Politica de Securitate Nationala

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.
net/publication/286602130
Politica de securitate nationala: Concepte, institutii,

procese
Book · January 2007
CITATIONS READS
6 6,948
14 authors, including:
Luciana Alexandra Ghica Marian Zulean

University of Bucharest University of Bucharest
17 PUBLICATIONS 23 CITATIONS 40 PUBLICATIONS 112 CITATIONS
SEE PROFILE SEE PROFILE
Alexandra Gheciu Hans Born

University of Ottawa Geneva Centre for the Democractic Control of Armed Forces
39 PUBLICATIONS 476 CITATIONS 33 PUBLICATIONS 233 CITATIONS
SEE PROFILE SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
Self-Determination and Secession in the EU’s ‘Near Abroad View project
Practices of global governance View project
All content following this page was uploaded by Marian Zulean on 28 December 2015.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

INTRODUCERE 1
COLLEGIUM
Politici publice
2 INTRODUCERE
Seria Collegium. Politici publice este coordonat\ de Andrei Miroiu.
© 2007 by Editura POLIROM
www.polirom.ro
Editura POLIROM
Ia[i, B-dul Carol I nr. 4, P.O. BOX 266, 700506
Bucure[ti, B-dul I.C. Br\tianu nr. 6, et. 7, ap. 33, O.P. 37, P.O. BOX 1-728, 030174
Descrierea CIP a Bibliotecii Na]ionale a României :

GHICA, LUCIANA ALEXANDRA, ZULEAN, MARIAN (coord.)
Politica de securitate na]ional\: concepte, institu]ii, procese / Luciana
Alexandra Ghica, Marian Zulean (coord.). Ia[i : Polirom, 2007
ISBN 978-973-46-0624-5
I. Ghica, Luciana Alexandra (coord.)
II. Zulean, Marian (coord.)
355.45(498)
Printed in ROMANIA
INTRODUCERE 3
Volum coordonat de
Luciana Alexandra Ghica,
Marian Zulean
POLITICA
DE SECURITATE
NA}IONAL|
Concepte, institu]ii, procese
POLIROM
2007
Cuprins
Despre autori ..................................................................................... 11

Notã asupra ediþiei .............................................................................. 15
Argument ......................................................................................... 17
Abrevieri .......................................................................................... 21
Partea I
Politica de securitate naþionalã.
O agendã pentru dezvoltarea studiilor de securitate
Capitolul 1 O agendã pentru dezvoltarea studiilor de securitate

(Luciana Alexandra Ghica, Marian Zulean) ............................................ 27
Capitolul 2 Politica de securitate naþionalã ca domeniu al politicilor publice
(Marian Zulean) ............................................................................. 33
2.1. Ce înþelegem prin bunuri publice ºi politici publice? ....................... 33
2.2. Securitatea naþionalã ca problemã de politici publice ........................ 38
Capitolul 3 Strategia de securitate naþionalã (Marian Zulean) .................... 47
3.1. Formularea viziunii strategice ..................................................... 49
3.2. Elaborarea conceptelor strategice ................................................. 52
3.3. Alocarea resurselor .................................................................. 53
3.4. Evaluarea ºi managementul riscului .............................................. 55
Partea a II-a
Concepte, paradigme, teorii
Capitolul 4 Relaþiile internaþionale între istorie, teorie ºi politici publice.

Lecþia americanã (Alexandra Gheciu) .................................................. 61
4.1. Kissinger ºi Nixon: politica realismului în timpul Rãzboiului Rece ...... 63
4.2. Teoria ºi practica pãcii (liberal-)democratice ................................... 66
4.3. Neoconservatorismul ºi politica externã americanã ........................... 70
Capitolul 5 Conceptul de securitate
(Ruxandra Stoicescu) ....................................................................... 77
5.1. Securitatea în relaþiile internaþionale: o istorie intelectualã ................ 78
5.2. Reformulãri conceptuale ............................................................ 81
5.3. Studiul critic al securitãþii .......................................................... 86
5.4. Securitatea umanã un concept mobilizator ................................... 89
5.5. Conceptul de securitate în secolul XXI ......................................... 90
5.6. Securitatea: teorie ºi practicã ..................................................... 92
Capitolul 6 Securitatea regionalã. Contexte, agende, identitãþi
(Luciana Alexandra Ghica) ................................................................ 99
6.1. Contextualizarea securitãþii naþionale ............................................ 99
6.2. De la sistem la complex de securitate .......................................... 102
6.3. Agenda cercetãrii .................................................................... 111
Capitolul 7 Studiile strategice (Daniel Bíro) .......................................... 117
7.1. Strategi, strategii, studii strategice .............................................. 117
7.2. Strategia între artã ºi ºtiinþã ....................................................... 119
7.3. Definirea strategiei: paradigma scopuri mijloace metode ........... 124
7.4. Niveluri ale analizei strategice .................................................. 126
Capitolul 8 Deciziile strategice în condiþii de incertitudine
(Dragoº Paul Aligicã, Marian Zulean) ................................................. 131
8.1. Cadrul previziunii strategice ..................................................... 132
8.2. Metode ºi tehnici de prospectivã ºi previziune strategicã .................. 135
8.3. Rolul scenariilor în decizia strategicã .......................................... 137
8.4. Scenariile: euristicã ºi metodã .................................................. 139
8.5. Scenariile în politica de securitate naþionalã ................................. 142
Partea a III-a
Politici, probleme ºi instituþii de securitate
Capitolul 9 Politica de securitate a României (1878-2006).

O perspectivã istoricã (Andrei Miroiu, Simona Soare) ........................... 149
9.1. România la sfârºitul secolului al XIX-lea ..................................... 153
9.2. România în spatele Cortinei de Fier ........................................... 159
9.3. România între 1991 ºi 2004 ...................................................... 162
9.4. Strategia de securitate a României, 2006 ..................................... 167
Capitolul 10 Procesul de planificare, programare, bugetare ºi evaluare
în Armata României (Jan Gavrilã, Mihai Iancu) .................................... 171
10.1. Scurt istoric ........................................................................ 172
10.2. Elementele sistemului de planificare, programare ºi bugetare ........... 175
10.3. Sistemul românesc de planificare, programare,
bugetare ºi evaluare (SPPBE) .................................................. 177
Capitolul 11 Controlul democratic al serviciilor de informaþii
(Hans Born) ................................................................................ 189
11.1. Serviciile de informaþii ........................................................... 190
11.2. Supravegherea democraticã a serviciilor de informaþii .................... 193
Capitolul 12 Gestionarea crizelor ºi a conflictelor internaþionale
(Diego Checa Hidalgo, Luciana Alexandra Ghica) ................................. 205
12.1. Conflictul ca problemã de securitate ......................................... 205
12.2. Concepte majore ................................................................... 210
12.3. Abordãri teoretice ale crizelor ºi conflictelor ............................... 212
12.4. Aspecte legale ..................................................................... 226
12.5. Practica gestionãrii conflictelor ................................................. 231
Capitolul 13 Gestionarea reactivã a conflictelor. Uniunea Europeanã
în Balcanii de Vest (Stefan Wolff, Annemarie Peen Rodt) ........................ 247
13.1. Uniunea Europeanã ºi gestionarea conflictelor etnice: de la
prãbuºirea comunismului la conflictul din Kosovo ........................ 249
13.2. Dezvoltarea sistemului de gestionare a crizelor ............................ 257
13.3. Testarea noilor capabilitãþi ...................................................... 263
13.4. Uniunea Europeanã ºi viitoarele conflicte etnopolitice ................... 268
Bibliografie ..................................................................................... 273

Rezumat .......................................................................................... 301
Indice de nume ........................................................................... 309

Indice tematic .............................................................................. 313
Overview ......................................................................................... 317
Abstracts ......................................................................................... 319
Tabele ºi ilustraþii
I. Politica de securitate naþionalã. O agendã pentru dezvoltarea

studiilor de securitate ................................................................... 25
Politica de securitate naþionalã ca domeniu al politicilor publice ............. 33

Figura 2.1. Analiza politicilor publice ............................................ 37
Figura 2.2. Politica de securitate naþionalã ...................................... 39
Figura 2.3. Distincþia politici strategii operaþiuni tactici .............. 43
Strategia de securitate naþionalã
Figura 3.1. Strategia: modelul explicativ Lykke ............................... 48
Figura 3.2. Strategia naþionalã: mobilizarea resurselor ....................... 54
II. Concepte, paradigme, teorii ........................................................... 59
Sudii strategice ........................................................................... 117

Figura 7.1. Niveluri ale analizei strategice ..................................... 127
Deciziile strategice în condiþii de incertitudine ................................... 131
Caseta 8.1. Definirea scenariilor ................................................. 138
III. Politici, probleme ºi instituþii de securitate ....................................... 147
Procesul de planificare, programare, bugetare ºi evaluare

în armata României ..................................................................... 171
Figura 10.1. Faza de programare: legãtura necesarã
între planificare ºi bugetare ....................................... 173
Figura 10.2. SPPBE, instrumentul necesar adoptãrii
unor decizii realiste ................................................ 176
Figura 10.3. Etapele SPPBE ...................................................... 179
Figura 10.4. Translatarea obiectivelor în capabilitãþi ......................... 181
Figura 10.5. Selectarea alternativei preferate .................................. 182
Figura 10.6. Bugetarea translatarea costurilor programului în buget .. 183
Figura 10.7. Implicaþiile concluziilor fazei de evaluare dintr-un ciclu
SPPBE asupra urmãtoarelor cicluri SPPBE ................... 184
Controlul democratic al serviciilor de informaþii ............................... 189
Tabelul 11.1. Compararea comisiilor parlamentare de supraveghere
ºi comisiilor externe din opt state .......................... 196
Gestionarea crizelor ºi a conflictelor internaþionale ........................... 205
Tabelul 12.1. Conceptele contemporane de securitate ºi natura
ameninþãrilor posibile ......................................... 209
Tabelul 12.2. Abordãri contemporane ale gestionãrii conflictelor ...... 213
Tabelul 12.3. Identificarea, prognoza ºi analiza situaþiilor
conflictuale ....................................................... 215
Tabelul 12.4. Activitatea diplomaticã în gestionarea conflictelor ....... 216
Tabelul 12.5. Abordãri ale teoriei conflictelor ............................ 220
Tabelul 12.6. Cadrul ONU pentru gestionarea conflictelor .............. 221
Tabelul 12.7. Operaþiuni ONU de menþinere a pãcii ..................... 237
Caseta 12.1. Carta Naþiunilor Unite, art. 2 ............................... 227
Gestionarea reactivã a crizelor: Uniunea Europeanã în Balcanii de Vest .... 247
Figura 13.1. Gestionarea crizelor în structura instituþionalã
ºi politicã a UE ................................................. 256
Figura 13.2. Problema capabilitãþilor în cadrul UE ..................... 258
Figura 13.3. Infrastructura instituþionalã pentru
gestionarea crizelor ............................................. 261
Despre autori
Dragoº Paul Aligicã este Senior Fellow al Mercatus Center, Fellow la Hudson
Institute ºi conferenþiar la ªcoala Naþionalã de ªtiinþe Politice ºi Administrative
(Bucureºti). Este doctor în ºtiinþe politice al Indiana University (Bloomington), doctor
în economie al Academiei de Studii Economice (Bucureºti) ºi doctor în sociologie al
Universitãþii din Bucureºti. A scris numeroase studii referitoare la scenariile în
relaþiile internaþionale, dezvoltarea internaþionalã, teoria schimbãrilor instituþionale,
precum ºi la economia ºi dezvoltarea politicã a statelor din Europa de Est.
Daniel Bíro este absolvent al University of Wales (Aberystwyth, Marea Britanie),

Universitãþii Central Europene (CEU, Budapesta) ºi al ªcolii Naþionale de ªtiinþe
Politice ºi Administrative (Bucureºti). În prezent, este doctorand în cadrul Research
School of Pacific and Asian Studies, Australian National University (Canberra,
Australia). A coordonat cursuri ºi seminarii la Graduate School of International
Affairs (Canberra) ºi la Catedra de Relaþii Internaþionale ºi Integrare Europeanã a
SNSPA. A publicat studii privind securitatea internaþionalã, cauzele rãzboiului ºi
teoria relaþiilor internaþionale, printre care, recent, mai multe capitole în cadrul unui
Manual de Relaþii Internaþionale (Polirom, 2006) ºi monografia The (un)bearable
lightness of Violence: Warlords as an Alternative Form of Governance in the Westphalian
Periphery (Institute for Development and Peace, INEF Germania).
Hans Born este Senior Fellow al Centrului pentru Controlul Democratic al

Forþelor Armate (DCAF, Geneva), unde coordoneazã programele de cercetare legate
de controlul parlamentar ºi aspectele juridice ale guvernãrii sectorului de securitate.
Este membru al European Research Group of Military and Society în cadrul cãruia
coordoneazã cercetarea legatã de relaþiile civil-militare în Europa. Predã ca profesor
invitat la Swiss Federal Institute for Technology din Zürich ºi la United Nations
Fellowship Programme din Geneva.
Diego Checa Hidalgo este cercetãtor al Institutului Universitar pentru Studierea

Pãcii ºi a Conflictelor din Granada (Spania). În prezent, împreunã cu alþi colegi de
la acelaºi institut, dezvoltã proiectul Spania/Europa: Peacebuilding, Civil Peace
12 DESPRE AUTORI
Corps ºi noile forme de diplomaþie. Printre ariile sale de specializare se numãrã

intervenþia non-violentã în conflicte, Politica Externã ºi de Securitate Comunã a
Uniunii Europene ºi istoria contemporanã a Americii Latine. A fost cercetãtor asociat
al Universitãþii Naþionale Autonome (Mexic), al Universitãþii Javeriana din Bogota
(Columbia) ºi al Universitãþii Sf. Kliment Ohridiski din Sofia.
Jan Gavrilã este membru al grupului de lucru pentru învãþãmânt la distanþã din
cadrul Consorþiului Academiilor PfP de Apãrare ºi Studii de Securitate ºi membru al
Grupului de Lucru Academic Runda III. În prezent este ºeful Direcþiei Medicale din
cadrul Ministerului Apãrãrii Naþionale. Doctor în ºtiinþe tehnice al Academiei Tehnice
Militare (Bucureºti), a studiat, de asemenea, la Naval Postgraduate School (Monterey,
SUA), Colegiul Industrial al Forþelor Armate, Universitatea Naþionalã de Apãrare
(Washington D.C.), Colegiul de Studii Internaþionale ºi de Securitate ºi Centrul European
pentru Studii de Securitate George C. Marshall (Garmisch-Partenkirchen, Germania).
Alexandra Gheciu este Fellow al Colegiului Sommerville ºi cercetãtor asociat al

Departamentului de Studii Politice ºi Relaþii Internaþionale de la Universitatea din
Oxford, unde predã începând din 2002. Doctor în relaþii internaþionale al Universitãþii
Cornell (SUA), a publicat numeroase lucrãri academice, dar ºi cu relevanþã pentru
domeniul politicilor publice în chestiuni legate de securitatea internaþionalã ºi teoria
relaþiilor internaþionale, printre care, recent, NATO in the New Europe (Stanford
University Press, Stanford, 2005). A beneficiat, de asemenea, de o bursã postdocto-
ralã Jean Monnet la Institutul Universitãþii Europene de la Florenþa ºi este absolvent
al Universitãþii York (Canada).
Luciana Alexandra Ghica este HESP/AFP Fellow ºi profesor asistent la Catedra

de Relaþii Internaþionale ºi Studii Europene a Facultãþii de ªtiinte Politice din cadrul
Universitãþii din Bucureºti. Politolog specializat în problematica relaþiilor externe ale
Uniunii Europene ºi a proceselor de cooperare regionalã, a publicat recent un volum
privind relaþiile dintre România ºi Uniunea Europeanã (2006) ºi a coordonat o
enciclopedie a Uniunii Europene (2005), ajunsã deja la a treia ediþie. A studiat la
Universitatea din Bucureºti ºi Universitatea Central Europeanã (CEU, Budapesta) ºi a
fost cercetãtor asociat al Centrului de Studii Europene de la Universitatea din Oxford.
Mihai Iancu este expert în cadrul Direcþiei de Planificare Integratã a Apãrãrii pe

problematici legate de planificarea apãrãrii la nivel naþional ºi planificare NATO ºi a
fost instructor în cadrul Centrului Regional de Management al Resurselor de Apãrare,
unde a susþinut seminarii de pregãtire în domeniul teoriei deciziei. A studiat în cadrul
Academiei Tehnice Militare ºi al Departamentului de Management din cadrul ªcolii
Naþionale de Studii Politice ºi Administrative, ªcolii NATO de la Oberammergau ºi
Centrului Regional de Management al Resurselor de Apãrare.
DESPRE AUTORI 13
Andrei Miroiu este director al Centrului de Studii Internaþionale ºi de Securitate

din Bucureºti. Este unul dintre coordonatorii Manualului de Relaþii Internaþionale,
(Polirom, 2006), primul de acest gen apãrut în România. De asemenea, este autor al
unui volum dedicat problematicii balanþei de putere ºi a hegemoniei în relaþiile
internaþionale (2005). Domeniile sale de expertizã sunt analiza de politicã externã ºi
studiile strategice.
Annemarie Peen Rodt este cercetãtor asociat al Universitãþii din Nottingham,

unde investigheazã rolul Uniunii Europene în rezolvarea conflictelor entice din state
terþe. Anterior, a lucrat ca ºi consultant independent pentru înaltul reprezentant al
Uniunii Europene pentru Bosnia ºi Herþegovina ºi a studiat la Bath, Praga, Siena,
Roma, Bergen ºi Plymouth.
Simona Soare este analist în cadrul Centrului de Studii Internaþionale ºi de

Securitate din Bucureºti, unde coordoneazã departamentul de cercetare a fostului
spaþiu sovietic. A contribuit la realizarea Manualului de Relaþii Internaþionale (Polirom,
2006), iar în prezent pregãteºte o disertaþie în domeniul analizei ºi soluþionãrii
conflictelor în cadrul ªcolii Naþionale de Studii Politice ºi Administrative (Bucureºti).
Ruxandra Stoicescu este cercetãtor al Institutului de Înalte Studii Internaþionale

de la Geneva, în cadrul cãruia pregãteºte o tezã privind liminalitatea în relaþiile
internaþionale. Activitatea sa profesionalã include cercetãri privind problematica
securitãþii ºi politicii externe a statelor europene (în special România, Turcia ºi
Ucraina), dar ºi organizarea de seminarii ºi cursuri pentru diplomaþii în post la
instituþiile internaþionale de la Geneva ºi New York. A studiat la London School of
Economics and Political Science ºi Columbia University.
Stefan Wolff este profesor de ºtiinþe politice la Universitatea din Nottingham ºi

cercetãtor asociat principal la European Centre for Minority Issues. A publicat
numeroase lucrãri de specialitate cu privire la conflictele etnice, printre care, recent,
Ethnic Conflict: A Global Perspective (Oxford University Press, Oxford, 2006) ºi
Disputed Territories: The Transnational Dynamics of Ethnic Conflict Settlement
(Berghahn, Books, New York, 2002). A studiat la Universitatea din Leipzig, Universi-
tatea din Cambridge ºi la London School of Economics and Political Science.
Marian Zulean este consilier în cadrul Departamentului de Securitate Naþionalã

din Administraþia Prezidenþialã ºi conferenþiar la Universitatea din Bucureºti. Aria sa
de expertizã include analiza politicilor publice, securitatea internaþionalã ºi relaþiile
dintre armatã ºi societate. Printre cele mai recente publicaþii ale sale se numãrã The
military in post-communist countries in transition, în G. Caforio (ed.), Social
Sciences and the Military (Routledge, Londra, 2007), Civil-Military Cultural Gap in
14 DESPRE AUTORI
Romania, în G. Caforio ºi G. Kummel (ed.), Military Missions and their Implications

Reconsidered: The Aftermath of September 11th (Elsevier, Greenwich, CT: JAI Press,
2005) ºi Security Sector Reform in Romania, în E. Cole, Th. Donais ºi Ph. Fluri
(eds.), Defence and Security Sector Governance and Reform in South East Europe
Self-Assessment Studies: Regional Perspectives (Nomos, Baden-Baden, 2004). A
studiat la Universitatea din Pittsburgh ºi a fost Fulbright postdoctoral Fellow la
Departamentul de Sociologie al Universitãþii din Maryland.
DESPRE AUTORI 15
Notã asupra ediþiei
Capitolele Controlul democratic al serviciilor de informaþii (Hans Born) ºi

Relaþiile internaþionale între istorie, teorie ºi politici publice. Lecþia americanã
(Alexandra Gheciu) au fost traduse din limba englezã de Viriginia Elena David ºi
revizuite de coordonatorii volumului. Capitolul Gestionarea reactivã a crizelor:
Uniunea Europeanã în Balcanii de Vest (Stefan Wolff ºi Annemarie Peen Rodt) a fost
tradus din limba englezã de Luciana Alexandra Ghica. Capitolul Gestionarea crizelor
ºi a conflictelor internaþionale (Diego Checa Hidalgo ºi Luciana Alexandra Ghica)
a fost redactat iniþial în limbile englezã ºi spaniolã ºi apoi a fost tradus ºi adaptat în
limba românã. Citatele din publicaþii apãrute în alte limbi decât limba românã care au
fost incluse în textele unor capitole din volumul de faþã au fost traduse de autorii
respectivelor capitole.
Sistemul de referinþe utilizat este de forma autor(i) ºi an apariþie (în text), notele
de subsol având doar rolul de a completa unele idei. Acest sistem faciliteazã familiari-
zarea în primul rând cu anumite concepte ºi, în acelaºi timp, cu cele mai relevante
lucrãri pentru subiectele tratate. Dat fiind cã unele referinþe la surse primare ar fi fost
de dimensiuni prea mari, notarea a fost adaptatã pentru acest tip de surse astfel încât
sã precizeze organizaþia ºi instituþia sa emitentã. Astfel, referinþa (ONU: Consiliul
de Securitate, 1992) poate fi gãsitã în bibliografie la secþiunea de documente oficiale,
subsecþiunea Organizaþia Naþiunilor Unite. În schimb, o referinþã ce include numele
unei persoane, de pildã (Buzan, 1991b), se gãseºte în bibliografie în secþiunea de
literaturã secundarã.
În timpul redactãrii acestui volum, coordonatorii au beneficiat de sprijinul oferit de
cãtre Comisia Fulbright România-SUA ºi Programul HESP/AFP (Open Society Institute).
Argument
În România se vorbeºte adesea despre guvernare, decizii politice sau despre

politici publice. Se folosesc frecvent sintagme precum politica de securitate naþionalã,
politicã de apãrare sau, pur ºi simplu, securitate ºi siguranþã naþionalã, însã
rar se întâmplã ca prin aceste expresii participanþii la un dialog sã înþeleagã acelaºi
lucru. Aceasta ºi pentru cã, în spaþiul românesc, nu existã încã o lucrare de specialitate
care sã defineascã ºi sã analizeze elementele fundamentale ale politicii de securitate
naþionalã ºi, mai ales, sã discute aceastã problematicã din perspectiva politicilor publice.
Desigur, studiile de securitate nu sunt singurul domeniu în care mediul academic
ºi cel decizional nu dispun de astfel de instrumente. Totuºi, în special în contextul
aderãrii României la Alianþa Nord-Atlanticã ºi la Uniunea Europeanã, aceasta repre-
zintã o prioritate. Din punct de vedere teoretic, necesitatea unei asemenea lucrãri
reiese ºi din faptul cã admiterea ca membru al celor douã organizaþii impune adoptarea
principiului controlului civil, ceea ce presupune dezvoltarea studiilor de securitate ca
disciplinã academicã civilã. În fiecare an, universitãþile româneºti ºi academiile
militare pregãtesc sute de studenþi pentru cariere în domeniu. Aceºti studenþi au
nevoie de un manual care sã prezinte principalele concepte, paradigme, instituþii ºi
procese privind politicile de securitate.
Pentru o sincronizare rapidã la dezbaterile ºi practicile contemporane, o posibilã
soluþie editorialã facilã ar fi fost traducerea unor texte clasice pentru studiul securitãþii.
Aici nu ne referim neapãrat la familiarizarea publicului din România cu sursele
clasice ale gândirii strategice (inclusiv cele recente), deºi considerãm acest demers
esenþial pentru dezvoltarea unei solide culturi de securitate. În contextul de faþã este
vorba de acele manuale ºi colecþii de articole care examineazã întrebãrile fundamentale
ale disciplinei, oferind o hartã bine documentatã a acesteia, într-o formulã uºor
accesibilã începãtorului, dar ºi stimulantã pentru cei cu mai multã experienþã.
Din acest punct de vedere, cele mai cunoscute ºi apreciate în întreaga lume sunt
publicaþiile americane. În Statele Unite ale Americii însã, volume consacrate dupã
care au învãþat generaþii de ofiþeri sau analiºti civili, precum American National
Security (Jordan et al., 1998) sau National Security (Snow, 1997) au încetat sã mai fie
publicate la sfârºitul anilor 90, dupã numeroase ediþii ºi tiraje. Principalul motiv,
18 ARGUMENT
dupã cum mãrturiseºte chiar unul dintre autorii acestora, Donald Snow, este acela cã,
dupã Rãzboiul Rece ºi, mai ales, dupã atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001,
mediul de securitate s-a schimbat radical, iar vechiul mod de a privi problemele [de
securitate] din vechile texte [pare] deprimant de inadecvat pentru înþelegerea reali-
tãþilor prezente ºi provocãrilor viitoare (Snow, 2007, p. XIII). Aºadar, sfârºitul
epocii bipolare ºi noul context internaþional au creat o crizã nu numai pentru civilii
ºi militarii care pun în practicã politicile de securitate naþionalã, ci ºi pentru teore-
ticienii ºi strategii de pretutindeni.
În România, lipsa unor instrumente ºi dezbateri teoretice adecvate se resimte ºi pe
fondul schimbãrii regimului politic, care a atras dupã sine scoaterea din uz a doctrinei
rãzboiului întregului popor ºi care, odatã cu integrarea în Alianþa Nord-Atlanticã,
a impus necesitatea unui alt tip de concepte ºi politici de securitate. De altfel, din
punct de vedere practic, dezbaterea publicã a strategiei de securitate naþionalã, ce a
avut loc în cursul anului 2005 ºi în primãvara anului 2006, a arãtat, dincolo de
interesele partizane, o calitate slabã a argumentaþiei ºi a demonstrat existenþa unor
confuzii terminologice, precum ºi lipsa unor cunoºtinþe teoretice sau abilitãþi practice
ale specialiºtilor în domeniu.
În prezent, indiferent de orientarea doctrinarã a guvernanþilor, politica de secu-
ritate în regimurile democratice nu mai poate fi privitã ca apanaj exclusiv al unui cerc
restrâns de experþi. Pentru a putea construi o culturã de securitate în România, este
important ca la proiectarea ºi implementarea unor astfel de strategii sã participe activ
mass-media ºi societatea civilã, amendând, acolo unde este cazul, excesele politice ºi
formulând dezbaterea în termeni relevanþi ºi pentru publicul larg. Dincolo de vocaþia
sa de manual de studii de securitate, volumul de faþã îºi propune sã iniþieze aceastã
dezbatere, oferind puncte de referinþã tuturor celor interesaþi.
Lucrarea este produsul unei noi generaþii, socializatã cognitiv într-un mediu
academic competitiv. Autorii capitolelor sunt, în principal, cercetãtori ºi profesori
români care activeazã în România ºi/sau sunt afiliaþi unor prestigioase centre de
cercetare din strãinãtate, precum Universitatea din Oxford ºi Institutul de Înalte
Studii Internaþionale de la Geneva, dar ºi de experþi, care, pe lângã educaþia occi-
dentalã, se bucurã de reputaþie profesionalã în mediul decizional sau al consultanþei
pentru politici publice, din România sau din strãinãtate.
În mod fericit, ºi rar pentru o publicaþie în limba românã, am beneficiat ºi de
contribuþiile unor autori strãini cu experienþã în domeniu Hans Born (Centrul
pentru Controlul Democratic al Forþelor Armate, Geneva), Diego Checa Hidalgo
(Institutul Universitar pentru Studierea Pãcii ºi a Conflictelor, Granada), Annemarie
Peen Rodt (Universitatea din Nottingham) ºi Stefan Wolff (Universitatea din Nottingham
ºi European Centre for Minority Issues). De asemenea, majoritatea celor care au
contribuit la acest volum au studiat la unele dintre cele mai cunoscute universitãþi din
ARGUMENT 19
Statele Unite ºi Europa (Cambridge University, London School of Economics and

Political Science, Columbia University, Cornell University, Universitatea din Leipzig,
George Mason University, University of Pittsburgh, National Defense University etc.),
dar ºi la cele mai importante universitãþi româneºti care oferã specializãri în aceastã
disciplinã (Academia Militarã, ªcoala Naþionalã de Studii Politice ºi Administrative,
Universitatea din Bucureºti, Universitatea Babeº-Bolyai).
Luciana Alexandra Ghica
Marian Zulean
Abrevieri
ASEAN Asociaþia Naþiunilor din Asia de Sud-Est

CE Comunitatea Europeanã (ONU)
COREPER Comitetul Reprezentanþilor Permanenþi (UE)
DDR Dezarmare, demobilizare ºi reintegrare
DOMREP Misiunea Reprezentantului Secretarului General al Naþiunilor Unite în
Republica Dominicanã (ONU)
DPA Directiva de Planificare a Apãrãrii
ECOWAS Comunitatea Economicã a Statelor din Africa de Vest
EUFOR Forþa de Stabilizare a Situaþiei din Bosnia ºi Herþegovina (UE)
EUPM Misiunea de Poliþie a Uniunii Europene în Bosnia ºi Herþegovina
EUROFOR Forþa Operativã Rapidã Europeanã
GCHQ Government Communication Headquarters (Marea Britanie)
IESA Identitatea Europeanã de Securitate ºi Apãrare (UE)
IFOR Forþa de Implementare a Acordului de Pace de la Dayton (NATO)
ISAF Forþa Internaþionalã de Asistenþã de Securitate (NATO)
JAI Justiþie ºi Afaceri Interne (UE)
KFOR Forþa Kosovo (NATO)
MAp Ministerul Apãrãrii
MApN Ministerul Apãrãrii Naþionale
MINUGA Misiunea Naþiunilor Unite de Verificare a Situaþiei din Guatemala
(ONU)
MINURCA Misiunea Naþiunilor Unite în Republica Centrafricanã (ONU)
MINURSO Misiunea Naþiunilor Unite pentru organizarea Referendumului din
Sahara Occidentalã (ONU)
MINUTSAH Misiunea Naþiunilor Unite pentru Stabilizarea situaþiei din Haiti (ONU)
MIPONUH Misiunea Forþei de Poliþie Civilã a Naþiunilor Unite în Haiti (ONU)
MONUA Misiunea Naþiunilor Unite de Observare a situaþiei din Angola (ONU)
MONUC Misiunea Organizaþiei Naþiunilor Unite Republica Democratã Congo
(ONU)
MRR Mecanismul de Reacþie Rapidã (UE)
22 ABREVIERI
NATO Organizaþia Tratatului Atlanticului de Nord

ONU Organizaþia Naþiunilor Unite
ONUB Operaþiunea Naþiunilor Unite în Burundi (ONU)
ONUC Operaþiunea Naþiunilor Unite în Congo (ONU)
ONUCA Grupul Observatorilor Naþiunilor Unite în America Centralã (ONU)
ONUMOZ Operaþiunea Naþiunilor Unite în Mozambic (ONU)
ONUSAL Misiunea de Observare a Naþiunilor Unite în El Salvador (ONU)
OSA Organizaþia Statelor Americane
OSCE Organizaþia pentru Securitate ºi Cooperare în Europa
OUA Organizaþia Uniunea Africanã
PECSA Politica Europeanã Comunã de Securitate ºi Apãrare (UE)
PESA Politica Europeanã de Securitate ºi Apãrare (UE)
PESC Politica Externã ºi de Securitate Comunã (UE)
PfP Parteneriat pentru Pace (NATO)
PNUD Programul Naþiunilor Unite pentru Dezvoltare
PSA Procesul de Stabilizare ºi Asociere în Balcanii de Vest
SFOR Forþa de Stabilizare a situaþiei din Bosnia ºi Herþegovina (NATO)
SitCen Centrul Comun de Situaþie (UE)
SITCEN Centrul de Situaþie (NATO)
SPPB Sistemul de planificare, programare ºi bugetare
SPPBE Sistemul de planificare, programare, bugetare ºi evaluare
SSN Strategia Naþionalã de Securitate
SSNR Strategia Naþionalã de Securitate a României
TEU Tratatul de Constituire a Uniunii Europeane
TPI Tribunalul Penal Internaþional
UE Uniunea Europeanã
UEO Uniunea Europei Occidentale
UNAMIC Misiunea de Avansare a Naþiunilor Unite în Cambodgia (ONU)
UNAMIR Misiunea Naþiunilor Unite pentru Asistenþã în Rwanda (ONU)
UNAMSIL Misiunea Naþiunilor Unite în Sierra Leone (ONU)
UNASOG Grupul Naþiunilor Unite de Observare a situaþiei din Fâºia Aouzou
(ONU)
UNAVEM I Misiunea Naþiunilor Unite de Verificare a Situaþiei din Angola I (ONU)
UNAVEM II Misiunea Naþiunilor Unite de Verificare a Situaþiei din Angola II
(ONU)
UNAVEM III Misiunea Naþiunilor Unite de Verificare a Situaþiei din Angola III (ONU)
UNBIH Misiunea Naþiunilor Unite în Bosnia ºi Herþegovina (ONU)
UNCRO Operaþiunea Naþiunilor Unite de Restabilire a Încrederii (ONU)
UNDOF Forþa Naþiunilor Unite de Observare a procesului de Eliberare (ONU)
ABREVIERI 23
UNEF I Forþa Naþiunilor Unite pentru Situaþii de Urgenþã I (ONU)

UNEF II Forþa Naþiunilor Unite pentru Situaþii de Urgenþã II (ONU)
UNESCO Organizaþia Naþiunilor Unite pentru Educaþie, ªtiinþã ºi Culturã (ONU)
UNFICYP Forþa de Menþinere a Pãcii a Naþiunilor Unite în Cipru (ONU)
UNGOMAP Misiunea de Bune Oficii a Naþiunilor Unite în Afganistan ºi Pakistan
(ONU)
UNHCR Agenþia Organizaþiei Naþiunilor Unite pentru Refugiaþi (ONU)
UNIFIL Forþa Interimarã a Naþiunilor Unite în Liban (ONU)
UNIIMOG Grupul Militar al Naþiunilor Unite pentru Observarea Situaþiei din
Iran ºi Irak (ONU)
UNIKOM Misiunea Naþiunilor Unite de Observare a Situaþiei din Irak ºi Kuweit
(ONU)
UNIMOP Misiunea Naþiunilor Unite a Observatorilor în Prevlaka (ONU)
UNIPOM Misiunea de Observare a Naþiunilor Unite în India ºi Pakistan (ONU)
UNMEE Misiunea Naþiunilor Unite în Etiopia ºi Eritreea (ONU)
UNMIH Misiunea Naþiunilor Unite în Haiti (ONU)
UNMIK Misiunea Naþiunilor Unite de Administrare Interim a Kosovo (ONU)
UNMIL Misiunea Naþiunilor Unite în Liberia (ONU)
UNMIS Misiunea Naþiunilor Unite în Sudan (ONU)
UNMISET Misiunea Naþiunilor Unite pentru Sprijin în Timorul de Est (ONU)
UNMIT Misiunea Integratã a Naþiunilor Unite în Timor-Leste (ONU)
UNMOGIP Grupul Militar al Naþiunilor Unite de Observare a Situaþiei din India
ºi Pakistan (ONU)
UNMOT Misiunea Observatorilor Naþiunilor Unite în Tadjikistan (ONU)
UNOCI Operaþiunea Naþiunilor Unite în Coasta de Fildeº (ONU)
UNOGIL Grupul Naþiunilor Unite de Observare a Situaþiei din Liban (ONU)
UNOMIG Misiunea Naþiunilor Unite de Observare a Situaþiei din Georgia (ONU)
UNOMIL Misiunea Naþiunilor Unite de Observare a Situaþiei din Liberia (ONU)
UNOMSIL Misiunea Naþiunilor Unite de Observare a Situaþiei din Sierra Leone
(ONU)
UNOMUR Misiunea Naþiunilor Unite de Observare a Situaþiei din Uganda ºi
Rwanda (ONU)
UNOSOM I Operaþiunea Naþiunilor Unite în Somalia I (ONU)
UNOSOM II Operaþiunea Naþiunilor Unite în Somalia II (ONU)
UNPREDEP Forþa Naþiunilor Unite pentru Desfãºurarea Preventivã (ONU)
UNPROFOR Forþa de Protecþie a Naþiunilor Unite (ONU)
UNPSG Grupul Naþiunilor Unite pentru Sprijinul Forþei Civile de Poliþie
(ONU)
UNSF Forþa de Securitate a Naþiunilor Unite în Vestul Noii Guinee (ONU)
24 ABREVIERI
UNSMIH Misiunea de Sprijin a Naþiunilor Unite în Haiti (ONU)

UNTAC Autoritatea Naþiunilor Unite pentru Transfer în Cambodgia (ONU)
UNTAES Autoritatea Naþiunilor Unite pentru Transfer în Slavonia Orientalã,
Baranja ºi Sirmium de Vest (ONU)
UNTAET Administraþia Naþiunilor Unite pentru Transfer în Timorul de Est
(ONU)
UNTAG Grupul Naþiunilor Unite pentru Asistenþã în Transfer (ONU)
UNTMIH Misiunea Naþiunilor Unite pentru Transfer în Haiti (ONU)
UNTSO Consiliul de Tutelã al Naþiunilor Unite (ONU)
UNYOM Misiunea Naþiunilor Unite de Observare a Situaþiei din Yemen (ONU)
ABREVIERI 25
Partea I
POLITICA DE SECURITATE NAÞIONALÃ.

