdeauna este ceva de făcut și
de care te poți bucura. Un cocktail și ceva bun de
mâncare, îmbinarea perfectă pentru a sărbători
sfârșitul studiilor universitare.
Iunie 2015
— Fetelor, unde mergem? Eu vreau să mă distrez
în seara asta!
Prietenele mele mi-au ascultat dorința și, după
ce am mâncat cea mai bună pizza, ca să nu începem
seara pe stomacul gol, am dat buzna peste prietenul
nostru care lucra într-un bar din centru. Am dansat
și ușor-ușor, mi-am dat seama că din ziua următoare
va trebui să mă apuc de lucruri serioase.
Părinții mei nu mi-au oferit o educație severă,
dar dintotdeauna au avut pretenții și așteptări de
la mine, și din acest motiv mereu am încercat să am
un comportament corect și să nu le fac probleme.
Nu-mi place să las lucrurile la voia întâmplării, îmi
doresc să am totul sub control și să fiu respectată
de oamenii din jurul meu. Nu pot spune că m-am
distrat în anii de facultate și recunosc că deseori
212
mi-am limitat ieșirile în funcție de posibilități și

examene. În plus, faptul că nu locuiesc în București
și petrec ore făcând naveta, cu siguranță nu a fost
un avantaj.
— Maia, tu vezi cum te privește tipul de la masa
aia? Eu zic să nu-l lași să-ți scape! Se uită la tine de
când am intrat și chiar arată bine! Ce mai aștepți?!
îmi spuse Diana, trăgându-mă de braț și aruncând
ochii în direcția tipului brunet și chipeș.
Nu sunt genul de om care leagă prietenie cu
oricine, așa că în acești ani am reușit să leg o
prietenie sinceră doar cu două fete.
Nu m-am considerat vreodată o femeie
atrăgătoare și nu mi-a plăcut să lupt pentru atenția
unui bărbat. Consider că în ziua de astăzi bărbații
nu mai știu ce înseamnă a curta o fată și uneori
vor să le oferi totul de-a gata, ca și cum este ceva
evident. După unii, dacă o lungești prea mult, îi faci
să piardă timpul. Ulterior am înțeles că aceștia nu
pot fi considerați bărbați, ci niște băieței mofturoși,
care n-au habar cum să se poarte cu femeia de lângă
ei.
Eu îmi doresc să am alături un bărbat cu intenții
serioase, care să mă cucerească zi după zi, să mă
surprindă și să mă facă să mă simt unică. Îmi doresc
aventură, să mă uit în ochii lui și să văd dorință
adevărată. Îmi doresc să ne trezim îmbrățișați, să
pregătesc cafeaua în timp ce el se bărbierește, să
213
mă aștepte cu cina în serile în care eu întârzii de la

serviciu și să fim unul pentru celălalt.
— Bună! Mă numesc Raul. Trebuie să-ți spun că
de aproape ești mult mai frumoasă. Cum te numești,
drăguțo?
Da, sunt o persoană arogantă și nu-mi place să fac
confidențe oricui. Ce este bine de știut este faptul că
sunt așa pentru că nu am încredere în necunoscuți
și nu mă las păcălită de două complimente. Uneori
comportamentul meu mă penalizează, pentru că
majoritatea bărbaților mă consideră irascibilă, însă
prefer să-mi văd de ale mele decât să stau de vorbă
cu indivizi care nu vor altceva decât sex.
— Maia, încântată de cunoștință.
Am vrut să pun deoparte neîncrederea în bărbați
și să am un dialog matur cu un om pe care nu-l
cunosc, deoarece știu că cel mai mare defect al meu
este că tind să judec și să-mi dau cu părerea înainte
de a cunoaște. Recunosc că este un fel de zid pentru
autoapărare, fiindcă plasând răul în față, evit o
nouă dezamăgire.
Raul pare a fi un bărbat serios și educat. Poartă
un costum negru și o cămașă de un albastru-deschis
cum este cerul în mijlocul verii, ceea ce mă face să
deduc că după muncă s-a oprit în centru. Este foarte
îngrijit, înalt, brunet și cu puțină barbă, ce-l face
să pară mai matur. Îmi place să analizez oamenii
atunci când se află în fața mea și să descopăr ticurile
214
sau expresiile lor. Raul pare a fi puțin amețit, așa că

expresiile lui sunt amuzante și banale pe alocuri.
Stăm de vorbă cam două ore, timp în care
prietenele mele mișună în jurul nostru și îmi aruncă
priviri de complicitate. Începe să-mi placă de el și
nu neg că în ultima perioadă mă tot întrebam ce
este cu mine de nu reușesc să-mi găsesc sufletul
pereche. Îmi doresc de mult să fiu într-o relație,
parcă uitasem ce înseamnă să împarți patul și
bucuriile cu cineva.
— Ce părere ai dacă te invit pe la mine să ne
cunoaștem mai bine?
L-am privit în ochi și am decis să fiu sinceră.
— Raul, dacă tot ce îți dorești este o aventură,
prefer să mă întorc acasă împreună cu colegele mele
și această discuție să rămână o amintire plăcută.
— Maia, dar tu ce crezi că poate vrea un bărbat
dintr-un local cu un whiskey în mână? Nu frâna
dorințele și pasiunea, altfel riști să pierzi adevăratul
sens al vieții.
— Tu cauți ceea ce este foarte ușor de găsit
și durează puțin. Eu îmi doresc ceva ce durează
pentru totdeauna, chiar dacă este greu sau aproape
imposibil de găsit.
Îl salut respectuos și mă alătur prietenelor mele,
deoarece prefer să țin la distanță asemenea bărbați.
Știu că vor exista întotdeauna oameni care vor
spune că trebuie să-ți trăiești viața și sunt de acord
215
cu ei, însă vine un moment în care îți dorești să

găsești omul care va rămâne lângă tine orice ar fi:
care nu te va judeca, cel care îți este atât prieten cât
și iubit. Un om față de care să te simți liberă de a
spune ceea ce gândești și care să te motiveze pentru
mai mult. Vine un moment în care înțelegi că nu
mai vrei să pierzi timpul, și asta este concluzia mea
în această perioadă.
Acum câțiva ani am avut o relație cu un băiat
pe care îl iubeam foarte mult. M-am dedicat trup
și suflet relației noastre, însă nu a fost să fie. În
scurt timp mi-am dat seama că el mă căuta doar
pentru sex. În timp ce eu mă îndrăgosteam de el,
acesta sărea din pat în pat și mă păcălea cu buchete
de flori și câteva călătorii. Am avut câteva relații
importante și, recunosc, de multe ori nu am știut
să las de la mine, adesea am exagerat cu discuțiile
și toată energia negativă nu făcea decât să aducă
reproșuri și tensiune între noi.
Este ora patru dimineața și împreună cu
prietenele mele ne plimbăm pe bulevard. Ador vara
pentru că zilele par atât de lungi, încât îți pare rău să
dormi noaptea, exact în timpul orelor în care orașul
se golește și poți admira tot ce există în jurul tău.
Când eram mică, mă trezeam noaptea și stăteam
câte o oră pe banca din curte. Admiram cerul, luna,
stelele, ascultam cu atenție glasul naturii și uitam
de tot. Era momentul meu, și de atunci nopțile au
216
devenit un fel de refugiu pentru mine. Îmi place să

cred că în jurul meu nu mai există nimic altceva și
că sunt singură pentru câteva ore.
Mergând pe bulevard, îmi dau seama că am
reușit să termin studiile și mă gândesc cât de
mândră urma să fie mama mea. Eram singura din
familie care a făcut o facultate și acesta era prilej de
mândrie pentru ea.
La începutul verii 2015 tot ce-mi doream era

să găsesc un loc de muncă pentru a mă muta în
București. După atâția ani de navetă, simțeam că
nu mai rezistam, însă eram conștientă de faptul că-
mi va fi greu să îi las singuri pe mama și pe Brioșă,
cățelul meu. Îl primisem cadou de ziua mea și din
acel moment am fost de nedespărțit. Era un bichon
alb, cu ochii ca două mărgele și cu multă energie. În
perioada sesiunilor, Brioșă era cel mai înțelegător,
stătea lângă mine când repetam cu voce tare și
parcă reușea să înțeleagă câțiva termeni. Datorită
lui eram nevoită să mai ies din casă și să mai văd
lumina soarelui, altfel cred că aș fi petrecut întreaga
zi închisă între patru pereți.
Sincer, ce m-a ambiționat cel mai mult a fost
naveta. Jumătate din anii de facultate i-am pierdut
pe drum, trezindu-mă dimineața, plecând de acasă
adormită, schimbând autobuze și renunțând la
viața socială. Erau zile în care mă întorceam acasă,
217
luam cina și mă culcam. Nu aveam chef de nimic

altceva.
August 2015
Visul meu de când am început facultatea a fost
să deschid o agenție de Web Marketing, însă știu
că acest proiect este aproape imposibil de realizat
din două motive: nu am experiență și nu dispun de
resursele necesare. Între timp am decis să lansez un
blog, datorită căruia să pot aplica toate cunoștințele
mele în domeniu și să mă pot pune la încercare.
Seara obișnuiesc să scriu câte un articol și petrec
mult timp analizând alte persoane din social media,
căutând informații și citind articole pentru a-mi
actualiza cunoștințele.
La o săptămână după terminarea facultății, am
început să-mi caut de muncă și am petrecut ultimele
săptămâni acasă, profitând de timpul liber pentru a
sta cu mama. Iar mesajele trimise au rămas până
astăzi fără răspuns. Inițial m-am concentrat asupra
Bucureștiului, însă ulterior am decis să amplific
raza de căutare. M-am înscris pe tot felul de site-uri
și tocmai la sfârșitul lunii august am reușit să obțin
doar trei interviuri, ce se dovediseră a fi un eșec
total. Îmi lipsește experiența în domeniu, însă dacă
nimeni nu mă angajează, cum o pot avea?
După o lună și jumătate în care nu reușisem să
218
fac nimic, speram ca luna septembrie să-mi aducă o