O AGENDÃ PENTRU DEZVOLTAREA
STUDIILOR DE SECURITATE
Capitolul 1
O agendã pentru dezvoltarea studiilor

de securitate

Marian Zulean
Într-un domeniu atât de complex precum studiile de securitate, alegerea

principalelor teme, problematici ºi dezbateri teoretice pentru o prezentare
care sã se adreseze deopotrivã studenþilor ºi cercetãtorilor cu experienþã,
societãþii civile ºi celor cu putere de decizie, guvernaþilor ºi guvernanþilor este
suficient de dificilã încât sã constituie în sine o temã de reflecþie. Din
necesitatea de a crea un instrument adaptat pieþei româneºti, dar ºi din
curiozitate în ceea ce priveºte posibilitãþile actualei generaþii de cercetãtori,
nu am dorit sã reproducem structura unui anumit manual occidental clasic în
disciplinã. De altfel, aºa cum arãtam în argumentul nostru, piaþa manualelor
de studii de securitate se aflã pretutindeni într-o crizã profundã generatã de
transformãrile radicale prin care trece însuºi mediul de securitate. În acelaºi
timp, nu am dorit nici sã reinventãm roata în aceastã privinþã.
De la început însã, ne-am propus sã oferim publicului românesc o abordare
a subiectului care sã rãspundã necesitãþilor contextului românesc, prezentând
în acelaºi timp cele mai importante evoluþii, dar ºi tendinþele actuale în dezbaterile
internaþionale. Ca în orice produs ce implicã negocierea ºi argumentul raþional,
selecþia a fost, în cele din urmã, naturalã, fiind influenþatã de constrângerile
editoriale ºi de timp ale potenþialilor contributori. În mare parte, am reuºit
totuºi sã pãstrãm conceptul iniþial. Ne-am fi dorit poate doar o mai mare
28 POLITICA DE SECURITATE NAÞIONALÃ
pondere a articolelor care trateazã instituþiile româneºti de securitate. Optimiºti

fiind, sperãm cã acceptul entuziast al celor cinci autori români, care apoi au
declinat, rând pe rând, invitaþia de a trata aceastã temã, se va transforma,
într-o viitoare ediþie, în contribuþii valoroase. De asemenea, sperãm ca o a
doua ediþie a acestei lucrãri sã permitã o mai largã reprezentare a cercetãrii
româneºti în domeniul studiilor de securitate cu relevanþã pentru politica de
securitate naþionalã. Pânã atunci însã, credem cã volumul rãspunde necesi-
tãþilor celor care doresc sã înþeleagã principalele elementele ºi direcþii de
dezvoltare ale studiilor de securitate.
Orice astfel de demers trebuie, înainte de toate, sã defineascã ºi sã clarifice
noþiunile fundamentale. De aceea, în aceastã primã secþiune a volumului,
analizãm problematica politicii de securitate naþionalã ca domeniu al politicilor
publice, precum ºi conceptele esenþiale pentru analiza ei (politica de securitate,
politici sectoriale, strategii, operaþiuni ºi tactici). De asemenea, dat fiind cã
strategia de securitate naþionalã este cel mai vizibil ºi utilizat instrument în
politica de securitate naþionalã, examinãm apoi conceptele referitoare la
formularea strategiilor de securitate ºi etapele majore ale elaborãrii strategiei
de securitate naþionalã.
Cea de-a doua parte a lucrãrii, intitulatã Concepte, paradigme, teorii,
reuneºte cinci contribuþii ce trateazã, în principal, dimensiunea teoreticã a
studiilor de securitate, arãtând în ce mod sunt interconectate dezbaterile
teoretice ºi practicile de securitate. Firesc, dat fiind cã, în ultimul secol, Statele
Unite ale Americii au avut poate cea mai semnificativã influenþã, atât în
practicã, dar ºi în dezvoltarea unei discipline a relaþiilor internaþionale, primul
studiu inclus aici prezintã o analizã a modului în care politica externã ameri-
canã s-a sprijinit (implicit sau explicit) pe anumite teorii ale politicii internaþionale.
Urmãtorul capitol examineazã evoluþia conceptului de securitate subliniind
rolul cunoaºterii contextului istoric ºi politic în care se dezvoltã doctrinele de
securitate. Demersul este continuat printr-un studiu care demonstreazã impor-
tanþa nivelului regional de analizã a problemelor de securitate ºi evalueazã
modalitãþile de articulare a elementelor locale, naþionale ºi a dimensiunii globale
prin intermediul regiunilor. Capitolele finale ale acestei secþiuni sunt dedicate
prezentãrii istoriografiei ºi principalelor concepte ale studiilor strategice,
respectiv chestiunii deciziilor strategice în condiþii de incertitudine.
Cea de-a treia parte include analize comparative ºi studii de caz ce exami-
neazã probleme, politici ºi instituþii de securitate relevante pentru spaþiul
O AGENDÃ PENTRU DEZVOLTAREA STUDIILOR DE SECURITATE 29
românesc de securitate, atât din punctul de vedere al dezvoltãrii structurilor

naþionale, cât ºi din cel al participãrii la procese internaþionale. Primul capitol
descrie, dintr-o perspectivã istoricã, evoluþia politicii de securitate a statului
român. Este prezentat apoi noul sistem de planificare a apãrãrii implementat
în România, începând din 1998, care este asemãnãtor cu cel folosit în SUA ºi
compatibil cu procesul de planificare din NATO. Reforma instituþionalã este ºi
subiectul celui de-al treilea capitol, care, în urma unei cercetãri comparative
a practicilor naþionale de supraveghere a serviciilor de informaþii în câteva
state democratice, recomandã întãrirea controlului democratic civil asupra
acestor servicii. Urmãtorul studiu explicã în detaliu cum, de ce ºi cu ce
consecinþe pentru mediul de securitate asistãm în prezent la o transformare
semnificativã în practica gestionãrii crizelor ºi a conflictelor. Unul dintre
motivele identificate este faptul cã ameninþãrile de securitate au devenit din ce
în ce mai complexe ºi mult diferite de cele din secolul precedent, conflictele
etnopolitice fiind unul dintre elementele dominante ale noului context interna-
þional. În special la nivelul Uniunii Europene, dar ºi al statelor sale membre,
existã o preocupare tot mai vizibilã pentru aceastã problemã. Ultima contri-
buþie din aceastã lucrare prezintã demersurile Uniunii pentru dezvoltarea
propriilor mecanisme ºi politici în domeniu, la care România, în calitate de
stat membru, va participa din ce în ce mai activ.
Dincolo de aceste considerente, existã câteva premise pe care le împãrtãºesc
aproape toþi autorii volumului de faþã. Din punct de vedere teoretic, cea mai
importantã este aceea cã pentru înþelegerea politicii de securitate ca politicã
publicã este nevoie de explicarea unor noþiuni ce provin din zone academice
conexe, precum relaþiile internaþionale sau studiile strategice. Deºi, poate
dezvoltate conceptual, în special datoritã influenþei teoriei relaþiilor internaþionale,
studiile de securitate sunt mai degrabã un domeniu pluridisciplinar. De aceea,
analizele strict istorice sau în spiritul geopoliticii clasice nu sunt suficiente
pentru o educaþie de calitate în aceastã direcþie. Lor trebuie sã li se adauge,
printre altele, studiul politicilor, instituþiilor ºi mecanismelor de planificare
strategicã, al scenariilor folosite în construirea strategiilor, dar ºi al dezbate-
rilor teoretice privind natura ºi dinamica relaþiilor internaþionale ºi sociale.
În ceea ce priveºte practica securitãþii, majoritatea contribuþiilor au pus în
evidenþã faptul cã societatea civilã are un rol din ce în ce mai important. În
procesul de formulare a strategiilor, deºi relaþiile civile ºi militare pot fi deseori
tensionate, ele reprezintã o condiþie normalã a politicii birocratice în orice
stat democratic în care funcþioneazã un mecanism de control democratic

asupra militarilor ºi birocraþilor din sistemul de securitate naþionalã. Din
acest punct de vedere, liderii politici trebuie sã fie conºtienþi cã rolul lor este
de a stabili obiective strategice clare ºi de a aloca resurse pentru realizarea
lor. În acelaºi timp, liderii militari trebuie sã propunã strategii ºi sã pregãteascã
toate capabilitãþile pentru realizarea acelor obiective.
În spiritul dialogului ºi al dezbaterii academice, în acest volum existã, de
asemenea, opinii diferite cu privire la anumite aspecte ale securitãþii. Aºa, de
pildã, adoptând perspectiva realismului clasic, Andrei Miroiu ºi Simona Soare
considerã cã, pe plan internaþional, existã douã tipuri de puteri mici ºi mari
ºi cã acest lucru rãmâne, în general, constant, indiferent de perioada istoricã.
Pe de altã parte, Daniel Bíro preferã o clasificare de tipul puteri mici, medii
ºi mari. Luciana Alexandra Ghica sugereazã faptul cã unele tipuri nu apar în
toate perioadele istorice (însã existã în permanenþã actori internaþionali care,
în termeni de putere, nu pot fi consideraþi nici mari, nici mici) ºi cã, de altfel,
mult mai relevant este contextul în care acþioneazã actorii, ºi nu tipul acestora.
Diferitele dimensiuni ale puterii (politicã, militarã, economicã etc.) fac analiza,
în aceºti termeni, extrem de dificilã, iar clasificãrile devin uneori iluzorii ºi
nu întotdeauna relevante pentru practica politicii de securitate. Aceastã viziune
este împãrtãºitã, printre alþii, de Ruxandra Stoicescu ºi Stefan Wolff.
Nu în ultimul rând, controverse au generat ºi echivalarea în limba românã
a unor termeni consacraþi în limba englezã. Printre conceptele cele mai
problematice se numãrã cel de grand strategy (tradus de Marian Zulean prin
marea strategie, iar de Daniel Bíro prin strategia globalã) ºi cel de
intelligence (tradus în funcþie de context prin informaþii, informaþii de
securitate, servicii de informaþii, servicii de informaþii ºi securitate,
activitatea serviciilor de informaþii etc.). Probleme de echivalare au pus ºi
unii termeni folosiþi în domeniul gestionãrii crizelor, ca, de pildã, early
warning research, Peace Studies, track diplomacy ºi peacebuilding. De altfel,
pe parcursul procesului editorial a existat ºi o interesantã dezbatere cu privire
la avantajele ºi dezavantajele termenului de gestionare faþã de cel de mana-
gement, mai recent intrat în limba românã. Dat fiind cã în ceea ce priveºte
crizele ºi conflictele nu existã încã un set universal de tehnici ºi instrumente
de intervenþie, ci mai degrabã procese frecvent exploratoare de gestionare a
lor, am renunþat în cele din urmã la folosirea noþiunii de management, deºi
modul de socializare cognitivã la care am fost expuºi ne-ar fi tentat mai
degrabã sã o adoptãm ca referent principal. În fine, unele noþiuni aparþinând

metodologiei, precum forecasting ºi action research, au necesitat explicaþii în
capitolele care trateazã deciziile strategice în condiþii de incertitudine, respectiv
de gestionare a crizelor ºi a conflictelor internaþionale.
Astfel de dezbateri demonstreazã o datã în plus importanþa nuanþelor ºi a
dialogului pentru dezvoltarea în România a unei culturi de securitate ºi a unei
discipline academice a studiilor de securitate, care sã poatã genera o expertizã
de calitate într-un mediu tot mai competitiv. Agenda pe care o formulãm prin
volumul de faþã este desigur deschisã. Credem însã cã elementele incluse aici
sunt esenþiale pentru ca acest demers sã poatã produce cât mai rapid rezultatele
aºteptate.
Capitolul 2
Politica de securitate naþionalã ca domeniu

al politicilor publice
Marian Zulean
La modul general, o politicã publicã reprezintã un set de decizii politice

pentru punerea în practicã a unor proiecte ºi programe sociale. Scopul final al
unei politici publice este de a produce bunuri publice, iar apãrarea naþionalã
ºi securitatea sunt considerate bunuri publice reprezentative. Într-o democraþie
liberalã, sfera privatã e cea a libertãþii de acþiune individualã, în timp ce sfera
publicã e aceea a acþiunii guvernãrii. De aceea, rolul primordial al statului
este de a crea condiþii pentru manifestarea liberã a fiecãrui individ, dar ºi de
a furniza bunuri publice.
2.1. Ce înþelegem prin bunuri publice ºi politici publice?
O prezumþie de bazã a liberalismului clasic afirmã cã, dacã într-o societate

funcþioneazã legile pieþei, atunci bunurile vor fi produse ºi distribuite în mod
eficient. Aceastã afirmaþie este adeseori adevãratã. Dar existã situaþii în care
piaþa nu reuºeºte sã aloce eficient anumite bunuri. De ce se întâmplã aºa
ceva? Pentru a rãspunde acestei întrebãri trebuie sã facem distincþia între
bunuri private ºi alte tipuri de bunuri1.
1. Pentru o prezentare detaliatã asupra bunurilor publice ºi politicilor publice, vezi

Miroiu et al. (2002), Cochran ºi Malone (1995) ºi Dunn (1986).
Dacã privim totalitatea bunurilor din perspectiva a douã criterii rivalitatea

(ceea ce consum eu nu poate fi consumat ºi de cãtre altcineva) ºi exclusivitatea
(cineva poate sã aibã controlul total asupra acelui bun) , atunci putem sã
clasificãm acele bunuri în patru categorii: private, comune, vãmuite ºi
publice. Prin intermediul politicilor, statul poate crea cadrul instituþional
pentru producerea de bunuri private ºi poate sã producã sau sã aloce celelalte
trei tipuri de bunuri.
Bunurile publice sunt indivizibile ºi ne-exclusive ºi pot fi asigurate numai
prin decizii colective. Problema alocãrii bunurilor publice este un caz parti-
cular al problemei acþiunii colective, explicatã, în literatura de specialitate, de
cãtre Mancur Olson (1965). Atunci când un bun este alocat prin acþiunea
comunã a membrilor unui grup, fiecare membru al grupului poate beneficia
de el, dacã acel bun este produs. Dar, pe de altã parte, fiecare membru al
grupului ºtie cã, dacã el nu acþioneazã în vederea producerii acelui bun, însã
toþi ceilalþi procedeazã astfel, atunci el îºi mãreºte beneficiile. Aceasta este
problema fundamentalã a bunurilor publice, numitã ºi problema blatistului
(free rider). În cazul bunurilor publice, aceastã situaþie face ca respectivul
bun sã se producã într-o cantitate mai micã decât cea necesarã ºi devine o
problemã a guvernãrii.
Prin politicile neoliberale promovate începând cu anii 70-80 în þãrile
occidentale sau, dupã 1990, în fostele state comuniste, asistãm la o retragere
a statului (prin privatizare) ºi la reducerea numãrului de bunuri publice pe
care statul le produce. Cu toate acestea, deºi statul s-a retras din foarte multe
domenii publice ori au apãrut actori nestatali sau transnaþionali implicaþi în
producerea de bunuri, altãdatã considerate publice, securitatea naþionalã
rãmâne, în continuare, unul dintre bunurile publice asigurate de stat, printr-o
serie de decizii, strategii ºi procese, grupate sub eticheta de politica de
securitate naþionalã. Chiar dacã ºi în acest domeniu se vorbeºte de priva-
tizarea securitãþii, securitatea naþionalã rãmâne un bun ne-exclusiv ºi ne-rival,
de care beneficiazã toþi cetãþenii. Astfel, politica de securitate naþionalã poate
fi consideratã o politicã publicã.
În limba românã, la fel ca ºi în alte limbi europene (cu excepþia limbii
engleze), existã o oarecare reþinere în a utiliza expresia politici publice, ºi
aceasta pentru cã termenul politicã ne trimite imediat la activitatea instituþiilor
politice ºi a oamenilor politici. În limba englezã însã, existã douã cuvinte ce
desemneazã lucruri pentru care în Europa continentalã avem doar unul:

policy ºi politics. Se vorbeºte despre political science ºi despre policy science.
ªtiinþele politicilor (policy sciences) sunt disciplinele care studiazã metodele
utilizate în formularea ºi aplicarea politicilor publice, precum ºi rezultatele
lor. Însã termenul de ºtiinþã nu are conotaþia clasicã acordatã ºtiinþelor
exacte, ci este vorba de ºtiinþã ca abordare interdisciplinarã. Analiza politicilor
publice ca policy science este atât o ºtiinþã, cât ºi o artã.
Din aceste motive, este dificil de dat o definiþie unanim acceptatã politicilor
publice. Sintagma politici publice este folositã cu mai multe înþelesuri:
etichete ale unor domenii de activitate, decizii ale guvernului, programe,
teorii, modele sau procese publice. De reþinut cã politicile publice implicã
procese care se întind pe o perioadã mai lungã de timp.
O politicã publicã poate fi conceputã ca o reþea de decizii ºi strategii,
legate între ele, privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor ºi a resurselor
alocate pentru atingerea acelor obiective, în situaþii specifice (Miroiu et al.,
2002, p. 13).
În acest punct, trebuie fãcutã distincþia între politici publice (ca set de
decizii ºi acþiuni) ºi teoria politicilor publice, ca set de principii ºi reguli ce
ghideazã procesul politicilor publice. Într-o lume idealã, politicile publice ar
trebui sã se bazeze pe teorii, dar, în lumea realã, politica publicã este
modificatã de realitatea politicã (Cochran ºi Malone, 1995, p. 36).
Procesul de formulare a politicilor publice este complex ºi implicã dimen-
siuni, procese, mecanisme ºi actori, într-o reþea de interrelaþii.
Ciclul unei politici reprezintã un ºir de etape ale procesului de înfãptuire
a politicii respective. Ideea cã putem realiza aceastã decupare a procesului
oricãrei politici provine din primele lucrãri dedicate analizei politicilor publice,
din anii 60, mai degrabã sub influenþa unor abordãri pozitiviste ºi inginereºti,
promovate de RAND Corporation. În general, ea nu mai este astãzi acceptatã;
dar nu de puþine ori se apeleazã la ea pentru a face prezentarea procesului
politic mai intuitivã ºi mai uºor de înþeles. Este cu atât mai utilã aceastã
abordare într-o carte care îºi propune sã punã bazele înþelegerii politicii de
securitate naþionalã ca politicã publicã, folosind metoda interdisciplinarã a
analizei politicilor publice, atât pentru explicarea fenomenelor complexe din
domeniul securitãþii naþionale, cât ºi pentru a recomanda modul ideal de
formulare a unei politici de securitate.
Pentru a face prezentarea problematicii abordate cât mai clarã, vom analiza
politicile publice apelând la urmãtorul model al unei politici ce cuprinde etape
precum stabilirea agendei, formularea politicii, luarea deciziei, implementarea
politicii, evaluarea.
În acest model, stabilirea agendei priveºte procesul prin care proble-
mele ajung în atenþia publicului ºi a instituþiilor guvernamentale; formularea
politicilor priveºte procesul prin care sunt definite, evaluate, acceptate
sau respinse politici alternative de soluþionare a unei probleme aflate pe
agendã; luarea deciziilor este procesul prin care instituþiile guvernamentale
adoptã o anumitã alternativã pentru soluþionarea unei probleme; imple-
mentarea este procesul prin care instituþiile guvernamentale aplicã politica,
fac trecerea de la decizie la practicã; iar evaluarea este procesul prin care
rezultatele politicilor sunt monitorizate ºi evaluate, rezultatele sale putând
consta în reconceptualizarea problemei ºi a soluþiilor propuse (Miroiu et al.,
2002, p. 14).
Analiza politicilor publice reprezintã un alt mod de abordare a procesului
de înfãptuire a politicilor. Ea se poate realiza fie ca analizã a politicilor
(cercetare academicã care vizeazã studierea ºi înþelegerea teoreticã a proce-
sului), fie ca analizã pentru politici (activitate practicã, ce vizeazã soluþionarea
unei probleme concrete).
Analiza politicilor publice, potrivit lui Dunn, este o disciplinã care folo-
seºte multiple metode de cercetare ºi de argumentare pentru a produce ºi
a transforma informaþia relevantã pentru politici, care poate fi utilizatã
în contexte politice pentru a rezolva probleme publice (Dunn, 1986, p. 60).
Nu existã definiþie unicã a analizei politicilor publice, dar Dunn surprinde
cel mai bine caracterul sãu multidisciplinar ºi dualist, de artã ºi de
disciplinã ºtiinþificã, cu scopul de a rezolva problemele cu care se confruntã
guvernarea.
Dunn propune un model complex de înþelegere a procesului de formulare
a politicilor publice, ce include atât etapele politicilor, cât ºi metodele specifice
analizei politicilor publice (figura 2.1.).
Figura. 2.1. Analiza politicilor publice (adaptare dupã Dunn, 2003)
O etapã-cheie a analizei politicilor publice este definirea problemei. O

problemã de politici publice este o necesitate, o valoare sau o oportunitate,
care poate fi structuratã ºi realizatã prin acþiune colectivã. Informaþiile ºi
analizele despre problemele publice joacã un rol critic în rezolvarea lor.
Considerând politica de securitate naþionalã ca politicã publicã, problema
fundamentalã pentru înþelegerea ºi formularea acestei politici depinde de
definirea securitãþii naþionale ca problemã de politici publice.
2.2. Securitatea naþionalã ca problemã de politici publice
Conceptul de securitate este unul foarte complex. Cu toatã contribuþia ºtiinþificã

a unor domenii precum Relaþiile Internaþionale, Studiile de Securitate sau
Geopolitica, cunoºterea academicã nu a dus la o definiþie unanim acceptatã a
conceptului de securitate. În România, situaþia este ºi mai confuzã. Aici, gãsim
anumiþi experþi ºi analiºti, în special din serviciile de informaþii, care echivaleazã
conceptul de securitate cu cel de siguranþã naþionalã ºi, în consecinþã,
considerã securitatea naþionalã ca fiind domeniul serviciilor de informaþii1.
Cu toatã confuzia, un lucru pare destul de clar: securitate nu înseamnã doar
protecþia fizicã a subiectului de referinþã, ci implicã ºi protecþia economicã,
politicã sau culturalã a valorilor ºi intereselor unei naþiuni. Formularea unei
politici de securitate realiste trebuie sã înceapã prin stabilirea unei definiþii opera-
þionale a securitãþii ºi a unui set clar de criterii pentru evaluarea acelei politici.
Problema lipsei unei definiþii unanim acceptate a conceptului de securitate
ºi propunerea ca politica de securitate naþionalã sã porneascã de la o definire
operaþionalã a conceptului de securitate nu este nouã. În SUA, Richard Smoke
considera cã:
...nici o definiþie a securitãþii naþionale nu a fost general acceptatã; nici nu poate

fi posibilã. [Securitatea naþionalã] cuprinde, în general, studiul problemelor de
securitate ale unei naþiuni, politicile ºi programele de rezolvare a acestor probleme
ºi, de asemenea, procesul guvernamental prin care aceste procese ºi programe
sunt formulate ºi realizate (Smoke, 1987, p. 301).
Securitatea naþionalã are înþelesul general de încredere a poporului cã

statul are capacitatea de a preveni folosirea forþei de cãtre adversarii sãi sau
încrederea cã îi poate apãra în cazul unei agresiuni.
Se poate deduce cã existã douã dimensiuni ale conceptului de securitate
naþionalã: una obiectivã, de existenþã fizicã a unor ameninþãri, iar cealaltã,
1. Pentru clarificararea acestei confuzii, vezi Rãdoi (2004). În principiu, datoritã cono-
taþiei negative a termenului securitate, la începutul anilor 90, odatã cu elaborarea
legii de funcþionare a Serviciului Român de Informaþii, a fost impusã sintagma de
siguranþã naþionalã. Dar anumiþi analiºti din serviciile de informaþii înþeleg prin
siguranþã naþionalã, de fapt, securitate naþionalã.
subiectivã, referitoare la atitudinea ºi percepþia majoritãþii cetãþenilor. Pornind

de la observaþiile de mai sus ºi, sub influenþa ªcolii de la Copenhaga, pro-
punem modelul explicativ al conceptului de securitate, prezentat în figura 2.1.
Prezumþia de bazã de la care pornim este cã securitatea are o dimensiune
obiectivã (pericolele existã în mod real) ºi una subiectivã (percepþia actorilor
asupra ameninþãrilor).
Figura 2.2. Politica de securitate naþionalã (adaptare dupã Zulean,

2003, pp. 118-121)
Pentru scopuri euristice, intersectând cele douã dimensiuni, putem explica

politica de securitate ca pe un proces dinamic ce stabileºte obiective strategice
ºi alocã resurse în scopul realizãrii securitãþii majoritãþii cetãþenilor. În acest
model teoretic, în funcþie de percepþia ameninþãrilor, vom avea de-a face cu
patru stãri, respectiv insecuritate, obsesie, falsã securitate ºi securitate. De
aceea, rolul decidenþilor politici, aleºi în mod democratic, este sã asigure o
politicã de securitate care va aloca resursele pentru realizarea acelei stãri de
securitate, prin evitarea celor douã capcane, ale falsei securitãþi ºi ale obsesiei.
Se pot gãsi momente din istoria României ce pot exemplifica aceste douã
tipuri de capcane.
Astfel, în perioada interbelicã, sub influenþa paradigmei wilsoniene, ime-
diat dupã împlinirea idealului naþional al Marii Uniri, decidenþii politici au
considerat cã, prin realizarea acelui cordon sanitar între URSS ºi Marile
Puteri occidentale, prin mici alianþe ºi înþelegeri regionale, sub egida
generoasã a Ligii Naþiunilor, se poate realiza securitatea naþionalã. Pactul
Ribbentrop-Molotov ºi perioada ce a urmat au arãtat cã România cãzuse în
capcana falsei securitãþi.
Pe de altã parte, în perioada deceniilor ºase-opt ale secolului XX, Ceauºescu

a realizat cã ideologia comunistã este un liant fragil ºi a început sã promoveze
naþionalismul ca ideologie complementarã. Opoziþia sa la invazia sovieticã
asupra Cehoslovaciei i-a conferit legitimitate ºi a început sã se prezinte ca pe
un continuator firesc al marilor domnitori din Evul Mediu. Prin intermediul
unui important aparat propagandistic, a început sã promoveze teza conspiraþiei
universale asupra poporului român, mitul patriei primejduite ºi cel al cetãþii
asediate, ceea ce a creat o obsesie a ameninþãrilor externe (Comisia Prezi-
denþialã de Analizã a Dictaturii Comuniste, Raport final, 2006, pp. 502-508).
Acestã obsesie a generat o sensibilitate faþã de ameninþãrile externe, chiar
ºi dupã 1989. Barometrul de opinie publicã, produs de Societatea Paul
Lazarsfeld din Viena, în 1992 ºi 1996, descoperea o obsesie a românilor faþã
de ameninþãrile externe (Haerpfer et al., 1997). Astfel, în 1992, publicul
român era obsedat de: un pericol rusesc (60% din populaþie), un rãzboi cu
o þarã vecinã (67%) ºi pericolul minoritãþilor ca cetãþeni infideli (60%).
Asemenea obsesii au fost alimentate de realitãþile ºi dezbaterile publice despre
implicarea Rusiei în revoluþia românã, conflictul din Transnistria, precum ºi
de luptele de stradã dintre români ºi etnicii maghiari, din Târgu-Mureº.
Percepþia pericolelor externe a scãzut dramatic pânã în 1996, cu o excepþie
notabilã, cea a pericolului rusesc (55%), în 1996 (Zulean, 1999/2000, p. 15).
Pericolul era exagerat, fie ºi comparând opinia românilor cu cea a celorlalþi
est-europeni, numai polonezii ºi slovacii apropiindu-se de percepþia românilor,
dar la nivelul unei medii de 39% (faþã de 60% în cazul românilor).
Percepþia obsesivã a populaþiei devine o problemã serioasã în definirea
unei politici de securitate realiste, mai ales când este coroboratã cu neînþe-
legerea mediului geostrategic de cãtre decidenþi. Astfel, în 2000, când România
era deja angajatã în Planul Naþional de Aderare la NATO, un general al
Armatei Române, ºef al Statului-Major al Trupelor de Uscat (ºi viitor ºef al
Statului-Major General), estima, într-o revistã de specialitate a MApN, cã
...prin mecanismele de ordin financiar-bancar avute la dispoziþie de cãtre Marile
Puteri, aceasta (Alianþa Nord-Atlanticã n.n.) se prezintã ca o formã principalã
de agresiune a unui stat asupra altuia sau a unui grup de state, prin organisme
specifice (FMI, BIRD, BERD etc.), asupra altora (Popescu, 2000, pp. 12-14).
Aºadar, securitatea naþionalã este un concept mult mai complex decât apãrarea
graniþelor prin mijloace militare, dar este necesar un cadru conceptual ºi o
metodologie raþionalã de evaluare a mediului de securitate ºi de identificare a
ameninþãrilor reale ºi a intereselor naþionale în acel context. Politica de securitate

naþionalã îºi propune sã protejeze diferite entitãþi: indivizi, stat, regiuni sau
sistemul internaþional. Însã provocarea fundamentalã, însã, este legatã de alocarea
resurselor necesare pentru a contracara acele ameninþãri sau a disipa temerile
subiective ale populaþiei. Prin urmare, decidentul politic trebuie sã facã alegeri pe
baza unor analize de risc pertinente ºi sã elaboreze strategii realiste ºi fezabile.
În concordanþã cu cele discutate mai sus, se poate afirma cã securitatea
naþionalã poate fi definitã simplu ca libertate a poporului de a-ºi alege modul
de viaþã. Cea mai recentã strategie de securitate naþionalã a României (2006),
defineºte securitatea naþionalã în acest sens:
...o condiþie fundamentalã a existenþei naþiunii ºi a statului român; ea are ca domeniu

de referinþã valorile, interesele ºi obiectivele naþionale. Securitatea naþionalã este
un drept imprescriptibil care derivã din suveranitatea deplinã a poporului, se
fundamenteazã pe ordinea constituþionalã ºi se înfãptuieºte în contextul securitãþii
regionale, euroatlantice ºi globale (Preºedinþia României, 2006, p. 2).
Din punctul de vedere al analizei politicilor publice, securitatea naþionalã

poate fi conceputã ca o problemã-cheie a politicii de securitate naþionalã, ca
un scop principal al guvernãrii ºi un deziderat al naþiunii.
În concluzie, politica de securitate naþionalã poate fi definitã ca un
ansamblu de decizii ce privesc structurarea unei viziuni despre securitatea
naþionalã ºi interesele naþionale, determinarea unor obiective strategice ºi
elaborarea unor strategii naþionale, dar ºi implementarea ºi evaluarea acelor
strategii. Aceasta este o definire cuprinzãtoare a politicii de securitate naþionalã,
ca politicã publicã.
Unele instituþii folosesc o definire ºi mai simplã. Astfel, think-tank-ul
elveþian Geneva Centre for the Democratic Control of Armed Forces (DCAF)
considerã cã politica de securitate naþionalã este un cadru prin care o þarã
produce securitate pentru stat ºi pentru cetãþenii sãi (DCAF, 2005, p. 1).
Conform DCAF, statele au nevoie de politici de securitate pentru urmãtoarele
motive:
sã se asigure cã se iau în considerare toate ameninþãrile, într-o manierã
cuprinzãtoare;
sã creascã eficacitatea sistemului de securitate prin optimizarea contri-
buþiilor fiecãrui actor;
sã se ghideze implementarea politicii de securitate naþionalã;

sã construiascã un consens naþional;
sã creascã încrederea ºi sã îmbunãtãþeascã cooperarea regionalã ºi inter-
naþionalã (DCAF, 2005, p. 1).
Deseori însã se face confuzie între concepte, precum politica de securitate

naþionalã, politica de apãrare ºi strategia de securitate naþionalã. Figura
2.3. încearcã sã clarifice, grafic, distincþia dintre aceste concepte. Distincþia
principalã are la bazã concepþia lui Clausewitz, care vede un continuum
politici strategii tactici (apud Jablonsky, 2006, pp. 116-120). Clausewitz
considera cã victoriile pe câmpul de luptã (tactice ºi operaþionale) nu au nici
un sens dacã nu rãspund unor comandamente politice (ale statului). Prin
urmare, strategia ar fi veriga dintre tacticã ºi politici. De aceea, distincþia
între politici strategii tactici este de naturã ierarhicã, a nivelurilor strate-
gice, politica de securitate reprezentând nivelul cel mai înalt ºi cuprinzãtor,
tacticile fiind doar planuri operaþionale concrete.
Distincþia fundamentalã între conceptul de politicã de securitate ºi cel de
strategie de securitate constã în faptul cã politica de securitate se referã la
procesul de stabilire a obiectivelor majore ale unui stat, în timp ce strategiile
se referã la modalitãþile de realizare a acelor obiective. În plus, politica de
securitate cuprinde, ca marcã distinctivã, o componentã politicã: nivelul
instituþional de decizie politico-militarã.
Confuzia a devenit posibilã ºi datoritã faptului cã termenul de strategie a
evoluat, în secolul XX, de la înþelesul de artã a generalilor la cel de strategie
naþionalã. Conceptul strategie naþionalã, uneori numit ºi marea strategie
(grand strategy), a cãpãtat conotaþia de coordonare a puterii ºi resurselor
naþionale pentru a îndeplini obiective naþionale1.
Relaþia dintre politica de securitate naþionalã ºi politicile sectoriale, cum ar
fi politica de apãrare, politica externã sau politica privind informaþiile strate-
gice, sunt la fel de puþin înþelese.
1. În acest studiu, noþiunea mare strategie are înþelesul de strategie naþionalã cuprinzãtoare,
documentul strategic primar al unui stat. Unii considerã marea strategie ca un
document global, diferit de strategia naþionalã. Pentru o dezbatere a conceptului de
strategie ºi a tipurilor de strategii dintr-o perspectivã uºor diferitã, vezi capitolul din
prezentul volum dedicat acestei problematici, semnat de Daniel Bíro, care preferã
traducerea noþiunii de grand strategy prin expresia strategie globalã.
Distincþia dintre politica de securitate ºi politica de apãrare are în vedere,

în primul rând, scopul final al politicilor (securitatea naþiunii, pentru prima,
ori apãrarea împotriva unui inamic extern, pentru a doua), iar în al doilea
rând, mijloacele folosite pentru acel scop; în timp ce apãrarea naþionalã se
bazeazã pe mijloacele militare, securitatea naþionalã angajeazã toate resursele
naþionale. Confuzia provine din perioada Rãzboiului Rece, când securitatea
naþionalã era echivalentã cu apãrarea naþionalã.
Distincþia dintre politica de securitate ºi politica externã este legatã de
douã aspecte: 1) în timp ce scopul politicii de securitate este mai îngust, de
garantare directã a securitãþii cetãþenilor, scopul politicii externe este multi-
dimensional, incluzând menþinerea relaþiilor dintre state pentru a pãstra
condiþii favorabile promovãrii intereselor naþionale; 2) în timp ce politica de
securitate este preocupatã de adversari, cu accent pe puterea lor militarã,
politica externã este preocupatã de alianþe ºi de instrumente diplomatice.
Distincþia fundamentalã ar fi cã politica externã reprezintã stimulentul
pozitiv al unui stat (zãhãrelul), iar politica de securitate ar reprezenta
stimulentul negativ (bãþul). Însã, în contextul globalizãrii, graniþele dintre
cele douã politici au devenit permeabile; se vorbeºte chiar de diplomaþie
militarã, iar politica externã se ocupã, în subsidiar, de securitatea naþionalã.
Figura 2.3. Distincþia politici strategii operaþiuni tactici
Procesul de formulare a unei politici de securitate naþionalã urmeazã

modelul standard al lui Dunn (1986), al analizei politicilor publice (vezi
figura 2.1.). În mod normal, politica de securitate este formatã dintr-o serie
de decizii ºi strategii. Strategia de securitate naþionalã, prin caracterul sãu
comprehensiv naþional, ºi prin angajarea tuturor componentelor puterii naþionale,

reprezintã o micro-politicã de securitate. Însã strategia de securitate se
distinge de politicã prin caracterul limitat în timp, aspectul operaþional,
obiective mai concrete ºi clare ºi prin sarcinile precise stabilite pentru insti-
tuþiile de securitate naþionalã.
Dupã definirea securitãþii naþionale ca problemã de politici publice, decizia
strategicã privind cursurile de acþiune posibile ºi alegerea alternativei optime
reprezintã o altã problemã-cheie a politicii de securitate. Dilema principalã este
legatã de faptul cã viitorul este imprevizibil, dar o strategie are nevoie de apro-
ximãri ale mediului pentru a recomanda cursuri de acþiune ºi a aloca resurse.
Scenariile reprezintã instrumentul euristic ºi propedeutic de evaluare a mediului
de securitate ºi ajutã la luarea deciziilor strategice, pentru construirea unor
strategii realiste ºi fezabile. În acest context, este nevoie de folosirea scenariilor
ca instrument pentru a anticipa viitoarele evenimente, numai cã acesta necesitã
abilitãþi considerabile ºi gândire sofisticatã, care se formeazã în timp1.
Într-o lume idealã, scenariile ºi gândirea strategicã ar trebui sã urmeze un
algoritm ideal. Deºi simplificator, un algoritm precum cel recomandat de
Institute for Alternative Futures 2 (IAF) este foarte util, ca mijloc euristic ºi
propedeutic. Modelul IAF cuprinde urmãtoarele etape:
monitorizarea tendinþelor (scanare, identificarea factorilor determinanþi etc.);
dezvoltarea de scenarii (alternative narative despre viitor);
elaborarea unei viziuni (decizia privind alternativa preferatã);
definirea misiunilor (structurarea rolului organizaþiei pentru a realiza
viziunea);
stabilirea obiectivelor strategice (repere pentru evaluarea succesului misiunii);
elaborarea de strategii (set coordonat de acþiuni pentru a realiza viziunea,
prin alocarea resurselor necesare).
Tendinþele, scenariile, viziunea ºi strategiile sunt parte a procesului de

decizie în politicile publice. Dintre acestea, elaborarea strategiei de securitate
naþionalã este cel mai important, cel mai vizibil ºi cel mai utilizat instrument
în politica de securitate naþionalã în comunitatea euroatlanticã.
1. Pentru o prezentarea detaliatã a scenariilor, vezi capitolul dedicat acestei problematici

în prezentul volum, semnat de Dragoº Paul Aligicã ºi Marian Zulean.
2. Vezi Institute for Alternative Futures (IAF), http://www.altfutures.com.
Lecturi recomandate
Bartholomees, Boone J. Jr. (ed.) (2006), Guide To National Security Policy And
Strategy, ed. a II-a, US Army War College, Carlisle (PA).
Dunn, William N. (1986), Public Policy Analysis: An Introduction, Prentice Hall,
Englewood Cliffs.
Jordan, Amos A.; Taylor, William J.; Mazzar, Michael M.; Nunn, Sam (1998),
American National Security, ed. a V-a, The Johns Hopkins University Press,
Baltimore.
Miroiu, Adrian; Rãdoi, Mireille; Zulean, Marian (2002), Politici publice, Politeia-
SNSPA, Bucureºti.
Zulean, Marian (2003), Armata ºi Societatea în Tranziþie, Editura Tritonic, Bucureºti.
Capitolul 3
Strategia de securitate naþionalã
Marian Zulean
Aºa cum am arãtat în capitolul precedent, formularea strategiei de securitate

naþionalã este o etapã-cheie a realizãrii politicii de securitate naþionalã. Însã
elaborarea strategiei de securitate naþionalã nu este o practicã universalã a
politicilor publice. În comunitatea euroatlanticã se vobeºte de seturi de strategii
naþionale, organizate la fiecare nivel strategic.
Chiar dacã nu existã o teorie universalã a strategiei, practica a impus utilizarea
unor teorii de rang mediu, utile în formularea strategiei de securitate naþionalã,
dar ºi a unor seturi de bune practici, ca mijloc pentru alocarea raþionalã a
resurselor, în vedere a îndeplinirii obiectivelor politicii de securitate naþionalã.
Teoreticianul american Gregory D. Foster încearcã sã gãseascã legãtura
dintre teorie ºi strategie ºi ajunge la concluzia cã strategia poate fi consideratã
o încercare de teoretizare, prin aceea cã ia în considerare legitãþi din istorie
pentru explicarea unor fenomene recente ºi pentru a facilita unele predicþii
(Foster, 1992, pp. 59-60). El gãseºte cã studiul lui Edward Luttwak, Strategia:
logica rãzboiului ºi a pãcii, este cea mai serioasã încercare de elaborare a
unei teorii generale a strategiei. Teza centralã a lui Lutwak este aceea cã
strategia este caracterizatã de o logicã paradoxalã, în contradicþie cu logica
bunului-simþ, care caracterizeazã comportamentul uman, în general. Aceastã
logicã are atât o dimensiune orizontalã, caracterizatã de comportamentul
uman adversativ, dar ºi o dimensiune verticalã, care se manifestã la toate
nivelurile strategiei: tehnic, tactic, operaþional, al teatrului de operaþii ºi al
marii strategii (Luttwak, 2001, p. 69).
Concluzia lui Foster este cã strategia este caracterizatã, în literatura de

specialitate, fie ca paradigmã, fie ca filosofie a comportamentului global, fie
ca mare strategie, fie ca instrument de management al percepþiilor sau, pur ºi
simplu, ca instrument de punere în acord a mijloacelor cu obiectivele. Însã
scopul acestui capitol nu este acela de a formula o teorie a strategiei, ci de a
oferi noþiuni introductive pentru înþelegerea mecanismului de elaborare a
strategiilor, cu focalizare asupra strategiei naþionale.
Pentru acest lucru, abordarea pragmaticã americanã, exprimatã de Arthur F.
Lykke Jr., profesor la US Army War College, este un punct de plecare. Lykke Jr.
afirmã cã strategia este mai degrabã o artã ce are nevoie de simplitate ºi prag-
matism. Esenþa abordãrii lui Lykke Jr. este reprezentatã grafic în figura 3.1. ºi
este folositã, dupã 1990, în armata SUA, ca model de înþelegere a strategiei. Dupã
Lykke Jr. strategia este o ecuaþie simplã, bazatã pe trei piloni: resurse, concepte
strategice ºi obiective strategice. La modul ideal, ei ar trebui sã se gãseascã în
echilibru; dacã unul dintre piloni este mai scurt, creºte riscul ca strategia sã eºueze.
Modelul Lykke este folosit, pe scarã largã, în discursul ºi practica NATO,
în special în SUA. Recent, pe fundalul dezbaterii din presa americanã privind
rãzboiul din Irak, generalul american Peter Schoomaker rãspundea unui
editorial critic din cotidianul Washington Post:
...Armata de care avem nevoie este armata pe care o dorim cu toþii: puternicã,
bine condusã, bine organizatã, bine instruitã. [...] Trebuie sã ne concentrãm pe
realizarea unei strategii pe termen lung, nu doar a uneia privind Irakul. Când
oamenii vorbesc de scopuri, cãi de realizare a lor ºi mijloace, se referã mai mult
la scopuri ºi cãi puþini înþeleg nevoia de mijloace ºi resurse ºi de timpul necesar
pentru generarea acelor resurse (Schoomaker, 2006, p. A18).
Figura 3.1. Strategia: modelul explicativ Lykke (adaptare dupã Lykke, 1989)
Pentru a nu face confuzii între elementele strategiei din modelul Lykke,

este nevoie sã identificãm fiecare pilon prin întrebãri specifice. Obiectivele
trebuie sã explice clar ce trebuie realizat?, conceptele strategice trebuie sã
explice cursul de acþiune, cum trebuie îndeplinite obiectivele?, iar resursele
trebuie sã explice ce fel de mijloace trebuie puse la dispoziþie pentru a
îndeplini obiectivele?. De obicei, resursele sunt elemente fizice cuanti-
ficabile, precum numãrul de soldaþi, bugetul, echipamentul sau armamentul.
Ca exemplu, diplomaþia reprezintã o cale de realizare a securitãþii regionale
(obiectiv), iar diplomaþii sunt mijloacele. Riscul reprezintã falia dintre obiective
prea ambiþioase ºi resursele limitate. De aceea, arta strategului este aceea de
a echilibra, prin concepte, ceilalþi doi piloni.
Pornind de la modelul Lykke Jr., acest capitol propune un cadru de formulare
a strategiei de securitate naþionalã, cu valoare normativã. Deºi porneºte de la
înþelegerea analizei politicilor publice ºi de la principiile ºi practica elaborãrii
strategiilor, o strategie naþionalã, ca document strategic, trebuie sã fie flexibilã,
adaptabilã la mediul de securitate, complexã ºi coerentã. Triada obiective
concepte resurse este general-aplicabilã tuturor strategiilor, la toate nivelurile.
3.1. Formularea viziunii strategice
Într-o democraþie, elita politicã, deþinãtoarea puterii prin delegare din partea
poporului este cea care propune viziunea strategicã (cum va arãta þara peste
un numãr de ani). Formularea viziunii strategice este o etapã de bazã a
politicii de securitate naþionalã. La modul ideal, în procesul politicilor publice,
elita politicã ºi birocraþia definesc securitatea naþionalã, construiesc alter-
native, selecteazã obiectivele necesare ºi recomandã strategii. În realitate, mai
ales în timpul unor crize, obiectivele ºi deciziile se stabilesc incremental ºi la
diverse niveluri de cãtre grupuri restrânse de persoane. Oamenii politici sunt
cei care definesc ameninþãrile ºi obiectivele, construiesc coaliþii ºi asigurã
resurse militarilor, în timp ce militarii conduc operaþiunile ºi construiesc forþa
necesarã pentru a îndeplini ordinele politicienilor.
Samuel P. Huntington, în cartea fundamentalã privind relaþiile civil-mili-
tare, Soldatul ºi Statul, fãcea observaþia, testatã empiric, cã naþiunile care au
promovat un model echilibrat al relaþiilor civil-militare, înþelegând prin aceasta
un control democratic civil asupra militarilor, au o probabilitate mai mare de

a-ºi asigura protecþia ºi de a gãsi rãspunsurile potrivite pentru ameninþãrile la
adresa securitãþii naþionale. El considera cã relaþiile civil-militare sunt compo-
nenta insituþionalã principalã a politicii de securitate (Huntington, 1957,
pp. 1-3). Modelul Huntington, al controlului civil obiectiv, a fost propus ca
model ideal în programele de asistenþã occidentalã de sub egida NATO, UE
sau OSCE.
Joseph Nye, asistentul secretarului american al Apãrãrii pentru Securitate
Internaþionalã, concluziona, în 1995, în cadrul unei conferinþe despre relaþiile
civil-militare în Europa de Est cã:
Rãspunsul corect este negocierea liberalã, care defineºte drepturi ºi responsa-

bilitãþi specifice pentru conducerea militarã ºi civilã. Armata trebuie sã recunoascã
faptul cã respectã legea; trebuie sã rãmânã apoliticã ºi sã respecte autoritatea civilã.
În schimb, civilii trebuie sã respecte rolul special al armatei în societate, sã ofere
finanþare corespunzãtoare pentru rolurile ºi misiunile armatei ºi sã se pregãteascã
astfel încât sã interacþioneze într-un mod pozitiv cu armata (Nye, 1995, p. 14).
Aceste concluzii au fost importante pentru decidenþii politici, care creaserã

Parteneriatul pentru Pace (PfP), instituþie care cerea partenerilor sã stabileascã
un control democratic asupra forþelor armate. Aceastã cerinþã a fost inseratã
ºi într-un document al Conferinþei pentru Securitate ºi Cooperare în Europa
(ulterior OSCE), sub denumirea Cod de conduitã privind aspectele poli-
tico-militare ale securitãþii. La scurt timp, în septembrie 1995, Studiul
referitor la extinderea NATO a stabilit condiþii mai amãnunþite ale relaþiilor
civil-militare pentru þãrile dornice sã intre în NATO. Aºadar, construirea unui
pattern democratic al relaþiilor civil-militare, a mecanismelor de control
democratic asupra militarilor a fost unul dintre obiectivele construirii demo-
craþiilor est-europene ºi a fost internalizat, în þãri precum România, în cadrul
procesului de admitere ca membru NATO.
Ca un corolar, într-o societate democraticã, locul de întâlnire a voinþei
politice cu voinþa militarilor este în cadrul procesului de formulare a politicii
de securitate naþionalã. Acesta este un proces care poate provoca tensiuni,
dezbateri sau neînþelegeri dintre liderii politici ºi cei militari.
Într-o democraþie liberalã, politica de securitate este transparentã ºi amplu
dezbãtutã, iar judecarea unei politici de securitate se face de cãtre electorat,
în timp ce viabilitatea unei strategii poate fi supusã atât scrutinului politicienilor,

cât ºi scrutinului public. În timp ce Executivul unei þãri este obligat sã creeze
cadrul politic, economic ºi instituþional, sã stabileascã obiective strategice ºi
sã aloce resurse, militarii au obligaþia de a propune strategii sectoriale (precum
strategia militarã) ºi sã asigure forþele ºi mijloacele operaþionale pentru
îndeplinirea misiunilor. În principiu, militarii au nevoie, de la liderii politici,
de obiective strategice clare.
Unul dintre criteriile fundamentale post-hoc de analizã a succesului unei
politici de securitate este acela de a câºtiga rãzboaiele. Pe timp de pace,
criteriul de bazã este acela de estimare a modului de îndeplinire a obiectivelor
strategice, pe baza unor costuri rezonabile, definite de cãtre populaþie.
Recent, a devenit o cutumã ca naþiunile sã-ºi elaboreze documente strategice
publice, fie în cadrul unui singur document (strategia de securitate naþionalã),
fie printr-un set de documente. Strategia de securitate naþionalã, ca document
de planificare strategicã, încearcã sã punã în acord obiectivele strategice,
stabilite de decidenþii politici civili, cu resursele disponibile ºi sã ofere
mijloacele sau harta de realizare a lor.
Ca practicã, elaborarea strategiei de securitate naþionalã în România a
evoluat de la delegarea dreptului de elaborare a proiectului cãtre instituþii,
precum Ministerul Apãrãrii Naþionale, cãtre o largã consultare a societãþii
civile, în 20061. Într-un articol din revista 22, prezentam o altã faþetã din
experienþa recentã a elaborãrii strategiei de securitate, aceea în care docu-
mentul strategic, elaborat în urma unor consultãri largi ºi transparente a
opiniei publice ºi specialiºtilor, a fost ignorat ulterior sau contrazis, din
motive politicianiste (Zulean, 2006, p. 8).
Aceste inconsecvenþe impun prezentarea unui model ideal al principalelor
etape ale procesului de formulare a conceptului strategic fundamental al
politicii de securitate naþionalã, strategia de securitate naþionalã. Ca orice
model, este simplificator ºi normativ, dar foarte util în procesul de învãþare.
1. Pentru mai multe detalii, vezi capitolul semnat de Andrei Miroiu ºi Sorina Soare în
prezentul volum.
3.2. Elaborarea conceptelor strategice
Conceptele strategice reprezintã cursuri sau planuri de acþiune sau un set de

decizii, propuse de cãtre decidenþi, pentru a explica modul de angajare a
resurselor în scopul îndeplinirii obiectivelor strategice. Ele trebuie sã fie
destul de clare ºi explicite pentru a ghida planificarea strategicã pentru cei
care sunt îndrituiþi sã punã în practicã aceste acþiuni. Deºi aceste concepte
strategice ar trebui sã rãspundã clar la întrebarea Cum trebuie îndeplinite
obiectivele?, faptul cã, de obicei, un stat propune un set de strategii secto-
riale, ºi nu doar una singurã, iar o strategie de rang mai mare propune
obiective pentru una de nivel mai mic, creazã condiþii pentru confuzie. Un
mod simplu de a evita confuzia este de a te întreba, atunci când analizezi o
acþiune recomandatã, Care este scopul sãu?.
Geneva Centre for Democratic Control of Armed Forces propune un model
de formulare a conceptelor strategice într-un singur document (DCAF, 2005,
p. 2), care sã cuprindã cel puþin trei pãrþi. În prima parte, documentul trebuie
sã defineascã viziunea statului privind securitatea naþionalã, care sã cuprindã
definirea valorilor ºi intereselor naþionale, obiectivele strategice ºi instituþiile
de securitate. Partea a doua ar trebui sã cuprindã evaluarea ameninþãrilor ºi
oportunitãþilor prezente ºi viitoare legate de acele valori ºi interese ºi posi-
bilitãþi de cooperare internaþionalã. A treia parte ar trebui sã includã sarcini
ºi misiuni pentru instituþii ºi sã specifice resursele necesare.
Un ghid general pentru elaborarea unui concept strategic, cum ar fi
Strategia de securitate naþionalã, în concordanþã cu modelul avansat de DCAF,
este propus de cãtre US Army War College (Bartholomees Jr., 2006). Acest
model propune mai multe etape de parcurs:
A. Determinarea scopului suprem, a valorilor ºi intereselor naþionale

Valorile perene ºi credinþele naþionale reprezintã baza moralã, legalã ºi
filosoficã a supravieþuirii naþiunii. Deºi simplu de enunþat, determinarea
valorilor naþionale reprezintã un proces complex, care genereazã cele mai
multe interpretãri, mai ales într-o lume globalã. De aceea, definirea intereselor
naþionale ar trebui sã preocupe institutele de cercetare fundamentalã.
Interesele naþionale sunt considerate acele provocãri ce îngrijoreazã cetãþenii
unei naþiuni. În literatura de specialitate au fost identificate trei tipuri de interese
naþionale: 1) interesele vitale, de securitate fizicã a cetãþenilor; 2) interesele

fundamentale, care pot afecta interesele vitale dacã nu sunt realizate ºi 3) interese
periferice, care, chiar dacã nu sunt realizate, este puþin probabil cã pot afecta
interesele vitale.
B. Definirea viziunii strategice ºi a obiectivelor

La nivelul naþional cel mai înalt, cãile de acþiune ºi mijloacele necesare vor
fi definite ºi angajate pentru îndeplinirea obiectivelor naþionale, stabilite de
cãtre elita politicã ºi birocraþia din instituþiile de securitate naþionalã.
Definirea obiectivelor reprezintã un prim pas critic în formularea con-
ceptelor strategice. Un obiectiv prea vag definit sau greu de înþeles reprezintã
un obstacol în alocarea de resurse ºi creºte riscul ca strategia sã eºueze.
C. Stabilirea cursului de acþiune ºi a misiunilor pentru instituþiile de securitate

Pentru realizarea viziunii strategice ºi a obiectivelor naþionale, este necesar
un proces de analizã realistã a principalelor provocãri din mediul internaþional,
a resuselor disponibile ºi a ameninþãrilor ºi oportunitãþilor strategice. Acest
proces complex cuprinde acþiuni de structurare a problemei, efectuarea de
predicþii ºi definirea unor concepte alternative, din modelul Dunn al analizei
politicilor publice.
În acest stadiu, trebuie avute în vedere analiza fezabilitãþii strategiei (exis-
tenþa mijloacelor), a acceptabilitãþii de cãtre actorii principali, precum ºi a riscului.
3.3. Alocarea resurselor
Fezabilitatea unei strategii ºi riscul de eºec depind de resursele disponibile ºi

de capacitatea de a mobiliza acele resurse în mod eficient ºi efectiv. Dupã
primul rãzboi mondial, strategiile de securitate sunt considerate ca strategii
totale, mobilizând toate resursele naþionale, economice, politice, informa-
þionale ºi militare, toatã puterea naþionalã (Beaufre, 1965, p. 30).
Conceptul de putere naþionalã este controversat ºi greu de definit. Donald
Snow îl defineºte, simplu, ca abilitatea de a influenþa pe cineva sã facã un
lucru pe care nu l-ar face altfel (Snow, 2007, p. 58). Plecând de aici, Snow
considerã cã instrumentele puterii naþionale sunt reprezentate de un set de
metode de care dispune un stat pentru a-ºi promova interesele. Deºi complex ºi
ambiguu, conceptul de putere naþionalã conþine cel puþin patru elemente agreate:
puterea militarã, importanþa geostrategicã, caracterul naþional ºi sustenabilitatea
psiho-culturalã (Sarkesian, 1995, p. 26). Puterea naþionalã este dificil de
mãsurat, dar este un concept util în evaluarea ºi proiectarea strategiilor.
Dintre toate instrumentele de putere, puterea militarã rãmâne, de departe,
cel mai important instrument. Experienþa rãzboiului din Irak aratã însã cã el
nu poate produce rezultate decisive de unul singur, într-o lume globalã. Cu
toate astea, forþa armatã va rãmâne un instrument fundamental în politica
internaþionalã, atât timp cât vor exista statele. Scopul suprem al folosirii forþei
armate este tot de naturã politicã, dupã cum afirmã adepþii lui Clausewitz, dar
existã ºi obiective strict militare, transformate în misiuni ale armatei. Astfel,
doctrina armatei americane (Joint Warfare of the Armed Forces of the United
States) stabileºte cã aceste obiective sunt: înfrângerea inamicului, coerciþia,
asigurarea garanþiilor de securitate (pentru aliaþi) ºi descurajarea (Troxell,
2006, pp. 219-222).
Figura 3.2. Strategia naþionalã: mobilizarea resurselor

(adaptare dupã Jablonsky, 2006)
3.4. Evaluarea ºi managementul riscului
Dupã unii sociologi, societatea actualã este o societate a riscului (Giddens,

1991; Beck, 1992). Ulrich Beck considerã cã trãim o etapã avansatã a
modernitãþii, modernitatea reflexivã, centratã în jurul conceptului de risc
(Beck, 1992, p. 35). Dar modernitatea avansatã nu genereazã doar riscuri,
fãrã precedent în istorie, ci ºi eforturi colective de a combate acele riscuri.
Într-o lume idealã ar trebui sã avem la dispoziþie toate mijloacele pentru a
combate sursele de insecuritate. În lumea realã însã, ameninþãrile la adresa
securitãþii, existente sau potenþiale, sunt mult mai mari decât resursele pe care
le-am avea la dispoziþie sã le combatem. Pornind de la aceastã constatare,
Donald Snow defineºte riscul ca o ecuaþie:
RISC = AMENINÞARE CAPABILITATE (Snow, 2007, p. 168).
Intensitatea unei ameninþãri depinde de aspectele reale sau percepute asupra

securitãþii (vezi figura 2.2.). Aºadar, termenul de risc este dependent de cele
douã dimensiuni ale securitãþii, cea obiectivã ºi cea subiectivã. De aici,
interpretãrile diferite ale europenilor ºi americanilor asupra terorismului
internaþional ca risc de securitate. La nivelul politicii de securitate este treaba
decidenþilor politici sã aleagã acele ameninþãri care vor fi combãtute ºi anulate
sau sã propunã strategii de management al riscurilor. De asemenea, dacã se
constatã o percepþie obsesivã a unor ameninþãri ireale, pot fi propuse strategii
de comunicare publicã.
Reducerea riscului sau combaterea ameninþãrii se poate face ºi prin creº-
terea capabilitãþilor de adresare, a elementelor puterii naþionale. În termeni de
politici publice, aceasta înseamnã creºterea resurselor pentru rezolvarea unor
probleme de securitate naþionalã.
Schimbând perspectiva, dacã s-a luat decizia politicã de elaborare a unei
strategii pentru combaterea unor ameninþãri, existã un alt fel de risc potenþial,
riscul ca strategia sã eºueze (riscul strategic). Dupã modelul Lykke Jr., riscul
este reprezentat grafic de unghiul format de dezechilibrul dintre cei trei
piloni: obiective cãi resurse. În mod normal, orice strategie prezintã
riscul de a avea resurse limitate sau capacitate umanã limitatã de a angaja
eficient acele resurse. De aceea, evaluarea ºi managementul riscului reprezintã

arta strategului de succes.
Din aceastã perspectivã, riscul strategic este probabilitatea de eºec a
realizãrii unui obiectiv strategic la un cost acceptabil (Holcomb, 2006, p. 143).
Evaluarea riscului strategic a fost mereu o problemã a strategilor; de aceea,
se recomandã instruirea permanentã în subiecte strategice, studierea experienþei
istorice, exerciþii regulate pentru a dezvolta abilitãþi practice de estimare a
riscurilor. Cu toate cã au existat încercãri de evaluare matematicã a riscului
(printre ele, cele propuse ºi folosite de cãtre Central Intelligence Agency),
evaluarea riscurilor rãmâne, în continuare, o abilitate care se formeazã prin
educaþie ºi antrenament.
Un mijloc practic de instruire, la îndemâna strategului, este acela de
management al riscului, manipulând elementele unei strategii pentru realizarea
echilibrului obiective cãi resurse, fie prin modificarea obiectivelor, a
resurselor alocate, a conceptelor sau reevaluarea riscului.
Dacã evaluarea ºi managementul riscurilor strategice sunt mai greu de
realizat la nivelul cel mai înalt în cadrul strategiei naþionale, ele devin posibile
la nivelul strategiilor subsecvente, cum ar fi strategia militarã, unde variabilele
sunt mai uºor de controlat. Astfel, la nivelul armatei americane existã o
procedurã instituþionalizatã de evaluare întrunitã, numitã Joint Net Assesment,
cu scopul de a asigura evaluarea riscurilor strategice ºi a propune strategii ºi
structuri de forþe alternative (apud Holcomb, 2006, p. 149). Evaluarea se
bazeazã pe metoda scenariilor ºi pe scoruri acordate de comandanþi, la toate
nivelurile, scoruri care sunt apoi agregate printr-un exerciþiu trimestrial.
Se poate concluziona cã procesul de evaluare ºi management al riscului
strategic este un proces inexact, bazat mai mult pe anticipãri rezultate dintr-o
combinaþie de inputuri empirice, ºtiinþifice ºi psihologice. De aceea, strategia
este mai mult o artã.
Am vãzut ce se înþelege prin politicã de securitate ºi prin strategie, care
sunt veleitãþile strategiei ºi cum se poate formula o strategie de securitate
naþionalã. O strategie este mai vizibilã ºi mai uºor de apreciat în timp de
rãzboi, dar rolul ei în câºtigarea rãzboaielor sau eficienþa sa în timp de pace
sunt mai greu de evaluat.
Betts (2000), deºi recunoaºte necesitatea strategiei ca ingredient pentru a
eficientiza rãzboaiele din punct de vedere politic ºi a le justifica din punct de
vedere moral, de a lega mijloacele militare cu scopurile politice, este sceptic
asupra rolului strategiei ca instrument al victoriei (Betts, 2000, p. 5). El

argumenteazã cã strategia este o iluzie ce leagã mai degrabã politicile de
operaþii ºi tactici decât pe acestea din urmã între ele. În urma unei abordãri
critice, cu exemple concrete din istorie, Betts ajunge la concluzia cã strategia
nu este totdeauna, ci doar frecvent, o iluzie. O iluzie necesarã însã. Cea mai
bunã metodã de a evalua o strategie, considerã Betts, este analiza cost beneficiu
a rezultatelor, în urma aplicãrii acelei strategii. Un alt criteriu important,
subiectiv însã, este cel al credibilitãþii unei strategii. Deºi scepticã, analiza lui
Betts este în concordanþã cu linia Clausewitz Lykke Luttwak. El considerã
cã strategia este utilã dacã planificarea în timp de pace acordã atenþie atât
limitãrii obiectivelor, cât ºi extinderii setului de mijloace (Betts, 2000, p. 50).
În final, întorcându-ne la modelul de analizã a politicilor publice, al lui
William Dunn, (figura 2.1.) ºi la ciclurile politicilor publice, vom constata cã
etapele finale ale unei politici (închiderea cercului), dupã definirea secu-
ritãþii naþionale, stabilirea viziunii ºi a obiectivelor strategice ºi elaborarea
strategiilor sunt: implementarea deciziilor, monitorizarea ºi evaluarea acestor
strategii ºi politici. Etape precum monitorizarea ºi evaluarea reprezintã activi-
tatea de examinare a modului în care politicile sunt aplicate, prin comparaþie
cu scopurile, obiectivele propuse ºi prin impactul lor asupra rezolvãrii problemei.
În România, la nivelul MApN, obiectivele de securitate sunt transpuse în
politicã de apãrare, prin intermediul planificãrii strategice. Pentru interopera-
bilitatea cu NATO, au fost adoptate douã legi succesive privind planificarea
apãrãrii naþionale, în 2000 ºi 2004, prin care se pune în practicã un nou sistem
de planificare programare bugetare evaluare (PPBES). În centrul acestui
sistem stã o concepþie integratã de planificare ºi administrare multianualã a
resurselor financiare, materiale ºi umane. Adoptarea recentã a hotãrârii CSAT
de înfiinþare a comunitãþii naþionale de informaþii, în 2005, a fost un alt
moment prin care s-a încercat introducerea mecanismelor de planificare
strategicã întrunitã, la nivelul serviciilor de informaþii. Cu toate acestea,
monitorizarea ºi evaluarea îndeplinirii obiectivelor strategice reprezintã punctele
slabe ale politicii de securitate naþionalã din România. Rapoartele anuale nu
pot înlocui un proces analitic precum cel din SUA1.
1. Acesta este numit Quadrennial Defense Review ºi reprezintã un proces de evaluare

strategicã a obiectivelor vechii strategii ºi de stabilire de noi obiective pe baza
provocãrilor ºi oportunitãþilor anticipate.
Lecturi recomandate
Bartholomees Boone, J. Jr. (ed.) (2006), Guide To National Security Policy And
Strategy, ed. a II-a, USAWC, Carlisle, P.A.
Luttwak, Edward N. (2001), Strategy: The Logic of War and Peace, Belknap Press
of Harvard University Press, Cambridge (MA).
Lykke, Arthur Jr. (1989), Toward an Understanding of Military Strategy, în U.S.
Army War College, Military Strategy: Theory and Application, Carlisle Barracks
(P.A.).
POLITICA DE SECURITATE NAÞIONALÃ. O AGENDÃ PENTRU DEZVOLTAREA... 59
Partea a II-a
CONCEPTE, PARADIGME, TEORII

Capitolul 4
Relaþiile internaþionale între istorie,

teorie ºi politici publice. Lecþia americanã
Alexandra Gheciu
În cadrul analizei dezvoltãrii ºi întrebãrilor privind relaþiile internaþionale,

nu putem sã nu ne întrebãm de ce ar trebui cineva sã îºi facã griji în privinþa
teoriei. Fãrã îndoialã, printre practicieni ºi chiar ºi în unele cercuri academice
din domeniu, existã frecvent tentaþia de a trata relaþiile internaþionale pur ºi
simplu ca afaceri curente, lipsite de o anume bazã teoreticã. În demersul de
faþã voi porni de la premisa cã existã contexte teoretice diferite ºi cã acestea
implicã seturi specifice de idei prin intermediul cãrora se oferã o interpretare
lumii cu impact real în exercitarea funcþiei politice, inclusiv în ceea ce priveºte
politica internaþionalã. Aceste idei permit ca anumite tipuri de opþiuni politice
sã parã realizabile ºi de dorit, în timp ce alternativele apar ca inacceptabile.
Contrar viziunii pozitiviste însã, capitolul de faþã nu discutã despre un
mecanism cauzal direct între un set de idei ºi un anume rezultat politic1.
Desigur, în analiza socialã, asumarea oricãrei legãturi cauzale automate între
diferiþi factori ºi rezultate politice este amãgitoare. Mai degrabã este vorba de
o perspectivã flexibilã asupra cauzalitãþii, o viziune potrivit cãreia contextele
teoretice sunt înþelese ca filtre pentru conceptualizare ºi acþiune. Ele oferã
categorii prin intermediul cãrora sunt identificaþi subiecþii, obiectele, problemele
1. Pentru analiza rolului cauzal al factorilor ideatici în relaþiile internaþionale, vezi în

special Kratochwil (2000).
ºi agendele politice rezonabile ale lumii relaþiilor internaþionale. De-a lungul

timpului, aceste contexte teoretice au avut un profund impact nu numai asupra
modalitãþilor de structurare a studiului relaþiilor internaþionale1, dar ºi asupra
procesului politic real. Distincþia este importantã nu doar în termeni con-
ceptuali, atrãgând atenþia asupra pericolului formulãrii de legi politice despre
care se presupune cã au fost învãþate din istoria relaþiilor internaþionale, ci ºi
în termenii mai practici ai politicii de zi cu zi.
Pentru a plasa discuþia într-o perspectivã teoreticã ºi istoricã deschisã,
trebuie evaluat în primul rând rolul pe care modurile particulare de con-
ceptualizare a sistemului internaþional, ca, de pildã, cele dezvoltate în jurul
principiului suveranitãþii, le-au avut în conturarea atât a studiului, cât ºi a
practicii relaþiilor internaþionale. La începutul epocii moderne, principiul
suveranitãþii, afirmat în Tratatul de la Westphalia (1648), cuprinde o viziune
particularã a vieþii politice, distingând între sfera internã ºi cea externã a unui
stat2. Sfera internã ar fi adevãratul domeniu al politicii, dat fiind cã numai aici
ar putea fi obþinute libertatea ºi bunãstarea cetãþenilor, în timp ce sfera
externã ar fi mai degrabã domeniul anarhic al relaþiilor dintre actori suverani.
Distincþia a fost contestatã3 ºi, în parte, transformatã în timp.
Dezbaterile pe aceastã temã continuã ºi în prezent. Este suficient sã amintim,
de pildã, dezbaterile politice privind relaþia dintre cetãþeni ºi non-cetãþeni ºi
responsabilitatea sau lipsa acesteia de a ajuta sau salva strãini4. Aceste
discuþii sunt reflectate, mai ales, în contextul teoretic ºi al practicii intervenþiei
umanitare5 ºi au generat o serie de întrebãri legate, de pildã, de dreptul sau/ºi
datoria comunitãþii internaþionale de a se amesteca, inclusiv prin intervenþie
armatã, în treburile interne ale unui stat atunci când acesta eºueazã în protecþia
cetãþenilor sãi. În cazul unui rãspuns afirmativ, se pune întrebarea cât de
departe trebuie ºi poate sã meargã intervenþia internaþionalã ºi când trebuie sã
1. Pentru o prezentare mai detaliatã a acestor chestiuni, vezi, de exemplu, Baylis ºi Smith
(2004), precum ºi Ashley ºi Walker (1990).
2. Pentru o analizã interesantã ºi influentã în disciplinã, vezi Walker (1993).
3. În special limita dintre cele douã sfere a fost disputatã atât în mediul academic, cât ºi
în cel politic.
4. Într-o literaturã bogatã, vezi, de pildã, Beitz (1979), Caney (2005), Held (1995),
Linklater (1982), Walzer (2000; 2004). O scurtã prezentare a chestiunii se aflã ºi în
capitolul dedicat crizelor ºi conflictelor internaþionale (Diego Checa Hidalgo ºi
Luciana Alexandra Ghica) inclus în volumul de faþã.
5. Analize interesante pot fi gãsite la Welsh (2003) ºi Wheeler (2002).
CONCEPTE, PARADIGME, TEORII 63
înceteze. De-a lungul timpului, acestor probleme le-au fost oferite soluþii
radical diferite ºi discuþia este departe de a fi încheiatã. Ceea ce este interesant în
mod special pentru demersul de faþã este faptul cã fiecare dintre aceste rãspunsuri
privind responsabilitatea de a proteja este formulat pe baza unei viziuni
teoretice distincte asupra relaþiei dintre individ, stat ºi sistem internaþional.
Privind aceste dezbateri din alt punct de vedere, este important de notat cã,
în multe cazuri, disciplina relaþiilor internaþionale a fost extrem de explicitã în
a asigura politicienii cã le poate furniza hãrþi conceptuale de încredere,
interpretãri corecte ale realitãþii, pentru a facilita înþelegerea evenimentelor
ºi a anumitor recurenþe istorice în domeniul politicii internaþionale. Hans
Morgenthau, de pildã, susþinea cã ar exista legi obiective care dau formã
politicii internaþionale în timp ºi spaþiu, iar ignorarea acestora nu ar face
altceva decât sã ducã politicienii la dezastru (Morgenthau, 1948).
În lumina acestor consideraþii, capitolul de faþã examineazã trei episoade
majore ce dezvãluie mecanismele prin care contexte teoretice particulare,
bazate pe istoria sistemului internaþional, au ajutat la formularea unor politici
publice în domeniul securitãþii. Acestea sunt ideile realiste sprijinite în timpul
Rãzboiului Rece de cãtre preºedintele Richard Nixon ºi secretarul de stat
Henry Kissinger, teoria pãcii democratice ºi promovarea democraþiei inter-
naþionale ºi, în fine, neoconservatorismul ºi influenþa sa în politica externã
americanã, în special în timpul preºedintelui George W. Bush. Examinarea
modalitãþilor prin care politica externã americanã se sprijinã (implicit sau
explicit) pe anumite teorii ale politicii internaþionale este relevantã nu doar
pentru analiºtii americani, ci pentru întreaga comunitate internaþionalã, fie ea
politicã sau academicã, ºi aceasta pentru cã în ultimul secol, Statele Unite ale
Americii au avut poate cea mai semnificativã influenþã, atât în politica
internaþionalã, cât ºi în dezvoltarea unei discipline a relaþiilor internaþionale.
4.1. Kissinger ºi Nixon: politica realismului

în timpul Rãzboiului Rece
Henry Kissinger este cunoscut, desigur, ca fiind persoana care a asigurat baza
intelectualã pentru politica externã a preºedintelui american Richard Nixon.
El a controlat o mare parte a procesului de consiliere de care a beneficiat
Nixon în ceea ce priveºte politica externã. De asemenea, a desfãºurat personal

mai multe iniþiative diplomatice asociate cu perioada de destindere din timpul
Rãzboiului Rece. Ideile sale despre politica internaþionalã au avut un impact
semnificativ în politica Statelor Unite la jumatatea anilor 70, viziune preluatã
de la ºcoala realistã a reflecþiei teoretice asupra relaþiilor internaþionale.
Pe scurt, în lectura particularã pe care realismul o face istoriei relaþiilor
internaþionale, statul este considerat actorul-cheie în relaþiile internaþionale,
iar scopul artei guvernãrii este supravieþuirea naþionalã într-un mediu anarhic
ostil. Din acest motiv, obiectivul major al politicii externe în orice stat ar
trebui sã fie dobândirea puterii, indiferent de cadrul constituþional intern1.
Interesul naþional este definit, prin urmare, în termeni de putere (care tind sã
fie descriºi în termeni materiali), existând astfel tendinþa de a exclude alþi
factori precum promovarea valorilor ideologice sau aplicarea principiilor etice
interne în arena internaþionalã. Cum, în viziunea realistã, toate statele urmã-
resc dobândirea puterii, mecanismul preferat pentru conducerea relaþiilor
internaþionale este dezvoltarea unui echilibru între puteri. Mai mult, într-o
lume a anarhiei, prinsã în capcana competiþiei permanente pentru putere ºi a
aranjamentelor geostrategice particulare, logica sistemului rãmâne mereu
aceeaºi, indiferent de perioada istoricã.
În concordanþã cu preceptele realismului, Nixon ºi Kissinger au criticat
aspru doctrina acelei Pax Americana anticomuniste adoptate de SUA în primii ani
ai Rãzboiului Rece. Lupta împotriva comunismului, oriunde ºi oricând, cu orice
mijloace ºi indiferent de costuri, în numele unei cruciade ideologice, era consi-
deratã de Kissinger o amãgire a mãreþiei ºi o abdicare de la doctrina de politicã
realã (realpolitik)2, care au împins Statele Unite sã întreprindã o serie de
acþiuni internaþionale periculoase, chiar nebuneºti, printre care cea din Vietnam.
De aceea, Kissinger ºi Nixon au promovat o detensionare a relaþiilor internaþionale
prin favorizarea unui echilibru triunghiular între SUA, URSS ºi China, Statele
Unite putând înclina spre una sau alta, dupã cum o cereau circumstanþele.
1. Pentru analize din perspectivã realistã, vezi, de pildã, Baldwin, 1993, Jervis, 1998,
Mearsheimer, 1990 ºi Waltz, 1979. Pentru o excelentã analizã a premiselor care
sprijinã viziunea realistã, vezi, de asemenea, George, 1994.
2. Realismul nu îºi are originele etimologice în noþiunea de realitate, ci în cea de drepturi
regaliene (drepturi ce decurg din prerogativele regalitãþii ºi, prin extensie, ale statului).
Totuºi, similaritãþile lingvistice au fost frecvent utilizate pentru a argumenta faptul cã
realismul ar fi doctrina ce reflectã cel mai bine adevãrata realitate politicã (n. ed.).
Declaraþiile de politicã externã ale lui Kissinger ºi Nixon respectã întru

totul canonul unui manual realist clasic despre relaþiile internaþionale, cu un
puternic accent pe necesitatea de a urmãri interesul naþional ºi de a se sprijini
pe echilibrul puterii ca mecanism de controlare (conducere) a instabilitãþii
într-un mediu internaþional anarhic. În acest context, Kissinger afirma:
Nixon a cãutat sã se ghideze conform unui concept de interes naþional american,

oricât de respingãtoare ar putea fi ideea majoritãþii susþinãtorilor idealismului
[liberalismului] tradiþional. Dacã marile puteri, inclusiv SUA, urmãreau propriile
interese în mod raþional ºi predictibil, Nixon credea, în spiritul Iluminismului
secolului al XVIII-lea cã din conflictul intereselor aflate în competiþie se poate
naºte un echilibru. Ca ºi Theodore Roosevelt, dar diferit de oricare alt preºedinte
american din secolul XX, Nixon a contat pe echilibrul puterii pentru a produce
stabilitatea (Kissinger, 1995, p. 705)1.
Cu alte cuvinte, Nixon ºi Kissinger cãutau sã reinterpreteze Rãzboiul Rece

pentru a se îndepãrta de imaginea cruciadei ideologice împotriva comunismu-
lui. În opoziþie clarã ºi intenþionatã cu mesianismul primilor ani ai bipolaritãþii
ºi în concordanþã cu principiile realismului, Nixon ºi Kissinger introduc în
scenã viziunea competiþiei geopolitice între marile puteri, o competitie ce se
desfãºoarã în condiþii de anarhie ºi în care fiecare stat îºi urmãreºte propriile
interese. O politicã externã realistã, potrivit celor doi, ar reduce ostilitatea
absolutã faþã de Uniunea Sovieticã ºi China prin acceptarea lor ca jucãtori
legitimi internaþionali. Astfel s-ar obþine un echilibru internaþional ºi s-ar crea
un mediu de securitate mai stabil, care ar permite negocierea unor probleme
concrete. Pentru Kissinger, a fost important însã ca, dincolo de dialogul cu
URSS ºi China, sã se asigure cã balanþa de putere astfel creatã este una flexibilã
ºi, în acelaºi timp, stabilã, bazându-se pe o serie de convenþii, prezumþii ºi
interese comune. Cu alte cuvinte, Kissinger reinventa pentru secolul XX doctrina
concertului de puteri, creatã de statele europene în secolul al XIX-lea.
1. De altfel, într-o declaraþie din 1972, chiar Nixon afirma cã trebuie sã ne amintim cã
singurul moment din istoria lumii când am avut perioade lungi de pace a fost atunci
când a existat un echilibru al puterii. Atunci când o naþiune a devenit mult mai
puternicã în relaþia cu potenþialii sãi competitori, pericolul unui rãzboi a crescut. Deci
eu cred într-o lume în care Statele Unite reprezintã o forþã. ªi mai cred cã lumea va fi
mai sigurã ºi mai bunã dacã SUA, Europa, URSS, China ºi Japonia sunt puternice,
echilibrându-se reciproc (Kissinger, 1995, p. 705).
Apropierea SUA de China s-a realizat în 1972, când, prin Comunicatul de

la Shanghai, cele douã state au consimþit sã normalizeze relaþiile dintre ele, sã
reducã riscul unui conflict militar internaþional, sã rezolve problema Taiwanului
prin medode pacifice, sã promoveze comerþul dintre cele douã þãri ºi sã se opunã
eforturilor oricãrui alt stat de a deveni hegemonic în Asia de Est. Îmbunãtãþirea
relaþiilor cu China a favorizat ºi detensionarea relaþiilor sovieto-americane în
perioada 1971-1972, facilitând comunicarea ºi comerþul între cele douã blocuri
ºi încheierea unei serii de acorduri privind controlul de armament (acordurile
SALT I). Desigur, perioada de detensionare a relaþiilor internaþionale include
ºi Conferinþa pentru Securitate ºi Cooperare în Europa (CSCE), care a dus la
încheierea Acordurilor de la Helsinki; acestea au contribuit la creºterea
stabilitãþii în Europa ºi au jucat un rol important în subminarea legitimitãþii
comunismului în Europa Centralã ºi de Est (Thomas, 2001).
Impactul pe termen lung al perioadei destinderii ideologice din timpul
Rãzboiului Rece rãmâne un subiect de dezbatere între istorici. Dar indiferent
de poziþia adoptatã în aceastã chestiune, ideile promovate de Nixon ºi Kissinger
ºi încercarea lor de a readuce realismul în prim-plan au marcat o schimbare
importantã în discursul politicii externe americane, diminuând semnificativ
dimensiunea ideologicã a acesteia. Anticipând o discuþie prezentatã mai târziu
în acest capitol, meritã menþionat în acest punct faptul cã realiºtii au fost
împotriva rãzboiului condus de Statele Unite în Irak, argumentând cã acesta
reprezintã o îndepãrtare de politica prudentã ºi cã marcheazã o reîntoarcere
la spiritul cruciadei ideologice ºi la nerezonabilul discurs maniheist. Din
punctul de vedere al realiºtilor, o astfel de strategie discursivã ar putea duce
SUA la angajamente internaþionale fãrã sens, derivate din amãgirea mãreþiei,
ceea ce ar submina poziþia internaþionalã a Statelor Unite. De aceea, rãzboiul
din Irak, susþin realiºtii, nu este în concordanþã cu interesele naþionale
americane.
4.2. Teoria ºi practica pãcii (liberal-)democratice
Un alt set de idei extrem de influente în practica relaþiilor internaþionale sunt

cele dezvoltate în jurul teoriei pãcii (liberal-) democratice. În cadrul disciplinei,
ceea ce este în mod particular interesant despre discursul democratic asupra
pãcii este faptul cã se opune categoriilor convenþionale realiste ale gândirii

asupra securitãþii internaþionale. Conform realismului, stabilitatea interna-
þionalã este limitatã ºi se poate obþine doar prin stabilirea unor aranjamente
geostrategice. Din acest punct de vedere, ordinea internã a statelor este în
mare parte irelevantã pentru securitatea internaþionalã. Conform teoriei realiste,
dat fiind caracterul anarhic al relaþiilor internaþionale, toate statele sunt
interesate în primul rând de supravieþuirea lor, deci toate statele se vor
comporta într-un mod asemãnãtor.
În schimb, pornind de la o idee formulatã de Immanuel Kant în 1795,
teoria (liberal-)democraticã a pãcii asociazã stabilitatea ºi securitatea interna-
þionalã nu atât cu acordurile geostrategice, cât mai ales cu prezenþa normelor
ºi instituþiilor liberal-democratice. Cu alte cuvinte, aceastã viziune propune o
altã grilã de lecturã a istoriei: progresul este posibil, umanitatea poate
transcende condiþia (realistã) a politicii de putere ºi a echilibrului geostrategic
prin crearea unor forme de guvernare liberal-democratice. Conform logicii
kantiene, încercarea de perpetuare a echilibrului puterilor în sistemul interna-
þional nu reprezintã, aºa cum ar suþine realiºtii, singura modalitate rezonabilã
de acþiune într-un mediu anarhic.
În dezbaterile contemporane, una dintre principalele preocupãri ale libe-
ralismului în relaþiile internaþionale este de a înþelege în ce mãsurã ºi prin ce
modalitãþi instituþii stabile, mature ºi liberal-democratice, precum economia
de piaþã, proprietatea privatã, statul de drept ºi separarea puterilor în stat, pot
conduce la relaþii pacifiste între societãþi caracterizate de astfel de instituþii
(Doyle, 1986; 1997; Russett, 1993; 1995). Primul argument conform cãruia
instituþiile democraþiei liberale ar putea conduce la relaþii paºnice între regi-
murile democratice este existenþa culturilor politice interne bazate pe rezolvarea
paºnicã a conflictelor. Democraþia încurajeazã interacþiunile politice paºnice,
deoarece guvernele democratice sunt controlate de cetãþenii lor, care nu vor
sprijini rãzboaiele cu alte democraþii stabile. Potrivit unui al doilea argument,
democraþiile liberale ar împãrtãºi aceleaºi valori morale ºi aceasta ar duce în
timp la formarea unei uniuni a pãcii, adicã a unei zone de pace bazatã pe
fundamentele morale comune ale tuturor democraþiilor.
Din punct de vedere moral, mijloacele paºnice de rezovare a conflicte-
lor interne ºi respectul pentru statul de drept sunt considerate de ordin
superior faþã de comportamentul violent. În viziunea liberalismului din rela-
þiile internaþionale, aceastã atitudine ce se manifestã în interiorul regimurilor
democratice ar fi transferatã ºi la nivelul relaþiilor dintre astfel de regimuri.