bună oportunitate și, în același timp, începusem să
mă demoralizez. În fiecare zi mă trezeam, trimiteam
mesaje la care-mi atașam CV-ul și apoi o ajutam pe
mama la treburile casei. Totul părea a fi în zadar.
Nu-mi plăcea să nu am banii mei și începusem să
iau în considerare opțiunea de a reîncepe munca
în calitate de chelneriță la restaurantul de lângă
noi. Nu plăteau mult, dar erau niște bani ce puteau
fi de ajutor, pentru că în momentul acela toate
cheltuielile erau acoperite de mama, ale cărei mâini
erau tot mai obosite.
În același timp, tot ce îmi doream era să mă pot
muta la București, pentru că acolo mă simțeam
liberă și independentă, în plus, toate prietenele mele
se mutaseră de mult timp și rămăsesem singură.
— Mamă, nu mai suport să stau aici! Oare am
făcut facultatea degeaba? Sigur pe undeva am greșit
ceva…
— Ai dreptate, dar te rog să nu te superi pe
mine dacă te vreau aproape de casă… Știu că la un
moment dat vei pleca și voi rămâne singură, așa
că te rog să profităm de zilele astea când putem fi
împreună.
M-am uitat în ochii mamei mele și mi-am dat
seama cât de mult suferea. O durea să mă vadă atât
de îngrijorată și dezamăgită de situație. În plus,
îmi revărsasem frustrările în fața ei, reproșându-i
219
lucruri fără sens, în timp ce uitasem să-i mulțumesc

pentru tot ce făcuse pentru mine.
— Chiar crezi că îmi voi găsi drumul?
Am privit-o cu drag și iubire și mi-am dat seama
că este cel mai important om din viața mea.
— Sigur că da! Eu cred și voi crede mereu în tine!
Ne-am îmbrățișat și am început să plângem.
Tata murise în primul meu an de facultate: o
boală îngrozitoare, ce l-a ținut la pat câteva luni
înainte de a-și da ultima suflare. Am fost dărâmată,
simțeam că în viața asta există doar nedreptăți,
deoarece eram foarte legată de tatăl meu și el își
dorea mult să trăiască. A știut să-mi ofere dragoste
și înțelepciune. Niciodată nu a ridicat tonul la mine,
niciodată nu m-a jignit și a făcut tot posibilul ca să
nu-mi lipsească nimic. Mă simt egoistă atunci când
realizez cât de mult îmi doresc să pot pleca de aici.
Știu că nu mă gândesc la mama, pentru că ea va
rămâne singură și nu vreau să mă pun în locul ei.
— Mamă, te iubesc mult și te rog să mă înțelegi!
— Sigur că te înțeleg! Dar te rog să nu uiți de
unde ai plecat: așa cum este el, mic și plictisitor,
acest oraș în care ai crescut te-a format. Așa cum
a fost el, de condiții modeste și umil, tatăl tău a
reușit să-ți ofere cam tot ce ai vrut. Iar tot ce mi-
am dorit este să nu ai parte de destinul nostru. Tu,
spre deosebire de noi, ai pe cine te baza. Noi am fost
singuri și din nimic am reușit să facem ceva după
220
puterile noastre.
— Mamă, ce spui acolo? Tu ești o femeie
puternică. Ai avut mereu grijă de noi și când tata
s-a simțit rău, tu lucrai dublu, reușind să ai grijă și
de el! Eu vreau să fiu ca tine! Eu sunt mândră de voi
și vă sunt recunoscătoare pentru tot.
Nu am reușit să-mi iau adio de la tata, eram pe

drum spre casă când a respirat pentru ultima dată.
Știam că mamei mele îi va fi greu să treacă peste o
asemenea pierdere, așa că am decis să fiu puternică
pentru ea. Primele seri le-am petrecut plângând
împreună, îmbrățișate și învelite cu hainele lui
tata. Îmi amintesc acel palton cu care mă acoperea
atunci când mergeam în parc și începea să plouă.
Țin minte acea pălărie întotdeauna îngrijită și
deloc deteriorată. Sau cum mergeam împreună la
țară, ore în șir cu trenul și citeam povești.
De mică, tata îmi spunea că pot deveni tot ce-mi
doresc atâta timp cât perseverez și nu pun la suflet
răutățile altora. Își dorea să mă înscriu la medicină.
Pentru el, a fi doctor era o meserie serioasă ce oferea
stabilitate. Eu îmi doream mai mult. Doream să fac
strategii, să vând, să îmi creez propria activitate și
să nu depind de alții. Nu voiam să mă mulțumesc
cu puțin, acesta este adevărul.
La sfârșitul lunii august, când simțeam că nimic
nu mai are rost și că frecventasem o facultate
221
fără rost și fără oportunități de a crește, primesc

un apel ce m-a făcut să cred din nou în mine și în
posibilitatea de a reuși. Un interviu pentru un post
de secretară într-o agenție de Digital Marketing. Nu
era exact ceea ce-mi doream, însă știam că este o
rază de lumină. Acel loc de muncă era șansa mea de
a mă muta la București și de a deveni independentă,
se ivise ocazia unui nou început și tot ce-mi doream
era să mă pun la încercare.
Septembrie 2015
— Maia, eu nu înțeleg… după atâția ani de învățat,
de ce să te mulțumești cu un loc de secretară?!
— Mami, tu nu înțelegi cum este piața muncii.
Trebuie să prinzi șansa potrivită la momentul
potrivit și să pleci de jos pentru a ajunge sus!
Chiar dacă ai terminat o facultate, nimeni nu-ți
garantează o poziție de top din prima. Nu mai este
ca pe vremuri, când aveai un loc de muncă garantat.
Acum trebuie să ai cât mai multă experiență pentru
a ajunge acolo unde îți dorești. Sunt mai multe
etape și nivele, mami.
— Atunci la ce mai folosește atâta carte… eu nu
înțeleg!
Mama mea avea dreptate în legătură cu
așteptările. Uneori sunt prea mari în comparație
cu realitatea. Pe de altă parte, priveam în jur și
222
înțelegeam că situația este aceasta: multe dintre

colegele mele începuseră cu un loc de muncă prost
plătit, așa că nu puteam avea mari pretenții. Până la
urmă, eram o fată din provincie și nu mă trăgeam
dintr-o familie bogată. În portofel nu aveam o mare
sumă de bani, ci de ambiție.
În ziua interviului îl întâlnisem pe cel care
urma să-mi fie șef și cu care urma să am cea mai
copleșitoare primă experiență de muncă.
Am intrat în clădirea unde se afla sediul
companiei și deja m-am simțit mult mai puternică și
mai motivată pentru a duce acel interviu în direcția
corespunzătoare. Am învățat pe pielea mea că cel
mai mult contează atitudinea cu care te duci la
un interviu, așa că m-am prezentat, le-am povestit
despre intențiile mele, am vorbit despre calitățile
mele și când am fost întrebată, am răspuns sincer
în legătură cu defectele mele. Față de celelalte
interviuri, de această dată am recunoscut că sunt
dispusă să schimb și să-mi îmbunătățesc atitudinea
și să mă pun la încercare, fiind conștientă de
faptul că am capacitățile necesare pentru acel
post de secretară. Printre calități am enumerat și
capacitatea mea de a mă organiza și de a comunica.
Pentru prima dată am ieșit din birou cu siguranța
că lucrurile merseseră destul de bine. Pentru prima
dată nu plecasem cu atitudine de inferioritate sau
disperare, ci cu un soi de stimă de sine și certitudinea
223
că, deși sunt la început de drum, pot face multe.

În acea seară, în timp ce-i povesteam mamei
despre cum a fost, începusem să-mi dau seama că
poate exagerasem și mă lăudasem prea mult, însă
ceva îmi spunea că pentru acea firmă și acel post
era nevoie de o persoană dinamică, capabilă să se
adapteze și să învețe cât mai repede. Îmi doream
atât de mult acel loc de muncă, iar zilele tot treceau
fără să primesc o veste, uitasem să-i rog să-mi
transmită decizia indiferent dacă era un răspuns
pozitiv sau unul negativ.
Au trecut câteva zile de la interviu și în sfârșit
am fost anunțată că trebuia să încep munca de
săptămâna următoare.
— Mamă, am reușit! Trebuie să văd cum fac, să
găsesc cum pot ajunge la muncă și unde pot să stau!
Îți vine să crezi?
— Sigur că da! Eu știam de la bun început că ai să
reușești! Cu cazarea rezolvăm, stai liniștită!
Am privit-o pe mama cum ținea în palme o cârpă
pe care o strângea cu putere. Lacrimile din ochii ei
m-au făcut să înțeleg că acela era un moment fericit
pentru ambele, dar mama mea suferea pentru că
urma să rămână singură. Mi-am promis că voi veni
acasă în fiecare weekend și așa a fost la început.
Octombrie 2015
224
Inițial lucrurile mergeau chiar bine. Lucram de

luni până vineri, orarul îmi permitea să reușesc
să mă odihnesc și zilele parcă zburau, mai ales la
început, când trebuia să învăț tot ceea ce înseamnă
secretariat.
Salariul nu-mi permitea să închiriez un
apartament, așa că inițial mă întorsesem la făcut
naveta. Erau momente în care parcă mă simțeam
deprimată, revăzându-mă în aceeași situație, în
același tren, fără niciun rezultat și nicio satisfacție
financiară. Drumul mă epuiza și ajunsesem să mă
imaginez dormind sub un pod, pentru a nu fi nevoită
să fac naveta și să pierd acele ore pe drum. Trebuia
să aleg între a-mi cumpăra o mașină sau a mă muta
cu fostele colege de facultate, și ele angajate pe un
salariu modest.
Diana era curajoasă, ambițioasă și extrem de
perspicace. Andreea era o fire mai domoală, nu
avea mari ambiții, își dorea să aibă o viață liniștită,
să întâlnească pe cineva și împreună să-și facă o
familie. Ne înțelegeam bine și între noi parcă exista
un fel de echilibru. Niciuna dintre noi nu adora să
piardă nopțile prin cluburi, preferam să mergem
la un cocktail prin centru, distrându-ne în felul
nostru. Ele îmi cunoșteau povestea, cunoșteau prin
ce trecusem și cât îmi dorisem acel loc de muncă
pentru a-mi ajuta mama cu cheltuielile și pentru
a-mi câștiga independența.
225
Nu reușeam să mă gândesc la o eventuală relație,

eram atât de concentrară asupra carierei mele
încât refuzasem orice tip de ieșire. Nu mi-a plăcut
să am o relație doar de dragul de a avea una, iar în
mintea mea întotdeauna a răsunat fraza mamei
mele: „Există un timp pentru crea, un timp pentru
a trăi și un timp pentru a te odihni”. Eu trebuia să
creez și să clădesc.
O simplă zi de miercuri. Îmi plăcea să mă îmbrac