Libertatea de expresie ºi comunicarea neîngrãditã promoveazã înþelegerea
reciprocã la nivel internaþional ºi permite existenþa unor mecansime prin
care reprezentanþii politici sã acþioneze în conformitate cu dorinþele cetã-
þenilor pe care îi guverneazã. Mai mult, pacea între democraþii ar fi conso-
lidatã de cooperarea economicã, prin crearea unor sisteme complexe de
interdependenþe. Ipoteza pãcii democratice a generat o serie de dezbateri
teoretice privind relevanþa sa analiticã ºi validitatea sa empiricã (Brown et al.,
1996), dar este la fel de interesantã ºi din punct de vedere al practicii relaþiilor
internaþionale.
Acþiunile politice inspirate de teoria pãcii liberale nu sunt o noutate a
ultimelor decenii. În contextul primului rãzboi mondial, preºedintele Woodrow
Wilson, care întâmplãtor a fost ºi profesor de ºtiinþe politice, a propus Americii
misiunea de a aduce valorile democratice liberale în Europa ºi în restul lumii.
Inspirat de viziunea liberal-democratã, Wilson argumenta cã doar în acest
mod un alt mare rãzboi ar putea fi evitat. Pentru aceasta era însã necesarã o
dublã reformã a structurilor interne (democratizarea statelor autocratice) ºi
a sistemului internaþional. Aceasta din urmã presupunea îndepãrtarea de
tradiþia diplomaþiei secrete realiste ºi adoptarea principiilor comerþului liber
ºi al securitãþii colective1. În practicã, unele dintre ideile lui Wilson se regãsesc
în viziunea care a stat la baza creãrii Ligii Naþiunilor.
Poate mai interesant pentru scopul acestui articol este faptul cã teoria pãcii
democratice a devenit foarte influentã în cercurile politice în primii ani ai
perioadei de dupã Rãzboiul Rece, când mulþi politicieni ºi analiºti argumentau
cã lumea ar trebui sã profite de libertatea ºi fluiditatea generate de colapsul
comunismului ºi dezmembrarea blocurilor geopolitice pentru a promova demo-
craþia ca mod de a asigura stabilitatea politicã. Discursurile politice ale unor
politicieni occidentali cu o mare influenþã în relaþiile internaþionale, precum
preºedinþii George Bush Sr. ºi Bill Clinton, subliniau frecvent faptul cã cea
mai bunã strategie pentru a asigura securitatea Occidentului ºi construirea
unei pãci durabile este sprijinirea dezvoltãrii democraþiei în lume.
1. Principiul securitãþii colective afirmã cã în locul folosirii mecanismului echilibrului

puterii, membrii comunitãþii internaþionale au datoria de a interveni colectiv în
conflictele internaþionale ºi de a trata un atac îndreptat cãtre unul dintre aceºtia ca
fiind împotriva tuturor.
Preºedinþii americani nu erau, cu siguranþã, singurii care au avut acest

punct de vedere. Dupã încheierea Rãzboiului Rece, multe guverne occidentale
ºi organizaþii precum NATO, OSCE, Consiliul Europei ºi UE au susþinut ideea
cã existenþa normelor ºi a instituþiilor liberal-democratice reprezintã o sursã
de securitate ºi progres, atât din punct de vedere intern, prin intermediul
statului de drept, cât ºi internaþional. În acelaºi timp, absenþa unor astfel de
instituþii este perceputã drept o potenþialã ameninþare la adresa libertãþii ºi a
securitãþii interne, dar ºi a stabilitãþii internaþionale. În spiritul acestei viziuni,
ºefii statelor membre ai Conferinþei pentru Securitate ºi Cooperare în Europa
(CSCE), de pildã, arãtau cã doresc sã acþioneze pentru construirea, conso-
lidarea ºi întãrirea democraþiei ca unic sistem de guvernare pentru naþiunile
noastre ºi afirmau cã respectul deplin pentru drepturile omului este baza pe
care vom încerca sã construim Europa (OSCE: CSCE, 1990).
Teza pãcii democratice a avut o importanþã deosebitã ºi în cadrul NATO,
iar acest lucru meritã subliniat, deoarece Alianþa Nord-Atlanticã este deseori
descrisã doar ca alianþã militarã, un aranjament de tip geostrategic care nu ar
fi interesat de cãutarea stabilitãþii internaþionale prin promovarea normelor ºi
instituþiilor liberal-democratice. O analizã a declaraþiilor ºi documentelor
NATO din anii 90 aratã însã faptul cã teoria pãcii democratice este frecvent
prezentã în discursul alianþei, atât ca mod de argumentare, cât ºi ca strategie
de abordare a contextului de securitate de dupã încheierea Rãzboiului Rece
(Gheciu, 2005). Un bun exemplu în acest sens îl constituie declaraþia secre-
tarului general al NATO, Manfred Wörner, care justifica astfel relevanþa
organizaþiei în noua configuraþie internaþionalã:
Tratatul de la Washington din 1949 nu menþioneazã nicãieri Uniunea Sovieticã,

dar subliniazã necesitatea unei permanente comunitãþi a democraþiilor occidentale
pentru a deveni, prin cooperare, mai puternice ºi pentru a dezvolta un climat
internaþional mai paºnic. Alianþa a jucat un rol major în reconcilierea adversarilor
formali, în contracararea neoizolaþionismului celei mai mari puteri a lumii ºi în
promovarea noilor standarde de consultare ºi cooperare între membrii sãi. Toate
aceste elemente sunt fundamentale pentru securitate ºi prosperitate în Europa,
chiar ºi în absenþa ameninþãrii sovietice postbelice (Wörner, 1991).
NATO se înscria astfel în tendinþa generalã de a promova valorile ºi normele

democraþiei liberale în fostele state comuniste. Departe de a fi irelevantã în
acest scop, alianþa era necesarã pentru a împiedica Europa, mai mult ca
niciodatã, sã recadã în capcanele naþionalismului, pentru a susþine legãtura

transatlanticã ºi pentru a evita noi conflicte în interiorul graniþelor NATO
(Wörner, 1990). Noul Concept Strategic al Alianþei (1991) lega prioritatea de
a promova instituþiile liberal-democratice de definirea noilor ameninþãri.
Conform noului concept, capacitatea de a acþiona efectiv ca o alianþã ar trebui
sã fie menþinutã, însã organizaþia ar trebui sã se concentreze în primul rând
asupra riscurilor neconvenþionale.
Este mai puþin probabil ca riscurile securitãþii aliate sã rezulte dintr-o agresiune
calculatã împotriva aliaþilor. Mai degrabã, acestea sunt consecinþele adverse ale
instabilitãþilor ce pot izbucni din probleme sociale, economice ºi politice profunde,
incluzând rivalitãþile etnice ºi disputele teritoriale cu care se confruntã mai multe
state din Europa Centralã ºi de Est. Tensiunile care se pot naºte pot conduce la
crize potrivnice stabilitãþii europene [ºi] chiar la conflicte armate care ar putea
implica puteri externe [Alianþei] sau s-ar putea extinde în state membre NATO,
având ca efect direct securitatea Alianþei (NATO, 1991)1.
Acesta este contextul în care NATO a lansat sute de noi iniþiative cu scopul
de a promova normele liberal-democratice în fostele state comuniste din
Europa. Cea mai importantã a fost Parteneriatul pentru Pace, program al
procesului de extindere (Gheciu, 2005).
4.3. Neoconservatorismul ºi politica externã americanã
Un ultim exemplu pentru a demonstra cum diferitele teorii privind relaþiile

internaþionale îºi gãsesc expresia politicã este cel al conservatorismului ºi
reflectãrii sale în politica externã americanã. Interesul practic pentru acest
exemplu este dat de faptul cã de-a lungul ultimilor ani, în timpul preºedintelui
George W. Bush, viziunea neoconservatoare a influenþat mult imaginea pe
care o au politicienii americani despre rolul þãrii lor în lume. Din punct de
vedere intelectual, este interesant de punctat contrastul dintre neoconservatori
1. Aceastã opinie asupra securitãþii a fost reafirmatã de Conceptul Strategic NATO din
1999, care a confirmat cã o agresiune convenþionalã la scarã largã împotriva aliaþilor
este neverosimilã, dar cã securitatea Alianþei rãmâne subiectul unei largi varietãþi de
riscuri militare ºi non-militare care sunt multi-direcþionate ºi deseori greu de prevãzut.
ºi realiºti. De fapt, neoconservatorismul se identificã, de obicei, în directã

opoziþie cu ºcoala de gândire realistã, deoarece priveºte aceastã tradiþie ca
fiind imoralã ºi manipulativã ºi o considerã o manifestare a decadenþei care ar
fi ajuns sã afecteze societatea modernã americanã. De asemenea, majoritatea
neoconservatorilor cred cã realismul ar fi incapabil sã genereze sprijinul
necesar unei acþiuni externe eficiente1.
Conform neoconservatorilor ºi în contrast cu viziunile realiste, interesul
naþional poate fi definit doar emoþional câºtigând simpatie popularã dacã
reflectã valorile, identitatea naþionalã ºi mai ales mãreþia naþiunii. Ca unul
dintre cei mai influenþi neoconservatori, Irving Kristol arãta cã:
Neoconservatorii cred [...] cã scopurile politicii externe americane trebuie sã

meargã dincolo de îngusta ºi prea literara definiþie a securitãþii naþionale. Este
vorba de interesul naþional al unei puteri mondiale, definit de sensul unui destin
naþional, nu de mioapa securitate naþionalã (Kristol, 1983, p. xiii).
Neoconservatorii resping aºadar realismul, privindu-l ca pe o greºealã

teoreticã ºi periculoasã din punct de vedere politic, datoritã faptului cã ar
submina virtutea politicã a societãþii prin aceea cã se concentreazã asupra
viziunii înguste a propriului interes. Ei au însã o relaþie mai complexã cu
liberalismul. Potrivit opiniei lui Williams (2005), neoconservatorismul este
departe de a respinge valorile ºi principiile liberale. Mai degrabã, neocon-
servatorismul ar cãuta sã gãseascã modul în care valorile ar putea fi protejate
de atitudinile cinice ºi de presupusa decadenþã moralã a societãþii în care viaþa
politicã ar fi fost redusã la promovarea preferinþelor individuale înguste.
Ca toate formele occidentale de conservatorism, neoconservatorismul ame-
rican rãmâne concentrat asupra noþiunii de creºtere organicã ºi este oarecum
sceptic în ceea ce priveºte posibilitatea de perfecþionare sau progres a societãþii
umane. Aceastã viziune este însã completatã de o serie de crezuri liberale.
Mai mult decât oricare alte grupãri politice din SUA, neoconservatorii doresc
sã menþinã universalizarea doctrinelor liberale ale Revoluþiei Americane
cuprinse în Declaraþia de Independenþã. Dupã cum explica unul dintre aceºtia,
ceea ce se conservã este liberalismul nostru extensia sa în timp ºi spaþiu
(Lindberg, 2004, p. 4).
1. Pentru o excelentã analizã, vezi Williams (2005).

Neoconservatorismul surprinde deci o interpretare particularã a temelor

liberale ºi cautã sã descopere când ºi de ce, din perspectiva neoconservatorismului,
gândirea politicã liberalã ar fi devenit o ameninþare pentru propriile principii
fundamentale. Dupã cum explica Kristol (1983), neoconservatorismul este
reformist. El încearcã sã meargã dincolo de liberalismul contemporan în aºa
fel încât sã corecteze versiunea ameþitã a liberalismului care este ortodoxismul
de azi (Kristol, 1983, p. 1975). În esenþã, neoconservatorii se imagineazã ca
parte a tradiþiei modernitãþii liberale ºi nu par sã perceapã nici o contradicþie
în faptul cã nu cred în progres, dar încearcã sã se plaseze în cadrul unei
ideologii eminamente progresivã. Mai mult, pentru evaluarea ºi formularea
unor soluþii la problemele contemporane, neoconservatorii se îndreaptã frecvent
asupra surselor liberale clasice, precum Adam Smith, amintindu-le cetãþenilor
americani cã liberalismul clasic ar asigura necesitatea virtuþilor individuale ºi
a moravurilor sociale, într-o societate stabilã ºi conservatoare (Kristol, 1983,
p. 149). Din aceastã perspectivã, liberalismul ºi democraþia, respingând
ierarhiile tradiþionale, ar putea supravieþui doar pe baza formelor de virtuþi
individuale ºi publice care nu derivã din propriile interese.
Îndreptându-ºi atenþia cãtre societatea contemporanã americanã, neocon-
servatorii susþin cã, de-a lungul deceniilor, liberalismul ar fi degenerat într-o
formã de societate de consum, obsedatã de promovarea îngustelor interese
materiale, iar aceastã evoluþie ar putea sã submineze valorile pe care Statele
Unite s-a fondat. Din aceastã perspectivã, problema majorã ar fi faptul cã
americanii, inclusiv liderii americani recenþi (în special democraþii) ar fi uitat
adevãrata identitate ºi misiunea istoricã a Statelor Unite, interesul naþional de
excepþie al acestora (Williams, 2005).
Conform neoconservatorilor, fãrã o legãturã între valorile ºi aspiraþiile
societãþii, o politicã externã ce urmãreºte interese materiale va eºua în
încercarea de a inspira viziunea politicã, iar unui stat care eºueazã în gãsirea
valorilor ºi idealurilor în interiorul graniþelor sale îi va fi dificil sã protejeze
pe plan internaþional acele valori. În acest context, una dintre principalele
griji ale neoconservatorilor este aceea cã, în lipsa respectului pentru idealurile
sale ºi pentru mãreþia naþionalã, publicul consumator poate cere puternice
revizuiri în bugetele de apãrare ºi pentru afaceri externe, subminând astfel
hegemonia americanã. Politicienii americani pot contracara aceastã tendinþã
descriind interesul naþional în termenii mãreþiei naþionale, bazate pe identitatea
naþionalã excepþionalã ºi unicã a þãrii. Într-o declaraþie neoconservatoare din

2000, se afirma chiar cã noþiunile de stabilitate sunt
pentru bãtrânii ºi obosiþii europeni ºi pentru asiaticii nervoºi, nu pentru noi... Nu

vom rãmâne alãturi de un guvern care conduce politica externã pe bazã de
realpolitik. Fãrã o misiune, este doar o chestiune de timp ca opinia publicã sã se
întoarcã împotriva administraþiei americane ce acþioneazã asemenea unui demodat
stat-naþiune european... Singura politicã externã adevãratã ºi realistã a Americii
este una ideologicã, ce cautã sã devanseze revoluþia democraticã oriunde ºi oricând
este posibil (Ledeen, 2000, pp. 36-37).
Neoconservatorismul american face, de asemenea, apel la mãreþia naþionalã

în combinaþie cu chemarea la virtute politicã ºi, în special, la spirit eroic de
echipã. Conform pãrerii lui Robert Kaplan (2002), de exemplu, am trãi în
timpuri de necesitate eroicã; de aceea, cel mai bun lucru pe care Statele
Unite îl pot spera este recursul la un spirit de echipã eroic, recurgând la
mijloace excepþionale dacã situaþia o impune, pentru a veni în sprijinul mãreþiei
Americii. Pe baza identitãþii sale naþionale excepþionale, Statele Unite ar
trebui sã recunoascã faptul cã promovarea democraþiei ar trebui sã fie inima
patriotismului muscular bazat pe libertate ºi mãreþie (William Kristol,
apud Williams, 2005, p. 319). Conform logicii neoconservatoare, promovarea
democraþiei ar ajuta salvarea cetãþenilor americani de la decadenþã moralã, ar
energiza ºi mobiliza publicul în susþinerea ºi apãrarea sistemului de guvernare
a þãrii. În acelaºi timp, potrivit neoconservatorilor, un asemenea patriotism
muscular ar trebui sã se manifeste ºi în plan internaþional, promovând
democraþia, dacã este necesar, chiar prin forþã. Acest lucru ar consolida
poziþia SUA în lume ºi ar facilita îndeplinirea misiunii sale istorice.
Unii analiºti ºi comentatori politici au prezentat neoconservatorismul ca o
formã de internaþionalism wilsonian, un Wilson în cizme, dacã ar fi sã
împrumutãm formula lui Hassner (2002). Aceastã apropiere ar putea fi utilã
pentru a surprinde dimensiunea reformatoare a proiectului neoconservator.
Totuºi, este oarecum nepotrivitã. Într-adevãr, ca ºi Wilson, neoconservatorii
cred puternic în teza pãcii democratice ºi în universalitatea valorilor libertãþii
ºi în libertãþile individuale, dar dincolo de acest punct nu existã similitudini
relevante. De altfel, neoconservatorii contemporani, în contrast cu adepþii
liberali ai tezei pãcii democratice, au arãtat puþin respect sau interes în
ceea ce priveºte instituþiile internaþionale, negocierile multilaterale ºi dreptul
internaþional. Ei tind sã priveascã Naþiunile Unite ca moral corupte ºi inefi-

ciente, neavând astfel nici o autoritate pentru a limita dreptul SUA de a
interveni în problemele altor state. Dupã cum afirma Max Boot:
Neoconservatorii l-au considerat pe Wilson naiv. În schimb, ei sunt wilsonieni

adevãraþi, care se încred nu în bucãþi de hârtie, ci în putere, în special în puterea
Statelor Unite. [...] Aceºtia cred cã Statele Unite ar trebui sã foloseascã forþa atunci
când este necesar, pentru a-ºi îndeplini interesele ºi idealurile (Boot, 2004, p. 49)1.
În acest punct, meritã readucerea în discuþie a rãzboiului din Irak, arãtând

care a fost poziþia neoconservatoare în aceastã chestiune. Conform pãrerii lui
Donald Rumsfeld, Wolfowitz ºi ale altor figuri proeminente de la Washington,
Statele Unite aveau nevoie sã se angajeze într-o politicã externã de mânã forte
pentru a-ºi putea apãra valorile democratice. În timpul administraþiei Bush,
SUA s-ar fi impus din punct de vedere etic în faþa europenilor, care ar fi fost
blazaþi ºi prinºi în capcana vechilor modalitãþi de a înþelege realitatea politicã.
În acest context, Europa Centralã ºi de Est (noua Europã) a fost invitatã sã
se identifice cu americanii virtuoºi ºi astfel sã treacã dincolo de tendinþele
imorale ale învechitei politici externe a Europei.
Aceasta ne readuce în faþã criticii realiste a neoconservatorismului, men-
þionate la începutul capitolului. Aºa cum am arãtat mai sus, neoconservatorii
i-au acuzat pe realiºti de a se fi depãrtat de la virtutea politicã ceea ce ar
reprezenta o ameninþare pentru identitatea naþionalã a SUA. În schimb, realiºtii
le rãspund neoconservatorilor cã aºa-numita politicã de virtute pe care o
promoveazã ignorã necesitatea prudenþei în mediul internaþional anarhic, ceea
ce poate duce cu uºurinþã la dezastru. Din acest punct de vedere, rãzboiul din
Irak reprezintã o ilustrare grãitoare a erorilor pe care liderii americani le-au
fãcut sub influenþa iluziei mãreþiei ºi pentru cã nu ar fi recunoscut adevãrurile
eterne ale puterii politice, echilibrul de putere ºi necesitatea prudenþei în
eternul joc al competiþiei geostrategice pe scena internaþionalã2. Din perspectivã
realistã, dificultatea în care Statele Unite se gãsesc astãzi în ceea ce priveºte
situaþia din Irak confirmã, ºi încã foarte dureros, argumentele pe care realiºtii
le-au invocat în 2003, când administraþia Bush se pregãtea de rãzboi.
1. Vezi ºi Kaplan ºi Kristol (2003).

2. Pentru o criticã interesanta a neoconservatorismului asupra ideilor ºi politicii privind
rãzboiul din Irak, vezi Mearsheimer ºi Walt (2003).
Concluzii
Relaþia dintre teorie ºi practicã în raporturile internaþionale este una complexã,

care meritã o analizã mai extinsã, imposibilã în situaþia de faþã din cauza
limitãrii de spaþiu. Am încercat totuºi sã prezentãm aici câteva probleme-cheie
ºi exemple importante pentru a demonstra cã, departe de a se baza pe o
evaluare obiectivã ºi apoliticã a realitãþii, teoretizarea ºi practica politicii
externe se bazeazã pe interpretãri particulare ale relaþiilor internaþionale.
Acest capitol a pus în discuþie presupunerile ontologice pe care se bazeazã
practica politicii externe, deseori prezentatã de politicieni ca fiind naturalã.
Nu în ultimul rând, studiul de faþã este o invitaþie la reflecþie informatã asupra
modurilor în care aceste presupoziþii ºi prejudecãþile ce le însoþesc pot legitima
modalitãþile de acþiune politicã, dar ºi asupra faptului cã majoritatea con-
textelor teoretice pot pãrea naturale, însã pot genera meniuri de opþiuni
rezonabile în privinþa politicii externe complet diferite.
Traducere din limba englez\ de Virginia Elena David, adaptare

de Luciana Alexandra Ghica ºi Marian Zulean
Lecturi recomandate
Brown, Michael; Lynn-Jones, Sean M.; Miller, Steven E. (eds.) (1996), Debating
the Democratic Peace, MIT Press, Cambridge (MA).
Gheciu, Alexandra (2005), NATO in the New Europe, Stanford University Press,
Stanford.
Kissinger, Henry (1998), Diplomaþia, trad. de M. ªtefãnescu ºi R. Paraschivescu,
Bic All, Bucureºti.
Williams, Michael C. (2005), What is the National Interest? The Neoconservative
Challenge in IR Theory, în European Journal of International Relations, vol. XI,
nr.3, pp. 307-337.
Capitolul 5
Conceptul de securitate
Ruxandra Stoicescu
Conceptul de securitate, în pofida multiplelor dezbateri, rãmâne nebulos,

deseori utilizat ca pretext, scuzã sau justificare pentru felurite mãsuri politice
sau strategice mai mult sau mai puþin îndreptãþite (Baldwin, 1993, p. 9). De
aceea, într-un volum care îºi propune sã trateze problematica securitãþii
naþionale, este necesar sã clarificãm mai întâi ceea ce înseamnã securitate
sau, mai degrabã, sã elucidãm care sunt întrebãrile ºi perspectivele care ne
pot ajuta în a înþelege ceea ce este perceput ca securitate într-un anumit caz
sau context.
Premisa acestui capitol este cã securitatea nu poate fi examinatã într-un vid
intelectual sau practic ºi, în consecinþã, ea trebuie analizatã ºi înþeleasã în
contextul mai larg al transformãrii intelectuale a disciplinei relaþiilor inter-
naþionale ºi a practicilor politice care perpetueazã ºi susþin noþiunea de
securitate. Ideile principale dezvoltate în capitol enunþã, în primul rând,
faptul cã studiul securitãþii este o activitate dominatã de centrele de cercetare
din SUA ºi, în general, lumea vesticã. Perspectivele ºi abordãrile cu care
suntem obiºnuiþi provin, în general, din dezbaterile cercetãtorilor din aceastã
parte a lumii. Este important sã pãstrãm aceastã idee, pentru a realiza cã orice
viziune despre securitate este o noþiune profund politicã ºi în nici un caz
anistoricã, obiectivã ºi universalã.
Pe de altã parte, la nivel teoretic, conceptualizarea ideii de securitate a
cunoscut o profundã transformare, mai ales în perioada de dupã 1989, când
noþiunea tradiþionalã a fost îmbogãþitã ºi lãrgitã conform schimbãrilor de

perspectivã asupra fundamentelor ontologice ºi epistemologice în studiul
relaþiilor internaþionale; aceastã transformare reflectã schimbarea în realitãþile
practice ale securitãþii, care au demonstrat cã o concepþie redusã la capabilitate
militarã nu poate explica multitudinea de factori care influenþeazã securitatea.
În fine, securitatea nu este un concept fix. Este una dintre acele noþiuni care
se referã, în acelaºi timp, la un lucru în sine sau la o stare ºi un proces sau o
serie de procese.
Acest capitol nu oferã o definiþie finalã a securitãþii ºi nici o viziune neutrã
asupra problematicii. Însã urmãreºte sã încurajeze o gândire criticã ºi elaborarea
unui set de întrebãri care sã-i poatã ajuta pe cei care studiazã tema securitãþii
sã înþeleagã ce examineazã de fapt.
5.1. Securitatea în relaþiile internaþionale:

o istorie intelectualã
O istorie intelectualã a conceptului de securitate poate sugera ideea cã ea

existã în mare parte în domeniul teoretic cu puþine legãturi cu ceea ce se
întâmplã în practicã; cu toate acestea, este drept sã considerãm cã securitatea,
asemenea majoritãþii practicilor ºi proceselor, este mai bine conºtientizatã ºi
înþeleasã atunci când este teoretizatã, atunci când practicile de pe teren sunt
privite în perspectivã. Acesta este un exerciþiu util atât analiºtilor, care încearcã
sã sublimeze mecanismul securitãþii din realitatea relaþiilor internaþionale, cât
ºi practicienilor care au nevoie sã raþionalizeze anumite alegeri pe care le fac
în activitatea lor decizionalã.
Noþiunea de securitate nu poate fi analizatã fãrã a lua în considerare
schimbãrile de perspectivã ºi apariþia unor idei noi în disciplina relaþiilor
internaþionale ºi în practica lor. Reconsiderarea ºi regândirea conceptelor
centrale ale domeniului, cum ar fi statul, suveranitatea, identitatea, interesul
naþional, politica externã, presupun reformularea securitãþii ca practicã ºi
concept; în consecinþã, întrebãri de tipul Ce este securitatea?, Pentru
cine?, De cãtre cine este formulatã?, În ce scop?, Unde o gãsim?
nu mai au rãspunsuri de la sine înþelese. În cazul în care cutia neagrã a
statului este deschisã ºi cercetatã, atunci ºi elementele securitãþii sunt exami-

nate; asta pentru cã, în general, în relaþiile internaþionale, obiectul referent al
securitãþii a fost ºi continuã sã fie statul, în pofida încercãrilor (aºa cum se va
arãta mai jos) de a schimba perspectiva asupra acestui subiect.
Într-o primã abordare, întrebarea privind natura securitãþii poate avea un
rãspuns relativ simplu: securitatea este condiþia sau starea în care o entitate
este sigurã de supravieþuirea sa. Cu toate acestea, o privire atentã la ceea ce
a însemnat securitatea sau supravieþuirea pentru diferite state în diferite
momente ale istoriei lor aratã cã securitatea nu a avut ºi nu are un înþeles
comun pentru toatã lumea. Mai mult, pentru perioade îndelungate de timp, ea
nici nu a fost vãzutã ca o problemã principalã a statelor (Buzan, 1991b, p. 2),
pentru cã problemele de putere ºi de pace erau considerate ca dimensiuni mult
mai importante. Securitatea a fost vãzutã de cãtre majoritatea practicienilor ºi
a teoreticienilor ca un derivat al problematicii puterii, ceea ce a fãcut ca ea sã
fie un concept subdezvoltat (Buzan, 1991b, p. 2).
Cu toate acestea, în relaþiile internaþionale de dupã Rãzboiul Rece, securi-
tatea, ca noþiune ºi domeniu de interes practic, a devenit mult mai proeminentã,
tocmai pentru cã se afla undeva între problematicele legate de putere ºi cele
legate de obþinerea pãcii. Securitatea este o problematicã flexibilã, care se
poate integra dinamismului relaþiilor internaþionale actuale.
În 1991, Stephen Walt scria un articol despre renaºterea studiilor strategice
ºi de securitate (Walt, 1991) în care enunþa definiþia securitãþii aºa cum era ea
perceputã în acel moment în comunitatea academicã ºi a decidenþilor politici:
securitatea poate fi definitã ca studiul ameninþãrilor, utilizãrii ºi controlului
forþei militare. Ea examineazã condiþiile care fac utilizarea forþei probabilã,
felurile în care utilizarea forþei afecteazã indivizii, statele, societãþile ºi
politicile specifice pe care statele le adoptã în vederea prevenirii sau a
participãrii în rãzboi (Walt, 1991, p. 212). Printre premisele care stau la baza
acestei percepþii, se remarcã ideea cã statele sunt actorii principali în relaþiile
internaþionale, precum ºi ideea cã existã o realitate obiectivã care poate fi
studiatã ºi observatã în mod detaºat de cel ce ºi-o propune (Doyle, 1997;
Philpott, 2001; Popper, 1956). Acestea sunt elemente definitorii ale viziunii
realiste ºi neorealiste a relaþiilor internaþionale.
În afara acestora, se remarcã însã ºi un alt lucru. Securitatea nu este ceva,
în accepþia lui Walt ºi în general a ºcolii realiste, nu este o condiþie, o stare,
un atribut: ea este vãzutã mai degrabã ca un studiu al unui mãnunchi de

factori ºi decizii care pot provoca o anumitã situaþie. Este important de notat acest
lucru, pentru cã ºi reformatorii ideii de securitate tind sã aibã aceeaºi poziþie,
vãzând deseori în securitate un proces sau studiul unui proces. Aceasta se dato-
reazã faptului cã, pentru mult timp, cei ce au monopolizat tema securitãþii1 au
încercat sã defineascã un domeniu, sã intre în posesia unei concepþii pe care sã
o poatã modela, (Krame, 2006, pp. 21-22), scoþând astfel în evidenþã faptul cã
securitatea este, în esenþã, un concept contestat ºi greu de definit (Buzan, 191b).
Articolul lui Walt avea atât un scop politic, cât ºi academic ºi metodologic.
Scris în anii imediat urmãtori cãderii Cortinei de Fier, urmãrea sã susþinã
nevoia de studii despre securitate (scopul politic) ºi sã stabileascã o istorie
intelectualã sau cel puþin o genealogie conceptualã pentru a se putea merge
mai departe în studiul securitãþii (scopul metodologic). Analistul identificã
douã etape principale ale evoluþiei studiilor de securitate înainte de 1991, o
epocã de aur, care a durat din timpul celui de-al doilea rãzboi mondial pânã
în anii 60 (Walt, 1991, p. 214) ºi o renaºtere, de la mijlocul anilor 70 pânã
în 1989 (Walt, 1991, p. 217). Aceste douã mari etape au fost marcate, în
accepþia lui Walt, de evoluþia concepþiei asupra securitãþii; dacã în prima
etapã studiul ei era monopolizat de ministerele de apãrare care se concentrau
exclusiv asupra surselor militare ale securitãþii ºi a modului în care pot fi ele
controlate pentru a asigura supravieþuirea statului, în a doua etapã, perspec-
tivele istorice ºi sociale au penetrat mai mult analiza securitãþii, aducând în
analizã alþi factori decât cei militari. Aceastã transformare a abordãrii secu-
ritãþii demonstreazã cât de dependentã de circumstanþele exterioare este
noþiunea. Dacã în timpul epocii prolifice în studii de securitate ideile erau
influenþate de rivalitatea nuclearã ºi situaþia dificilã dintre SUA ºi URSS, în
cea de-a doua epocã, rãzboiul din Vietnam ºi apariþia de noi abordãri ale
temei securitãþii ºi strategiei au lãrgit conceptul, dându-i o dimensiune istoricã
ºi o nouã bazã metodologicã (Walt, 1991, p. 217). Securitatea a încetat sã fie
conceputã în termeni universali ºi nu mai era legatã exclusiv de stat ºi de
capacitãþile sale militare, ci ºi de economie, politicã internã, resurse strategice
(petrol, gaze, apã etc.) ºi de populaþie.
1. În general, profesori ºi cercetãtori din SUA, care în timpul Rãzboiului Rece au fost
strâns legaþi de decidenþii politici ºi au participat activ la crearea unei concepþii despre
securitate.
În aceste condiþii, teoriile balanþei de putere sau ale blocãrii reciproce

(deterrence theory) nu mai puteau explica securitatea. În plus, evoluþia istoricã
aratã cã ºi scopurile securitãþii pot fi schimbate. Odatã cu dispariþia ame-
ninþãrii atacului nuclear, supravieþuirea statului nu mai este vãzutã în aceiaºi
termeni, pentru cã alþi factori, în general interiori lui, încep sã fie relevanþi în
dezbaterea noþiunii. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul cã transformarea
nu a fost radicalã. Multe dintre studiile de securitate de la sfârºitul anilor 80
ºi începutul anilor 90 se bazeazã pe premise ontologice realiste, care iau
statul, interesele naþionale, strategia ca date ºi susþin ideea cã relaþiile
internaþionale constituie o realitate obiectivã ºi observabilã. Pentru aceºti
autori ºi analiºti, logica balanþei de putere, a anarhiei internaþionale ºi a
real-politik-ului rãmâne centralã în viaþa internaþionalã ºi deci în maniera de
a aborda securitatea.
Anii 90 au adus însã pe scena analizelor academice ºi reformulãri mai
drastice ale conceptului, la baza cãrora stã poziþia enunþatã de Krause ºi
Williams: securitatea este o condiþie variabilã dacã putem sã fim de acord
cu ideea lui Thomas Hobbes, anume cã frica de moarte este adevãrata condiþie
umanã, sursele acestei temeri (ºi ameninþãrile mai puþin fatale) variind în mod
drastic în timp ºi spaþiu. A înþelege sensul contemporan al securitãþii, înseamnã,
în aceste condiþii, a înþelege dinamica istoricã a politicii mondiale (Krause ºi
Williams, 1997, p. 36).
5.2. Reformulãri conceptuale
În general, se acceptã departajarea susþinãtorilor acestor reformulãri în grupul

celor ce vor sã extindã studiul securitãþii ºi cei ce vor sã îl aprofundeze (Tarry,
1998). Acest lucru se referã la cei ce pãstreazã schema iniþialã a statului ca
obiect referent principal al securitãþii, dar care aduc spre analizã ºi impactul
politicii interne, a situaþiei economice ºi a instituþiilor internaþionale asupra
securitãþii, respectiv la cei care vãd în individ ºi în problematica identitãþii
sociale factori importanþi, dar neglijaþi pânã acum în analizã. Grupul celor
din urmã pune sub semnul întrebãrii elementele constitutive ale statului ºi
accentueazã importanþa contextului istoric ºi politic în formarea ideilor ºi
concepþiei despre securitate.
În grupul extinderii, analiºti ca Ayoob, Waver, Klare, Thomas, Haftendorn,

Keohane, ºi Wallander au susþinut cu relativ succes nevoia de a examina
legãturile dintre securitate ºi factorii interni ce determinã dinamica statelor.
De asemenea au pus în chestiune ºi impactul pe care instituþiile internaþionale
îl au asupra securitãþii internaþionale.
Mohamed Ayoob scrie despre securitate din perspectiva þãrilor din lumea
a treia ºi din acest punct de vedere a fost o voce aproape unicã în anii 90 pe
acest subiect. Pãstrând structura statului, el atenþioneazã decidenþii politici cã
principala sursã de insecuritate în þãrile subdezvoltate nu vine din exteriorul
lor, ci din procesul incomplet de creare a structurilor statale ºi a monopolizãrii
forþei militare de cãtre autoritãþile centrale (Ayoob, 1997, pp. 128-130). De
asemenea, Ayoob susþine cã existenþa numeroaselor conflicte în aceste zone
ale lumii se datoreazã mai ales vulnerabilitãþilor interne ale statelor ºi a lipsei
instituþiilor politice bine articulate într-un context naþional; cu toate acestea,
ameninþãrile externe rãmân ºi ele o sursã de preocupare: securitatea sau lipsa
ei sunt definite în relaþie cu vulnerabilitãþile externe ºi interne care ameninþã sau
au capacitatea de a distruge sau a slãbi în mod semnificativ structura statului
ºi a regimului, în aspectul ei teritorial, instituþional. (Ayoob, 1997, p. 130).
Ceea ce este însã important de reþinut din perspectiva lui Ayoob e cã, deºi
orice crizã internã unui stat poate fi consideratã un potenþial factor de
destabilizare a securitãþii acelui stat, va depinde întotdeauna de contextul
spaþial ºi temporal dacã o anumitã situaþie va fi consideratã o ameninþare sau
nu. Cu alte cuvinte, problema migraþiei ilegale sau a dispariþiei unei resurse
strategice (ca de exemplu petrolul sau apa) poate fi vitalã pentru o þarã ºi
poate fi consideratã o problemã de securitate, pe când în alt stat aceeaºi
circumstanþã nici nu se înregistreazã pe radarul ameninþãrilor la adresa
securitãþii (Ayoob, 1997, pp. 142-144).
Pãstrând statul ca obiect referent al securitãþii, Lord, Keohane, Wallander
ºi Haftendorn construiesc un argument din punctul de vedere al abordãrii
neoliberale a relaþiilor internaþionale. Ei pun accentul pe importanþa resurselor
economice în relaþiile între state ºi pe efectele pozitive pe care instituþiile
internaþionale le pot avea în întãrirea securitãþii. Din punct de vedere eco-
nomic, o condiþie dificilã la acest nivel poate deveni o ameninþare la securitatea
statului pentru cã îl poate delegitimiza, mai ales în cazul unui stat nedezvoltat.
În plus, conflictul asupra resurselor strategice poate fi transformat în ameninþare
a securitãþii economice a unui stat. Într-o lume interdependentã, legãturile

economice pot ajuta în rezolvarea conflictelor prin cooperare sau le pot
exacerba, depinzând de context ºi de condiþiile statelor care participã la ele.
Pe termen lung, securitatea unui stat depinde de capacitãþile sale economice:
acestea îi permit sã întreþinã armate puternice care sã protejeze interesele
þãrii, ºi sã aducã un avantaj comparativ cu celelalte state, aliate ºi duºmane,
presupun o mai mare varietate de instrumente de implementare a politicilor ºi
(capacitatea economicã) sunt, în general, un element foarte important al
puterii (Haftendorn et al., 1999, p. 22).
Instituþiile internaþionale aduc avantaje în menþinerea securitãþii. Concen-
trându-se asupra calculului între costurile conflictelor ºi beneficiile lor, ei
sugereazã cã instituþiile internaþionale mediazã aceste procese, iar în baza
normelor ºi a locurilor comune oferite de acestea neînþelegerile potenþiale
sunt atenuate, evitându-se astfel multe ameninþãri la adresa securitãþii (Haftendorn
et al., 1999). Conform acestei poziþii, ilustratã de evoluþia NATO în perioada
de dupã Rãzboiul Rece, instituþiile pot modifica perspectiva statelor asupra
intereselor lor strategice ºi astfel pot crea o armonizare de idei sau mãcar o
comunitate/structuralizare de atitudini.
Ceea ce este important în aceastã analizã nu este neapãrat valoarea sa de
adevãr, ci mai ales faptul cã reflectã în ce direcþii au evoluat dezbaterile
despre securitate. Fãrã a-i da o definiþie neapãrat nouã, aceºti autori sugereazã
interdependenþa dintre elementele care creeazã o situaþie de securitate ºi astfel
integreazã studiului lor un dinamism care urmãreºte sã capteze mai bine
ritmul transformãrilor în relaþiile internaþionale. De asemenea, identificând
faptul cã în perioada de dupã Rãzboiul Rece ameninþãrile la adresa securitãþii
s-au transformat mai degrabã în riscuri, autorii subliniazã vulnerabilitatea
aproape incurabilã de care suferã statul în aceste cazuri.
Ideea riscului ca element din ce în ce mai prezent în problematica securitãþii
statului a fost introdusã de sociologii Ulrich Beck ºi Niklas Luhman, creatorii
noþiunii de societate de risc (risk society). Pentru Beck, riscul poate fi
definit ca un mod sistematic de a gestiona hazardurile ºi insecuritãþile produse
ºi create de procesul de modernizare al societãþii. Spre deosebire de toate
epocile anterioare (incluzând societatea industrialã), societatea de risc este
caracterizatã în mod esenþial de o lipsã crucialã: imposibilitatea atribuirii
exterioare a întâmplãrii, a hazardului. Cu alte cuvinte, riscurile depind de
decizii, sunt produse industriale ºi, în acest sens, reflexive din punct de
vedere politic (Beck, 1992, p. 183).
Deºi riscurile în sine nu au devenit elementele centrale ale studiului sau
practicilor securitãþii, existenþa lor atrage atenþia asupra faptului cã existã
posibilitatea ca procesul ºi deciziile politice sã producã, ele însele, pericole ºi
ameninþãri la adresa statelor.
Din grupul celor care urmãresc sã extindã ideea de securitate fac parte ºi
Barry Buzan ºi Ole Wæver, exponenþi ai aºa-numitei ªcoli de la Copenhaga,
care propun o perspectivã complexã asupra securitãþii. Buzan, de pildã, trece
în revistã lacunele conceptului de securitate de la începutul anilor 90, oferind
în acelaºi timp soluþii prin care studiul acesteia poate fi îmbogãþit. Aºa
precum declara încã de la primele pagini (Buzan, 1991b, pp. 17-18), scopul
cãrþii nu este de a da o definiþie a securitãþii, ci de a indica elementele care ar
putea fi utile în a o înþelege: în primul rând, faptul cã atunci când se vorbeºte
despre securitate, se vorbeºte practic despre securitatea naþionalã a unui stat;
în al doilea rând, dinamica securitãþii este relaþionalã ºi bazatã pe inter-
dependenþa dintre state, ºi în aceastã accepþie securitatea internaþionalã se
referã mai mult la condiþiile sistemice care influenþeazã felul în care statele se
simt mai mult sau mai puþin în siguranþã (Buzan, 1991b, p. 22).
Un alt element important introdus de Buzan în analiza securitãþii este
departajarea statelor în state puternice (cu un grad avansat de coeziune politicã
ºi socialã) ºi state slabe (cu legitimitate internã scãzutã ºi control fragil asupra
instituþiilor centralizatoare ale puterii). De asemenea, analistul subliniazã
diferenþa dintre state puternice, care nu au neapãrat o mare putere pe scena
internaþionalã (de exemplu Austria, Elveþia etc.), ºi state slabe, din anumite
puncte de vedere, care au influenþã (ca de exemplu India, Pakistan ºi Rusia)1.
Aceste nuanþe sunt vitale pentru a înþelege natura securitãþii ºi faptul cã
statele reacþioneazã la pericole ºi ameninþãri în funcþie de vulnerabilitãþile
pe care le au. În statele slabe, de exemplu, securitatea are legãturã mai
mult cu grupurile care le compun decât cu instituþiile statului în sine ºi
existã de multe ori riscul de a securiza un guvern sau un regim, mai degrabã
decât un stat. În acest punct, analiza lui Buzan se conecteazã cu cea a
colaboratorului sãu Ole Wæver, care propune o concepþie bidimensionalã a
1. În original, Buzan vorbeºte despre diferenþa dintre state ºi puteri.

securitãþii, cu privire la stat ºi la societatea care face parte dintr-un stat (vezi,
pentru detalii, mai jos).
Legãtura dintre ameninþãri ºi vulnerabilitate trebuie, de asemenea, luatã în
considerare în momentul evaluãrii securitãþii unei anumite situaþii, mai ales în
situaþiile în care condiþia anarhicã a sistemului internaþional actual influenþeazã
senzaþia de securitate ºi insecuritate a sistemului (Buzan, 1991b, p. 175). Ca
ultim element important trebuie sã menþionãm corelaþia între factorii domestici
ºi politica de securitate naþionalã; aceºtia din urmã pot afecta vulnerabilitatea
sau puterea unui stat ºi pot avea efecte neaºteptate asupra securitãþii. În cazuri
particulare, cum ar fi cel al Statelor Unite ale Americii, în care elementele de
politicã internã pot avea repercusiuni directe în afara statului, o decizie aparent
de ordin domestic poate intra în jocul securitar al statului.
Barry Buzan oferã o imagine complexã ºi propune o agendã ambiþioasã
pentru studiul securitãþii, completatã cu succes de colaboratorul sãu, Ole
Wæver. Acesta apãrã ideea conform cãreia un stat este preocupat de pãstrarea
ºi consolidarea suveranitãþii, pe când o societate cautã sã-ºi întãreascã ºi sã-ºi
prezerve identitatea (Wæver, 1996, p. 67). Aceastã idee se încadreazã bine în
discuþia deschisã de Buzan asupra statelor slabe sau puternice, pentru cã se
referã la elementul societal ºi îl problematizeazã ca potenþial obiect referent
al securitãþii. În viziunea lui Wæver, securitatea statului ºi securitatea societalã
sunt egale într-o þarã ºi pot oricând sã fie ameninþate sau sã fie percepute în
pericol. Dacã argumentul sãu privind securitatea statului nu este revolu-
þionar, cel privind societatea introduce noþiunea controversatã de identitate
ºi aratã cât de dificilã este, de fapt, determinarea a ceea ce ar constitui o
ameninþare la adresa ei.
Buzan ºi Wæver împreunã cu alþi susþinãtori ai ªcolii de la Copenhaga, îºi
construiesc argumentele în legãturã cu ºcoala englezã de relaþii internaþionale,
care pune accentul pe existenþa unei societãþi internaþionale (international
society), bazatã pe anumite norme ºi instituþii, ºi în care securitatea este
asiguratã prin respectarea acestor elemente în totalitatea lor. Cooperarea ºi
internalizarea anumitor reguli de acþiune constituie suportul principal al
securitãþii internaþionale în aceastã perspectivã; mai mult, ºcoala englezã
pune accentul pe responsabilitatea fiecãrui stat, ºi în mod special a marilor
puteri, de a menþine securitatea internaþionalã.
Ceea ce trebuie reþinut în urma prezentãrii argumentelor celor ce vor sã
extindã noþiunea de securitate este cã, deºi aduc în prim-planul analizei factori
care au fost îndelung ignoraþi în legãturã cu securitatea, cu puþine excepþii, ei

pãstreazã statul ca obiect referent al ei, punând accentul pe factorii domestici
sau instituþionali considerându-i problematici; supravieþuirea statului sau a
suveranitãþii sale rãmâne deci ideea principalã ºi a acestui grup de analiºti. Ei
nu pun în discuþie securitatea individului ºi acceptã multe dintre variabilele
politicului ca date, de exemplu interesele naþionale, statalitatea, societatea
etc. În plus, un element demn de reþinut este faptul cã în discuþiile lor despre
securitate se observã o anumitã dificultate în a o defini. Tendinþa devine, în
consecinþã, de a defini o disciplinã de studii, de a identifica ameninþãrile la
adresa securitãþii ºi de a evita o definiþie directã de genul securitatea este...
ºi se poate mãsura astfel.... De altfel, în majoritatea analizelor despre
securitate se vorbeºte mult în jurul conceptului ºi mai puþin despre ceea ce
este el de fapt. Acest lucru nu este neapãrat negativ, ci denotã ideea cã
securitatea este dependentã de contextul spaþial ºi temporal al obiectului sãu
(Krause ºi Williams, 1997) ºi poate fi un act, o practicã mai degrabã decât un
lucru în sine (Buzan et al., 1998).
5.3. Studiul critic al securitãþii
Studiul critic al securitãþii (Critical security studies)1 este un curent analitic

care a fost elaborat pe marginea ideii menþionate mai sus ºi a adus reformulãri
importante conceptului. Elaboratã de experþi ºi analiºti cu diverse afiliaþii
intelectuale (feminism, comunitarism, cosmopolitanism, neomarxism), aceastã
abordare propune câteva premise ontologice ºi epistemologice importante,
fãrã a deveni o ºcoalã de gândire propriu-zisã. În primul rând, principalii
actori în relaþiile internaþionale state sau alte entitãþi sunt construcþii
sociale, produse ale conexiunilor istorice, politice, economice ºi sociale
complexe. În al doilea rând, aceºti actori sunt constituiþi ºi reconstituiþi prin
practici sociale care creeazã înþelesuri împãrtãºite; aceste procese creeazã
identitãþi ºi interese dinamice. În plus, politica internaþionalã este dinamicã ºi
structurile sale sunt construite social, iar cunoaºterea noastrã despre lume nu
1. De reþinut aceastã etichetã, pentru cã ea desemneazã o arie destul de restrânsã de studiu

ºi nu se referã la disciplina mai largã a studiilor critice, care constituie un amalgam de
ideologii ºi epistemologii care nu sunt abordate în acest capitol.
este obiectivã pentru cã nu existã o realitate exterioarã care sã poatã fi

observatã în mod obiectiv. În cele din urmã, metodologia potrivitã ºtiinþelor
sociale nu e cea a ºtiinþelor naturale, ci se preferã o abordare interpretativã cu
scopul de a identifica percepþiile ºi înþelegerea actorilor asupra lumii care îi
înconjoarã (Krause, 1996, p. 6)
Având în vedere toate acestea, reprezentanþii studiilor critice de securitate
problematizeazã statul ca singur obiect referent al securitãþii ºi se opun ideii
cã anarhia internaþionalã este un dat. Ei susþin importanþa securitãþii indi-
vidului ºi a implicaþiilor pe care aceasta le poate avea asupra modului în care
decidenþii politici acþioneazã. În plus, opteazã pentru adâncirea conceptului
de securitate incluzând în el problema pericolelor ecologice, a economiei sau
a migraþiei ilegale (Krause, 1996, p. 12) ca factori ce pot redefini nivelul la
care securitatea trebuie sã fie cãutatã sau înþeleasã; statul, în acest caz,
reprezintã o abstracþie care diminueazã potenþiala înþelegere a problemelor
pentru cã existã tendinþa de a le uniformiza sau îneca în imagini mai largi.
Deºi, în cele din urmã, statul rãmâne totuºi o noþiune de referinþã ºi în aceste
studii, cel puþin ei identificã surse alternative de conflict ºi vulnerabilitate
care privesc mai departe de mecanismul statului.
Abordãrile feministe ale relaþiilor internaþionale sunt un atac frontal la
adresa statului ºi atrag atenþia asupra necesitãþii de a reconceptualiza securitatea
într-o multidimensionalitate care sã accentueze faptul cã noþiunea de securitate
tradiþionalã impune anumite constrângeri asupra femeilor, punându-le într-un
rol subaltern. Studiind de exemplu situaþia trupelor americane în Filipine, Cynthia
Enloe, analistã feministã, remarca impactul pe care acest instrument al securitãþii
îl are asupra femeilor filipineze, care devin în acelaºi timp vehicule de legi-
timizare a prezenþei americane, cât ºi simboluri ale dominaþiei (Enloe, 1989).
Alte abordãri critice ale securitãþii evidenþiazã faptul cã noþiunea a fost, în
unele cazuri, bazatã ºi condiþionatã de discursuri ale pericolului, aºa cum
afirma David Campbell în lucrarea sa despre securitate în contextul SUA.
Explorând mecanismul creãrii ortodoxiei SUA în materie de securitate,
Campbell remarca utilizarea dihotomiei alteritãþii (self-other) în scopul defi-
nirii a ceea ce SUA nu sunt ºi trebuie sã combatã ca potenþial pericol, ºi nu ca
o încercare de a defini ceea ce SUA sunt ºi trebuie sã înþeleagã în relaþia cu
celelalte state (Campbell, 1992).
Felul în care ameninþãrile la adresa securitãþii unui stat sunt construite
pentru a se încadra într-o anumitã perspectivã constituie o altã abordare
criticã a problematicii securitãþii. Punând în joc trecutul istoric, cultura,

ideologiile, comunicarea ºi canalele acesteia, analiºti preocupaþi de aceastã
temã aratã cã, în general, ameninþãrile sunt construite în imagini ºi discursuri
pentru a se încadra într-o anumitã perspectivã, ºi nu apar dintr-o datã;
dimpotrivã, ele sunt cultivate. Rãzboiul Rece, în diferitele lui ipostaze, a
oferit o bunã sursã de cazuri ºi existã analize ale felului în care s-a creat
imaginea ameninþãrii sovietice în SUA (Klein, 1994), sau perspectiva asupra
rãzboiului din Korea (Milliken, 2002). Aceste studii aratã cum în interiorul
administraþiei americane s-a preferat accentuarea anumitor imagini ºi idei în
detrimentul altora, în virtutea unei dominaþii ideologice interne care vedea în
pericolul roºu duºmanul cel mai de seamã al SUA. Faptul cã URSS nu a
deþinut, pentru mult timp, capacitatea materialã de a fi o adevãratã ameninþare
a fost îndelung ignoratã, preferându-se proiectarea sa ca un pericol în scopul
justificãrii anumitor atitudini.
Studiul reacþiilor la prezenþa ameninþãrilor face parte ºi el din examinarea
conceptului de securitate ºi este în special reprezentat de teoria comunitãþilor
epistemice a lui Emmanuel Adler (Adler, 1992). Dezvoltatã ca rãspuns al
dezbaterilor despre dezarmare din timpul Rãzboiului Rece, ideea apariþiei
comunitãþilor epistemice sugereazã cã existenþa unor corpuri de cunoºtinþe ºi
interese comune care depãºesc ºi se întrepãtrund mai departe de graniþele
þãrilor implicate într-un conflict, pot ajuta la înþelegerea lor reciprocã ºi,
eventual, la dezamorsarea schemelor ºi discursurilor care încurajeazã o atitu-
dine ostilã. Comunitãþile epistemice sunt considerate de acelaºi Emanuel
Adler împreunã cu Peter Haas ca elemente propice dezvoltãrii comunitãþilor
de securitate, vãzute ca o garanþie împotriva potenþialelor conflicte (Adler ºi
Haas, 1992; Haas, 1992) .
Argumentul comunitãþilor de securitate (considerate a fi agregate de norme,
informaþii ºi interese comune în domeniul securitãþii, un bun exemplu fiind
Europa de Vest) avanseazã ideea cã securitatea, orice formã sau obiect ar
avea, are nevoie de actori care sã posede o înþelegere comunã a lumii în care
evolueazã. Cu alte cuvinte, securitatea poate fi obþinutã dacã existã conºtiinþa
unei viziuni comune. Apãrãtorii ideii despre comunitãþile de securitate susþin
cã aceste entitãþi fluide pot produce exact acest tip de comunitate de idei/con-
vergenþã ºi atrag atenþia asupra importanþei limbajului ºi a discursului în
construirea unor scopuri ºi viziuni comune. În acelaºi timp, ei evidenþiazã cât
de mult afecteazã limbajul concepþiile despre securitate ºi perpetuarea anu-

mitor imagini ºi elemente narative.
Reprezentanþii ªcolii de la Copenhaga sunt cei care au studiat pe larg
securitatea ca un act de limbaj (speech act), ca o practicã discursivã prin care
politicul este reprezentat. De asemenea, analiza lor urmãreºte sã stabileascã cine
sunt actorii ºi interlocutorii acestor acte pentru a stabili locus-ul dezbaterii despre
securitate. ªcoala de la Copenhaga este cea care promoveazã ideea securizãrii
problemelor ºi cerceteazã cum anumite chestiuni pot deveni o problemã de
securitate sau pot fi excluse din aceastã categorie (Buzan et al., 1998).
O notã interesantã adusã acestei perspective este scrisã de Mathias Albert
într-un articol redactat pe tema securitãþii sociale. Subliniind cât de dificil
este de stabilit ceea ce ar putea constitui un pericol pentru identitatea unei
societãþi (nu în ultimul rând pentru cã este dificil a defini o societate), autorul
sugereazã cã procesul de securizare poate fi declanºat atunci când o problemã
sau o chestiune interfereazã cu posibilitatea unui sistem de a procesa dife-
renþele care sunt în mod constant produse de mediul exterior. În acest context,
se pune intrebarea cum poate fi ameninþatã o identitate.
Prin punerea în pericol a producþiei sale continue, a capacitãþii de a stabiliza
diferite aºteptãri ºi a capacitãþii de a concentra anumite simboluri în sisteme
de referinþã pentru diferite aºteptãri. Acest lucru înseamnã cã un sistem va
securiza o chestiune atunci când aceasta va interfera cu posibilitatea de a
procesa diferenþele provenite din afara lui (Albert, 1998). De aceea, Albert
susþine cã securitatea este o practicã ce creeazã ºi susþine graniþele ºi dife-
renþele dintre sisteme, ea constituind o sumã de mecanisme ce poate ajuta la
înþelegerea evoluþiei ºi transformãrii lor.
5.4. Securitatea umanã un concept mobilizator
O noþiune cãreia i s-a dat ºi i se dã atenþie, probabil în virtutea faptului cã este

foarte dezbãtutã, constituind subiectul a numeroase controverse academice ºi
politice, este securitatea umanã. Prin faptul cã ea se referã în mod exclusiv la
individ ºi deci trece de nivelul statului, aceastã noþiune a primit multe definiþii,
variind în acoperire ºi detaliu. Elementele securitãþii umane pot include orice,
de la catastrofele naturale pânã la organizarea sistemului de sãnãtate al unei
þãri; ideea principalã este nevoia de a proteja viaþa umanã la nivelul ei de

bazã, deºi acest nivel nu este definit în mod clar. Interesant este cã aceastã
idee s-a nãscut într-un raport al PNUD, în 1994, ºi nu în mediile academice
sau politice. ONU a definit-o pe larg ca freedom from want (eliberarea de
nevoie), dar, preluatã de cercurile academice ºi politice, definiþia a fost în
general restrânsã la freedom from fear (eliberarea de teamã), ºi astfel se
concentreazã pe problematica violenþei înãuntrul ºi în afara statului. În aceastã
perspectivã, teoreticienii care se ocupã de securitatea umanã avertizeazã
împotriva statului ca prim factor cu potenþial destabilizator al securitãþii
individului.
Se pune însã accentul ºi pe problemele legate de mediul înconjurãtor,
securitatea economicã ºi, în general, factorii care pot pune în pericol calitatea
vieþii indivizilor. Problema paradoxalã care se pune însã în legãturã cu
securitatea umanã este cã existã riscul ca, punând accentul pe individ, statul
sã revinã ca obiect principal al securitãþii în virtutea sa de agent al protejãrii
ºi îndeplinirii dorinþelor individului. De aceea, este necesar sã definim ºi
operaþionalizãm clar acest concept.
Nu trebuie sã uitãm însã cã securitatea umanã este mai ales un excelent
slogan mobilizator, elaborat în anul 1994 cu scopul strategic de a modifica o
anumitã agendã politicã (Krause, 2004, p. 44). Importanþa ei rezidã în faptul
de a acorda o coerenþã conceptualã numeroaselor iniþiative guvernamentale ºi
non-guvernamentale, naþionale ºi internaþionale, ºi de a promova reformularea
relaþiei dintre stat ºi cetãþenii sãi în cazurile unde este nevoie.
5.5. Conceptul de securitate în secolul XXI
Este de reþinut cã în urma cãderii Cortinei de Fier s-a înregistrat un dezgheþ

în concepþiile despre securitate, determinând apariþia a numeroase dezbateri
asupra noþiunii. Anumite teorii susþin cã statul nu este ºi nu mai trebuie sã fie
obiectul referent unic al securitãþii, deºi el a rãmas actorul principal în
determinarea strategiilor de securitate.
În legãturã cu aceastã dezbatere, într-o analizã recentã, Mohammed Ayoob,
discutând pe tema diferenþelor dintre statele în curs de dezvoltare ºi cele
dezvoltate, merge atât de departe încât afirmã cã existã cel puþin douã viziuni
diferite despre securitate, structurate pe axa diferenþierii scenei internaþionale

în Nord ºi Sud (Ayoob, 2005, p. 9)1. Aceastã diferenþiere este crucialã pentru
cei ce vor sã înþeleagã de ce concepþiile despre securitate variazã drastic de la
un context la altul. În plus, relaþiile de securitate dintre þãrile din Nord sunt
diferite atât de cele dintre þãrile din Nord ºi Sud, cât ºi cele dintre þãrile din
Sud. În virtutea acestei asimetrii, Ayoob avanseazã ideea cã securitatea trebuie
sã rãmânã un concept legat de stat, politic, conectat la problematica ordinii ºi
protecþiei internaþionale (Ayoob, 2005, pp 24-25). Într-o anumitã mãsurã,
deºi nu îºi contrazice opiniile anterioare, Ayoob propune o viziune mai
restrânsã a securitãþii ºi revine la ideea cã securitatea este determinatã de
soliditatea internã a statelor.
Alte idei de reþinut în legãturã cu dezbaterea despre securitate sugereazã cã
aceasta a încetat sã mai fie vãzutã numai din punctul de vedere al capacitãþilor
ºi conflictelor militare; factorii politici, economici, sociali ºi culturali sunt
importanþi în crearea unei noþiuni sau unei strategii de securitate; definirea
interesului naþional, al unei identitãþi sau a suveranitãþii statului influenþeazã
la rândul lor conceptul de securitate. Mecanismul de securizare este procesul
prin care anumite chestiuni sunt politizate ºi, eventual, acutizate în aºa fel
încât sã devinã o problemã de securitate.
O altã schimbare importantã care a intervenit în studiul securitãþii este
însãºi dezvoltarea sa ca disciplinã de studiu. În timpul Razboiului Rece,
securitatea era domeniul aproape exclusiv al ministerelor de apãrare ºi al
centrelor ce se ocupau de politici de apãrare (Walt, 1991). În vederea acestui
fapt este important de reþinut cã studiul securitãþii este o disciplinã dominatã
de teoreticienii din vest, cu puþine contribuþii (comparativ vorbind) din partea
celorlalte mari puteri, Rusia, China, India, Brazilia, ºi, mai ales, cã studiul
securitãþii nu este securitatea însãºi, ºi cã dezbaterile contribuie la constituirea
unei perspective asupra acestui subiect.
În legãturã cu acest lucru, este deci necesar sã punem o întrebare incomodã:
evoluþiile în dezbaterea despre securitate reflectã realitatea, sau realitatea la
1. Argumentul lui Ayoob se bazeazã pe o vastã literaturã dedicatã problematicii dezvoltãrii

ºi adoptã viziunea conform cãreia, în momentul de faþã, lumea este împãrþitã în þãrile
din emisfera nordicã, mai bogate, ºi cele din emisfera sudicã, sãrace. Desigur, aceastã
distincþie este problematicã, dar este deseori folositã pentru a ilustra diviziunea
aproximativã a lumii în agenþi cu putere ºi agenþi fãrã capacitãþile materiale care sã
susþinã ºi sã proiecteze puterea.
acest nivel reflectã avansurile fãcute în acest domeniu? A rãspunde acestei

întrebãri nu este scopul studiului de faþã, dar este important sã pãstrãm
aceastã întrebare în momentul când facem analize de securitate.
Mai aproape de preocuparea lui este întrebarea asupra modului în care
ieºim din acest labirint de perspective ºi mai ales asupra modului în care ele
ne ajutã sã înþelegem faptul cã, în pofida lipsei de claritate a termenului de
securitate, el este utilizat în mod frecvent ºi pare a desemna o anumitã stare
sau condiþie spre care tind practicienii ºi sistemele.
5.6. Securitatea: teorie ºi practicã
În raport cu aspectele teoretice ale securitãþii, practica apare mult mai puþin
variatã. O scurtã trecere în revistã aratã, în general, cã practicienii continuã
sã vadã statul ca obiectul principal ºi deseori unic al problematicii securitãþii.
Deºi anumite concesii practice au fost fãcute în faþa evidentei interdependenþe
economice ºi politice aduse de globalizare, majoritatea statelor vãd în secu-
ritate încã o problemã, legatã mai ales de capacitãþi militare ºi strategice.
Chestiunea terorismului nu a fãcut decât sã complice mediul de securitate
actual ºi sã faciliteze o anumitã remilitarizare a securitãþii, chiar dacã nu
neapãrat în stil tradiþional1. Este de remarcat totuºi cã nu toate statele reacþioneazã
la fel ºi existã o separaþie între cele care reacþioneazã prin întãrirea capa-
citãþilor militare sau exercitarea lor de exemplu, SUA ºi þãrile europene
care încearcã sã analizeze mai degrabã cauzele decât efectele terorismului. În
acest sens, este interesant sã analizãm noile strategii de securitate ale SUA ºi
UE. Elaborate ºi facute publice în 2002, aceste documente identificã aceleaºi
pericole ºi vulnerabilitãþi, dar propun soluþii diferite. De exemplu, în cazul
terorismului, Statele Unite adoptã o atitudine mult mai intruzivã, mai ales în
alte state, în comparaþie cu Uniunea Europeanã, care are o abordare pe
termen lung ºi mai aproape de casã. Aºa cum explica Gersdorf, diferenþele
în abordare sunt între unilateralism ºi multilateralism (preferat de UE),
1. În mod special þin sã menþionez chestiunea privatizãrii domeniului securitãþii, care

este o problemã din ce în ce mai des examinatã în mediile academice (Abrahamsen ºi
Williams, 2006; Krahman, 2005).
atitudine preemptivã ºi atitudine preventivã ºi, în cele din urmã, în opinia

divergentã despre legitimitatea utilizãrii forþei în scopul atingerii anumitor
obiective strategice (Gersdorf, 2005).
Înarmaþi cu toate aceste concepþii ºi strategii de cercetare, cum procedãm
pentru ca sã aflãm ce este securitatea într-un anumit context? Apar, de
asemenea, întrebãri suplimentare: Ce cãutãm? Unde gãsim indicii despre
securitate ºi, mai ales, cum cãutãm aceste indicii?
La nivelul statului, un prim loc unde se poate gãsi concepþia despre
securitatea naþionalã este, bineînþeles, strategia sau doctrina de securitate
naþionalã, elaboratã în general de fiecare administraþie; aceasta evidenþiazã
care sunt principalele prioritãþi, ameninþãri ºi pericole identificate. În funcþie
de elementele ideologice, circumstanþele particulare ale statului ºi scopurile
politice ale administraþiei se va observa cã, în general, concepþia despre
securitate diferã ºi cã factori diferiþi sunt accentuaþi de la caz la caz. Strategia
de securitate a României între anii 1994-2001 constituie un bun exemplu în
acest sens. Odatã cu venirea la putere a diferitelor administraþii, strategia de
securitate a statului s-a schimbat, variind de la o abordare realistã la o
abordare liberalã ºi, în cele din urmã, la una neoliberalã (Stoicescu, 2003,
pp. 87-89)1; ultima versiune (2006) a strategiei româneºti de securitate este
diferitã ºi inovatoare nu atât prin conþinutul sãu, cât mai ales prin procesul
consultativ cu reprezentanþi ai societãþii civile ºi academice, care a introdus
un factor pânã acum ignorat în elaborarea unui astfel de document2. Dar
elementul cel mai interesant în aceste documente nu este transformarea sau
evoluþia lor, ci faptul cã realitatea securitãþii în România nu a corespuns
întodeauna cu imaginea proiectatã de ele. Într-adevãr, doctrina securitarã
româneascã a arãtat, în ultima decadã, anumite inconsecvenþe între nivelurile
teoretic ºi practic, nu în ultimul rând pentru cã a fost o doctrinã primitã din
exterior, care nu corespundea cu realitãþile terenului3.
1. Aceste etichete au fost aplicate în funcþie de ceea ce constituia elementul central al

documentului, statul sau individul, problemele economice, sociale sau militare.
2. Se poate face observaþia cã opiniile exprimate în acest proces consultativ nu au fost
introduse în varianta finalã a documentului, dar este important faptul cã acest proces
a avut loc, creând astfel un precedent ºi, mai ales, provocând întâlnirea dintre societatea
civilã ºi stabilimentul politic.
3. Despre aceste inconsistenþe, vezi ºi capitolul dedicat istoricului strategiilor româneºti
de securitate, semnat de Andrei Miroiu ºi Simona Soare, în prezentul volum.
O ultimã remarcã în cazul României, cu referire la securitate, este legatã

de dezbaterea securitate naþionalã/siguranþa naþionalã, care a fost alimentatã
de recentele legi ale informaþiei. De fapt, cele douã concepte sunt greu de
diferenþiat, în mare parte pentru cã ele sunt faþetele uneia ºi aceleaºi idei, ºi
anume a supravieþuirii integritãþii ºi suveranitãþii statului ºi a elementelor care
îl constituie. Nuanþa care le separã este dimensiunea în care ele opereazã,
securitatea naþionalã operând în mare parte pe axa extern intern, iar siguranþa
naþionalã abordând o perspectivã orientatã spre dimensiunea interioarã a
statului. Din anumite puncte de vedere, nu este exagerat sã comparãm diferenþa
dintre securitate ºi siguranþa naþionalã cu conceptele de securitate statalã ºi
societalã utilizate în teoriile ªcolii de la Copenhaga. Siguranþa naþionalã este
conectatã cu ideea pãstrãrii unei anumite funcþionãri atât a statului, cât ºi a
instituþiilor sale politice ºi sociale, a prevenirii acþiunilor subversive la adresa
lui. O problemã de siguranþã naþionalã se poate transforma într-una de secu-
ritate naþionalã în mãsura în care însãºi supravieþuirea statului ca atare este
ameninþatã. Se poate totuºi spune cã dacã o problemã de securitate naþionalã
este întodeauna ºi o problemã de siguranþã naþionalã, conversul nu este
neapãrat adevãrat, în mãsura în care perturbarea funcþiilor interne ale statului
nu constituie o ameninþare la existenþa lui, ci mai degrabã la existenþa lui
într-o anumitã formã.
Ce sugereazã aceste schimbãri, dezbateri ºi transformãri? Aºa cum afir-
mam la începutul capitolului, securitatea nu este un concept absolut ºi obiectiv,
ci are profunde valenþe politice; mai mult, ea este în permanenþã negociatã,
atât la nivelul statului cât ºi la nivelul societãþii. Existenþa unei doctrine
securitare într-un document nu o fixeazã pentru totdeauna într-o anumitã
formã, ci mai degrabã exprimã o realitate de moment care poate fi oricând
schimbatã. Este foarte important cine ºi cum participã la elaborarea concepþiei
despre securitate, pentru cã, în funcþie de aceºti factori, anumite lucruri sunt
luate în considerare, ºi altele nu. Este posibil, de aceea, sã emitem ipoteza cã
ideea despre securitate va fi mai variatã, mai extinsã sau mai restrânsã în
funcþie de care segmente ale societãþii participã în stabilirea ºi dezvoltarea ei.
O viziune a securitãþii poate fi identificatã ºi în discursuri despre anumite
chestiuni considerate relevante acestei problematici, în dezbateri ºi, bine-
înþeles, în deciziile luate ºi implementate în acest sens. Este important sã
comparãm nivelul decizional cu cel declarativ pentru a observa coerenþa sau
lipsa ei în discursul ºi practica securitãþii. Desigur, locurile unde existã o
nepotrivire între doctrinã ºi practicã sunt interesante pentru studiu, tocmai

pentru cã evidenþiazã o transformare sau, dimpotrivã, un refuz de a rãspunde
unei realitãþi în evoluþie constantã. Perspectiva detaliatã de Wæver ºi Buzan
cu referire la securitate ca act declarativ, ca practicã discursivã (speech act),
constituie o manierã potrivitã de a porni un studiu al securitãþii la acest nivel.
Cu toate acestea, o analizã completã a securitãþii într-un context particular
cere, de asemenea, o examinare istoricã, de lungã duratã, pentru cã, într-un
astfel de caz se pot observa elementele care participã sau au participat la
formarea unei anumite viziuni a securitãþii. Alastair Johnston a elaborat ideea
culturii strategice, care poate fi utilizatã ca element indicativ al viziunii de
securitate a unui stat:
un sistem integrat de simboluri ºi strategii de acþiune (e.g.: structuri de argu-

mentare, limbaje, analogii, metafore) care acþioneazã în aºa fel încât stabileºte
preferinþe strategice de duratã, prin faptul cã formuleazã concepte asupra efica-
citãþii rolului forþei militare în domeniul politic interstatal, ºi prin faptul cã dã
acestor concepte o aurã factualã în aºa fel încât anumite preferinþe par realiste ºi
eficace. Este compusã din douã pãrþi: asumpþii de bazã despre ordinea sistemului
strategic, despre natura adversarului ºi ameninþarea pe care o reprezintã ºi despre
eficacitatea utilizãrii forþei. Aceste informaþii provin din surse istorice, ºi nu din
mediul înconjurãtor prezent. În al doilea rând, asumpþii de nivel operaþional,
dintre care opþiunile strategice sunt cele mai eficace în a trata cu mediul încon-
jurãtor al ameninþãrilor, definite în funcþie de rãspunsul la întrebãrile de mai sus.
Comportamentul strategic ºi deciziile strategice se referã la atitudinile adoptate în
varii momente istorice (crize ºi perioade normale) în favoarea unei poziþii ofensive sau
defensive în conflicte, la principiile care sunt susþinute pe scena internaþionalã etc.
(Johnston, 1995, pp. 44-45).
Abordarea din punctul de vedere al culturii strategice permite integrarea

metodelor de analizã a securitãþii, detaliate mai sus, cu avantajul de a introduce
o perspectivã istoricã vitalã pentru o înþelegere adecvatã a proceselor de
constituire ale securitãþii. Urmãrind evoluþia acesteia, putem înþelege care
sunt elementele sale identitare, ceea ce permite ºi identificarea limitelor
actuale ale sferei de securitate, dincolo de domeniile securizate în mod
tradiþional de cãtre stat. De asemenea, dacã înþelegem misiunea pe care statul
ºi-a atribuit-o ºi ºi-o atribuie în continuare pe scena internaþionalã, putem
pãtrunde raþiunile pentru care are o anumitã viziune asupra securitãþii. În
acest caz, exemplul cel mai elocvent este cel al SUA. Ca stat ce se proiecteazã
ca apãrãtor al lumii libere, SUA are o viziune a securitãþii mult mai complexã ºi
mai activã, aproape intruzivã, decât a celorlalte, care au o viziune mai degrabã
defensivã. În plus, având în vedere misiunea civilizatoare ºi eliberatoare pe
care ºi-o atribuie, SUA poate considera drept chestiuni de securitate factori care
în alte cazuri nu ar intra în aceastã categorie. O schimbare de regim într-o þarã
de mãrime ºi importanþã secundarã pe scena internaþionalã poate fi perceputã ca
o problemã pentru securitatea SUA, în mãsura în care acestea pot deveni o þintã
a atacurilor teroriste sau a unei politici neprietenoase datorate acestei schimbãri
de regim. Acest lucru este un dezavantaj al faptului de a se distribui în rolul de
poliþist al scenei internaþionale reversul medaliei este de a fi perceput în acelaºi
timp ca principal duºman ºi obstacol. De asemenea, recrudescenþa atacurilor
teroriste împinge SUA sã adopte mãsuri pe care le considerã preventive pentru
pãstrarea securitãþii statului, pe când alte state nu le-ar privi ca atare.
Rolul pe care statele îl au pe scena internaþionalã este, în mod clar, un
factor important în viziunea lor despre securitate, pentru cã, în funcþie de el,
se constituie elementele care le afecteazã; de aceea, în studiul securitãþii
trebuie urmãrite întotdeauna evoluþiile internaþionale ºi modul în care ele
afecteazã atât poziþia statelor, cât ºi apariþia sau dispariþia factorilor care pot
constitui ameninþãri sau pericole.
În orice caz, în mediul internaþional, securitatea naþionalã se manifestã în
diferite forme, care pot fi înþelese dacã este studiatã evoluþia statelor ºi naþiunilor.
Nu existã o reþetã unicã pentru a studia securitatea naþionalã; important este
ca cel ce o examineazã sã fie informat ºi sã pãstreze flexibilitatea necesarã
pentru a putea adãuga sau elimina elementele relevante de la caz la caz.
Concluzii
În lumina celor afirmate mai sus, ceea ce este de reþinut în legãturã cu studiul
securitãþii ºi cu precãdere al securitãþii naþionale este în primul rând faptul cã,
parafrazându-l pe Alexander Wendt (Wendt, 1992), securitatea (naþionalã)
este ceea ce statele fac din ea. Aºa cum s-a vãzut încã de la începuturile
analizelor de securitate, acest concept este legat de circumstanþele naþionale ºi
internaþionale ale statelor ºi, în consecinþã, poate fi extrem de elastic. Dar
acest lucru nu înseamnã cã securitatea poate fi orice sau definitã de oricine.
Existã elemente ºi criterii minime care intrã în determinarea ei.
În primul rând, în pofida a numeroase încercãri de a schimba obiectul