elegant și multe persoane mă complimentau pentru
că eram o persoană foarte îngrijită.
— Să nu pleci pe stradă nearanjată. Nu au legătură
cei din jur, ci stima de sine. Atunci când te aranjezi,
o faci pentru tine și te simți mai puternică. Crede-
mă, știu ce spun, îmi zise mama într-o dimineață, în
timp ce savuram o cană de cafea la ibric.
Sâmbăta era ziua curățeniei și momentul în
care ne distram cel mai mult împreună: împărțeam
lucrurile de făcut, puneam muzică, mai luam o
pauză din când în când și continuam așa toată ziua.
— Mamă, sâmbăta asta, după ce facem curățenie,
vreau să te duc la o prăjitură! i-am spus mamei mele
în timp ce mă pregăteam pentru muncă.
Când eram mică și luam o notă bună, tatăl meu
mă ducea să-mi cumpere prăjitura mea preferată:
ora 12. A păstrat acest obicei până la facultate și
recunosc că atunci când aflam de rezultatul unui
226
examen, imediat mă gândeam la prăjitura promisă

de tata.
— Tati, tu nu vrei o prăjitură? l-am întrebat
uimită.
De obicei își cumpăra și lui, însă în acea zi îmi
spusese că nu are poftă. Ritualul nostru consta în
a mânca fiecare prăjitura lui, după care cumpăram
una la pachet pentru mama. În acea zi tata nu și-a
cumpărat și cunoșteam motivul. Auzisem cu câteva
zile înainte cum părinții mei discutau despre
problemele financiare și neajunsurile cauzate de
anumite cheltuieli neașteptate. Tata avea bani doar
pentru două prăjituri și nu putea să nu se țină de
cuvânt. Niciodată nu a renunțat la promisiunile
sale și asta mă făcuse să cresc, știind că un cuvânt
dat trebuie respectat.
— Nu, Maia. Nu îmi este poftă de dulce și oricum,
uite ce burtă am! Noroc că mami ne face ciorbă de
lobodă, să mă mai revigorez și poate așa reușesc
să mă joc cu tine alergând mai repede, îmi spuse
zâmbind și făcându-mi cu ochiul.
— Hai să împărțim prăjitura, tăticule! Eu zic să
facem așa: o linguriță mie, o linguriță ție, ca să nu
existe nedreptăți.
Linguriță după linguriță, săracul tata a stat în
acea cofetărie cam o oră. Nu voi uita niciodată
acel moment. Am înțeles că iubirea înseamnă să
împarți ca să fie bine pentru toți. Noi ne-am distrat
227
și am savurat amândoi prăjitura, în timp ce mami

urma să aibă prăjitura ei îndată ce s-ar fi întors de
la muncă.
— Sunt invidioasă! Mami va avea o bucată
întreagă, în timp ce noi am mâncat doar o jumătate!
am spus, privind prăjitura frumos așezată pe
farfurie.
— Mami merită să facem un sacrificiu pentru ea
deoarece are mereu grijă de noi, Maia.
— Dar ei nu-i place ciocolata!
Brusc, îmi amintisem că de fiecare dată când
mai rămânea o bucățică de tort de ciocolată, mami
întotdeauna spunea că nu vrea.
— Mami adoră ciocolata, dar ne iubește mai
mult pe noi, așa că deseori renunță la bucuria ei
pentru bucuria noastră. Acum înțelegi de ce merită
toată prăjitura?
M-a luat în brațe și m-a sărutat pe frunte. Am
înțeles că iubirea înseamnă să împarți, și asta am
căutat de când mă știu.
Așa cum anticipasem, șeful meu era cel care

îmi spunea zilnic ce aveam de făcut. În acea zi îmi
ceruse să rămân peste orar, fiindcă pentru a doua
zi avea programată o întâlnire foarte importantă și
dorea să-mi explice ce trebuia să fac.
— Maia, bine că ești aici! Mâine avem o ședință
foarte importantă și am nevoie de tine. Trebuie
228
să dovedim că suntem o agenție cu potențial și că

avem ca angajați oameni de calitate, competenți și
cu simț estetic. Clienții care vin mâine pot aduce
un mare plus firmei. Așadar, mâine te rog să vii
cu două ore mai devreme, să pregătești cafeaua,
să aranjezi puțin pe aici și să scoți la imprimantă
ofertele pentru clienți.
— În legătură cu contractele și ofertele pentru
clienți, le-am citit azi-dimineață și din punctul meu
de vedere, ar trebui efectuate câteva modificări,
mai ales în legătură cu ce condiții punem. Mi se
par puțin cam stricte și ar putea cauza o pierdere
pentru noi.
— Fată dragă, tu nu ești plătită pentru a-ți da cu
părerea sau pentru a gândi. Rolul tău este să îmi
organizezi întâlnirile, să pregătești cafeaua și să stai
cât mai multe ore la sală și la coafor pentru a arăta
bine, ca să oferi o imagine frumoasă clienților și
partenerilor mei, zise șeful meu mestecând o gumă.
Nu pot spune prea multe lucruri pozitive despre
șeful meu din acea perioadă. Era un tip scund cu
un evident sindrom al lui Napoleon, început de
chelie și niște mâini aspre folosite doar pentru
a agăța clienți și bani. Un libidinos ce încerca să
facă parte din lumea bună a capitalei, încercând
să-și păcălească clienții cu un costum ieftin și un
parfum atât de puternic, încât trebuia să-l rogi să vă
întâlniți în aer liber. Îi cunoscusem soția și din acel
229
moment înțelesesem de unde venea frustrarea. Era

genul de bărbat controlat de femeia de lângă el și
care simțea nevoia de a-și revărsa frustrarea asupra
celor din jurul său.
— Apropo, mâine te rog să porți ce ai tu mai
elegant și frumos, la masă vor sta doar bărbați, așa
că trebuie să le distragem atenția cu ceva… frumos,
mi-a spus, privindu-mă atent și analizându-mi
înfățișarea.
Am înțeles că în ochii acelui om, ca și în ochii
altor clienți veniți în acea agenție, eu păream a fi o
femeie ignorantă, superficială și fără șanse pentru
a ajunge mai sus. După ei, eram predestinată să
rămân secretară pentru totdeauna, sau până când
cineva mă va pune la cratiță. La masa rolurilor
importante eu nu aveam ce căuta, pentru că fiind
femeie, cuvântul meu valora puțin, cunoștințele
mele erau inferioare celor ale domnilor și rolul
meu era să distrag atenția, să îi fac să se emoționeze
pentru a nu se mai concentra asupra chestiunilor
importante. Parcă eram protagonista unui articol
sau a unui film despre diferențele de putere între
femei și bărbați. Mi se părea ireal.
Ziua următoare pentru mine a fost infernal de
lungă. Am respectat cerințele, m-am conformat
planului șefului meu, am vorbit cât mai puțin și
ulterior m-am retras în biroul meu. Timp de zece ore
m-am simțit ca un obiect. Stând la birou, auzindu-i
230
cum râd în sala de conferințe, analizând proiecte și

rapoarte, mi-am dat seama că locul meu era lângă
ei și nimic nu mă putea opri. Aveam pregătirea
necesară și nu-mi venea a crede că am ajuns într-
un loc în care misoginismul era la ordinea zilei.
Nimic nu mă putea opri, în niciun caz faptul că
eram femeie.
— Ce va spune lumea când va afla că ai plecat

de la ei? Tu îți dai seama că renunți la primul tău
job din cauza unui vierme libidinos? Practic îl lași
să câștige! Este normal să-ți spună ce să faci, doar
te plătește pentru asta! spuse Andreea, privindu-mă
cum îmi reciteam cererea de demisie.
Mă gândisem mult timp la asta, riscam să nu
mai am un venit și să fiu nevoită să mă întorc acasă
cu eticheta „eșec” pe frunte. Știam că mama nu-mi
va reproșa nimic, însă eram conștientă de faptul
că salariul meu îi era util și ei pentru a acoperi
cheltuielile lunare. Nu dormisem nopți întregi,
gândindu-mă la ce trebuia să fac, nu mai puteam
lucra în acel loc.
Nu mă deranja munca, nu mă deranja faptul
că făceam ceva ce necesita doar jumătate din
capacitățile mele. De fapt, mă scotea din minți
ideea că nu eram luată în serios, și că posibilitățile
de a avea un cuvânt de spus și de a avansa în acel
domeniu sau în acea agenție, erau nule.
231
M-am îndreptat către biroul șefului și i-am așezat

cererea pe masă. Era o dimineață rece și mohorâtă,
dar în sufletul meu se lăsase liniștea. Nu părea nici
surprins, nici dezamăgit. Părea indiferent, exact ca
omul care gândește cum am găsit-o pe asta, pot să o
găsesc și pe alta. Nu mi-a spus mulțumesc, nu mi-a
spus succes. A zis doar ca o va înmâna celor de la
resurse umane.
Am ieșit din birou cu pași grăbiți. Nu aveam
nicio certitudine, probabil a doua zi urma să plâng
disperată, însă în acel moment mă simțeam liberă
și voiam să cred că nu mă desparte așa de mult timp
de momentul în care voi ajunge acolo unde mi-am
propus.
În zilele următoare am lăsat bani pentru chirie
și cheltuieli, după care am decis să plec pentru
câteva zile la mama pentru a-i spune adevărul. Am
hotărât să-i spun adevărul și să nu ascund motivul.
Minunata mea mamă m-a îmbrățișat și mi-a spus
că este mândră de curajul meu și de femeia pe care
a crescut-o.
Treceau zilele având grijă de mama și ajutând-o
prin casă. Ulterior am început să aplic pentru
diferite joburi, de data aceasta nu voiam să mă mai
mulțumesc cu puțin. Învățasem, mă sacrificasem,
îmi cheltuisem economiile mele pentru a rămâne la
curent cu noutățile din domeniu și nu trebuia să las
capul în jos. Știam că nu va fi ușor, însă nu voiam
232
să renunț.
Martie 2016
Au urmat luni în care mi-am epuizat toate
economiile pentru chirie și utilități, dar ceva mă
făcea să cred că nu trebuia să plec din București.
Învățasem să cred că viața uneori este așa cum
vrem noi să o vedem: erau zile mohorâte în care mă
simțeam un eșec total și credeam că voi ajunge să
mă mulțumesc cu un loc de muncă banal, departe
de tot ce-mi doream eu să fac, apoi erau zile în care
simțeam că sunt tot mai aproape de visul meu și nu
era momentul să renunț.
Într-o zi obișnuită am primit un mesaj pentru
un loc de muncă într-o agenție de publicitate și
Web Marketing. Se începea cu entry level, după
care se oferea posibilitatea de a crește. Asta mi-a
atras atenția, posibilitatea de a crește! Era o poziție
dinamică și îmi oferea ocazia de a participa la tot
felul de evenimente și de a fi totdeauna în mișcare.
Mi-am luat câteva zile de respiro pentru a mă
gândi bine, am cerut o întâlnire pentru a cunoaște
conceptul firmei în care urma să lucrez și ulterior
am acceptat.
Lunile treceau, am acumulat experiență
și, în sfârșit, făceam o muncă pe placul meu.
Salariul începuse să crească, datorită faptului
233
că mă implicam foarte mult, făceam multe ore

suplimentare și deseori eram trimisă pentru a
participa la numeroase evenimente, reușisem
să aduc și câțiva clienți noi. În plus, încă mă
mai ocupam de blog, pentru că scrisul era ca un
medicament pentru sufletul meu.
— Maia, sunt foarte mulțumit de tine! Dacă
continui așa, eu cred că într-o zi ai să te transformi
în concurenta mea! Nu mă deranjează, pentru
mine este o onoare că am reușit să te formez și să
te îndrum în această meserie, mi-a spus Radu, șeful
meu, într-o dimineață.
Tocmai îi povestisem despre noii clienți și era
încântat, fiind vorba despre un proiect frumos și
original de care urma să mă ocup în totalitate.
Martie 2019
Mi-a trebuit ceva timp ca să ajung unde mi-am
propus, însă asta nu a însemnat că trebuia sau ar fi
trebuit să renunț.
După mai mult de trei ani de la prima mea
angajare, am decis să-mi deschid propria agenție de
Digital Marketing, împreună cu prietena mea cea
mai bună, punând în joc toate economiile noastre.
Am întâlnit-o pe Alina în cadrul unui congres și ne-
am împrietenit imediat. Spre deosebire de mine,
Alina avea peste zece ani de experiență și gestiona o
234
agenție de Web Marketing din Iași.