referent prin excelenþã al noþiunii, statul rãmâne entitatea principalã atunci
când se vorbeºte despre securitate. Chiar ºi atunci când se admite faptul cã
indivizii sau grupurile ar putea în mod egal sã constituie obiecte de studiu în
relaþia cu securitatea, existã tendinþa de a trata statul ca mediator sau ca
interlocutorul cel mai potrivit chiar ºi în aceste cazuri. Problema majorã
intervine atunci când statul însuºi devine un pericol sau o ameninþare la adresa
anumitor grupuri sau indivizi ºi în care existã pericolul ignorãrii acestei
realitãþi pentru cã nu existã noþiuni sau strategii pentru a o identifica. Noþiuni
ca securitatea umanã îºi dovedesc utilitatea ºi necesitatea în astfel de circumstanþe.
Cu privire la natura securitãþii, este de reþinut cã, odatã cu sfârºitul
Rãzboiului Rece, ea nu mai este consideratã în termeni exclusivi militari. Este
meritul atât al cercetãtorilor academici, cât ºi al practicienilor care au fost
capabili sã recunoascã faptul cã globalizarea ºi interdependenþa au accentuat
elementele economice, politice ºi sociale ale securitãþii ºi au studiat felul în
care acestea o pot întãri sau fragiliza, atât la nivelul statului cât ºi la nivelul
individului. Introducerea noþiunii de risc este, de asemenea, foarte utilã ºi
novatoare în ideea securitãþii, chiar dacã nu o revoluþioneazã.
Cel mai important lucru de reþinut este cã securitatea nu trebuie vãzutã ca
un lucru sau o stare imuabilã. Ea este un proces ºi o practicã politicã ce
variazã ºi poate fi identificatã prin anumite strategii de cercetare; de exemplu,
analiza procesului de securizare, detaliatã de Buzan ºi Wæver, ºi o abordare
istoricã ºi de lungã duratã. De asemenea este de reþinut nuanþarea lui Mathias
Albert, ºi anume cã securitatea se referã la capacitatea unui sistem de a
procesa elementele de diferenþã cu alte sisteme ºi în acest sens are legãturã cu
identitatea sa politicã, socialã ºi militarã. Securitatea va fi întotdeauna legatã
de ideea de siguranþã ºi supravieþuire. Întrebarea-cheie este, în consecinþã,
supravieþuirea cãrui element? În funcþie de rãspunsul pe care îl obþinem,
înþelegem ce este important pentru securitatea unui stat într-un anumit caz.
În cele din urmã, ca în cazul majoritãþii conceptelor din domeniul relaþiilor
internaþionale, trebuie menþionatã nevoia de studii de caz empirice pentru a
putea încerca o generalizare sau mãcar anumite linii directoare despre ceea ce
înseamnã securitatea la un nivel mai ridicat decât cel al unui singur stat. Cu
privire la acest lucru este regretabil cã viziunea dominantã în acest domeniu
rãmâne cea elaboratã în centrele de putere ºi academice din Occident, de
multe ori adoptatã fãrã o atitudine criticã.
Lecturi recomandate
Buzan, Barry (2000), Popoarele, statele ºi teama: O agendã pentru studii de

securitate internaþionalã în epoca de dupã rãzboiul rece, trad. de V. Sãndulescu,
Cartier, Chiºinãu.
Krause, Keith; Williams, Michael C. (1997), Critical Security Studies: Concepts
and Cases, University of Minnesota Press, Minneapolis.
Rosenau, James; Aydinli, Ersel (2005), Globalization, Security, And The Nation-State:
Paradigms In Transition, State University of New York Press, New York.
Capitolul 6
Securitatea regionalã.
Contexte, agende, identitãþi
6.1. Contextualizarea securitãþii naþionale
Ca ºi disciplina teoriei relaþiilor internaþionale, studiile de securitate s-au

dezvoltat dupã cel de-al doilea rãzboi mondial ºi au evoluat atât datoritã unor
necesitãþi de naturã politicã ºi militarã, cât ºi influenþei dezbaterilor ºi
direcþiilor de cercetare din alte ºtiinþe sociale (Nye ºi Lynn-Jones, 1988;
Lebow, 1988; Walt, 1991; Krause ºi Williams, 1996; 1997). Iniþial sub
formã de reflecþie asupra unor chestiuni privind securitatea ºi interesul naþional,
în contextul Rãzboiului Rece cercetarea în domeniu a beneficiat de sprijin
financiar ºi instituþional semnificativ, acordat în special în ºi de cãtre Statele
Unite ale Americii ºi Uniunea Sovieticã (Walt, 1991, p. 221; Nye ºi Lynn-Jones,
1988, pp. 8-10), la acea vreme actorii principali ai scenei internaþionale.
Acest sprijin, precum ºi hibridizarea altor domenii ºi direcþii de dezbatere au
permis apariþia unor idei ºi concepte inovatoare ºi au contribuit ulterior la
dezvoltarea unei discipline internaþionale a studiilor de securitate (Nye ºi
Lynn-Jones, 1988, p. 24).
Totuºi, majoritatea modelelor teoretice erau generate din perspectiva ºi pe
baza experienþei celor douã superputeri. Dincolo de caracterul tendinþelor ºi
deformãrile impuse de logica bipolaritãþii, astfel de modele nu reuºeau sã
explice în mod satisfãcãtor comportamentul ºi opþiunile internaþionale ºi de
securitate ale unor puteri de mai micã anvergurã decât SUA ºi URSS, fapt
cunoscut încã din anii 50. Dacã pentru liderii celor douã blocuri politica
internaþionalã era în mod necesar globalã ºi totalã, pentru statele mai mici sau
non-aliniate posibilitãþile de acþiune ºi negociere au fost în mod necesar mult
mai restrânse ºi nu puteau fi mereu exprimate în termenii bipolaritãþii (Binder,
1958, p. 409).
Faptul cã opþiunile de securitate ºi politicã externã nu sunt echivalente ºi cã
problemele de securitate ale marilor puteri nu pot fi întotdeauna transferate în
alte spaþii este ºi mai vizibil în prezent. Pentru SUA, politica internaþionalã
rãmâne una globalã, însã nici unul dintre celelalte state nu reuºeºte sã aibã
capacitatea ºi, implicit, opþiunile de politicã externã pe care le au Statele
Unite (Wæver, 2004, p. 18). Mai mult, existã numeroase situaþii internaþionale
în care politica externã a SUA nu are nici o relevanþã directã ºi majorã sau în
care Statele Unite nu joacã un rol semnificativ. În schimb, acþiunile interna-
þionale obiºnuite ale statelor au de regulã impact regional.
În acest context, se pot face urmãtoarele observaþii. În primul rând, marea
parte a statelor acþioneazã internaþional cel mai frecvent pe plan regional. În
al doilea rând, cu cât un stat este mai mic în termeni de putere (politicã,
militarã, economicã etc.) cu atât opþiunile sale de politicã externã ºi de
securitate sunt mai mult limitate la acþiuni ºi strategii de nivel regional.
Cu toate acestea, s-a pus întrebarea dacã nu cumva nivelul regional de
analizã ar fi totuºi unul inutil, din moment ce toate situaþiile internaþionale ar
putea fi potenþial reduse la înþelegerea interesului naþional al statelor implicate.
În prezent, cu excepþia unor poziþii extreme venind aproape exclusiv din
spaþiul politic, atât în mediul academic, cât ºi în cel decizional acest mod de
reprezentare a actorilor ºi relaþiilor dintre ei este din ce în ce mai puþin
acceptat pentru cã nu reflectã în mod satisfãcãtor realitatea internaþionalã.
În primul rând, interesul naþional nu este generat într-un vid internaþional
ºi nu este o constantã, chiar dacã direcþiile majore de politicã externã, aºa
cum sunt ele exprimate în programele de politicã externã, pot rãmâne în
general aceleaºi pentru perioade relativ lungi de timp. Mai degrabã, interesul
naþional al unui stat este rezultatul interacþiunii internaþionale (în primul rând
cu vecinii), al contextului internaþional, dar ºi al dinamicii politico-sociale
interne acelui stat (Kratochwil, 1982; Finnemore, 1996).
Datã fiind natura variabilã a interesului naþional, cercetarea ºi construirea
unor modele explicative ale comportamentelor ºi evenimentelor internaþionale
care implicã mai mult de un stat ºi þin cont exclusiv de nivelul naþional sunt
deci extrem de dificile. În acelaºi timp, o simplã sumã a intereselor naþionale
la un anumit moment nu poate explica un rezultat internaþional, pentru cã
astfel este exclusã posibilitatea interacþiunii ºi influenþãrii reciproce, perspectivã
ce neagã însãºi esenþa relaþiilor internaþionale.
Mai mult, în special dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, statele au
pierdut o mare parte din monopolul pe care îl deþineau în sfera publicã,
inclusiv la nivel internaþional. Deºi în majoritatea cazurilor ele au rãmas
principalii actori instituþionali ai vieþii publice, scena internaþionalã a devenit
tot mai diversã (Hanrieder, 1978; Martin ºi Simmons, 1998; Keohane, 2002).
De asemenea, interacþiunile au devenit tot mai complexe, ceea ce a dus la
apariþia unor fenomene ºi situaþii ce nu pot fi descrise exclusiv în termenii
relaþiilor dintre anumiþi actori internaþionali1. Aceasta a dus în primul rând la
transformarea caracterului tradiþional al relaþiilor internaþionale ºi implicit al
studiului acestora (Aron, 1962; Keohane ºi Nye, 1971; 1977; Nye, 2004;
Guzzini ºi Jung, 2004).
Pe de altã parte, datoritã numeroºilor factori implicaþi atât în procesul
decizional, cât ºi în producerea unui eveniment, descrierile exhaustive ale
scenei internaþionale sunt aproape imposibile2. Reducerea cercetãrilor ºi
analizei la nivel regional, contextualizate sau nu global, reprezintã o soluþie
pentru a face inteligibilã o realitate din ce în ce mai complexã. Expertiza
regionalã în domeniul studiilor de securitate este deci crucialã, în lipsa acesteia
existând riscul de a gândi în vid (Cantori ºi Spiegel, 1973).
Aceasta nu este însã o simplã chestiune epistemologicã, ci are implicaþii
politice extrem de relevante. Astfel de pildã, multe dintre analizele pe care s-a
1. Unul dintre cele mai cunoscute ºi mai influente concepte care descriu o astfel de
situaþie este cel de regim de securitate. Acesta se referã la acele principii, norme,
reglementãri ºi proceduri de luare a deciziilor în jurul cãrora converg aºteptãrile
actorilor într-un anumit domeniu al relaþiilor internaþionale (Krasner, 1983, p. 1).
Alãturi de volumul coordonat de Krasner (publicat iniþial ca numãr special al International
Organization), mai trebuie remarcate, printre altele, argumentele ºi dezbaterile pre-
zentate în Haggard ºi Simmons (1987), Rittberger (1993), Levy et al. (1995) ºi
Hasenclever et al. (2000).
2. Aceasta nu înseamnã cã astfel de demersuri nu existã sau cã nu ar avea un impact în
disciplinã. Un exemplu mai recent ºi care a generat numeroase dezbateri este descrierea
lumii în termenii unui conflict permanent între civilizaþii, viziune promovatã în
special de Huntington (1996).
bazat intervenþia americanã în rãzboiul din Vietnam nu au þinut cont de

contextul politic ºi istoric al regiunii, ceea ce explicã parþial eºecul admi-
nistraþiei americane în acel conflict (Kaplan, 1983; Lomperis, 1984). De aseme-
nea, existã numeroase probleme care nu pot fi tratate exclusiv din perspectiva
strategiilor pe termen scurt ºi nici din aceea a unor situaþii specifice
anumitor guverne. De exemplu, tensiunile din Orientul Mijlociu nu pot fi
explicate fãrã a înþelege originile ºi evoluþia conflictului israeliano-arab ºi a
relaþiilor regionale din lumea arabã (Binder, 1958; Brecher, 1969). Aºadar,
studierea regiunilor ºi a situaþiilor de securitate regionalã este nu doar legi-
timã, ci esenþialã pentru înþelegerea naturii ºi dinamicii relaþiilor internaþionale
ºi a problemelor de securitate, dar ºi pentru a micºora riscul de a eºua în
procesul decizional real.
6.2. De la sistem la complex de securitate
6.2.1. Trei modele explicative
Conceptul de securitate regionalã apare ca subiect de cercetare în disciplina

relaþiilor internaþionale dupã cel de-al doilea rãzboi mondial ºi, pentru circa
douã decenii, este aproape în totalitate descris de logica Rãzboiului Rece.
Deºi în acest context contribuþiile majore pun accent pe probleme de ordin
politic ºi militar, existã frecvent abordãri ale securitãþii regionale interesate ºi
de alte dimensiuni ale sferei internaþionale, în special economice ºi societale.
Odatã cu revigorarea studiilor de securitate la sfârºitul anilor 70 ºi acceptarea
pe scarã largã a ideii cã noþiunea de securitate nu se aplicã exclusiv sferei
militare, are loc o nouã reflecþie asupra importanþei nivelului regional în
domeniul relaþiilor internaþionale. În aceastã perioadã, sunt creaþi termeni noi
pentru a descrie ºi analiza interacþiunile la nivel regional, precum ºi impactul
acestora la nivel local, naþional ºi global.
Chestiunea devine însã cu adevãrat o preocupare majorã abia la începutul
anilor 90, când literatura de specialitate devine tot mai interesatã de feno-
menul regionalismului. Parþial, aceastã revigorare bruscã a studiilor regionale
se datora necesitãþii de a explica apariþia unui mare numãr de organizaþii,
acorduri ºi aranjamente regionale create sau restructurate imediat dupã sfârºitul
Rãzboiului Rece1. Totuºi, existenþa unui nou material empiric nu a generat

inovaþii semnificative, aºa cum se întâmplase anterior în momentele de interes
maxim pentru subiect. Mai degrabã, perioada actualã este una de rafinare a
vechilor concepte, descrieri mai consistente ºi mai complexe ale proceselor ce
au loc la nivel regional, precum ºi de convergenþã ºi hibridizare a direcþiilor
de cercetare ce au conceptul de regiune în prim-plan. În plus, pe fondul unei
dezbateri mai largi privind natura obiectului investigaþiei ºtiinþifice ºi relaþia
cercetãtorului cu acesta, discuþiile referitoare la natura securitãþii regionale
sunt din ce în ce mai influenþate de agenda constructivistã.
În mare parte datoritã precedentelor ºi cunoaºterii istorice, cea mai la
îndemânã modalitate de a imagina securitatea regionalã este de a o descrie în
termenii stabilitãþii militare ºi a posibilitãþilor de generare a tensiunilor politice
sau diplomatice la nivel regional. Aceastã perspectivã este frecvent întâlnitã
în studii de caz ºi cercetãri de istorie politicã ºi strategie (Peffer, 1954;
Nuechterlein, 1968; MacFarlane, 1985; Kupchan, 1988; Cossa ºi Khanna,
1997) în special în timpul Rãzboiului Rece. În ultimele douã decenii, dupã ce
problematica securitãþii a fost extinsã din punct de vedere teoretic ºi decizional
ºi în alte domenii decât cele militar ºi politic (Deese ºi Nye, 1981; Buzan,
1983; 1991b; Ullman, 1983) ºi dupã ce securitatea a început sã fie definitã
ºi prin prisma percepþiei ameninþãrilor de securitate2 (Jervis, 1970; Allison G.,
1971; Jervis, 1976), aceastã abordare este însã mai puþin vizibilã în literatura
de specialitate.
Existã însã ºi perspective mai dezvoltate conceptual. Ceea ce au în comun
este observaþia cã, pentru a vorbi de securitate regionalã ºi, în general, de o
problematicã la nivel regional, este necesar un grad minim de interdependenþã
între actorii implicaþi. Ce anume înseamnã acest grad de interdependenþã este
însã o chestiune dificil de rezolvat. Din acest punct de vedere, existã trei
1. În literaturã acesta este considerat a fi al doilea val de regionalism, distinct de cel din
anii 50 ºi 60 în principal prin aceea cã este mult mai puþin motivat ideologic ºi cã
noile acorduri regionale nu sunt limitate la un singur sector al vieþii internaþionale
(Fawcett ºi Hurrell, 1995; Hettne, 1999). Recent, Van Langenhove ºi Costea (2005)
sugereazã cã se poate vorbi ºi de apariþia unui al treilea val de regionalism, caracterizat
de interacþiuni între regiuni, care devin actori internaþionali tot mai importanþi.
2. Deºi preocuparea pentru percepþia ameninþãrii apare relativ recent în studiile de
securitate, principalele argumente erau cunoscute în teoria relaþiilor internaþionale
încã din anii 70.
tradiþii cea a subsistemelor, cea a sistemelor subordonate ºi cea a comple-

xelor de securitate, toate fiind strâns înrudite.
Pentru a înþelege aceste tradiþii, trebuie reamintit faptul cã în teoria
relaþiilor internaþionale interesul pentru noþiunea de sistem începe sã fie din
ce în ce mai vizibil în anii 601 ºi are douã surse principale. Prima este
sociologia istoricã, o abordare ce devine cunoscutã în disciplinã în special
datoritã lui Aron (1962) ºi Hoffmann (1959; 1961). A doua sursã este teoria
sistemelor elaboratã de von Bertalanffy (1956). În studiul relaþiilor interna-
þionale, aceasta a generat cercetãri cu impact major metodologic ºi metateoretic
(Kaplan M., 1957; Singer, 1961; Easton, 1965).
În ceea ce priveºte problematica securitãþii regionale, literatura dedicatã
subsistemelor este influenþatã mai degrabã de sociologia istoricã, iar cea
privind sistemele subordonate, mai degrabã de teoria sistemelor. Cu alte
cuvinte, pentru cei care studiazã securitatea regionalã din punctul de vedere al
subsistemelor, acestea sunt doar instrumente analitice, tipuri ideale în sens
weberian, iar pentru cei care discutã despre sisteme subordonate, acestea existã ºi
în realitate, nu doar la nivel conceptual, fiind elemente fundamentale ale ordinii
mondiale. Literatura dedicatã complexelor de securitate este de datã mai
recentã (anii 80), însã împrumutã elemente din ambele direcþii de cercetare.
6.2.2. Subsistemul regional
Subsistemele regionale sunt definite în general drept structuri de relaþii ce se

desfãºoarã într-o oarecare proximitate geograficã ºi sunt caracterizate de un
anumit grad de regularitate ºi intensitate, precum ºi de conºtientizarea existenþei
acestora de cãtre actorii implicaþi (Kaiser, 1968, p. 86). La acestea se mai
poate adãuga ºi faptul cã, pentru a fi considerat subsistem regional, este
necesarã recunoaºterea acestuia nu doar de cãtre actorii implicaþi, ci ºi de
cãtre ceilalaþi actori internaþionali (Brecher, 1963, p. 220). În plus, pentru a
forma o regiune este nevoie de minim trei actori (ibidem), dar pot fi acceptate
situaþii în care unele superputeri împreunã cu un alt stat vecin mai mic
1. În Statele Unite, aceastã direcþie de cercetare în relaþiile internaþionale a fost promovatã

în primul rând la Princeton (Knorr ºi Verba, 1961), loc ce avea sã devinã în anii
70-80 unul din principalele centre de inovaþie în domeniul gândirii teoretice cu
privire la chestiuni de securitate ºi strategie.
formeazã un subsistem regional distinct (Agor ºi Suarez, 1972, p. 154).

Acesta poate fi de pildã cazul relaþiei SUA-Canada.
Actorii subsistemelor regionale pot fi desigur statele naþionale, care pãs-
treazã monopolul în acest domeniu. Acestora li se adaugã din ce în ce mai
frecvent diverse structuri mergând de la organizaþii regionale (politice, de
securitate, economice etc.) ºi alianþe regionale pânã la comunitãþi regionale
de securitate (Adler ºi Barnett, 1998) ºi miºcãri sociale sau revoluþionare
regionale (Agor ºi Suarez, 1972). De asemenea, conceptul de subsistem regional
se mai poate referi la procese de integrare regionalã (Deutsch et al., 1957;
Haas, 1970; Nye, 1971), dar ºi la fluxuri economice ºi/sau societale (motivate
economic), recurente ºi non-instituþionalizate (Kaiser, 1968; Haas, 1975).
Datã fiind aceastã varietate de actori ºi procese ce pot fi asociaþi subsiste-
melor regionale, au existat încercãri de a le sistematiza. În acest demers se
porneºte, de regulã, de la premisa cã existã sisteme naþionale (compuse din
instituþii guvernamentale ºi societate), iar interacþiunea acestora pe plan regional
genereazã subsisteme regionale1. Dacã interacþiunea se produce preponderent
la nivel societal, avem de-a face cu subsisteme regionale transnaþionale2. În
schimb, dacã interacþiunea are loc în principal între instituþii guvernamentale,
se formeazã subsisteme regionale interguvernamentale. În fine, dacã inte-
racþiunea se produce atât la nivel societal, cât ºi guvernamental avem de-a
face cu subsisteme regionale complexe/integrate (Kaiser, 1968, pp. 90-93).
Mult mai interesant decât clasificarea lor este însã impactul pe care îl pot
avea asemenea susbsisteme. În general este acceptat faptul cã relaþiile regionale
interguvernamentale pot genera noi relaþii regionale interguvernamentale
(Morgenthau, 1948; Axelrod ºi Keohane, 1985; Jervis, 1988; Risse et al.,
1999). Cu alte cuvinte, alianþele regionale creeazã fie contra-alianþe, fie
imitatori. Evaluarea impactului subsistemelor transnaþionale ºi integrate este
însã mult mai problematicã. Rezultatele cercetãrilor din perioada Rãzboiului
Rece pot fi aplicate noilor situaþii cu mari rezerve, iar studiile comparative
recente încã reproduc cadrul conceptual dezvoltat în contextul bipolaritãþii. În
1. Este preferatã sintagma de subsistem regional în locul celei de sistem regional pentru
a sublinia faptul cã subsistemele regionale ar face parte dintr-un sistem internaþional.
Pentru o discuþie mai detaliatã a conceptului de sistem internaþional, vezi Buzan ºi
Little (2000) ºi Buzan ºi Wæver (2003).
2. Sintagma de societate transnaþionalã a fost introdusã de Aron (1962), iar primele
rafinãri conceptuale sunt realizate de Nye (1971) ºi Keohane ºi Nye (1971; 1977).
general, se acceptã totuºi faptul cã subsistemele regionale sunt mai degrabã

integrate decât strict interguvernamentale sau transnaþionale ºi cã sferele de
securitate sunt din ce în ce mai strâns legate unele de altele, mai ales la nivel
regional (Falk, 1999; Hettne, 2001; Bailes ºi Cottey, 2006).
6.2.3. Sistemul subordonat
Dacã în cazul subsistemelor regionale atenþia era îndreptatã în special asupra

posibilelor relaþii dintre nivelul naþional ºi cel regional, în cazul sistemelor
subordonate principalul obiect de studiu a fost dinamica relaþiilor dintre
sistemul internaþional (numit sistem dominant) ºi subunitãþile sale. În aceastã
logicã, sistemul dominant era desigur cel în care SUA ºi URSS se confruntau,
adicã potenþial întreaga scenã internaþionalã. Conform modelului teoretic,
orice subunitate (sistem subordonat) reproducea în mod necesar conflictul
ideologic ºi problemele generate de bipolaritatea sistemului dominant. Din
acest motiv, era suficientã înþelegerea dinamicii sistemului dominant pentru a
descrie ºi mai ales prezice modul de comportament internaþional în orice zonã
de pe glob.
Totuºi, aceastã cheie universalã, postulatã în primii ani ai Rãzboiului Rece,
nu se potrivea realitãþii de pe teren, datele empirice sugerând cã, la nivel
regional, lucrurile stãteau destul de frecvent altfel decât permitea teoria. În
nici una din regiunile care, la acea vreme, erau în centrul atenþiei a numeroase
studii de caz (Asia de Sud-Est, Orientul Mijlociu ºi Africa), bipolaritatea nu
putea mereu explica evoluþiile politice (ºi adesea nici militare) ale unor state
ºi ale acestor zone în general (Peffer, 1954; Binder, 1958; Brecher, 1969).
Premisa bipolaritãþii nu putea fi însã ignoratã, dat fiind cã, cel puþin în
primele douã decenii de dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, aceasta a
reprezentat elementul dominant al relaþiilor dintre principalii actori ai scenei
internaþionale. Pentru a explica abaterile de la modelul bipolar, a fost deci
necesar sã fie introduse mai multe nuanþe ºi unele constante sã fie transformate
în variabile.
Prima divergenþã a fost generatã de numãrul ºi limitele sistemelor subor-
donate existente. În anii 50, cercetãrile încercau sã demonstreze cã o anumitã
regiune ar putea constitui un sistem subordonat. Zonele preferate pentru acest
demers au fost Orientul Mijlociu (Binder, 1958; Brecher, 1969) ºi Asia de
Sud ºi Sud-Est (Peffer, 1954; Brecher, 1963). America Latinã apare pe harta
acestui tip de investigaþie abia la începutul anilor 70 (Agor ºi Suarez, 1972),
iar Africa a interesat aproape exclusiv din punct de vedere al organizaþiilor
regionale din Africa de Vest (Riley, 1999). Interesant este faptul cã primele
studii cu privire la o regiune atrag atenþia ºi sunt conºtiente de faptul cã zona
pe care o studiazã este un construct mental ºi cã delimitãrile pe care le
opereazã teoretic au consecinþe importante asupra argumentelor ºi rezultatelor
cercetãrii, inclusiv din punct de vedere al procesului decizional (Peffer, 1954,
pp. 311-312). Ulterior, acest fapt este tot mai neglijat ºi regiunilor li se
atribuie o esenþã ºi un caracter fix, anistoric, ceea ce duce la grave distorsiuni
atât în plan teoretic, cât ºi decizional (Cantori ºi Spiegel, 1973).
O altã excepþie de la modelul iniþial a constituit-o observaþia cã sistemele
subordonate nu pot fi în mod necesar identice. Datele empirice susþineau
aceastã observaþie. Din punct de vedere teoretic, se putea argumenta cã
bipolaritatea este un fenomen recent în care au fost atrase regiuni ºi state cu
tradiþii istorice ºi politice foarte diferite, deci raportarea lor la fenomenul
bipolaritãþii este diferitã (Peffer, 1954). Au existat totuºi, pentru multã vreme,
voci, mai ales provenite din ºcoli de gândire marxiene ºi neomarxiene, care nu
au acceptat acest argument, susþinând cã, indiferent de loc ºi spaþiu, existã un
permanent conflict ideologic ºi deci în principiu, toate sistemele sunt identice,
dat fiind cã sunt caracterizate de bipolaritate (MacFarlane, 1985). În prezent,
unele curente neomarxiene mai sprijinã aceastã viziune, desigur mult mai
nuanþatã1.
Cea mai importantã contribuþie la rafinarea modelului iniþial a fost însã
adãugarea unor planuri diferite de analizã. Sub aspectul politicii externe a
unui stat, într-un sistem subordonat existã mai multe grade de apropiere ºi
relevanþã pentru politica externã ºi de securitate a acelui stat. Aceste grade sunt
descrise uneori sub formã de cercuri concentrice (Brecher, 1969, pp. 118-120),
iar alteori în termeni dihotomici (Marchand et al., 1999). Indiferent de modul
de vizualizare, termenii cel mai frecvent folosiþi sunt cei de centru ºi periferie.
Cu alte cuvinte, ameninþãrile de securitate regionalã cele mai importante se
1. Majoritatea acestor demersuri sunt influenþate de conceptul neo-gramscian de hege-

monie aºa cum a fost reinterpretat în disciplinã de Cox (1983). Printre cele mai
importante contribuþii ºi evaluãri ale subiectului, se remarcã Payne ºi Gamble (1996),
Marchand et al. (1999), Mittleman ºi Falk (2000) ºi Bøås et al. (2005).
aflã, prin definiþie, în apropierea centrului, iar cele mai puþin importante
într-o zonã perifericã sau chiar în afara sferei de interes. Dacã un stat aflat în
zona perifericã începe sã punã probleme de securitate, el trebuie repoziþionat
într-o zonã mai centralã faþã de statul din punctul de vedere al cãruia este
descris respectivul sistem subordonat1 (Brecher, 1969, p. 138).
Astfel de modificãri de percepþie ºi comportamentul generat de acestea ar
explica, în termenii bipolaritãþii, anomaliile regionale observate empiric.
În realitate, aceastã rafinare teoreticã nu face decât sã arate încã o datã cã,
pentru majoritatea statelor, chestiunile de securitate ºi politicã externã sunt în
primul rând derivate din contextul regional ºi cã transferarea în plan regional
a logicii sistemului dominant poate duce la distorsionãri de analizã a relaþiilor
internaþionale (Brecher, 1963, p. 213). În plus, acest tip de reprezentare
implicã faptul cã orice sistem subordonat trebuie înþeles în primul rând ca
fiind rezultatul percepþiei unui anumit guvern. Trecerea de la percepþia
individualã la percepþia colectivã, a cãrei existenþã este postulatã de altfel în
mai multe studii (Binder, 1958; Brecher, 1963; 1969; Kaiser, 1968), nu este
însã explicatã de teoriile sistemelor subordonate. Aveau sã treacã aproape
douã decenii pentru ca aceastã problemã sã primeascã rãspuns.
6.2.4. Complex de securitate
Soluþia s-a numit complex de securitate 2. Acesta reprezintã un grup de

state ale cãror preocupãri majore de securitate sunt interconectate în aºa
mãsurã încât problemele lor naþionale de securitate nu pot fi tratate eficient în
mod separat (Buzan, 1983, p. 106). Spre deosebire de subsistemul regional
ºi de sistemul subordonat, care sunt modalitãþi de a trata împreunã pe baza
unui singur criteriu3 anumite state apropiate geografic, complexul de securitate
aduce în prim-plan chestiunea existenþei unei interdependenþe semnificative
între participanþi. În acelaºi context, este dezvoltatã ideea cã aceste interdependenþe
1. Concluzii similare sunt obþinute ºi în literatura dedicatã regimurilor internaþionale, în

special în primii ani de cercetãri majore ale conceptului (Krasner, 1983).
2. În literatura de specialitate anglo-saxonã poate fi uneori întâlnit doar termenul RSCT
(Regional Security Complex Theory teoria complexelor regionale de securitate).
3. În cazul subsistemelor regionale, acest criteriu este percepþia unor probleme comune,
iar în cazul sistemelor subordonate acesta este gradul de reproducere a sistemului
dominant.
nu sunt exclusiv militare, diplomatice sau politice, ele putându-se manifesta ºi

la nivel societal, precum ºi în domeniul economic sau în chestiuni de securitate
a mediului (Buzan, 1983; 1984; 1991b; 2003; Ullman, 1983; Buzan et al.,
1998; Buzan ºi Wæver, 2003).
Procesul de creºtere a interdependenþei regionale, în special la nivel societal,
a fost numit uneori regionalism sau integrare informalã (Hettne, 1999;
Hurrell, 1995). De regulã însã, în studiile de securitate, termenul de regionalism
descrie fie apariþia unui numãr semnificativ de noi organizaþii regionale într-o
anumitã perioadã (Fawcett ºi Hurrell, 1995; Mansfield ºi Milner, 1999), fie
favorizarea acordurilor regionale mai degrabã decât a celor multilaterale
pentru a obþine un anumit rezultat pe plan internaþional (Hettne ºi Söderbaum,
2000; Farrell et al., 2005). Complexul de securitate poate fi privit deci drept
rezultat al regionalismului, dar ºi doar ca element corelat acestuia.
Aceastã viziune nu era însã neapãrat o noutate. Pentru studiile cu privire la
integrarea regionalã ºi, mai târziu, pentru cele dedicate relaþiilor transna-
þionale, chestiunea interdependenþei era evidentã. Politic, regiunea fusese deja
definitã ca fiind caracterizatã de un numãr limitat de state legate geografic ºi
de un anumit grad de interdependenþã (Nye, 1968, p. vii). Totuºi, în studiile
de securitate aceastã perspectivã este introdusã abia în anii 80 ºi nu este
acceptatã pe scarã largã1 decât spre mijlocul anilor 90, dupã ce tot mai
frecvent este demonstratã complexitatea fãrã precedent a problemelor actuale
de securitate, acestea nemaiputând fi tratate exclusiv din punct de vedere
militar ºi cu atât mai puþin exclusiv din perspectivã strict naþionalã.
Avantajul imediat al acestui concept este cã oferã legitimitate non-ideolo-
gizatã nivelului regional de analizã, introducându-l ca strat intermediar între
statul naþional ºi sistemul internaþional2. Aceastã tendinþã teoreticã apare ca
un demers normal dupã ce tot mai multe cercetãri constatã faptul cã, dupã cel
de-al doilea rãzboi mondial, se contureazã din ce în ce mai clar modalitãþi de
1. În special ºcolile realiste ºi neorealiste acceptã cu dificultate aceastã viziune (Walt, 1991).
2. Demersul venea ca rafinare a modelului propus de Waltz (1979), care argumenta cã
cele trei nivele utile analizei relaþiilor internaþionale ar fi cel individual, cel statal ºi
cel internaþional. Nu toatã lumea a primit însã cu entuziasm perspectiva introdusã de
Buzan, acesta fiind acuzat în câteva recenzii ale volumului din 1983 ºi a altor lucrãri
unde a folosit sintagma de complex de securitate fie cã nu a þinut cont suficient de
contribuþiile anterioare cu privire la sisteme subordonate ºi subsisteme, fie cã nu a
urmat întru totul viziunea lui Waltz.
acþiune ºi structuri recurente la nivel regional ce nu pot fi studiate în manierã

concludentã din perspectivã naþionalã sau a unui sistem global de relaþii
internaþionale (Fawcett ºi Hurrell, 1995; Hettne, 1999). Acesta ar fi, pe de-o
parte, un rezultat al procesului de decolonizare (Buzan ºi Wæver, 2003), pe de
alta, efect secundar al interacþiunii la nivel global (Cha, 2000).
Dezavantajul major este cã, la fel ca ºi în cazul teoriilor integrãrii regionale
ºi al transnaþionalismului, delimitarea regiunilor ºi definirea criteriilor de
interdependenþã sunt lãsate nerezolvate. Problema devine cu atât mai relevantã
cu cât nivelul interacþiunilor la nivel global creºte, deoarece acestea conecteazã
multidimensional tot mai multe sectoare, indiferent de zonã, ceea ce, teoretic,
face ca toate chestiunile de securitate sã fie interdependente. Altfel spus, dacã
totul este interconectat, se pune întrebarea, extrem de relevantã din punct de
vedere decizional, de unde trebuie început ºi cum trebuie procedat pentru a
face aceste relaþii inteligibile ºi pentru a putea reacþiona eficient la provocãrile
de securitate generate de dinamica acestora.
Direcþia actualã spre care se îndreaptã demersurile în vederea rezolvãrii
unor astfel de dileme epistemologice ºi decizionale este una de redescoperire
a conceptului de identitate (Neumann, 1992; Goldstein ºi Keohane, 1993;
Wendt, 1994; Risse-Kappen, 1994; Williams, 1998). Prima iniþiativã care
pune în mod explicit problema securitãþii în aceºti termeni aparþine ºcolii de
la Copenhaga1, cea de care, de altfel, se leagã cel mai mult dezvoltarea
conceptul de complex de securitate (Wæver et al., 1993; Wæver, 1996;
Buzan et al., 1998). Pânã în prezent, dezbaterile s-au concentrat în special pe
raportul dintre identitate ºi securitate la nivel societal, naþional ºi transna-
þional2, neglijând însã dimensiunea regionalã. Chiar ºi recenta contribuþie a
lui Buzan ºi Wæver (2003) se limiteazã la reformularea teoriei complexelor
regionale de securitate, în principal din punct de vedere al contextului generat
1. Acest nume a fost dat de Bill McSweeney (1996) studiilor realizate de un grup înfiinþat
în 1985 la Institutul de Cercetare a Pãcii de la Copenhaga pentru cercetarea proble-
maticii securitãþii europene. Pentru o trecere în revistã a dezbaterilor generate de
acesta, vezi, de pildã, Huysmans (1998) ºi McSweeney (1999).
2. Wæver et al. (1993) dezvoltã cel mai mult, sub aspect conceptual, aceastã dezbatere.
Focalizându-ºi atenþia exclusiv asupra nivelului societal ºi al modului de interacþiune
dintre actorii societali ºi guvernamentali în chestiuni de securitate, volumul propune
ideea cã securitatea statalã se defineºte în primul rând în termeni de suveranitate, iar
securitatea societalã în termeni de identitate.
de prãbuºirea sistemului bipolar, fãrã a inova în ceea ce priveºte rolul identitãþii

regionale în definirea chestiunilor de securitate.
În acelaºi timp, tot mai multe studii de caz ºi evaluãri ale unor zone de
conflict indicã necesitatea dezvoltãrii unor instrumente ºi cercetãri aprofundate
care sã introducã dimensiunea identitarã ºi nivelul regional în analizã. Date
fiind tradiþia ºi preocupãrile actuale ale mediului politic ºi academic american
în ceea ce priveºte problematica securitãþii, este mai probabil ca astfel de
cercetãri sã aparã în primul rând în Europa, unde existã deja preocupare
pentru subiect (Wæver, 2004).
6.3. Agenda cercetãrii
Dincolo de aceste abordãri teoretice, direcþia principalã de cercetare rãmâne,

desigur, cea a studiilor regionale propriu-zise. Acestea sunt în continuare
interesate în special de anumite zone, care, din punct de vedere istoric, par sã
formeze regiuni distincte. În anii 50-60, principalele studii de caz se con-
centrau asupra Orientului Mijlociu ºi a Asiei Orientale. De altfel, aceste douã
regiuni au fost exemplele cele mai des folosite în teoriile subsistemelor ºi ale
sistemelor subordonate (Binder, 1958; Brecher, 1963; 1969; Kaiser, 1968),
iar pânã la începutul anilor 90 ºi în teoria complexelor regionale de securitate
(Buzan, 1983; 1988; 1991a; Buzan ºi Rizvi, 1986). Studiile cu privire la
Orientul Mijlociu s-au menþinut în general în aceiaºi termeni ai conflictului
israeliano-arab ºi interdependenþelor din lumea arabã. În schimb, Asia Orientalã
a generat în timp mai multe direcþii de cercetare. Delimitãrile cele mai
frecvent utilizate sunt Asia de Sud-Est, Asia de Sud ºi Asia de Est. Dacã în
cazul primelor douã accentul este pus în special pe chestiuni de naturã
diplomaticã, militarã ºi economicã ºi existã un oarecare consens în ceea
priveºte caracteristicle fiecãreia, Asia de Est genereazã încã dezbateri cu
privire la aceste aspecte (Buzan, 2003).
Dupã procesul de decolonizare, a început sã fie manifestat un interes
crescut ºi pentru Africa Subsaharianã. În special Africa de Vest ºi regiunea
Africii de Sud au generat numeroase studii de caz, deoarece în aceste zone au
fost create majoritatea organizaþiilor regionale de securitate politico-militarã
sau de cooperare economicã (Söderbaum, 2000; Shaw, 2000). Apariþia acestora
ºi existenþa unor interdependenþe semnificative în aceste regiuni este explicatã

de regulã în termeni istorici, legãturile economice ºi politice dintre fostele
colonii menþinându-se aparent ºi dupã decolonizare, inclusiv datoritã relaþiilor
pãstrate cu fostele metropole (Axline, 1977). Unele studii postcoloniale oferã
însã ºi alte explicaþii, ilustrate în special cu exemple din Africa de Vest ºi
construite în jurul conceptului neogramscian de hegemonie (Cox, 1983).
Riley (1999), de pildã, invocând cazul Comunitãþii Economice a Statelor din
Africa de Vest (ECOWAS), în care Nigeria joacã rolul principal, considerã cã
tendinþele hegemonice regionale ale unui stat pot fi unul dintre motivele
apariþiei ºi menþinerii acestor interdependenþe regionale de securitate.
În anii 70, odatã cu apariþia ºi consolidarea unor organizaþii regionale ºi
a unor acorduri comerciale limitate exclusiv la continentul sud-american,
America Latinã începe sã fie perceputã la rândul sãu ca o regiune separatã.
Dincolo de chestiunile de securitate politicã ºi militarã, studiile dedicate
acestei zone evidenþiazã în primul rând importanþa sectoarelor economic,
respectiv societal în evoluþia dinamicii securitãþii în regiune (Agor ºi Suarez,
1972; Sunkel, 2000). De asemenea, în special datoritã exemplelor din America
Latinã, s-a pus întrebarea dacã nu cumva consolidarea proceselor de democra-
tizare sau liberalizarea ºi integrarea economicã ar putea genera un grad mai
mare de stabilitate pe plan regional. Hurrell (1998) demonstreazã cã aceste
demersuri nu pot produce în mod automat stabilitate, dat fiind cã ele nu
contribuie în mod semnificativ ºi la diminuarea altor elemente precum fragi-
litatea instituþiilor regionale ºi a multor actori implicaþi sau inegalitatea de
putere dintre statele participante. Obstacolul cel mai important în obþinerea
unei stabilitãþi de duratã în zonã pare însã a fi lipsa unei viziuni comune
asupra problemelor ºi implicaþiilor de securitate regionalã ºi globalã, generate
de noul context internaþional (Hurrell, 1998; Frohman, 2000). Aceastã lipsã
de viziune ar putea fi motivatã de tendiþele naþionaliste puternice din toate
statele Americii Latine, dar ºi de legãturile multilaterale ale zonei cu Statele
Unite. Totuºi, în ultimii ani, se poate observa o mai mare apropiere între
unele guverne sudamericane, în special datoritã relaþiilor personale dintre
liderii politici, precum ºi câºtigãrii multor alegeri de cãtre grupãri ºi partide
de stânga (Hagopian ºi Mainwaring, 2005).
Dupã prãbuºirea regimurilor comuniste, în Europa a apãrut preocuparea
pentru zone ce altãdatã fãceau parte din sfera de influenþã sovieticã. Aºa de
pildã, în prima jumãtate a anilor 90, Europa Centralã devine un subiect la
modã pentru studiile regionale. Totuºi, acestea nu au reuºit pânã în prezent sã

defineascã regiunea în mod credibil din punct de vedere al unor interde-
pendenþe distincte de securitate, delimitarea unei Europe Centrale fiind realizatã
mai degrabã din inerþia generatã de studierea istoricã a zonei în anii 80
(Cottey, 1999; Dangerfield, 2000). De altfel, interesul pentru problematica
securitãþii în Europa Centralã s-a diminuat considerabil dupã aderarea statelor
din regiune la NATO ºi Uniunea Europeanã.
În acelaºi timp, în special conflictele din fosta Iugoslavie au atras atenþia
asupra Balcanilor. Cercetãrile în domeniul securitãþii regionale în aceastã
zonã sunt, în general, studii de caz descriptive ce pun accent fie pe date ºi
statistici militare, fie pe detalii de naturã politico-diplomaticã ºi, rar, de
naturã economicã. Cele câteva analize comparative existente (Minic, 2000;
Lopandiæ, 2001; 2002) sunt mai degrabã preocupate de problemele cooperãrii
interguvernamentale ºi rar sunt interesate de chestiuni mai complexe de
securitate. Cu toate acestea, în special dinspre domeniul politicilor publice ºi în
cadrul organizaþiilor regionale din zonã, începe sã se dezvolte o abordare mult
mai nuanþatã, ce pune un accent semnificativ pe nivelul societal de securitate.
Tot mai vizibil se contureazã ºi un interes pentru zona Mãrii Negre. La fel
ca în cazul Europei Centrale, se poate remarca o lipsã de direcþie în ceea ce
priveºte definirea caracteristicilor majore de securitate ale regiunii. În acest
sens, au fost propuse mai multe elemente printre care cele mai frecvent
dezbãtute în literaturã sunt politica externã a Federaþiei Ruse în zonã, ten-
siunile din Caucaz, apropierea de Orientul Mijlociu, problema transportului
de petrol de la Marea Caspicã ºi noua vecinãtate a Uniunii Europene (Pavliuk,
2001; Stribis, 2003). Datã fiind importanþa acestor elemente în contextul
internaþional actual, este probabil ca în urmãtorii ani regiunea sã prezinte un
interes politic ºi academic considerabil, ceea ce poate duce ºi la clarificarea
naturii interdependenþelor de securitate din zonã.
De asemenea, din punctul de vedere al Uniunii Europene (UE), existã
douã zone de securitate ce prezintã un interes special. Prima este regiunea
Mãrii Nordice, unde centrale sunt chestiunea enclavei Kaliningrad ºi unele
probleme societale ºi de mediu. A doua este regiunea mediteraneanã. Din
perspectiva UE, vestul bazinului mediteranean prezintã în special probleme
de securitate societalã, economicã ºi de mediu; în schimb, apropierea de
Orientul Mijlociu genereazã în estul Mediteranei probleme de securitate
politicã ºi militarã (Comisia Europeanã, 2004). În general, nici una din aceste
regiuni nu este consideratã complex de securitate, deoarece statele participante

ar face parte din alte complexe de securitate (Buzan, 2003). Totuºi, preocu-
parea pentru cele douã zone reprezentate ca regiuni cu probleme distincte de
securitate este din ce în ce mai vizibilã (Archer, 1999; Christiansen et al., 2000;
Anderson ºi Apap, 2002; Neumann ºi Heikka, 2005).
De la sfârºitul anilor 90 existã un interes tot mai crescut ºi pentru Asia
Centralã. Cercetãrile realizate pânã în prezent aratã cã aceastã zonã este
caracterizatã instituþional de un regionalism incipient nefuncþional. Iniþiativele
regionale create nu pot rãspunde încã în mod eficient problemelor de securitate
ale actorilor implicaþi, deºi acestea sunt semnificative în toate sectoarele, cu
riscuri majore în special în sectorul politic ºi în cel societal. Obstacolul
principal în eficientizarea procesului de regionalizare pare a fi favorizarea
bilateralismului, statele din zonã având încheiate în general acorduri bilaterale
cu SUA ºi Federaþia Rusã, percepute încã în regiune drept actorii principali în
rezolvarea chestiunilor de securitate (Allison, 2004).
Concluzii
Nivelul regional de analizã în probleme de securitate este ºi va rãmâne extrem

de important pentru a înþelege evoluþia relaþiilor internaþionale. În acelaºi
timp, dat fiind faptul cã majoritatea actorilor internaþionali acþioneazã pe plan
regional, cunoaºterea dinamicii relaþiilor internaþionale la nivel regional
micºoreazã riscul de eºec în procesul decizional real.
Din punct de vedere teoretic, instrumentele de analizã sunt încã insuficient
dezvoltate. Teoriile elaborate în perioada Rãzboiului Rece în jurul conceptului
de sistem sunt încãrcate ideologic ºi, oarecum, mult prea simplificatoare. În
plus, sunt frecvent dificil de aplicat unor cazuri concrete ºi nu pot explica în
manierã satisfãcãtoare numeroasele excepþii de la modelele explicative iniþiale.
Mult mai mare potenþial are teoria complexelor regionale de securitate,
care îºi dovedeºte utilitatea ºi în contextul internaþional actual. Plecând de la
observaþia cã existã situaþii în care, datoritã interdependenþelor de securitate,
pot fi generate structuri regionale de securitate distincte, ºi nu neapãrat institu-
þionalizate, aceastã perspectivã introduce regiunea ca actor legitim pe scena
internaþionalã. Un alt avantaj este cã, datoritã unei mai mari flexibilitãþi
conceptuale, are potenþial mult mai mare de aplicabilitate la cazuri reale. Totuºi,
ea lasã nerezolvatã chestiunea criteriilor de stabilire a limitelor unei regiuni.
Aceastã dilemã nu este numai a studiilor de securitate regionalã, ea

înscriindu-se într-o discuþie mai largã cu privire la relaþia dintre percepþie ºi
ameninþare. La nivel regional însã, percepþia ameninþãrii depinde ºi de modul
în care este imaginatã regiunea. In extremis, aceasta echivaleazã cu faptul cã
o ameninþare realã ar putea fi neglijatã pentru cã ea nu a fost corect perceputã
din cauza modului de reprezentare a regiunii. Astfel de situaþii sunt însã rare,
dat fiind cã, în realitate, analiza regionalã nu este niciodatã realizatã fãrã a
þine cont atât de aspectele de securitate naþionalã, cât ºi de contextul global.
În prezent, soluþia favoritã pentru a ieºi din acest cerc vicios al definiþiilor
este de a pune accent pe evoluþia istoricã ºi contextul intermestic1 al regiunilor.
Aceste studii au contribuit semnificativ la dezvoltarea disciplinei. Totuºi, la
fel ca ºi în timpul Rãzboiului Rece dezbaterile teoretice care ar putea genera
instrumente de lucru utile în special factorilor de decizie se limiteazã încã la
studierea unor zone clasice de tensiuni de securitate politico-militare (Orientul
Mijlociu), respectiv economice (Asia de Sud Est, America Latinã). În aceste
condiþii existã riscul nu numai de a neglija dinamica internaþionalã ºi apariþia
unor noi domenii ºi regiuni de interes politic, ci ºi de a reproduce în plan
decizional aceleaºi probleme de securitate.
Lecturi recomandate
Adler, Emmanuel; Barnett, Michael (ed.) (1998), Security Communities, Cambridge

University Press, Cambridge.
Allison, Graham (1971), Essence of Decision: Explaining the Cuban Missile Crisis,
Little Brown, Boston (MA).
Aron, Raymond (1962), Paix et guerre entre les nations, Calman-Lévy, Paris.
Bailes, Alyson J.K. (ed.) (2006), SIPRI Yearbook 2006: Armaments, Disarmament
and International Security, Oxford University Press & Stockholm International
Peace Research Institute, Oxford.
Buzan, Barry (2000), Popoarele, statele ºi teama: O agendã pentru studii de
securitate internaþionalã în epoca de dupã rãzboiul rece, trad. de V. Sãndulescu,
Cartier, Chiºinãu.
Buzan, Barry; Wæver, Ole; de Wilde, Jaap (1998), Security: A New Framework for
Analysis, Lynne Rienner, Boulder (CO), Londra.
1. Termen folosit din ce în ce mai frecvent pentru a exprima ideea unei interdependenþe
semnificative între contextul naþional (domestic) ºi cel internaþional.
Buzan, Barry; Wæver, Ole (2003), Regions and Powers: The Structure of International
Security, Cambridge University Press, Cambridge.
Fawcett, Louise; Hurrell, Andrew (ed.) (1995), Regionalism in World Politics:
Regional Organization and International Order, Oxford University Press, Oxford.
Finnmore, Martha (1996), National Interests in International Society, Cornell University
Press, Ithaca (N.Y.).
Guzzini, Stefano; Jung, Dietrich (ed.) (2004), Contemporary Security Analysis and
Peace Research, Routledge, Londra-New York.
Jervis, Robert (1976), Perception and Misperception in International Politics, Princeton
University Press, Princeton.
Keohane, Robert O.; Nye, Joseph S. (1977), Power and Interdependence: World
Politics in Transition, Little Brown, Boston (MA).
Krasner, Stephen D. (ed.) (1983), International Regimes, Cornell University Press,
Ithaca (N.Y.).
Capitolul 7
Studiile strategice
Daniel Bíro
7.1. Strategi, strategii, studii strategice
Astãzi, utilizarea conceptului de strategie în vocabularul uzual a devenit

omniprezentã, traversând o multitudine de spaþii ale vieþii sociale, politice,
economice ºi organizaþionale, depãºind cu mult graniþele unei utilizãri rezer-
vate exclusiv fenomenului militar. Împrumutând limbajul teoriei jocurilor, orice
jucãtor, fie el ºahist, membru al unei echipe de fotbal, partid politic sau
corporaþie, elaboreazã, adoptã ºi aplicã o anumitã strategie (Smith, 2001,
p. 1). De aceea, în limbajul cotidian, termenul strategic nu mai este o
calitate circumscrisã exclusiv interacþiunii dintre state la nivel global ºi cu atât
mai puþin interacþiunii militare, ci este folosit pentru a exprima ideea de
organizare, plan sau planificare. Aceasta poate fi, de pildã, în domeniul
afacerilor sau în cel politic, la nivel local, naþional sau internaþional.
Folosirea conceptului de strategie în sens exclusiv de planificare a condus,
dupã cum considerã unii, la declinul strategiei ºi sporirea rolului diverselor
stratageme, cãutându-se soluþii tactice ad-hoc ºi ignorându-se frecvent con-
textul social, politic ºi economic mai larg (Guldi, 2006, p. 209). De aceea, cu
un scop preponderent pedagogic, începând cu Clausewitz este operatã distincþia
dintre pregãtirea pentru rãzboi ºi rãzboiul propriu-zis, iar în cadrul acestuia
din urmã se disociazã între tacticã ºi strategie. Tactica se referã exclusiv la
angrenarea directã în luptã, în schimb, în acest sens, strategia se referã la
utilizarea rãzboiului pentru atingerea altor scopuri (Handel, 2001, p. 36).
Înaintea lui Clausewitz, strategul chinez Sun Tzu considera însã cã operaþiunile
de pregãtire a rãzboiului în multiplele lor dimensiuni (politice, diplomatice sau
logistice), ca ºi angajarea în confruntarea militarã propriu-zisã fac parte deopotrivã
din ceea ce numim strategie (Handel, 2001, p. 38). Dincolo de aceste deosebiri
însã, atât pentru Sun Tzu, cât ºi pentru Clausewitz, strategia este construitã în
directã relaþie cu activitãþile ce caracterizeazã confruntarea armatã.
Asocierea studiilor de strategie cu managementul folosirii forþei sau al
ameninþãrii cu forþa rãmâne o dimensiune constantã, însã contestatã, a litera-
turii de specialitate (Freedman, 2006). Totuºi, sublinierea gestionãrii forþei ca
obiectiv principal al studiilor strategice este departe de a echivala cu ignorarea
apelului susþinãtorilor extinderii conceptului de securitate dincolo de aspectele
strict material-militare. În prezent, este acceptatã mai degrabã ideea cã
gândirea strategicã are un caracter multidimensional.
În acest context, meritã menþionatã dihotomia prezentã, de pildã, în
documentele guvernului american privind strategia naþionalã a SUA. Pe de o
parte, existã o concepþie restrânsã, de orientare realistã, adesea asociatã
vizunii (neo)conservatoare, susþinãtoare a cauzei suveranitãþii naþionale exclu-
sive ºi concentratã pe dezvoltarea capacitãþii militare ca principal dispozitiv
de organizare a balanþei de putere împotriva adversarilor. Pe de altã parte,
existã o viziune extinsã, de orientare liberalã, interesatã de dezvoltarea institu-
þionalã a mecanismelor internaþionale de cooperare. În timp ce perspectiva
restrânsã se concentreazã asupra dimensiunii militare, cea extinsã acordã o
mai mare preponderenþã dimensiunii economice. Dimensiunea militarã este
însã prezentã în ambele concepþii (Betts, 2004, p. 5).
Totuºi, dacã strategia se referã, în termeni generali, la condiþiile de utilizare
a forþei în vederea atingerii obiectivelor naþionale, se pune întrebarea care este
relaþia dintre strategie ºi rãzboi, respectiv pace. Din punct de vedere episte-
mologic, se poate observa cã efervescenþa intelectualã în cadrul studiilor de
strategie corespunde destul de bine ciclurilor de rãzboi ºi pace (Betts, 1997,
p. 7). Cãderea în desuetudine a rãzboiului ca instrument al politicii nu a
condus însã ºi la cãderea în desuetudine a strategiei (Mueller, 1989). Aºa cum
se va demonstra în paginile ce urmeazã, aceasta s-a întâmplat ºi pentru cã,
dincolo de confruntarea armatã, aplicarea forþei ºi ameninþarea cu aplicarea
forþei la nivel strategic depãºesc simpla dimensiune militarã, intrând în contact
cu alte dimensiuni ale strategiei.
Capitolul de faþã oferã o imagine de ansamblu asupra locului ocupat de

studiile de strategie în cadrul literaturii relaþiilor internaþionale, subliniind
caracterul multidimensional al strategiei. Într-o primã parte, sunt prezentate
pe scurt evoluþia gândirii strategice ºi apariþia studiilor strategice ca disciplinã
academicã. Aceastã genealogie este urmatã de situarea studiilor de strategie în
contextul mai larg al relaþiilor internaþionale, invitând la o separare faþã de
studiile de securitate, dar ºi faþã de analizele strict militare. În cea de-a doua
parte, este discutatã problematica definirii strategiei, operând o distincþie
între strategia globalã ºi strategia de securitate naþionalã pe baza facto-
rului poziþional în arena internaþionalã. Acest demers evidenþiazã nu atât
principii strategice, cât elemente ale logicii strategice, pe baza diferitelor
niveluri ºi dimensiuni ale acesteia.
7.2. Strategia între artã ºi ºtiinþã
Limbajul strategiei în epoca modernã rãmâne îndatorat ambiþiei de a dezvolta

arta rãzboiului pe baze ºtiinþifice, reminescenþã a gândirii iluministe ºi a
mecanicii newtoniene. Cu riscul unei supra simplificãri, se poate spune cã
aspectul ºtiinþific al strategiei este legat de tentativa de a identifica reguli,
legi ºi principii universale în conducerea rãzboiului. În acelaºi timp, stra-
tegia presupune integrarea ºi înþelegerea unor factori imateriali, inclusiv a
neprevãzutului.
7.2.1. Elemente de istorie a strategiei ca disciplinã academicã
Ca multe discipline academice, ºi studiile de strategie se revendicã drept

moºtenitoare ale unei tradiþii nu doar bogate, ci ºi de lungã duratã. Din
biblioteca celui care studiazã gândirea strategicã nu pot lipsi materiale clasice
precum Sun Tzu (Artã a rãzboiului, sec. VI î.Hr.), Tucidide (Istoria Rãzboiului
Peloponeziac, sec. V î.Hr.), scriitorul roman Vegetius (Epitoma rei militaris,
sec. IV î.Hr.) sau Machiavelli (Arta rãzboiului, 1521). Printre principalii
predecesori de referinþã ai gândirii strategice se mai pot numãra ºi scriitori
din secolul al XVIII-lea, precum Raimondo de Montecuccoli ºi Sebastien La
Prestre de Vauban, principalul strateg al regelui Ludovic al XIV-lea ºi creator
al sistemului francez de fortificaþii, încã funcþional la începutul secolului XX

(Moran, 2002).
Momentul de cumpãnã în dezvoltarea strategiei ca teorie militarã modernã
îl constituie epoca rãzboaielor napoleoniene. În aceastã perioadã, se contu-
reazã primele eforturi de a explica succesele sau insuccesele militare dintr-o
perspectivã riguros teoreticã, în special datoritã lui Carl von Clausewitz
(Despre rãzboi, 1832) ºi lui Antoine-Henri de Jomini (Arta rãzboiului, 1838).
Dincolo de diferenþele dintre scrierile lui Clausewitz ºi cele ale lui Jomini,
dezbaterea privind mijloacele ºi metodele de purtare a rãzboiului a condus la
naºterea paradigmei strategice tradiþionale, printre ale cãrei principii funda-
mentale se numãrã urmãtoarele (Handel, 2001, p. xvii):
rãzboiul serveºte intereselor politice ale statului (primatul dimensiunii
politice)1;
în timp ce rãzboiul nu ar trebui sã fie instrumentul principal de atingere a
scopurilor statului, el nu este nici instrumentul de ultimã instanþã;
prezumþia de raþionalitate se aplicã nu doar statului în momentul formulãrii
ºi ierarhizãrii intereselor, ci ºi în timpul purtãrii rãzboiului în sensul
analizelor cost beneficiu;
dimensiunea militarã coexistã cu alte dimensiuni (politicã, diplomaticã,
economicã, socialã etc.) ºi deci folosirea forþei (care e doar unul dintre
instrumentele la îndemâna statului) are întotdeauna loc într-un context mai
larg decât cel militar. În acelaºi timp, izbucnirea ostilitãþilor armate este
departe de a echivala cu întreruperea activitãþilor în alte dimensiuni.
Pe urmele lui Clausewitz sau Jomini, în perioada postnapoleonianã, mate-

rialul conceptual al gândirii strategice s-a extins exponenþial, acoperind nu
doar mediul terestru, ci ºi pe cel maritim sau aerian. Julien Corbett (Some
Principles of Martime Strategy, 1972) sau Alfred Thayer Mahan (The Influence
of Sea Power Upon History, 1890) au aplicat mediului maritim principiile lui
Clausewitz ºi Jomini, dezvoltând o aºa-numitã strategie globalã (grand strategy).
1. Atât în varianta clasicã a studiilor strategice, cât ºi în discuþiile contemporane, statul

rãmâne principalul punct de referinþã. Totuºi, logica strategicã se poate aplica ºi
actorilor non-statali, depãºind totodatã ºi limitele militare. Astãzi, chiar mai mult
decât în trecut, este greu de imaginat construirea unei strategii servind interesele unui
anumit stat ignorând prezenþa, interesele ºi acþiunile actorilor non-statali.
În acelaºi timp, în primele decenii ale secolului XX, trauma primului rãzboi
mondial ºi suferinþele generalizate ale rãzboiului de uzurã au condus la
reformularea unor principii operaþionale terestre. Britancii J.F.C. Fuller ºi
Basil H. Liddell Hart au teoretizat o strategie indirectã1, metodã ce avea sã
fie adoptatã, dezvoltatã ºi practicatã în special de ofiþerii germani sub numele
de Blitzkrieg (rãzboi fulger). În aceeaºi perioadã, Giulio Douhet, Hugh
Trenchard ºi Billy Mitchell formuleazã ºi primele principii ale strategiei în
mediul aerian. În contextul Rãzboiului Rece, rolul factorului aerian a fost
redus la acela de instrument de livrare a capabilitãþilor nucleare, ceea ce a
determinat o diminuare accentuatã a semnificaþiei doctrinare a puterii aeriene
convenþionale (Meilinger, 1992, p. 26). În schimb, dispariþia confuntãrii
bipolare ºi abandonarea doctrinei descurajãrii (deterrence) în favoarea celei a
constrângerii (coercion) marcheazã o reîntoarcere la importanþa utilizãrii
puterii aeriene la nivel strategic, materializatã prin formularea doctrinei
aeriene în varianta John Boyd ºi John Warden2.
Dincolo de elementele doctrinare menþionate, profesionalizarea studiilor
strategice ca disciplinã academicã este o dezvoltare mai degrabã recentã,
acestea fiind introduse în curricula universitarã începând cu sfârºitul anilor 50.
Aceastã etapã particularã a Rãzboiului Rece, precum ºi interesul generat de
tehnologia nuclearã ºi echilibrul bipolar au avut ca rezultat nu doar elaborarea
1. Potrivit lui Mearsheimer (2003), aºa-numita strategie indirectã este de fapt o

alternativã a blitzkrieg-ului ca formulã de înfrângere a adversarului continental evitând
o angajare directã a armatei acestuia. În viziunea lui Hart însã, strategia indirectã este
situatã în planul strategic în timp ce rãzboiul fulger rãmâne o metodã aparþinând
planului tactic-operaþional.
2. În literatura de specialitate este adesea introdusã distincþia dintre utilizarea strategicã
ºi cea tacticã a puterii aeriene. Cu toate acestea, trebuie menþionatã semnificativa
opoziþie direcþionatã împortiva utilizãrii conceptului de strategie pentru a desemna
instrumente unidimensionale fie ele terestre, navale sau aeriene, nucleare sau strategice.
Potrivit lui Luttwak, dacã ar exista ceva precum o strategie navalã, aerianã sau
nuclearã în orice sens dincolo de o combinaþie a nivelurilor tehnice, tactice ºi
operaþionale în cadrul aceleiaºi strategii universale, atunci fiecare dintre acestea ar
trebui sã aibã o logicã proprie... [ceea ce este] imposibil (Luttwak, 2001, p. 168, s.n.).
Gray (1999, p. 23) se situeazã pe o poziþie similarã atunci când opune unitatea
strategiei multiplelor contexte geografice cãrora strategia le este aplicatã: [mediul]
terestru, maritim, spaþial sau virtual. Acelaºi abuz al unui concept deja utilizat în prea
multe sensuri poate fi remarcat în utilizarea unor sisteme complexe de arme, etichetate
ca fiind strategice.
primelor cursuri de studii strategice în universitãþi din Marea Britanie, Statele

Unite sau Franþa, ci ºi influenþarea conþinutului acestor studii. Balanþa/sta-
bilitatea nuclearã, politica de represalii masive, doctrina flexibilitãþii nucleare
ºi, apoi, doctrina distrugerii reciproce sunt concepte derivate din eforturile
principalilor exponenþi ai gândirii strategice contemporane, fie cooptaþi în
think-tank-uri precum RAND Corporation, fie servind ca ºi consultanþi ai
factorilor de decizie politicã, aºa cum e cazul grupului de analizã din jurul lui
Robert McNamara. Dintre cei mai cunoscuþi autori din acea perioadã, doar
câþiva, precum Brodie, Kaufmann ºi Kissinger, au fost politologi sau istorici,
marea majoritatea aparþinând domeniului ºtiinþelor exacte matematicieni,
economiºti sau fizicieni (Booth ºi Herring, 1994; Betts, 1997).
7.2.2. Studiile strategice ºi teoria relaþiilor internaþionale
Studierea rãzboiului ºi condiþiile pãcii se aflã în centrul atenþiei teoriei

relaþiilor internaþionale de la începuturile sale ca disciplinã. Care este însã
relaþia dintre studiile de securitate, studiile strategice ºi teoria relaþiilor
internaþionale? Aºa cum noteazã, de pildã, Booth ºi Herring (1994), studiile
strategice nu se constituie într-o disciplinã de sine stãtãtoare, fiind de fapt un
subdomeniu al relaþiilor politice internaþionale de care sunt legate atât prin
tradiþie, cât ºi metodologii de cercetare. Pentru a situa normativ atât studiile
de securitate, cât ºi studiile strategice în interiorul disciplinei relaþiilor interna-
þionale, Betts (1997) utilizeazã metafora cercurilor concentrice. Astfel, cercul
cel mai restrâns este ocupat de ceea ce Betts numeºte ºtiinþa militarã pentru
a se referi la modul în care sunt combinate tehnologia disponibilã, tactica ºi
metodele organizaþionale în vederea câºtigãrii confruntãrii militare pe câmpul
de luptã. Cercul exterior, cel mai cuprinzãtor, îl constituie studiile de securitate,
care au ca obiectiv studierea fenomenelor legate de securitatea întregii societãþi1.
Între acestea, poziþia medianã este ocupatã de studiile strategice definite ca
interes privind modurile de interacþiune dintre obiectivele politice ºi mijloacele
militare în contextul ºi sub presiunea factorilor economici, sociali sau de altã
naturã (Betts, 1997, p. 8). Aceastã tipologie nu poate fi însã absolutizatã. Nu
1. Aceste aspecte sunt tratate mai pe larg în capitolele dedicate conceptului de securitate,
respectiv gestionãrii crizelor ºi a conflictelor internaþionale.
doar pentru cã liniile de demarcaþie între domeniile menþionate nu sunt foarte

clare, dar existã posibilitatea inducerii în eroare cu privire la legãtura dintre
relaþiile internaþionale ºi studiile de strategie. Deºi problematica rãzboiului
rãmâne esenþialã în ambele domenii, accentul este diferit. În vreme ce
specialiºtii relaþiilor inernationale sunt interesaþi de studierea premiselor rãz-

boiului ca ºi a consecinþelor acestuia, [în general] ei resping purtarea rãzboiului
în sine ca obiect al studiului [...] Recunoscând interdependenþa dintre aceste
trei faze, specialiºtii studiilor de strategie sunt interesaþi atât de cauzele rãzboiului
ºi consecinþele sale, cât ºi de conducerea operaþiunilor pe câmpul de bãtãlie
(Betts, 1997, p. 9)1.
Raportul dintre studiile de securitate ºi studiile strategice înclinã astãzi

cãtre o situaþie de includere a celei din urmã în cadrul mai larg al studiilor de
securitate, în special în urma câºtigãrii de cãtre reformiºti a dezbaterii
privind extinderea ariei studiilor de securitate. De la sfârºitul anilor 90,
distincþia dintre studiile de securitate ºi studiile strategice este acceptatã
aproape unanim astfel:
studiile de securitate, în sensul cel mai larg, se concentreazã asupra unei multi-
tudini de ameninþãri ºi aspecte ale securitãþii, nu doar asupra celor militare.
Dimpotrivã, studiile de strategie sunt definite ca o subdisciplinã a studiilor de
securitate, cu o clarã orientare militarã (Suchy, 2003, p. 12).
În ceea ce priveºte relaþia dintre securitate naþionalã ºi strategie, trebuie

precizat cã, în cazul în care componenta primarã a strategiei este utilizarea
puterii militare pentru atingerea scopurilor politice,
securitatea naþionalã este acea parte a politicii externe ce are ca principal obiectiv
protejarea suveranitãþii statului ºi apãrarea sa împotriva tentativelor de cucerire,
distrugere sau constrângere (Betts, 2004, p. 6).
1. Din acest punct de vedere, studiile strategice sunt subordonate relaþiilor internaþionale,
dar, în acelaºi timp, se aflã într-un alt plan, oferind o privire de ansamblu.
7.3. Definirea strategiei: paradigma

scopuri mijloace metode
Ca orice concept contestabil, este dificilã obþinerea unui consens deplin asupra
definiþiei sau conþinutului conceptului de strategie. Douã dintre dificultãþile
majore derivã din 1) folosirea abuzivã a termenului pentru a indica orice proces
legat, într-un fel sau altul de ideea de organizare sau planificare ºi 2) evoluþia în
timp a conceptului. Termenul de strategie este departe de a fi un concept static,
aflându-se într-o constantã transformare ca urmare nu doar a evoluþiei tehnologiilor
rãzboiului, dar mai ales a sporirii gradului de complexitate a societãþilor. Fãrã
a avea pretenþia unei explorãri exhaustive a evoluþiei conceptului, se poate
schiþa o scurtã istorie a dinamicii semnificaþiilor succesive ale termenului.
Originea sa etimologicã este termenul din limba greacã de strategos care îl
desemna pe comandantul activ al unei unitãþi armate. În secolul al XVIII-lea,
când a fost consacrat în forma sa modernã, graniþele conceptului de strategie
au fost extinse ajungându-se la accepþiunea care se referã la organizarea ºi
manevrarea forþelor armate într-un context mai larg, dincolo de câmpul de
bãtãlie, inclusiv în ceea ce priveºte pregãtirea pentru confruntarea pe teren,
dar ºi exploatarea imediatã a rezultatelor acestei confruntãri (Smith, 2001,
pp. 1-3). În timp, procesul de extindere a limitelor conceptuale ale strategiei,
de data aceasta dincolo de teatrul de operaþiuni, se mai produce odatã în
secolul XX, rãspunzând gradului tot mai crescut de complexitate a societãþilor.
La cel mai general nivel, strategia se referã în prezent la procesul de
atingere a obiectivelor prin transformarea acþiunilor militare în rezultate politice.
Cel puþin douã consecinþe derivã din aceasta. Pe de o parte, pe urmele lui
Clausewitz, strategia a fost definitã în numeroase formulãri ca având drept
obiectiv conectarea puterii militare unui scop politic, situându-se dincolo de
aceste dimensiuni. Gray (1999, p. 17), de pildã, înþelege prin strategie acel
proces de utilizare a forþei în vederea atingerii obiectivelor guvernãrii. De
aici derivã cea de-a doua consecinþã în definirea strategiei, ºi anume natura sa
raþional-liniarã. Pornind de la raritatea resurselor ºi necesitatea de organizare
ierarhicã a prioritãþilor, Posen accentueazã dimensiunea raþionalã a strategiei
definind-o ca proces de stabilire a prioritãþilor ºi concentrare a resurselor
financiare, militare, de capital politic ºi, nu în ultimul rând, de timp , în
vederea atingerii principalelor obiective (Posen, 2001, p. 42).
Ca atare, strategia include procesul de stabilire a obiectivelor, elaborarea

conceptelor ºi calcularea riscurilor ºi beneficiilor angrenãrii resurselor dispo-
nibile (existente sau create) în acþiuni direcþionate cãtre crearea unui mediu
mai favorabil. Desigur, recunoaºterea elementului raþional nu echivaleazã cu
a ignora limitele acestei raþionalitãþi.
Referitor la liniaritatea strategiei, o reformulare a gândirii strategice clasice,
popularã astãzi mai ales în colegiile militare americane, este definirea tripartitã
a strategiei ca o combinare între scopuri finale sau obiective, modalitãþi de
atingere a acestor obiective (exprimate adesea prin concepte) ºi mijloace sau
resurse ce pot fi mobilizate pentru atingerea acestor obiective selecþionate
prin prisma metodelor de angajare (Bartholomees, 2006). Cu alte cuvinte,
procesul strategic se referã la modalitãþile ºi metodele de exercitare a puterii

(resurse sau mijloace) pe care conducerea unei entitãþi politice le are la dispoziþie
prin exercitarea controlului asupra unor locaþii geografice caracterizate de un set
de circumstanþe, în vederea atingerii anumitor obiective (Yarger, 2006, p. 6, s.a.).
Acceptând paradigma scopuri/obiective mijloace modalitãþi, definind

strategia ca o modalitate de relaþionare între aceste trei variabile, Bartholomees
(2006, p. 18) asimileazã procesul strategic cu un complex de rãspunsuri
simultane la trei tipuri de întrebãri:
care sunt scopurile ce trebuiesc atinse;
care sunt mijloacele aflate la dispoziþie (existente sau potenþiale) care pot
fi mobilizate în vederea atingerii acestor scopuri;
care sunt modalitãþile prin care aceste mijloace pot fi utilizate în scopul
atingerii acestor obiective.
Desigur, complexitatea procesului strategic derivã ºi din dificultatea unor

rãspunsuri facile la aceste întrebãri. Dacã luãm, de exemplu, problematica
scopurilor, judecarea succesului unei anumite strategii depinde de perspectiva
din care rãspunsul la prima întrebare este datã. Mai mult, noþiunea comunã
conform cãreia obiectivul final este câºtigarea confruntãrii militare este
contrazisã de complexitatea modelului multidimensional al strategiei. Din
aceastã perspectivã ar trebui reþinut cã
teoria strategicã este acea ramurã a teoriei sociale preocupate cu aplicarea calculatã
a violenþei colective pentru atingerea anumitor scopuri ce rãspund intereselor
comunitãþii respective. În acest sens, obiectivul esenþial al teoriei strategice este

examinarea modalitãþilor de angajare ºi consecinþele utilizãrii forþei sau a amenin-
þãrii cu forþa în vederea promovãrii intereselor politice, sociale, economice
culturale sau ideologice (Baylis et al., p. 18).
În paradigma strategicã tradiþionalã, aceastã comunitate este, în general,

asociatã explicit sau implicit statului ºi mai precis statului-naþiune. Rãzboiul
serveºte astfel intereselor politice ale statului. Aceastã confluenþã a studiilor
strategice cu domeniul statal a dus la o viziune concentratã exclusiv asupra
statului, ceea ce a generat critici în special din partea susþinãtorilor extinderii
conceptului de securitate ºi a adepþilor paradigmelor liberale în domeniul
relaþiilor internaþionale. În acelaºi timp, a permis contestarea logicii clasice a
strategiei pornind de la premisa cã transformarea rãzboiului în urma diminuãrii
rolului statului ca principal actor pe scena rãzboiului, angreneazã o transformare
a (logicii) strategiei. Pentru a analiza aceste puncte, clasica perspectivã a
paradigmei trinitare a rãzboiului, aºa cum a fost formulatã de Clausewitz, este
încã utilã. Potrivit acesteia, rãzboiul este rezultanta echilibrului dintre populaþie,
comanda militarã (armatã) ºi comanda politicã (guvernarea). Diferite forme
de interacþiune între aceste trei elemente conduc la matrice diferite ale
rãzboiului. Aceastã abordare poate fi aplicatã ºi în prezent unor situaþii care
nu includ în mod necesar actori statali (Freedman, 2006).
7.4. Niveluri ale analizei strategice
În literaturã, diversele dimensiuni ale strategiei sunt prezentate frecvent sub

formã de piramidã. Cel mai des întâlnit model este probabil cel utilizat de
U.S. Army War College, potrivit cãruia la baza piramidei strategice se aflã
teatrul de operaþiuni, apoi, mergând spre vârf, strategia militarã naþionalã,
strategia de securitate naþionalã ºi, în fine, strategia globalã (grand strategy)1.
1. Am ales aceastã expresie ca echivalent românesc al grand strategy din mai multe
considerente. În primul rând, aceastã strategie înglobeazã toate elementele de putere ºi
securitate ale unui actor internaþional. În al doilea rând, poate mai potrivita strategie
comprehensivã nu poate exprima suficient de bine faptul cã, în mod tradiþional,
sintagma desemneazã strategia acelor puteri care îºi pot proiecta puterea ºi/sau
interesele la o scarã globalã. În prezent, se acceptã ideea cã aceastã capacitate de
Aceste clasificãri au câteva limite. În primul rând, din punctul de vedere

al definiþiilor, diferenþierea dintre nivelul strategiei globale ºi cel al strategiei
de securitate naþionalã (SSN) este problematicã. În plus, strategia militarã
naþionalã, aºa cum este prezentatã în astfel de modele, combinã nivelurile de
analizã ale strategiei cu dimensiunile acesteia. Totuºi, pentru a facilita
analiza ºi cercetarea în domeniu, este important sã se fac distincþia între
aceste categorii.
Figura 7.1. Niveluri ale analizei strategice (adaptare dupã Jarger, 2006)
proiectare nu mai aparþine exclusiv superputerilor. Pentru a evita posibilele confuzii

cu strategiile globale dezvoltate de comunitatea internaþionalã pentru a rãspunde
anumitor probleme (de pildã strategia globalã de luptã împotriva terorismului), în
acest capitol expresia este redatã cursiv.
O variantã a modelului aparþine lui Luttwak (2001), care distinge între

nivelurile tehnic, tactic, operaþional, strategic ºi cel al strategiei globale. Aceasta
din urmã este descrisã de Luttwak ca fiind la intersecþia interacþiunilor militare
de-a lungul fiecãrui nivel (formând dimensiunea verticalã a strategiei) ºi existând
simultan cu variaþia relaþiilor externe între diferite state, ceea ce alcãtuieºte
dimensiunea orizontalã a strategiei (Luttwak, 2001, p. 209). Astfel, strategia
globalã este veriga ce cupleazã eforturile de menþinere a securitãþii ºi suverani-
tãþii unui stat cu proiectarea intereselor sale fundamentale într-un sistem interna-
þional. Din acest punct de vedere, conceptul de strategie globalã trebuie utilizat
în sens extins. O posibilã formulare aparþine lui Joffe (1995) potrivit cãruia
strategia globalã trebuie sã ia în considerare costurile ºi câºtigurile unei anumite

politici, ameninþãrile la adresa securitãþii naþionale ca ºi provocãrile la adresa
poziþiei naþiunii respective în sistemul internaþional (Joffe, 1995, p. 113, s.n.) 1.
În ciuda tradiþiei ce pune în prim-planul analizei strategice elementele

conflictuale, trebuie însã remarcat aici faptul cã natura strategiei, indiferent
de nivelul de analizã, nu este în sine nici strict confruntaþionalã, nici coope-
rativã, îmbinând în fapt ambele dimensiuni.
În conformitate cu paradigma scopuri mijloace metode, înainte de toate,
strategia globalã presupune identificarea intereselor de securitate ce trebuie
nu doar apãrate, ci ºi promovate. În al doilea rând, formularea unei strategii
globale implicã selectarea principalelor ameninþãri la adresa acestor interese,
a principalelor mijloace disponibile ºi a principalelor metode de implementare
a politicilor rezultante. În acelaºi timp, ea se referã la criterile ºi mecanismele
de alocare a resurselor, fie ele militare, politico-diplomatice sau economice
(Layne, 1998, p. 8).
Întrucât ameninþãrile nu se referã exclusiv la apãrarea populaþiei sau a
teritoriilor împotriva unei potenþiale cuceriri militare, în dezbaterea asupra
strategiei globale a fost introdusã o schimbare radicalã de atitudine, conducând
de la distanþarea de o perspectivã reactivã la una proactivã (De Czege ºi
Echevarria, 2001; Freedman, 2006). Puterea militarã rãmâne unul dintre
elementele esenþiale în aplicarea unei strategii globale, însã nu constituie un
1. Pe aceastã bazã, Joffe exclude aspectele non-conflictuale (care nu sunt de sumã zero)
precum degradarea ecologicã, migraþia de masã, sãrãcia globalã sau creºterea populaþiei,
numai în mãsura în care ele nu se referã la aspecte poziþionale.
instrument exclusiv al acesteia. În acest sens, Howard (1979) identificã patru

dimensiuni majore ale strategiei: socialã, logisticã, operaþionalã ºi tehno-
logicã. Rãmânând în domeniul militar, Gray (1999) aratã cã existã o serie de
potenþiale tipologii alternative ale strategiei. Aºa de pildã, în mãsura în care
criteriul de departajare îl constituie tehnologia militarã, se poate vorbi de
dimensiunea convenþionalã, nuclearã sau ciberneticã a strategiei. Dacã crite-
riul de departajare este acela al caracterului rãzboiului, dimensiunile strategiei
vor varia în funcþie de caracterul limitat sau total al rãzboiului, de caracterul
convenþional sau ne-convenþional (gherilã, terorism, etc) 1. În ciuda includerii
dimensiunii sociale, aceste tipologii rãmân oarecum limitate de orientarea
strictã asupra elementului militar. Principala alternativã este integrarea dome-
niului militar în cadrul mai larg al societãþii (Jablonsky, 2006; Yarger, 2006).
Probabil cea mai exhaustivã tipologie de acest tip rãmâne cea a lui Gray (1999)2.
Concluzii
Desigur, universul vocabularului strategic nu se opreºte aici. Capitolul de faþã

a fost dedicat exclusiv introducerii publicului interesat de domeniul strategiei
în principalele dezbateri legate de locul studiilor de strategie în mai larga
tematicã a relaþiilor internaþionale. Plecând de la aceastã schiþã a cadrului
conceptual, cei preocupaþi de studiile strategice pot continua de exemplu sã se
familiarizeze cu diferite forme sau, mai degrabã, tehnici de utilizare a instru-
mentului militar precum rãzboiul de uzurã, rãzboiul de epuizare ºi cel de
anihilare sau conceptul de strategie indirectã. Spaþiul restrâns nu permite aici
o analizã conceptualã a universului unor strategi clasici pentru a descoperi, de
pildã, principiul bãtãliei decisive ºi pe cel al centrului de gravitate sau al
1. Existã ºi alte clasificãri alternative. Printre cele mai interesante se remarcã cea a lui
Clarke (1996).
2. Gray (1999) analizeazã nu mai puþin de 17 dimensiuni, grupate în trei categorii.
Aceste categorii sunt politicã ºi populaþie, pregãtiri pentru confruntare ºi, în fine,
rãzboi propriu-zis. În prima categorie sunt incluse dimensiuni precum populaþia,
societatea, cultura, politica ºi dimensiunea normativã. În cea de a doua sunt incluse
dimensiunile logistico-economice, organizarea ºi administraþia militarã (recrutare,
antrenare ºi armament), culegerea de informaþii secrete, teoria ºi doctrina militarã,
precum ºi tehnologia militarã. În sfârºit, cea de-a treia categorie cuprinde dimensiunile
operaþiunilor militare, comenzilor militare ºi politice, incertitudinea, adversarul ºi timpul.
punctului culminant al victoriei, însã cei interesaþi pot utiliza bibliografia de

la sfârºitul volumului pentru a-ºi orienta potenþialele cercetãri. Discuþia poate
ºi trebuie a fi continuatã din acest punct cu înþelegerea problematicii extinderii
conceptului de securitate1, dar ºi cu o aprofundare a principiilor strategice
fundamentale. Poate una dintre cele mai fascinante direcþii în acest sens o
constituie dezbaterea privind cultura strategicã, discuþie ce merge dincolo
de simpla afirmare a unui anumit tip naþional de purtare a rãzboiului. Dincolo
de toate acestea însã, o bunã cunoaºtere a studiilor de caz atât la nivelul
strategiilor globale ale marilor puteri, cât ºi al analizei strategiilor naþionale
de securitate ale puterilor medii ºi mici este extrem de necesarã pentru a putea
evolua în mod profesionist în acest domeniu.
Lecturi recomandate
Aron, Raymond (1969), The Evolution of Modern Strategic Thought, Adelphi