— Bună ziua, Maia. Ne poți vorbi despre agenția
ta și a Alinei?
— Agenția noastră este pentru oameni din
mediul online sau artiști care-și doresc să fie
prezenți pe canalele de socializare, sau au nevoie
de ajutor pentru a gestiona propriul website
sau e-commerce. Angajatele noastre sunt femei
la primul job sau femei cu multă experiență în
domeniu. De asemenea, avem și o viitoare mămică,
care lucrează de acasă și reușește să gestioneze un
mare portofoliu de clienți. Neavând multe resurse,
momentan avem sediul într-un birou mic ce nu
implică mari costuri, însă pentru mine reprezintă
un vis împlinit. În scurt timp am devenit tot mai
cunoscute datorită capacității de a duce la bun
sfârșit activități ce necesită un spirit creativ. Ne
plac proiectele care aduc noi provocări și ne pun la
încercare.
Iată-mă în biroul meu micuț, plăcut luminat,
decorat în stil minimalist, exact pe gustul meu,
răspunzând la un nou interviu despre agenția
noastră. Astăzi este o zi fericită pentru mine. După
ani buni, am reușit să o conving pe mama și s-a mutat
la mine acasă. Am economisit mult anii aceștia, așa
că am reușit să-mi cumpăr un apartament modest.
— Mamă, eu cumpăr apartamentul acesta ca să
vii la mine! Nu vreau să aud motive și explicații, nu
235
vei mai sta singură aici!

Mama îmbătrânise și era tot mai încăpățânată.
Reușisem să transform casa părintească într-o
pensiune și să-mi aduc mama aproape de mine.
— Fata mea, tu trebuie să-ți faci viața ta și sunt
sigură că viitorul tău bărbat nu mă va vrea alături
de voi!
— Viitorul meu soț trebuie să te iubească, dacă
mă iubește pe mine, și să înțeleagă că eu te am doar
pe tine!
Am îmbrățișat-o strâns, am pupat-o pe obraz și
am continuat să-i împachetez lucrurile.
A plâns când a ieșit pe poartă și știam că pentru
ea este un moment dureros, însă eram sigură că
tata era cu noi și ne proteja în acel moment.
Gândul că seara mă voi întoarce acasă și o voi
găsi acolo, mă face să tremur de fericire!
Mă simt mândră de mine, chiar dacă tot ce este
în jurul meu a însemnat sacrificii zi după zi. Fac
ceea ce-mi place, și dacă m-aș putea întoarce înapoi,
aș reface totul de la capăt.
Ca să îmi dau de lucru, decid să sortez invitațiile
și plicurile pentru evenimentele din acea lună, când
un plic îmi atrage atenția: „Reuniunea Agențiilor de
PR, Web Marketing și Social Media”. Nu puteam
pierde un asemenea eveniment, era ocazia perfectă
pentru a face networking și pentru a găsi noi clienți.
Pentru seara de gală, organizată într-un mare
236
hotel din capitală, alesesem o rochie albastră ce-mi

învelea trupul cu niște volane sofisticate și elegante.
Nu mă simțeam prea bine, dar nu-mi displăcea cum
arăta pe corpul meu. Când o femeie face ce-i place,
cu siguranță este superbă și exprimă încredere în
sine!
— Maia mea, ești așa de frumoasă! Nu știu ce-i cu
bărbații din ziua de azi, să nu găsești unul pe placul
tău… Dar tu nu ai timp, stai toată ziua la muncă sau
cu mine! Fata mea, trebuie să-ți găsești jumătatea!
Trebuie să te măriți, să te văd la casa ta! Lasă-te
iubită! Acum, după ce ai semănat, a sosit timpul să
culegi.
Și așa era: mă simțeam pregătită pentru o relație
și îmi doream să iubesc.
Agenția noastră fusese nominalizată pentru
premiul „Cea mai bună agenție de Digital Marketing,
categoria Antreprenori”, și chiar dacă nu aveam
șanse pentru a câștiga, asta însemna două lucruri:
vizibilitate și mai multă muncă pentru a câștiga
anul următor.
Îmi caut masa și observ că majoritatea sunt
bărbați. Nimic nou, sunt obișnuită. Un chip îmi
atrage atenția în timp ce se anunță premiile. Era
el, cel care îmi spusese că rolul meu este acela de
a fi frumoasă, de a pregăti cafeaua și de a nu pune
întrebări. El era cel care mi-a amintit că a fi femeie
este ceva minunat și că nimic nu poate învinge
237
puterea și ambiția unei femei care nu cedează.

L-am privit în ochi și m-am simțit învingătoare,
pentru că participam la același eveniment și acum
puteam să-l privesc ca de la egal la egal. Privirea lui
când m-a văzut e greu de descris, dar tensiunea de
pe chipul său când mi-a auzit numele, a fost una
dintre cele mai mari satisfacții din ultimii ani:
— Câștigătoarea premiului pentru „Cea mai
bună agenție de Digital Marketing, categoria
Antreprenori” este... Maia Ștefania Mihai.
238
Cine sunt? O femeie care a învățat
ce înseamnă să greșești și să o
iei de la capăt!
Cine sunt? O femeie care a învățat

ce înseamnă să riști, să mai greșești,
să eșuezi și să o iei de la capăt!
Cine sunt? O femeie care a făcut un
bărbat să plângă atunci când a plecat,
orbită de dorința de a fi liberă. O
femeie care a plâns după omul iubit. O
femeie care a acceptat sfârșitul unei
relații și a găsit puterea de a merge
mai departe.
Am înțeles că trebuie să merg înainte,
orice s-ar întâmpla. Cu păreri de rău,
am trecut peste toate. M-au adus aici
atât deciziile bune cât și cele rele.
Nu mă joc cu sentimentele pentru că știu
ce înseamnă. Decât să spun minciuni,
mai bine plec.
Eu sunt femeie. Nu sunt excepțională,
însă știu că sunt unică. Am înțeles că
ceea ce eu numesc defect, în realitate
mă deosebește de restul. Am înțeles că
oricât de mult m-aș critica, trebuie
să mă iubesc pentru că EU sunt cea care
trăiește, de mine depinde viitorul meu
și EU sunt puternică. De mine depinde
ziua de mâine.
Nu cunosc jumătățile de măsură. Eu
vreau tot. Și iau tot atunci când plec.
Trântesc, strig, plâng, trăiesc. De
ce m-aș ascunde? De ce aș încerca să
par o femeie firavă? Recunosc! Sunt o
femeie puternică! Da, deseori reproșez
și am o memorie greu de învins: îmi
amintesc când i-ai scris fostei iubite,
când m-ai făcut să plâng, când mi-ai
dezamăgit așteptările. Îmi amintesc și
gesturile frumoase, însă prefer să le
păstrez ascunse în sufletul meu, să le
cunosc doar eu. Ca femeie, îmi doresc
să mă privești ca și cum n-ar exista
făptură mai frumoasă decât mine. Lauda
de sine nu are legătură. Este dorința
de a fi iubită pentru ceea ce sunt cu
adevărat. Da, deseori insist și te scot
din minți, dar… tot ce îmi doresc este
să mă dezbraci de haine, să dărâmi
acest zid care îți amintește că eu nu
mă joc, că nu mai am chef și timp de
pierdut.
Ilaria
Este viața ta și trebuie să faci tot
posibilul ca să fii fericită, chiar dacă
asta înseamnă să renunți la oameni
fără de care crezi că nu ai putea
continua.
O glinda cu bordură rotundă și decorațiuni

gotice stă atârnată în fața mea. Când ne-
am mutat în această casă, acum ceva ani, tot ce
am cerut a fost un colț al meu, un loc în care să pot
retrăi ce am fost, să mă ocup de mine, să-mi pieptăn
părul, să mă îngrijesc așa cum știu eu mai bine și în
care să mă regăsesc atunci când mi-e greu.
Încă îmi mai amintesc ziua nunții, când i-am
promis lui Marian că am să-l iubesc pentru
totdeauna. Purtam o rochie de mireasă model
sirenă, alesesem un voal decorat cu dantelă scumpă
și fină la atingere, în timp ce el purta un costum
albastru-închis, asortat cu o cravată roșie. De când
îl cunosc i-a plăcut să se îmbrace excentric, în timp
ce eu prefer stilul clasic și minimalist. Biserica în
care ne-am unit destinele, astăzi nu mai există. Ne-
am căsătorit în satul străbunicilor mei, în aceeași
biserică unde fusesem botezată. A fost o nuntă
mare, deși eu îmi doream ceva mai intim și mai
restrâns. Cred că mi-ar fi fost de ajuns prezența
a zece oameni, atâta timp cât îl aveam pe Marian
lângă mine. Într-adevăr, nunta s-a dovedit a fi un
succes, iar cu banii strânși și cu puțin ajutor din
partea părinților mei, am reușit să ne cumpărăm
un apartament modest în centrul Clujului.
Imaginea mea s-a reflectat în acea oglindă
243
în multe momente: când eram fericită, când

eram melancolică, când eram tristă, când abia
descoperisem că eram însărcinată, când m-am
aranjat pentru a merge la spital, când m-am aranjat
pentru ziua mea de naștere și așa mai departe.
Oglinda cunoaște povestea mea de când l-am ales
pe Marian, soțul meu, însă nu cunoaște tot ce am
fost înainte.
Când ne-am mutat în apartamentul nostru, mi se
părea că viața mă binecuvântase. Eram fericiți, și
faptul că reușisem să avem ceva al nostru, mă făcea
să mă simt împlinită și puternică. Inițial nu am
avut bani pentru a-l decora așa cum ne-am dorit,
dar în timp am reușit să-l amenajăm după placul și
gusturile noastre.
Când l-am cunoscut, Marian era o fire calmă și
muncitoare. Dacă aveam o problemă, știam că mă
pot baza pe el și deseori se distra reparând lucruri
prin casă. Uneori reușea, alteori eșua, însă faptul
că încerca mă făcea să fiu mândră de el. Seara îl
așteptam cu cina pregătită și stăteam de vorbă până
târziu. În brațele lui mă simțeam protejată și știam
că am făcut alegerea corectă când am renunțat la
carieră de dragul nostru.
Păstrez în minte amintirile acelor zile în care
nu aveam prea multe gânduri și responsabilități.
Au trecut aproape zece ani de când am lăsat în
urmă cariera de model. Pasiunea mea pentru artă
244
m-a făcut să iubesc fotografia și modellingul încă

de când eram mică. Părinții mei m-au înțeles și
m-au susținut, cu singura cerință de a nu renunța
la studii. Întotdeauna am apreciat felul lor de a-mi
vorbi ca unei persoane mature, chiar dacă aveam o
vârstă fragedă, lăsându-mă să aleg după ce mi-au
fost oferite motivele pro și contra. Asta am făcut
și eu cu fiul meu, chiar dacă au fost momente în
care am simțit că el nu poate înțelege prea multe la
vârsta lui.
Având o viață haotică, știam că la un moment
dat va trebui să mă opresc, însă niciodată nu mi-
am imaginat că se va întâmpla atât de curând. Îmi
este greu să recunosc adevărul, însă alegerea de
a mă căsători și de a întemeia o familie m-a făcut
să mă opresc la jumătate de drum, iar uneori mă
întreb cât de departe aș fi ajuns. Marian nu-mi
ceruse să renunț la cariera de model, însă, cu ceva
timp înainte de nuntă, apăruseră multe discuții și
el devenise tot mai gelos.
În echipa mea erau atât femei cât și bărbați. Fiind
un grup mic, ne cunoșteam foarte bine între noi și
deseori ne permiteam să facem glume. Discuțiile cu
Marian m-au făcut să mă îndepărtez de ei pentru a
evita tot felul de probleme. Când mă invitau în oraș
după probe, de multe ori inventam scuze pentru a
nu ajunge târziu acasă.
Uneori, duc lipsa momentelor în care fiecare
245
locuia la casa lui și aveam libertatea de a face

ce voiam. Îmi asumasem poziția de iubită și
viitoare soție, chiar dacă uneori îmi era greu
să mă conformez cu viața de cuplu. Lunile au
trecut și după nenumărate certuri din cauza unor
suspiciuni nefondate, am ajuns să nu mai vorbesc
despre munca mea și să visez la ziua în care vom
avea împreună un copil, punând deoparte cariera
și ambițiile mele.
După terminarea studiilor universitare, am decis

să mă dedic modellingului. Totul mergea foarte
bine, eram apreciată pentru naturalețea mea, și
viața agitată nu mă deranja, din contra, trezea în
mine spiritul de aventură și ambiția de a ajunge cât
mai sus. Niciodată nu mi-a plăcut monotonia. În
șase luni călătorisem foarte mult, vizitasem locuri
unde nici nu mă gândisem că voi ajunge vreodată, și
asta îmi oferise posibilitatea de a descoperi culturi
noi și de a mă îmbunătăți ca om.
Este de recunoscut faptul că eram foarte atentă
la cum și ce mâncam, mai erau și orele petrecute
la sală pentru a mă antrena. Era stilul meu de viață
și nu mă deranja. Colecționam reviste, deseori
desenam modele de haine și tot ce visam era să
ajung cât mai departe. Nu aveam timp pentru relații
și consideram că în acel moment dragostea nu ar
fi adus nimic bun în viața mea. Eram conștientă
246
de faptul că ritmul meu de viață ar fi fost acceptat

cu greu de majoritatea bărbaților, și după ultima
relație care a durat un an, nu mai aveam răbdare
pentru nimeni altcineva. Vedeam doar punctul
unde mă aflam și unde voiam să ajung: diferența
dintre cele două era dată de perseverență și ambiție.
În vara anului 1998, când am zburat către
Spania pentru o campanie pe plaja de pe Coasta de
Azur, am trăit cel mai frumos moment din cariera
mea. Îmi amintesc cu drag de acele zile petrecute
muncind și apoi distrându-mă cu colegele și colegii
mei. Nu aveam griji, îmi plăcea ceea ce făceam și
eram sigură că nimeni nu mă va opri din drum,
astfel încât voi ajunge foarte departe. La sfârșitul
călătoriei, zburând înapoi către România, l-am
cunoscut pe Marian, deoarece el se întorcea din
concediu. Lucra în calitate de bucătar într-un
local din centrul Clujului și își dorea să deschidă
propriul restaurant. Fusese în Franța pentru a testa
noi rețete și decisese să ia cu el doi prieteni buni.
Marian nu m-a cucerit din prima, avea ascunsă
în ochi o aroganță ce nu îmi plăcea, și tendința lui
de a vorbi doar despre el inițial mă scotea din minți.
Nu eram convinsă că mă plăcea, însă stând de
vorbă și cunoscându-l, mi-am dat seama că dincolo
de aceste două defecte, era un bărbat serios, sincer
și muncitor.
Cu timpul am descoperit că nu avem multe
247
lucruri în comun, dar asta nu mă oprea din a-l iubi.

Singura soluție a fost să creăm lucruri împreună,
iar eu să învăț să iubesc ceea ce lui îi plăcea mai
mult decât orice: gătitul.
Spre surprinderea noastră, discutasem pe
tot parcursul călătoriei. În ciuda defectelor, mă
fascina ambiția lui și felul său de a vorbi. Avea un
ton al vocii calm, liniștitor, ce mă făcea să mă simt
oarecum protejată și iubită. Ajunși în țară, mi-a scris
numărul lui de telefon pe biletul meu și m-a rugat
să-l sun. Nu i-am dat importanță, pentru că nu mi
s-a părut realmente interesat de mine ca femeie, ci
pur și simplu căuta un subiect de discuție pentru a
pierde timpul în acele două ore de zbor.
Din păcate au urmat zile foarte încărcate și din
acest motiv am uitat de conversația noastră. La
scurt după întoarcerea din Spania, am fost nevoită
să zbor către Japonia și la întoarcerea în țară,
corpul meu tot mai slăbit îmi impunea un moment
de pauză.
Îmi e atât de dor de viața mea de pe atunci! Eram
liberă, nu trebuia să dau explicații, făceam ceea
ce-mi plăcea și asta mă ajuta să privesc viața cu
pozitivitate.
După câteva săptămâni, căutând prin geantă,
am găsit numărul lui. M-am simțit vinovată și
nepăsătoare, pentru că am lăsat să treacă atâta
timp. Poate că nici nu-și mai amintea de mine
248
sau de chipul meu, dar oricum am decis să-l sun.

Călătoriile erau frumoase, însă neavând cu cine
să împart acele momente sau cui să povestesc cele
întâmplate, de multe ori simțeam că mă întorc
acasă cu buzunarele goale.
Îi povestisem surorii mele despre Marian:
— Pare a fi un tip interesant, dar dacă spui că
nu aveți lucruri în comun, să știi că nu cred că o
să iasă ceva bun... Ilaria, eu zic să nu te arunci cum
faci tu de obicei și să-l lași pe el să te caute și să te
cucerească. Nu îl sufoca și nu pleca în a patra cum
faci tu întotdeauna.
Eu și sora mea suntem două firi diferite: eu sunt
vulcanică, vorbăreață și dramatică, în timp ce ea
este mai domoală, mult mai rațională și timidă.
Fiind sora mai mare, întotdeauna i-am ascultat
sfaturile până la un anumit punct, deoarece mereu
am considerat că anumite experiențe trebuie trăite
pe propria piele. În plus, familia mea tot mă mai
considera un copil, chiar dacă devenisem majoră.
Am preferat să-i trimit un mesaj lui Marian
pentru că îmi era prea rușine să-l sun. Dacă nu-și
mai amintea de mine și mă fac de râs? Dacă va râde
de mine pentru că eu chiar l-am sunat? Dacă mi-a
dat numărul greșit?
După câteva zile Marian mi-a răspuns, cerându-
și scuze pentru întârziere, fiindcă lucrase două zile
la rând și oboseala îl pusese la pământ.
249
Trecuseră câteva luni de la ultima mea relație și

parcă uitasem să mai iubesc. Nu știam cum trebuie
să te comporți, ce trebuie să scrii, cum îl poți face
să înțeleagă că ți-ar plăcea să ieșiți în oraș. Luasem
decizia de a aștepta o invitație din partea lui. Era
foarte greu să ne potrivim calendarul astfel încât
să putem vorbi, însă atunci când aveam timp,
petreceam ore în șir stând de vorbă.
Când m-a sunat prima dată, simțeam că-mi iese
inima din piept. M-am plimbat prin fața telefonului
timp de câteva secunde și am încercat să fiu cât mai
calmă posibil. Eram conștientă de faptul că noi doi
deja ne văzusem și ne cunoșteam, însă trecuse ceva
timp și mă gândeam la ce impresie va avea când mă
va auzi.
După aproape o lună de stat de vorbă la telefon
și de scris mesaje, am reușit să organizăm o primă
ieșire. Nu-mi doream nimic sofisticat, așa că i-am
propus să facem o plimbare prin parc, să bem un
suc, și dacă totul va merge bine, să mâncăm o pizza.
— Ești foarte frumoasă! mi-a șoptit, dându-mi
părul după urechi.
Eram la a treia întâlnire și încă nu ne sărutasem.
Îmi doream atât de mult să-i simt buzele pe gâtul
meu și să-l strâng în brațe. Între noi doi era o
atracție fizică greu de descris, și faptul că el nu
făcea un pas către ceva mai mult, mă făcea să am
dubii în legătură cu acea relație.
250
Treceam printr-un moment în care începusem să

am tot mai multă nevoie de stabilitate și tandrețe.
Parcă începusem să obosesc plimbându-mă
dintr-o țară în alta, iar Marian putea aduce liniște
sufletească și iubire în viața mea. Îmi doream o
relație.
În noaptea în care am făcut dragoste pentru
prima dată cu Marian, m-am întrebat de ce nu-l
cunoscusem până atunci și de ce trebuise să trec
prin atâtea decepții pentru a ajunge la el. Ne-am
sărutat ca și cum am fi fost însetați de dragoste,
ne-am îmbrățișat strâns, l-am simțit ca o parte
din mine și m-am dăruit lui în totalitate. Simțeam
că mă dorește, și tot ce voiam era să rămân acolo
pentru totdeauna, să-i fiu alături la bine și la greu și
să devin femeia lui. Da, îmi era dificil să recunosc că
voiam să aparțin cuiva, eu, cea care dintotdeauna
am ținut la libertatea mea.
Au urmat cele mai frumoase momente din
viața mea: căsătoria, sarcina neașteptată devenită
ulterior motiv de bucurie, nașterea micuțului
nostru și deschiderea restaurantului. Toate au
însemnat multe sacrificii de care nu-mi pare rău,
dar nu pot spune că mi-au ușurat viața.
Când spun că m-am împotrivit tuturor pentru el,
nu mint. Când spun că am dreptul de a mă simți
trădată și dezamăgită, sunt totalmente îndreptățită.
Familia mea de la început nu a fost de acord cu
251
relația mea cu Marian: deși el lucra și era un om

conștiincios, avea multe planuri pe care eșua să le
ducă la bun sfârșit.
— Tu cu băiatul ăsta vrei să faci familie? De
fiecare dată când veniți pe la noi spune că ar vrea
să facă ceva, și de fiecare dată când vă întoarceți
spune că nu a reușit dintr-o serie de motive, dar că
are alte planuri. Marian este genul de om bun la
toate și deloc perseverent la ceva anume.
Eu știam și speram că este doar o perioadă și că
lucrurile vor merge spre mai bine. Deși am insistat
și m-am rugat de părinții mei, aceștia nu puteau
accepta faptul că majoritatea cheltuielilor erau pe
spatele meu, în timp ce Marian pierdea vremea
căutând scuze.
Ne-am căsătorit într-o zi de vară a lunii august.
Soarele strălucea, cerul era senin, câmpurile erau
colorate cu flori ale soarelui și pentru mine acestea
erau semne că totul va fi bine. Întâlnisem jumătatea
mea, omul lângă care îmi voi petrece întreaga viață.
La nuntă strânsesem mulți invitați și majoritatea
erau cunoștințe de-ale părinților mei. Mulți dintre
ei priveau strâmbând din nas sau dând din cap cu
dezaprobare: o fată cu un asemenea potențial lângă
un bucătar. Nemaipomenit.
Recunosc că am insistat să mă mărit rapid și
din cauza presiunilor din partea părinților mei.
Pentru prima dată mergeam împotriva lor și mă
252
încăpățânasem să le dovedesc că știu ce fac. În plus,

mă deranja certitudinea lor și faptul că îl considerau
pe Marian inferior doar pentru că nu avea aceleași
condiții materiale.
În toți acești ani nu mi-a păsat, mi-am spus că
viața în doi înseamnă și sacrificii. Asta a durat până
acum trei luni de când simt că nu-l mai recunosc.
Îmi ating părul al cărui albețe îmi amintește de
o zi de toamnă peste care parcă s-a așternut zăpada
mult prea devreme. Uneori mă simt mult prea
obosită, parcă am îmbătrânit fără să-mi dau seama
și nu știu când au zburat anii. În același timp,
ascund în mine încăpățânarea și dorința de a ajunge
tot mai sus, în capul meu zburdă tot felul de idei și
planuri. Îmi place să citesc, să mă documentez, să
descopăr și să învăț. O pasiune pe care nu am putut
vreodată să o împărtășesc cu Marian căruia îi păsa
doar de gătit.
Când ne-am cunoscut, obișnuia să creeze noi
rețete pentru mine. Astăzi evită să gătească pentru
noi, spunând că și așa gătește prea mult la restaurant
și nu mai are răbdare să gătească și acasă.
După ce ne-am căsătorit, eu am renunțat la
cariera de model. Degeaba ne-am ascuns după
motive fără rost. Marian era gelos și faptul că eu
continuam să câștig mai mult decât el, îl făcea să se
simtă inferior și îi rănea orgoliul de bărbat.
— Ilaria, am investit atâția bani și timp în cariera
253
ta și acum renunți la tot pentru a evita discuțiile? Ce

se întâmplă cu tine? De ce ai ajuns să te desconsideri
în halul acesta, fata mea?
Știam că mama avea dreptate, dar în același
timp îmi plăcea echilibrul nostru, și dacă puteam
îmbunătăți situația, asta mă făcea și mai bucuroasă.
Nu mă mai gândeam la fotografii și defilări, ci îmi
doream să avem un copil și să plecăm împreună
în vacanțe. Știam că unul dintre noi doi trebuia să
renunțe la proiectul său și am decis să mă sacrific
pentru că visul lui Marian fusese întotdeauna mult
mai important.
După ce părăsisem munca, eu devenisem cea
geloasă. Serviciul său implica un orar ce nu-mi
permitea să-l am alături, și în casă apăruseră tot
felul de probleme și discuții.
— Nu am de ales, înțelege-mă. Acum că tu nu
mai lucrezi, eu trebuie să accept orice oră în plus
pentru a câștiga mai mult la sfârșit de lună.
Așteptând ca el să se întoarcă acasă, petreceam
ore întregi gândindu-mă la o soluție care ar putea
readuce echilibrul în viața noastră, mai ales înainte
de a avea un copil. Povestea noastră fusese oarecum
spontană și planurile amândurora fuseseră date
peste cap, așa că am preferat să așteptăm până vom
avea o stabilitate financiară înainte de a aduce pe
lume un copil.
— Marian, eu m-am gândit la situația noastră,
254
știu care este visul tău cel mai mare și cred că

împreună putem deschide un restaurant micuț.
Putem solicita un împrumut pentru a începe. Inițial
vom fi doar noi doi, după care poate ne vom permite
și câțiva angajați.
M-a privit în ochi și m-a luat în brațe cum nu a
mai făcut-o vreodată. El știa că am încredere în el,
doar că uneori uita...
— Acest sos este foarte delicios, iubire! Ești cel

mai bun bucătar! Dacă o ținem tot așa, o să mă
îngraș foarte mult în timpul acestor luni de sarcină!
i-am spus, mângâindu-mi burta de patru luni.
Decisesem să punem bani deoparte pentru a
deschide restaurantul mult dorit. Eu m-aș fi ocupat
de personal și rezervări, în timp ce el putea să facă
ce-i plăcea cel mai mult: să gătească. Îmi pregătea
mâncăruri fabuloase și sofisticate. Deseori mă
alinta cu desert și multe sărutări. Așa a trecut
timpul și a venit pe lume primul și singurul nostru
fiu.
Mă privesc în oglindă. Cândva îmi spunea că
sunt frumoasă. Acum se uită la mine cu o răutate de
nu-l mai recunosc. Am petrecut multe seri gustând
din rețetele lui, povestind, făcând planuri și visând
împreună. L-am susținut mereu, însă el a uitat să
mă asculte, concentrându-se doar asupra ambițiilor
sale. Pentru mine, fericirea lui a venit înainte de
255
restul și așa a fost până acum câteva luni, când am

simțit că tot ce fac nu este apreciat.
După multe alergături și acte completate,
am reușit să obținem un împrumut pentru a
deschide restaurantul nostru exact în toiul verii. Îl
decorasem în mod elegant și simplu, cumpărasem
strictul necesar și plănuisem să investim ulterior în
decorațiuni. Tot ce conta era să putem servi mâncare
delicioasă și să creăm o atmosferă plăcută. Găsisem
un mic spațiu pentru muzică live. Contactasem o
trupă recent lansată pe piața muzicii și stabilisem
că aveau să vină de două ori pe săptămână.
Cele mai frumoase au fost primele luni. Eram
uniți datorită proiectului, petreceam serile vorbind
și alegând meniul pentru ziua următoare.
Trimiteam invitații prietenilor și oamenilor
cunoscuți din oraș. În seara în care am deschis,
majoritatea clienților au fost prieteni și rude.
Decideam împreună meniul, ne ocupam
împreună de bani și comunicam fără probleme.
Vorbeam mult, vorbeam despre orice. Nu știu când
ne-am transformat în doi străini.
Anii au trecut și, în timp ce eu mă ocupam
de creșterea copilului nostru și de restaurant,
rezultatele întârziau să apară, chiar dacă discuțiile
erau din ce în ce mai frecvente. Investisem toate
economiile noastre în restaurant, așa că stabilitatea
familiei depindea în totalitate de acea afacere.
256
Din pricina problemelor financiare, Marian se

schimbase și asta mă transformase într-o femeie
geloasă, foarte nervoasă și deloc concentrată în
chestiunile de zi cu zi. În serile în care restaurantul
era închis, pleca fără a-mi spune unde merge.
— Eu cred că trebuie să ținem deschis în fiecare
zi. Nu ne putem permite să închidem în toiul
sezonului, i-am spus în timp ce spălam vasele.
În acea zi nu mă simțeam prea bine. În ultima
vreme mă simțeam slăbită și tot amânam întâlnirea
cu doamna doctor, pentru că zilnic apărea câte o
problemă. Nu mai aveam curajul să-i spun că sunt
stresată și că aș vrea să mă ajute și el prin casă,
pentru că eu mă ocupam de tot. El părea a fi un
vizitator ce venea seară de seară pentru a mânca și
a dormi.
M-am trezit la realitate după patru luni, când
am înțeles că sănătatea mea era în pericol și mi se
recomandase mai multă odihnă. Tot atunci mi-am
dat seama de absența lui Marian. Doar el știa unde
mergea și de unde se întorcea: cert era mirosul de
alcool. Brusc, am înțeles că era cazul să mă ocup
mai mult de mine, așa că am început să-mi pierd
interesul și să îl las pe Marian să mai rezolve din
probleme.
— Cum să mă ocup eu? Până acum le-ai făcut tu.
Nu ai altceva de făcut. Ce te-a apucat dintr-odată?
Stai toată ziua acasă, ai grijă de băiat și seara vii
257
să lucrezi câteva ore. Ai putea să mă ajuți și cu

furnizorii, ori brusc ai decis să te răzbuni pe mine
pentru că mi-am permis să ies și eu cu prietenii în
oraș?
Nu mă deranja ieșirea lui din acea seară, ci
momentele în care dispărea și era greu de găsit
deoarece stingea telefonul. Inițial eu credeam că
are pe altcineva, însă mirosul de alcool m-a făcut să
înțeleg că soțul meu începuse să aibă o dependență.
— Marian, eu azi-dimineață am numărat banii și
acum văd că mai lipsesc din ei. Ai luat cumva ceva
de aici? Ai plătit vreun furnizor? l-am întrebat din
nou, numărând pentru a mia oară teancul de bani
luați din casă.
— Habar nu am! Eu nu pun mâna pe casa de
marcat, locul meu este în bucătărie. Poate i-a luat
fata care te înlocuiește dimineața.
Știam că nu este adevărat și mă temeam de
adevăr. Câteva zile după aceea l-am urmărit și
bănuielile mele au fost confirmate. Marian zilnic
lua o anumită sumă de bani și seara se întorcea cu
portofelul gol.
Într-o zi l-am înfruntat și i-am cerut explicații:
— Marian, când te-ai apucat de băut? Nu vezi că
miroși în ultimul hal?
L-am privit dezamăgită și scârbită, simțindu-mă
trădată de el. Renunțasem la tot pentru visul lui, și
el acum părăsea acel proiect nepăsându-i de noi.
258
— Lasă-mă în pace! Vezi-ți de treburile tale și

scutește-mă de morală!
S-a ridicat nervos de la masă și a început să caute
prin vitrina cu băuturi. Refuzam să cred că avea de
gând să bea de față cu mine.
— Te rog, nu striga! Vei trezi copilul.
M-am întors spre sufragerie, pentru că abia
așteptam să mă întind pe canapea și să-mi odihnesc
puțin mintea și trupul. Mă simțeam epuizată, iar
nopțile pierdute ocupându-mă de contabilitatea
firmei mă făcuseră să tot strâng oboseală.
O fracțiune de secundă și am simțit răceala
peretelui lipită de obrazul meu, respirația urât
mirositoare a lui Marian și brațele sale înfipte în
mijlocul meu. Eram blocată și șocată, pentru că nu
mă așteptam la așa ceva din partea lui. Nu-mi venea
a crede că trec prin una ca asta. Când vezi știrile
despre violența în familie, spui că nu ți se poate
întâmpla și că ai încredere totală în omul de lângă
tine.
Simțeam cum lacrimile se scurgeau pe obrajii
mei, presați sub puterea lui și brusc m-a întors
cu fața spre el. Abia atunci reușisem să observ cu
atenție acel chip pe care nu-l mai recunoșteam: ochii
umflați, pomeții proeminenți, buzele tremurânde
și palma lui venind spre mine.
— Tu mie nu-mi spui ce să fac! Mai bine fă ceea
ce trebuie să faci, și dacă vreau să trezesc copilul ca
259
tu să-l adormi din nou, asta voi face! Ordinară ce

ești!
Și-a înșfăcat geaca și a ieșit pe ușă lăsându-mă
trântită pe jos, strângând bucăți din sufletul meu
și încercând să acopăr durerea lăsată pe chipul
meu. Acele mâini ce-mi mângâiaseră cândva chipul
cu dragoste și tandrețe ajunseseră să-mi lovească
demnitatea. Mă răniseră. Tatăl copilului meu
devenise un alt om, și în timp ce eu îmi asumasem
responsabilitățile și mă dedicasem nouă într-atât
încât uitasem de mine, Marian devenise o altă
persoană, nu mai era bărbatul calm de altădată,
stresul îl transformase într-un individ irascibil și
violent. În ultima vreme mă jignea tot mai des, dar
am vrut să cred că este din cauza stresului și de
fiecare dată l-am justificat.
Am rămas întinsă pe podea vreo cinci minute,
timp în care mă uitam spre ușă și îmi dădeam
seama că îmi era frică de întoarcerea lui acasă. Mai
fuseseră câteva scurte episoade, însă eu nu am vrut
să bag de seamă. Recunosc că uneori și eu pot duce
omul la limită insistând să discut, chiar dacă văd
că este nervos, însă asta nu poate justifica violența.
Motivul discuțiilor noastre era absența lui de
acasă și banii. Chiar dacă amândoi munceam mult,
banii intrau și dispăreau imediat.
— Vreau să știu unde sunt toți banii ăștia! mi-a
strigat Marian într-o zi.
260
— Am făcut piața, Ionuț avea nevoie de haine noi

și am mai plătit din utilități.
L-am privit cum analiza facturile ținându-le cu o
mână, în timp ce în cealaltă mână ținea țigara. Nu
îndrăzneam să-i spun că și alea sunt niște cheltuieli,
însă era cert faptul că avem cheltuieli ce se repetă
în fiecare lună, ca în oricare familie.
— Îl poți ajuta tu pe Ionuț cu temele în timp ce eu
pregătesc cina? l-am întrebat zâmbind.
Eram bucuroasă pentru că o vedetă de televiziune
rezervase o masă de zece persoane la restaurantul
nostru și speram că acest lucru va aduce vizibilitate.
— Eu? Dar tu ce ai făcut toată ziua? Eu aduc banii
în casă, nu mă pot ocupa de educația copilului și
lasă-mă cu dulcegăriile, știi că nu sunt genul.
Marian devenise un tată absent și nu accepta
critici sau păreri externe. Știam că lui Ionuț îi lipsesc
discuțiile tată-fiu și observasem că devenise mult
mai timid și retras. Când soțul meu ridica vocea,
Ionuț începea să tremure și să plângă, rugându-ne
să încetăm:
— Tu nu vezi ce faci? Ți-am spus să nu mai ridici
glasul de față cu el! Marian, nu este doar copilul
meu, trebuie să încetezi să-l tratezi ca și cum ți-ar
fi greșit cu ceva. Ce vină are el dacă lucrurile nu ne
merg bine? De ce nu îl protejezi?
— Femeie, nu începe să mă enervezi cu reproșuri!
Trebuie să cunoască realitatea!
261
— Este un copil, Marian!

— M-am săturat de voi și de casa asta, nu
apreciați ce fac pentru voi și cât muncesc! a strigat
închizându-se în sufragerie, unde a stat ore în șir
urmărind un serial.
După câteva minute ce mi s-au părut o eternitate,
m-am ridicat de pe podea, în timp ce în capul meu
răsunau toate reproșurile omului lângă care am
dormit ani întregi:
Ești o incompetentă! Trebuie să faci mai mult! Nu
poți sta după copilul ăsta toată ziua, lăsând pe mine
grija restaurantului. Din vina ta nu merg lucrurile! Nu
te implici destul! Poartă și tu ceva mai decoltat, poate
atragem mai mulți clienți! Mai bine te lăsam să rămâi
model, păcat de tine, uite cum ai ajuns!
Privirea scârbită și dezamăgirea de pe chipul său
îmi provocau un gol în stomac.
M-am apropiat de telefon cu mâinile tremurânde.
Nu știu cum am găsit curajul de a nu striga de
disperare. Am format singurul număr la care știam
că voi avea un răspuns oricât de mult aș greși pe
lumea asta.
— Tată, ajută-mă! Te rog să vii să ne iei de aici!
În acel moment mă gândeam la Ionuț și la cât va
suferi, însă știam că era mai bine așa, decât să fie
nevoit să trăiască într-o familie nefericită.
Nu am auzit nimic la celălalt capăt, însă într-o
jumătate de oră tatăl meu se afla în fața ușii și în
262
ochii lui se putea citi dezamăgire și tristețe. M-am

aruncat în brațele sale și m-am simțit protejată. Am
apreciat faptul că nu a spus nimic, chiar dacă el mă
avertizase cu mult timp în urmă. Am strâns hainele
lui Ionuț, hainele mele și am plecat fără a mai privi
înapoi.
Violența nu este de ignorat, mi-a spus odată
cineva. De acolo rareori mai există cale de întoarcere.
În zilele ce au urmat, când și-a revenit din beție,
Marian a încercat să mă convingă să mă întorc.
Mi-a trimis flori, mi-a scris mesaje dulci, chiar a
insistat să ne vadă. Nu știu dacă am făcut-o pentru
mine, însă știu sigur că am făcut-o pentru copilul
meu. În timp am înțeles că mi-am făcut un bine
și că plecarea din acea casă a fost cea mai bună
decizie. Erau momente în care îmi era dor de noi,
însă brusc înțelegeam că acel „noi” nu mai exista.
Marian se schimbase și, oricât de mult aș fi încercat
să-i rămân alături, nu puteam să pun în pericol
viața copilului meu.
Au trecut zilele și am învățat să mă redescopăr.
Am petrecut mult timp împreună cu copilul meu,
am decis să stăm o perioadă în casa străbunicilor și
ulterior să ne mutăm la părinții mei pentru o scurtă
perioadă. Tatăl meu nu m-a întrebat nimic. A citit
pe fața mea cele întâmplate, și vânătăile apărute
în zilele următoare i-au dat de înțeles mamei mele
că singura soluție a fost să plec de lângă Marian,
263
altfel cine știe ce s-ar fi întâmplat. Mă durea să

recunosc, dar părinții mei avuseseră dreptate încă
de la început, când îmi spuneau că nu este ceea ce
pare. Nu regret nimic, pentru că astăzi am un copil
minunat de care sunt mândră și destulă voință
pentru a merge mai departe.
Au urmat luni de terapie atât pentru mine
cât și pentru Ionuț. Am contactat un psiholog și
ulterior am decis să mă adresez unui avocat. Nu
mă interesează nimic în legătură cu restaurantul,
astăzi vreau doar ca Ionuț să rămână lângă mine,
și atitudinea lui Marian, care trece de la momente
de echilibru la momente de isterie, chiar dovedește
faptul că nu a fost capabil să mai deosebească
realitatea de propria imaginație. În momentele în
care am mai vorbit, i-am recomandat să consulte
un specialist, însă pentru el asta echivalează cu
ideea de a fi nebun.
Totuși, în ultimele săptămâni, m-am simțit tot
mai incompletă. Mi-am dat seama că îmi doresc ca
ceea ce mi s-a întâmplat mie, să nu li se întâmple
și altor femei. Astfel, am decis împreună cu o bună
prietenă, una dintre cele puține rămase după ce
Marian îmi ceruse să nu mai ies cu ele, să deschidem
un centru în care femeile agresate s-ar putea refugia
și unde ar putea sta împreună cu copiii până când
situația se clarifică.
Toți banii primiți de pe restaurant i-am investit
264
în educația copilului meu și în acest proiect de

susținere a femeilor agresate, sau care au suferit
din cauza violenței. Am reușit să-mi aduc acasă
oglinda mea preferată, și astăzi, privindu-mă în ea,
realizez că uneori viața nu este așa cum o plănuiești,
iar orice lecție de viață are un rost. Fie ea cum o fi,
este viața ta și depinde de tine cum o aranjezi și
ce oameni păstrezi în ea. Este viața ta și trebuie să
faci tot posibilul ca să fii fericită, chiar dacă asta
înseamnă să renunți la oameni fără de care crezi că
nu ai putea continua. Să știi că ești mai puternică
decât crezi.
265
Nu da vina pe mine dacă tu nu știi
să iubești.
Nu-mi spune că sunt greu de mulțumit

dacă nu mai știi cum să mă privești, nu-
mi spune că sunt o copilă doar pentru
că mă supăr și îți spun ce am pe suflet,
nu-mi spune că sunt complicată doar
pentru că nu mai sunt ca altădată.
Să nu mă lovești cu replici pline
cu orgoliu, pentru că sunt sătulă de
vorbe în vânt; să nu crezi că o femeie
trebuie să depindă de un bărbat; să nu
crezi că mă poți închide în promisiunile
tale; să nu crezi că ai dreptul, doar
pentru că te iubesc, să mă rănești și
să mă faci să plâng. Ți-am mai spus, o
femeie rezistă de multe ori, acceptă
multe greșeli, și chiar dacă iartă,
ea nu uită. Tu, tu nu ai înțeles cine
sunt, nu ai înțeles că atunci când
iubesc trec peste orice, dar nu uit că
eu sunt cea mai importantă, că trebuie
să am grijă de sufletul meu. Ai vrea
să depind de tine, ai vrea să tac, ai
vrea să accept orice, dar uiți că mai
există alții mai buni ca tine, cineva
care să-mi ofere ceea ce tu nu-mi poți
garanta. Știu că există și altele,
probabil acestea te pot suporta mai
bine decât mine… Eu nu vreau să mă las
de noi, dar trebuie să știi cum să mă
păstrezi lângă tine.
Povestea mea preferată
________________
#tainelafeminin
2019
Îmi doresc să fiu iubită de un
om care are timp pentru mine,
care mă dorește cu adevărat și
mă vede în viitorul său.
- Maria Cristiana Tudose
Asta înseamnă iubirea: să nu
te mai saturi de atâta tandrețe
și fericire, să te dezbraci de
complexe și teamă, să te lași
iubită și să simți că trăiești.
Omul potrivit apare la
momentul potrivit. Restul?
Sunt lecții de viață care te fac
mai puternică, mai înțeleaptă,
mai curajoasă.
Știu sigur că tot ce-i frumos
în sufletul și viața mea... îi
datorez mamei mele.
Mi-a luat timp să-mi accept
fricile și să înțeleg că pentru
a merge înainte, trebuie să ne
acceptăm trecutul.

Să știi că ești mai puternică
decât crezi.

Nu a fost scris să fim împreună,
dar drumurile noastre s-au
întâlnit pentru a aduce o
schimbare în viața fiecăruia
dintre noi.
Știi când vei iubi din nou?
Când vei descoperi fericirea cu
tine însăți, când vei înțelege
că trebuie să-ți fii fidelă
și că trebuie să te bucuri de
prezent.
Îmi doresc să am alături un om
care să-mi protejeze sufletul.

Am obosit să fiu mereu
puternică, să mă descurc, să
rezolv, să mă gândesc la toate...
am obosit să duc atâta greutate
pe umeri.
Degeaba ajungi unde ți-ai
propus, dacă nu ai cu cine
împărți acele momente, dacă
nu ai un om care să te accepte
cu bune și cu rele.

Sunt momente în care realizez
că în timp ce eu îmi trăiesc
viața și mă distrez cu
prietenii, mă îndrăgostesc,
îmi fac o familie... mama mea
îmbătrânește.
Nu există viață perfectă. Cei
pe care îi urmăriți, cei pe
care îi admirați, sunt oameni.
Înfruntă dificultăți ca și voi!

Fericirea se rezumă exact
la lucrurile pe care noi
le considerăm certitudini:
sănătatea, familia, timpul,
dragostea celor dragi.

Să lupți pentru pasiunea ta,
să nu pierzi din modestie,
să rămâi om, să muncești, să
perseverezi, chiar dacă va
trebui să o faci auzind doar
păreri negative.

Fiecare moment în care depui
un efort în favoarea visului
tău, te va duce mai aproape de
momentul în care vei putea
spune: Am reușit!

CUPRINS
Dragă cititoare 7
Eliza 15
Alice 41
Cassandra 63
Veronica 85
Carmen 113
Viviana 133
Sofia 157
Tina 183
Maia 211
Ilaria 243
Romanul poate fi comandat online pe

www.bestseller.md | www.editurabestseller.ro
Se cunosc online, fiecare în spatele unui ecran. Ea în
Italia, el în România. Ceea ce părea inițial un amuzament
se transformă într-o iubire virtuală. Se îndrăgostește
înainte de a-l vedea. Îi cucerește inima, sufletul și
trupul. Ce se întâmplă însă atunci când relația virtuală
se transformă în una reală, iar pentru dragoste rămâne
să lupte doar unul dintre ei?
Un roman ce prezintă etapele din viața unei femei,

povestite prin prisma a trei generații pe care le unește
arta de a fi femeie - de a fi și a iubi. O lectură ce se
transformă într-un bilet de călătorie în timp. O poveste
sinceră despre iubire, speranță și căutarea de sine.
Maria Cristiana Tudose este o tânără autoare născută

la Ploiești, stabilită în Italia. A început să scrie din dorința
de a-și vindeca sufletul, ocupație ce a devenit pasiune și
remediu. După șase ani, pagina sa „Eu sunt femeie” a reușit
să ajungă la inimile a sute de mii de femei din întreaga lume.
FEDERICO MOCCIA
Romanele pot fi comandate online pe

Bestseller Internațional
Roman tradus în 14 limbi
Peste 12 milioane de exemplare vândute
Ea este o studentă model și o fiică perfectă. El este un

tip violent și dur. Provin din două lumi diferite. În ciuda
la toate, între ei se naște o poveste de dragoste pe cât
de frumoasă, pe atât de controversată. O relație pentru
care cei doi trebuie să lupte mai mult decât se așteptau.
Step și Babi sunt ca Romeo și Julieta contemporani,
într-un cadru ce pare să fie creat pentru iubire.
O mare poveste de dragoste. Pe de o parte tinerii,

viața de grup, motocicletele și cursele, pe de altă
parte incertitudinile și tăcerile unor familii nefericite.
Un microcosmos de vieți furioase care încearcă să se
desprindă de la pământ.
„Federico Moccia este un autor care redă sentimente și

stări de spirit. Descrieri actuale, amintiri sau trăiri în care
nu poți să nu găsești o mică parte din tine.”
— Maria Cristiana Tudose, autoarea romanului

„Eu sunt femeie”
VITALI CIPILEAGA
ANDREEA RUSSO
Cărțile pot fi comandate online pe

CONSTANTIN ROMULUS PREDA
CRISTINA CHIPERI | ABDEL SELLOU
Cărțile pot fi comandate online pe

GRANT CARDONE
Cartea poate fi comandat[ online pe

Urmărește-ne online:
Bestseller @bestseller_books
Editura Bestseller Bestseller
www.citesc.blog Bestseller
@bestsellermd Bestseller
bestseller-books

Taine Și Povești La Feminin" de Maria Cristiana Tudose

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Taine Și Povești La Feminin" de Maria Cristiana Tudose

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

MARIA CRISTIANA TUDOSE

© Maria Cristiana Tudose

Descriere CIP a Camerei Naționale a Cărții

Diminețile sunt momentele mele preferate.

Zece povești ce au drept personaje principale

E liza dintotdeauna a fost genul de femeie care

aripi se mișcau cu ajutorul unor arcuri. Eliza a

Așa au trecut anii de liceu și, cu puțin timp

cu părinții mei sau ai Elizei, îmi povestea despre

susținerea și bucuria mea.

Oamenii nu se mai schimbă după o vârstă, iar dacă

Îmi este de ajuns să o privesc în ochi pentru a

o întreb nimic. Să nu insist, să nu dau buzna în

telefon. Răbdarea nu este o calitate ce-mi aparține,

între ea și soțul ei. Eliza se dedica în totalitate

— Eliza, mă surprinde reacția ta. Știai că între voi

M-am așezat pe fotoliul din sufragerie pentru

— Ioana, ce știi tu despre relații? Dacă pentru

victima sunt eu!

De când descoperisem că am cancer, parcă nu-

celor apropiați, deși, mai târziu am constatat că

trezesc la viață pe ultima sută de metri și să mă

— Nu, știi bine că pe ea nu o poți învinovăți. Nu

O privesc în ochi și mă simt ușurată când

Este halucinant cât de înșelătoare poate fi

purta! Ce-i drept, pe vremea aceea lucrurile erau

Ciripitul de afară îmi confirmă că încă mai

aranjez „părul”. Stând și gândindu-mă la viața mea,

și nu va renunța în această bătălie, dar care nu o

— Mergem acasă, dar, înainte de asta, vreau să

Ioana a luptat până la sfârșit. Tratamentele

zile în Florența, ne-am reîntors în Brașov, acolo

Am venit aici sus pentru a fi mai aproape de

încă mai visez cum plângeai de durere, încă îți mai

Ioana a plecat dintre noi într-o zi de vară, când

mă la ea, realizez că acea boală nu i-a furat prietenei

Trec anii și realizez că se schimbă

T e-ai trezit vreodată paralizată de gânduri,

patru pentru a ajunge la timp la locul întâlnirii.

Toată ziua am petrecut-o împreună, cu riscul de a

se ascundea o altă Alice, geloasă și posesivă. Uitasem

Urc în metroul spre Preciziei, mai mereu

care îi place și câteva produse pentru a pregăti

relațiile interpersonale mă consider un om pozitiv.

de noile cheltuieli și de teama că nu vom reuși.

Pe peretele de la intrarea în scară stau agățate

oameni care fac probleme.

chestia asta, și gândul că Matei m-ar putea înșela

meu nu ar valora nimic, ca apoi să adoarmă în

dubiile. Dacă am exagerat? Poate că nu este bine

Îl privesc atent și mi se pare cu adevărat bucuros.

Gelozia m-a transformat în totalitate și Matei mi-a

asupra chipului său. Zăresc uimirea din ochii lui și

Îl privesc cum închide ochii obosit, respiră adânc

neînvins. Nu-mi pasă de alte femei, tot ce contează

Draga mea, dacă citești aceste rânduri, lasă-te

gol atunci când sunt supărată, că sunt momente

Te iubesc pentru că mă placi așa

Un nou început departe de tot ce mă rănește,

niciun mijloc de transport, așa cum nu aveam

unde viața este modestă și pâinea se câștigă prin

furioasă, pentru că-mi vedeam tinerețea călcată în

Din nefericire, locul de muncă promis nu s-a