Papers, nr. 54.
Baylis, John; Wirtz, James; Cohen, Eliot; Gray, Colin S. (ed.) (2002), Strategy in
the Contemporary World, Oxford University Press, New York.
Gray, Colin S. (1992), New Directions for Strategic Studies? How can Theory Help
Practice?, Security Studies, vol. I, nr. 4, pp. 610-635.
Katzenstein, Peter (ed.) (1996), The Culture of National Security. Norms and Identity
in World Politics, Columbia University Press, New York.
Luttwak, Edward N. (2001), Strategy: the Logic of War and Peace, Belknap Press of
Harvard University Press, Cambridge (MA).
Rosecrance, Richard; Arthur, Stein (ed.) (1993), The Domestic Bases of Grand
Strategy, Cornell University Press, Ithaca, N.Y.
Walt, Stephen (1987), The Search for a Science of Strategy: A Review Essay,
International Security, vol. XII, nr. 1, pp. 140-165.
1. O prezentare a acesteia se aflã ºi în volumul de faþã în capitolul semnat de Ruxandra

Stoicescu. Parþial, chestiunea este tratatã ºi de capitolul referitor la gestionarea crizelor ºi
a conflictelor internaþionale semnat de Diego Checa Hidalgo ºi Luciana Alexandra Ghica.
Capitolul 8
Deciziile strategice în condiþii de incertitudine
Dragoº Paul Aligicã

Marian Zulean
Complexitatea problemelor de securitate naþionalã obligã decidenþii la

cãutarea unor tehnici ºi metodologii care sã-i ajute în luarea unor decizii
optime. Studiind ciclul politicilor publice, am vãzut dificultatea cu care se pot
structura problemele de securitate naþionalã. Însã în modelele explicative ale
analizei politicilor publice, luarea deciziei este, probabil, cea mai dificilã
etapã. De aceea, analiºtii ºi militarii trebuie sã posede capacitãþi ºtiinþifice ºi de
facilitare, pentru a ajuta decidentul politic în luarea celei mai bune decizii.
Decizia în problemele de securitate naþionalã este una de tip strategic, în
condiþii de risc ºi incertitudine. Ea este orientatã cãtre viitor ºi trebuie sã
proiecteze cunoaºterea prezentã cãtre un viitor incert, încercând sã anticipeze
riscuri ºi oportunitãþi. Aceastã sarcinã complexã impune existenþa unui instru-
mentar cognitiv ºi euristic specific. Astãzi, poate mai mult ca niciodatã,
provocarea principalã a politicii de securitate naþionalã este, aºa cum spunea
Donald Rumsfeld, de a ne apãra împotriva necunoscutului, incertitudinii,
neprevãzutului ºi neaºteptatului (Rumsfeld, 2002, p. 23).
Acest capitol îºi propune trecerea în revistã a problematicii generale legate
de previziune ºi anticipare strategicã. El porneºte de la cadrul ºi metodele
previziunii strategice, explicã problema deciziei în condiþii de incertitudine,
detaliind scenariul ca metodã complexã de analizã ºi instrument pentru luarea
deciziei, ºi se finalizeazã cu o discuþie privind unele aspecte descriptive ºi
normative ale folosirii scenariilor în politica de securitate naþionalã.
8.1. Cadrul previziunii strategice
Previziunea strategicã se bazeazã pe modele, menite sã simplifice realitatea,

în scopuri cognitive ºi operaþionale. Una dintre încercãrile cele mai importante
de a segmenta realitatea în jurul gradului de predictibilitate îi aparþine lui
Herman Kahn, cel mai influent ºi cunoscut dintre fondatorii disciplinei
previziunii strategice. Acesta a identificat ºase categorii de variabile care,
odatã operaþionalizate ºi analizate, pot oferi o bazã pentru construirea scena-
riilor ºi chiar pentru predicþii limitate. Este vorba de variabile care pot
influenþa sau chiar determina anumite aspecte ale viitorului ºi care, odatã
privite în conjuncþie oferã o imagine schiþatã a posibilelor dezvoltãri sau
tendinþe de evoluþie (Kahn, 1973, p. 134).
Cele ºase categorii au fost construite având în minte, explicit, gradele lor
de predictibilitate:
1) variabile relativ stabile: clima, topografia, limba, religia, caracterul na-
þional, instituþiile, frontierele etc.;
2) variabile uºor volatile (exponenþial ºi liniar): resursele, componenþa demo-
graficã, capitalul, capacitatea tehnologicã, PIB-ul etc.;
3) variabile predictibile: logica alianþelor tipice, decizii ºi miºcãri reactive;
4) variabile constrângãtoare: unele schimbãri politice, alianþe constituite,
capabilitãþile militare etc.;
5) variabile accidentale: efecte ale rãzboiului sau revoluþiilor, calamitãþi
naturale, unele personalitãþi, unele presiuni externe;
6) variabile incalculabile sunt excesiv de complexe, implicând mecanisme
necunoscute sau neanalizate ale unor cauze (Kahn, 1973, p. 134).
Kahn era de pãrere cã analiºtii care tind sã considere viitorul ca fiind mai
mult sau mai puþin predictibil sunt înclinaþi sã punã accent pe primele patru
categorii. Cei care considerã viitorul ca impredictibil pun accent pe ultimele
douã categorii. Kahn însuºi era mai degrabã de acord cu ultimii. Cu toate
acestea, predicþia continuã sã ocupe un loc esenþial în preocupãrile lui Kahn
ºi ale tuturor celor ce se ocupã de problemele previziunii strategice. Ei considerã
cã multe aspecte din viitor pot fi predictibile. De aceea, în ciuda incertitudinii,
este util sã încercãm sã facem predicþii sau cel puþin sã încercãm sã imaginãm
ºi sã descriem evoluþiile pe care le considerãm mai probabile, precum ºi momen-
tele-cheie în desfãºurarea acestora. Pânã la urmã nici nu avem de ales:
scopul miºcãrilor strategice ºi al politicilor este de a planifica ceea ce poate fi mai

mult sau mai puþin predictibil, prin delimitarea incertitudinii, pentru a fi astfel
capabili sã exploatãm evenimentele favorabile ºi sã evitãm consecinþele nefavo-
rabile (Kahn, 1973, p. 135).
În acest sens, dintre cele ºase categorii, variabilele stabile sunt cruciale.
Ele asigurã cea mai puternicã ºi sigurã ancorã pentru predicþii ºi scenarii.
Acest lucru este atât de evident încât, uneori, nu realizãm cã atunci când facem
predicþii considerãm de la sine înþeles cã aceste variabile sunt constante. Dar,
deºi este o prezumþie rezonabilã, aceasta poate fi greºitã (Kahn, 1973, p. 135).
Al doilea set de variabile, cele uºor volatile, sunt cele mai studiate. Aceste
variabile tind sã se schimbe încet ºi proporþional, astfel încât, dacã cineva
cunoaºte magnitudinea variabilei ºi rata schimbãrii, extrapolarea poate fi
posibilã (Kahn, 1973, p. 135). Predicþiile bazate pe acest set de variabile
funcþioneazã bine mai ales pe termen scurt ºi mediu.
Urmãtorul set se referã la patternuri ºi circumstanþe în care anumite
fenomene sau evenimente pot fi descrise ca situaþii sau secvenþe sociale,
subiect al generalizãrilor de bun-simþ. Aceasta nu înseamnã cã patternul
descris va urma inevitabil. Ele sunt mai mult o bazã pentru teorii rudimentare,
care genereazã, mai degrabã, reguli de predicþie valide, deºi nici una dintre
ele nu este inevitabilã. Câteva exemple: aliatul inamicului este...; inamicul
unui inamic este...; dacã baza unei alianþe se schimbã...; dacã o tendinþã
economicã este anticipatã, (Kahn, 1973, p. 141). Folosirea lor în prognoze
presupune simpla reformulare pentru a pune întrebãri punctuale. Aºadar, ele
devin mijloace euristice pentru construirea scenariilor ºi predicþiilor.
Un alt exemplu important al efectului predictibil este legat de existenþa
unui factor determinant. Un factor determinant apare în acele momente în
care o singurã variabilã dominantã capãtã o importanþã crucialã. Când avem
prezent un factor determinant, numãrul dezvoltãrilor posibile este mai degrabã
limitat ºi clar definit. Diferenþa dintre aceste efecte ºi cele induse de variabila
constrângãtoare este una de grad. Predictibilitatea depinde mai mult de detalii
decât de patternuri generalizabile sau secvenþe. Factori precum schimbãrile
politice, alianþele, bugetul apãrãrii, capabilitãþile militare opereazã în cadrul

unui set de constrângeri precise ºi cunoscute, generând un numãr redus de
posibilitãþi (Kahn, 1973, p. 145).
În sfârºit, ultimele tipuri de variabile sunt cele accidentale ºi cele incalcu-
labile. Prin natura lor ele sunt impredictibile. Totuºi, examinarea plauzi-
bilitãþii, posibilitãþii ºi implicaþiilor lor sunt cruciale. Toþi marii gânditori
strategici au fãcut din aceasta un element fundamental al gândirii strategice.
ªi acesta este motivul pentru care ei au susþinut insistent cã imaginaþia este
la fel de importantã ca o bunã înþelegere a fenomenelor realitãþii spaþiului
strategic. Predicþia asupra viitoarelor evoluþii posibile depinde de înþe-
legerea trecutului ºi prezentului, dar implicã ºi salturi analitice sau de
imaginaþie. Aºadar, o analizã serioasã trebuie sã fie gata sã ia în considerare
evenimentele improbabile sau excentrice ºi sã aloce energie ºi imaginaþie
în reexaminarea sau reinterpretarea celor vechi ºi obiºnuite sau familiare
(Kahn, 1973, p. 104).
În concluzie, pornind de la opera ºi ideile lui Herman Kahn, constatãm cã
previziunea strategicã este o încercare de a ne adapta anticipãrile la o realitate
volatilã, pe baza unui cadru sofisticat ce încorporeazã toate seturile de variabile,
de la cele relativ stabile ºi uºor volatile la cele foarte dinamice ºi accidentale.
Natura ei este euristicã ºi propedeuticã. Adicã de pregãtire a momentului
deciziei (propedeutica) ºi de cãutare a soluþiilor strategice optime (euristica).
De remarcat cã, deºi mulþi au supraevaluat puterea predictivã a acestui
cadru conceptual, autori precum Kahn au subliniat neîncetat limitele istorice
ºi ontologice ale unor exerciþii intelectuale de previziune:
Chiar dacã n-ar exista accidente sau incertitudini intrinseci, în sens probabilistic,
tot nu ar putea fi fãcute predicþii despre toate evenimentele. Chiar dacã fiinþele
umane nu ar avea libertate de alegere, societãþile umane tot ar fi complicate
dincolo de puterea generalizãrii ºtiinþifice. Nucleul atomic ºi codul genetic sunt
mai puþin complicate decât acþiunea sau interacþiunea socialã ºi istoricã. Acestea
din urmã încep sã fie înþelese abia acum (Kahn, 1973, p. 146).
Din acest punct de vedere, spun aceºti autori, ne situãm în privinþa ºtiinþei
strategiei sau politicilor publice la nivelul la care ºtiinþele exacte erau în
secolul al XVII-lea. Secþiunea urmãtoare va discuta exact aceastã problemã:
metodele ºi tehnicile prin care experþii secolului XX au încercat sã constituie
o disciplinã a previziunii strategice.
8.2. Metode ºi tehnici de prospectivã

ºi previziune strategicã
În a doua jumãtate a secolului XX au fost dezvoltate ºi folosite metode

multiple pentru definirea problemelor ºi provocãrilor, elaborarea unor strategii
alternative, testarea lor ºi recomandarea unui curs sau altul de acþiune. În
centrul chestiunii se gãseºte, întotdeauna, problema viitorului. Prin implicaþie,
analiza prospectivã, prin care se pot produce informaþii relevante despre
evoluþia viitoare a societãþii sau a unor politici, pe baza unor experienþe sau
analize anterioare, reprezintã centrul acestor demersuri.
Existã mai multe tipuri de metode pentru prospectarea viitorului curs al
politicilor publice, metode bazate pe extrapolare, metode teoretice sau metode
bazate pe logicã/raþionament (Dunn, 2003, pp. 197-253; Kleiner, 1996).
Metodele ºi tehnicile prospective bazate pe extrapolare permit analiºtilor sã
estimeze evoluþia viitoare a societãþii, pe baza datelor actuale ºi istorice. Acest
tip de previziune se bazeazã, de obicei, pe o anumitã formã de analizã cronologicã,
adicã pe analiza valorilor numerice, cumulate în timp ºi prezentate cronologic. Ca
exemple de metode prospective bazate pe extrapolare sunt: analiza clasicã a
seriilor de timp; estimarea tendinþei liniare ºi analiza seriilor de timp non-liniare.
Metodele de prospecþie teoreticã îi ajutã pe analiºti sã facã predicþii privind
viitorul societãþii, pe baza presupoziþiilor sau ipotezelor teoretice ºi a datelor
actuale ºi istorice. În contrast cu prospectiva bazatã pe extrapolare, care
foloseºte presupoziþii despre repetiþia istoriei pentru a face predicþii, metodele
teoretice se bazeazã pe presupoziþii despre cauzã ºi efect, postulate în diverse
teorii. În timp ce logica metodelor bazate pe extrapolare este, în esenþã,
inductivã, logica metodelor teoretice este, în principal, deductivã. Existã o
serie de metode care-i ajutã pe analiºti în realizarea prospectivei teoretice:
modelarea teoreticã, modelarea cauzalã, analiza regresiei ºi corelaþia. Mode-
lele cauzale sunt reprezentãri simplificate ale teoriilor, care încearcã sã explice
ºi sã anticipeze cauzele ºi consecinþele politicilor publice.
Prin contrast cu tehnicile estimative ºi teoretice, unde datele empirice ºi/sau
teoriile joacã un rol central, tehnicile de prospectivã raþionalã (judgemental)
încearcã sã scoatã în evidenþã ºi sã sistematizeze judecãþi informate. Ne
concentrãm asupra unor tehnici intuitive de previziune, cum ar fi: Delphi,
analiza impactului transversal ºi tehnica evaluãrii fezabilitãþii (posibilitãþilor
de realizare). Acestea, dar ºi altele, au fost folosite pe scarã largã în politicile

publice ºi în business. Un exemplu îl constituie tehnica Delphi, un procedeu
de prospectivã bazat pe judecatã, folosit pentru obþinerea, schimbarea ºi
dezvoltarea unei opinii documentate despre evenimentele viitoare. Tehnica,
denumitã astfel dupã templul lui Appolo din Delphi, unde oracolele greceºti
încercau sã ghiceascã viitorul, a fost promovatã, în 1948, de cãtre cercetãtorii
de la RAND Corporation. Iniþial, a fost aplicatã în chestiuni de strategie
militarã, aplicarea ei fiind extinsã treptat cu prognozãri în alte contexte precum
tehnologia, marketingul, transportul, mass-media, cercetarea ºi dezvoltarea,
explorarea spaþiului, construcþia de locuinþe, planificarea ºi calitatea vieþii.
Tehnica a fost conceputã pentru a evita sursele comunicãrii distorsionate
observate în grupuri: dominarea grupului de cãtre una sau mai multe persoane;
presiuni de respectare a opiniei grupului, diferenþe de personalitate ºi conflicte
interpersonale ºi dificultatea de a se opune public persoanelor cu poziþii de
autoritate. Ca rãspuns la limitele tehnicii convenþionale Delphi s-a încercat
crearea de noi procedee, care sã se adapteze complexitãþii problemelor de
strategie. Delphi poate fi organizatã printr-o mulþime de tehnici, în funcþie de
context, de priceperea ºi ingeniozitatea persoanelor care o aplicã. Pentru cã
tehnica Delphi este o iniþiativã majorã de cercetare, ea implicã un numãr mare
de chestiuni tehnice, un chestionar, încredere ºi precizie, precum ºi deprinderi
de analizã ºi interpretare a datelor.
În practica politicii de securitate naþionalã se folosesc mai multe metode
de previziune, specifice acestui domeniu, în scopul evaluãrii ºi estimãrii
mediului de securitate viitor. Acestea nu sunt decât variante adaptate ale
metodelor prezentate mai sus. Printre cele mai folosite sunt estimãrile, previ-
ziunile ºi scenariile (Tangredi, 2000, p. 15).
Estimãrile fac parte din categoria metodelor prospective prin extrapolare,
utilizând analiza condiþiilor din trecut ºi prezent pentru a identifica posibilele
evenimente din viitor. Dupã Dicþionarul de termeni militari ºi termeni asociaþi
al Pentagonului, prin estimare se înþelege analiza informaþiilor strategice,
exprimatã scris sau oral, legatã de o situaþie sau condiþie specificã, cu scopul
de a determina cursurile de acþiune ale inamicilor sau potenþialilor inamici,
dar ºi probabilitatea ca acel curs al acþiunii sã aibã loc (SUA: Departamentul
Apãrãrii, 2001, p. 270). Aceastã metodã este folositã mai degrabã de comuni-
tatea de informaþii, iar estimarea se face pentru o perioadã scurtã de timp.
Prognozele reprezintã evaluãri pe termen mai lung, bazate tot pe extrapolare,
prin analiza trendurilor. Cele mai credibile prognoze sunt elaborate de experþii
din domeniu, plecând de la prezumþia cã ei sunt cei mai calificaþi sã estimeze

continuitatea sau modificarea tendinþelor. Deºi, în practica politicii de secu-
ritate naþionalã, prognozele pe termen lung sunt privite cu neîncredere, ele
apar, implicit, în orice evaluare strategicã, atunci când se recomandã un curs
al politicii.
Scenariile reprezintã un studiu modular asupra viitorului, bazat pe analiza
structuralã a variabilelor-cheie, pe analiza strategiei actorilor ºi analiza de
cãtre experþi a ipotezelor-cheie privind viitorul1. Ele dau un cadru în care pot
fi integrate toate celelalte metode ºi abordãri. Un scenariu este o analizã
narativã despre viitor pornind de la direcþiile de evoluþie identificate pe cale
ºtiinþificã ºi judecata experþilor. Altfel spus, ele presupun elaborarea unui set
de alternative ce corespund ºi ajutã planificarea strategicã (Tangredi, 2000,
pp. 17-18). Datã fiind importanþa lor, acest capitol va dezvolta pe larg rolul
scenariilor în luarea deciziilor, calitãþile scenariilor ºi va prezenta modul lor
de folosire în politica de securitate naþionalã.
8.3. Rolul scenariilor în decizia strategicã
Decizia strategicã este, în majoritatea cazurilor, luatã în condiþii de incertitudine

ºi ambiguitate. O decizie presupune condiþii de risc atunci când existã proba-
bilitatea ca anumite evoluþii din viitor sã fie cunoscute (de exemplu jocul la
ruletã). Considerãm cã o decizie este incertã, dacã probabilitãþile nu sunt
cunoscute. Deciziile în condiþii de risc pot fi privite ca un caz special, cu
probabilitãþi precise, al deciziei în condiþii de incertitudine. Riscul ºi incerti-
tudinea se pot distinge prin gradul de probabilitate. În cazul incertitudinii,
probabilitãþile nu sunt cunoscute precis, dar decidenþii îºi pot face o pãrere
mai mult sau mai puþin vagã despre probabilitãþi. Dacã decidenþii nu îºi pot
face nici o pãrere despre probabilitãþi, atunci sunt în situaþia de ignoranþã
1. El descrie un viitor potenþial ºi secvenþele intermediare. Pentru a reduce din incer-

titudine, se pot folosi, în continuare, analize ce permit agregarea cunoaºterii specifice
a experþilor. Formularea de ipoteze se face prin analizã morfologicã sau prin con-
sultarea experþilor ºi reducerea variantelor la câteva, prin consens. De pildã, metoda
Delphi, care presupune folosirea sistematicã a evaluãrilor realizate de un grup de
experþi, a fost folositã de strategii americani dupã anii 50. În ultima etapã, se trece la
identificarea unor variante ºi strategii de acþiune.
completã. Termenul de incertitudine, definit mai sus, corespunde noþiunii mai

larg utilizate de ambiguitate1.
Prognozele liniare simple sunt foarte uºor de realizat în timpul perioadelor de
stabilitate ºi când avem de-a face cu procese sau sisteme ce prezintã regularitãþi struc-
turale. Însã previziunea se transformã într-o iluzie primejdioasã dacã pornim de la
prezumþia cã viitorul va fi la fel ca trecutul sau ca prezentul. În acest caz, prognozele
dau greº exact când este mai mare nevoie de ele, adicã atunci când se produc schim-
bãri neaºteptate sau când e nevoie de decizii în situaþii de incertitudine maximã.
Scenariile reprezintã modalitatea prin care rãspundem strategic ºi cognitiv
la problema incertitudinii. Neºtiind care va fi direcþia de evoluþie în viitor ºi
neputând da o probabilitate clarã unei alternative, definim mai multe imagini
alternative ale viitorului. În felul acesta, chiar dacã nu cunoaºtem nu avem
certitudine cognitivã suntem totuºi pregãtiþi.
Definirea scenariilor
Scenariile nu sunt predicþii. Mai degrabã sunt instrumente pentru organi-
zarea percepþiilor cuiva despre evoluþiile din viitor relative la care urmeazã
sã fie luate decizii (Schwartz, 1996).
Scenariile sunt () un mijloc eficace de organizare a informaþiilor nestruc-
turate ºi nerelaþionate, din domenii diverse cum ar fi cel economic, tehnologic,
politic, societal sau al competiþiei- unele calitative, altele cantitative- care
sunt transformate într-un cadru util pentru emiterea de judecãþi (Wack, 1985).
Scenariile suspendã neîncrederea noastrã în multiplele forme pe care le
poate îmbrãca viitorul : permiþându-ne sã gândim cã oricare dintre ele se
poate realiza. Asta ne pregãteºte pentru ceea ce atfel nici nu ne putem
gândi cã s-ar putea întâmpla (Schwartz, 1996).
1. Certitudinea implicã informaþie perfectã. Toate aspectele relevante ale problemei sunt
cunoscute. Variabilele (x) sunt cunoscute cu certitudine: X Î R dacã e exprimat
cantitativ; X Î {0,1} dacã este calitativ: poate sã fie prezent cu certitudine sau poate
sã nu fie prezent. Riscul presupun informaþie parþialã. Unele sau toate informaþiile
relevante, sunt probabilistice. Variabilele pot include variabile certe, dar cel puþin una
~
este probabilisticã ºi reprezentatã de o funcþie de densitate probabilã (FDP): X Î R ,
~
dacã e exprimat cantitativ; X Î {0,1}, dacã e calitativã: poate sã se producã cu
probabilitatea p Î [0,1] sau sã nu se producã cu probabilitatea (1-p). Incertitudinea
implicã informaþie incompletã. Unele dintre informaþii, sau chiar toate pot lipsi.
Variabilele pot include variabile de risc, dar cel puþin una este necunoscutã sau nu poate
fi determinatã: Xu e necunoscutã. Ceva influenþeazã problema, dar nu ºtim ce. În testele
statistice, aceasta se poate compara cu influenþa valorii reziduale. X i este cunoscut dar
valoarea sa nu poate fi determinatã. Nu poate fi aproximatã rezonabil cu FDP.
Scenariile s-au nãscut ca jocuri de rãzboi. Au fost folosite extensiv de

cãtre U.S. Air Force, iniþial fiind vãzute ca instrument al strategiei militare
pure. Dupã al doilea rãzoi mondial, metoda a fost folositã la RAND Corpo-
ration ºi dezvoltatã la Hudson Institute. Hudson a adaptat ºi promovat scena-
riile ºi ca instrument al strategiei de afaceri, creându-le astfel o nouã bazã
instituþionalã. Shell Oil a fost una dintre primele companii multinaþionale care
a folosit scenariile. Pierre Wack ºi colegii sãi de la Shell au avertizat directorii
companiei Shell, prin scenarii, asupra creºterii iminente a preþului petrolului.
Întrucât au vãzut cã, în ciuda avertismentelor, nu au fost luate mãsuri, aceºtia
au realizat cã scenariile trebuie nu doar sã prezinte o naraþiune asupra
viitorului, ci trebuie alcãtuite în aºa fel încât sã provoace schimbarea ºi sã
deblocheze perspectiva liderilor. Astfel, Wack a reuºit ca, în 1973, atunci
când s-a produs criza petrolului, compania Shell Oil sã fie total pregãtitã sã
înfrunte ºocul. Acest succes a dus ºi la creºterea interesului pentru scenarii,
care au devenit unele dintre cele mai eficace ºi robuste metode de sprijin ale
deciziei, nu numai în chestiuni militare ºi de securitate, dar ºi în politicile
publice sau în strategia de afaceri (Wack, 1985; Kleiner, 1996).
8.4. Scenariile: euristicã ºi metodã
Aºa cum am arãtat, Herman Kahn, considerat pãrintele metodei scenariilor, a

subliniat în repetate rânduri cã scopul scenariilor este euristic, adicã de a
cãuta ºi identifica alternative. Scenariile nu trebuie confundate cu gândirea
în termeni de certitudine predictivã. În continuare, vom elabora aceste
teme, urmând linia deschisã de Kahn. Termenul de euristic pune în evidenþã
dinamica procesului de cãutare ºi descoperire (Kahn, 1973, p. 103). Aceastã
abordare metodologicã a fost, de la bun început, prezentatã ca un instru-
ment modest, dar cu o contribuþie utilã la realizarea obiectivelor cercetãrii
pentru politici.
Astfel, au fost identificate cinci funcþii euristice:
1) stimularea imaginaþiei;
2) clarificarea, definirea, expunerea sau argumentarea principalelor probleme
ºi proiectarea ºi explorarea pachetelor alternative de soluþii;
3) îmbunãtãþirea colaborãrii ºi comunicãrii intelectuale dintre analiºti;
4) îmbunãtãþirea abilitãþii de a identifica noi patternuri, tendinþe, dezvoltãri

sau puncte de cotiturã ºi crize;
5) înþelegerea semnificaþiei lor folosind analogii istorice, scenarii, metafore
sau modele analitice (Kahn, 1973, p. 103).
Nu existã nici o îndoialã cã tehnicile de identificare a alternativelor ºi de

pregãtire a actului deciziei, chiar dacã nu sunt totalmente ºtiinþifice ºi rigu-
roase, au o valoare deosebitã nu numai pentru analiza strategicã, dar ºi pentru
cea ºtiinþificã. Altfel spus, aspectele propedeutice ºi euristice sunt indispen-
sabile. Iatã de ce este crucial modul în care este informatã ºi ajutatã mintea
decidentului, modul în care este pregãtitã ºi flexibilizatã. Sau, cum spunea
acelaºi Kahn, deºi cercetarea socialã ºi strategicã este
ocupatã cu dezvoltarea, explicarea ºi expunerea metodologiei, raþionalitãþii, para-

digmelor sau logicii concluziilor este absolut necesar ca organizarea ºi prezentarea
materialului sã fie propedeutica ºi euristica (Kahn, 1973, p. 103).
Mai mult, nu trebuie uitat cã, pentru a trata probleme aºa de complexe cum
sunt cele legate de anticiparea strategicã, este nevoie de cercetare interdis-
ciplinarã. Iar rezolvarea interdisciplinarã a unei probleme presupune un efort
colectiv, dar ºi un mod specific de prezentare a datelor ºi ideilor, un cadru clar
organizat. În consecinþã, prezenþa elementului propedeutic ºi euristic sau a
altor tehnici pedagogice devine un scop în sine. Iar acest scop este comple-
mentar cu cel de creare, de cunoaºtere.
Acesta este contextul înþelegerii modului în care teoreticienii previziunii
strategice, de la Herman Kahn pânã azi, au conceput cadrul teoretic al
scenariilor. Scenariile, în concepþia lui Kahn, sunt ipotetice secvenþe de
evenimente, construite cu scopul de a focaliza atenþia asupra proceselor cauzale
ºi punctelor de decizie (Kahn, 1967, p. 6). Ele rãspund la douã tipuri de
întrebãri:
1) Cum se poate ajunge la anumite situaþii ipotetice, pas cu pas?
2) Ce alternative existã la îndemâna decidenþilor, în fiecare moment, pentru
a preveni, deturna sau facilita procesul?
Scopul instrumental declarat al unui scenariu este unul analitic. Totuºi,

scopul final al scenariilor este de a servi procesul de luare a deciziilor.
Creionând setul de alternative ºi scenariile ce ne pot duce la ele, decidentul poate

sã vadã mai bine ce trebuie evitat sau ce trebuie facilitat ºi poate, astfel, sã aibã
o perspectivã mai clarã asupra deciziilor ce trebuie luate (Kahn, 1967, p. 6).
Este nevoie sã reamintim cã scenariul nu este o predicþie. Scenariile sunt

instrumente de cunoaºtere, dar, ºi de imaginaþie. Analistul este pus faþã în faþã
cu viitorul necunoscut (ºi, într-un anumit grad, imposibil de cunoscut), plin
de surprize. Logica analiticã are limite serioase, în asemenea circumstanþe.
Iatã de ce este nevoie de alte facultãþi intelectuale, precum imaginaþia. De
aceea, scenariul ca instrument metodologic nu este decât un efort sistematic
de a genera contexte plauzibile, prin analizã ºi imaginaþie, în care dezvoltãrile
posibile pot fi testate sau, cel puþin evaluate ºi discutate.
Scenariile se referã la tãrâmul posibilului: aºadar, aparþin ontologiei
lumilor posibile, psihologiei ºi epistemologiei contrafactuale ºi gândirii experi-
mentale. Scenariile pun în evidenþã diferite aspecte ale istoriei viitoare ºi o
pot face în diverse forme. Dar indiferent de tipul de scenariu, existã câteva
funcþii generale ale acestora:
1) iau în calcul un set larg de posibilitãþi, în loc sã se concentreze doar pe o
singurã direcþie;
2) forþeazã analistul sã se ocupe de detalii ºi dinamicã pe care le-ar putea
pierde uºor din vedere, dacã s-ar menþine doar la nivelul unor consideraþii
abstracte;
3) ajutã la iluminarea interacþiunii dintre factorii psihologici, sociali, politici
ºi militari, inclusiv a influenþei personalitãþilor (...);
4) poate ilustra anumite principii sau probleme, care altfel ar fi ignorate sau
pierdute din vedere dacã s-ar limita doar la lumea realã;
5) pot fi folosite pentru a evalua anumite alternative posibile pentru crize
prezente sau din trecut;
6) pot fi folosite ca anecdote sau cazuri istorice artificiale fie pentru a compensa
lipsa de cazuri reale, fie ca exemple pentru a testa fezabilitatea unor
posibile evoluþii viitoare (Kahn, 1973, p. 120; Kahn, 1967, pp. 264-265).
Scenariile sunt importante ºi din alt punct de vedere: ele reprezintã un

cadru sintetic în care pot fi integrate celelalte metode ºi abordãri. Iatã de ce
scenariile sunt folosite azi, pe scarã largã, nu numai în probleme de securitate
naþionalã, ci ºi în bussiness, management sau în proiectarea unor politici
publice. În ciuda utilitãþii lor, trebuie sã fim mereu precauþi ºi sã nu uitãm

limitele scenariilor. Contextul lor epistemologic nu este cel tradiþional, centrat
pe realitate ºi focalizat asupra a ceea ce existã. Epistemologia lor este a
lumilor posibile, a contrafactualului sau posibilului. Deºi ele sunt utile
pentru a stimula, ilustra sau învãþa ºi pentru a da precizie ºi bogãþie comu-
nicãrii, nu trebuie confundate cu predicþia unei realitãþi certe viitoare.
8.5. Scenariile în politica de securitate naþionalã
Azi scenariile sunt un element central în gândirea strategicã ºi de securitate.

Pentru proiectarea unor politici ºi strategii de securitate ºi construirea de
capabilitãþi strategice, este nevoie de cunoºtinþe teoretice ºi de dezvoltarea unor
abilitãþi practice în construirea de scenarii. Desigur cã tipul de scenariu diferã în
funcþie de nivelurile ºi domeniile strategice. Într-un fel aratã un scenariu pentru
politica de securitate a unui stat sau alianþe, ºi altfel aratã un scenariu opera-
þional, folosit în planificarea politicii de apãrare sau în pregãtirea unui rãzboi.
Studiile orientate cãtre dinamica viitorului ºi metoda scenariilor au fost
dezvoltate în Statele Unite ale Americii, dupã al doilea rãzboi mondial, naºterea
lor fiind legatã direct de securitatea naþionalã. Aºa cum am arãtat mai sus,
Herman Kahn, atât la RAND, cât ºi la Hudson Institute, a avut o contribuþie
esenþialã în dezvoltarea scenariilor militare. De pildã, On Thermonuclear
War, cartea ce a lansat public metoda scenariilor, analiza sistematic efectele
posibile ale unui rãzboi nuclear ºi propunea alternative strategice în diverse
circumstanþe (Kahn, 1962/1978).
Prin tradiþie, scenariile au fost ºi sunt folosite pe scarã largã în politica de
securitate a SUA, fie prin studii mandatate de Congres, de Comunitatea de
Informaþii sau de establishmentul militar, unele fiind realizate în cooperare cu
societatea civilã ºi mediul academic. De exemplu, un asemenea studiu, New
World Coming, cunoscut ºi ca Hart-Rudman Commission, ºi-a propus o
evaluare comprehensivã a politicii de securitate naþionalã a SUA, la sfârºitul
secolului XX, pe baza anticipãrii mediului de securitate. Studiul fãcea un
inventar al analizelor despre viitor ºi identifica, în 1999, cel puþin 50 de astfel
de analize (SUA: Commission on National Security, 1999, p. 10). Este relevant
cã prima concluzie a exerciþiului de previziune considera cã ...America va
deveni din ce în ce mai vulnerabilã în faþa unui atac ostil pe teritoriul sãu, iar
superioritatea militarã nu ne poate proteja în întregime (SUA: Commission
on National Security, 1999, p. 7).
Aºa cã evenimentele din 11 septembrie, 2001, au fost anticipate. De fapt,
cum spunea Peter Schwartz, unul dinte experþii de vârf în domeniul scenariilor,
acestea au fost unul dintre cele mai prevãzute evenimente din istorie
(Schwartz, 2004). Exerciþii de anticipare de o ºi mai mare amploare realizeazã
Consiliul Naþional al Comunitãþii de Informaþii (NIC). NIC se defineºte ca o
punte între comunitatea de informaþii ºi birocraþia politicã, a cãrei misiune
principalã este sã elaboreze estimãri, dar ºi alte analize despre viitor, precum
scenariile, pentru preºedinte ºi leadership-ul politic american. Deºi face parte
din Comunitatea de Informaþii ºi reprezintã un centru de gândire strategicã
pentru guvern, multe dintre rapoarte, mai ales scenariile, sunt produse prin
cooperarea cu mediul academic ºi institutele din societatea civilã. Un astfel de
produs, realizat în 2004, este Mapping the Global Future (NIC, 2004).
Importante nu sunt atât concluziile sale, mai ales procesul euristic ºi prope-
deutic al acestui raport. Acesta diferã de celelalte prin faptul cã au fost
implicaþi consultanþi stãini, scenariile au reprezentat principalul instrument
de anticipare ºi a fost folosit un Web-site pentru a facilita dialogul global.
Plecând de la prezumþia cã scenariile îi ajutã pe decidenþi sã treacã dincolo
de gândirea convenþionalã, au fost organizate ºase workshop-uri în care au
fost identificaþi factorii determinanþi pentru schimbare regionalã, pânã în anul
2020. Apoi a fost creat un Grup de Coodonare a Scenariilor, format din
membri respectaþi ai domeniului, cu misiunea de a analiza datele colectate ºi
scenariile, pe baza interacþiunii dintre factorii determinanþi. Dupã ce au fost
evaluate tehnicile de construire a scenariilor folosite de Shell, Centrul britanic
al MoD de Doctrinã Întrunitã, RAND Corporation, Toffler Associates ºi
Global Business Network a fost elaboratã o abordare proprie, pe baza cãreia
au fost contruite opt scenarii. Ele au fost discutate într-un cadru mai larg de
experþi ºi, pânã la urmã, au fost selectate patru dintre ele.
Coborând discuþia la nivel strategic operaþional, decidenþii politici ºi
planificatorii militari au nevoie de scenarii multiple, pentru stabilirea misiuni-
lor armatei sau ale serviciilor de informaþii.
Planificarea strategicã pe bazã de scenarii este consacratã mai ales în
domeniul militar, unde se selecteazã un set de scenarii pentru a alcãtui structuri
de forþe. Acel set de scenarii trebuie sã acopere întregul spectru de riscuri,
pentru a determina misiuni, operaþii ºi structuri de forþe. Scenariile, ca

instrument de planificare strategicã, sunt concepute în termeni operaþionali.
Ele sunt utile la determinarea structurii de forþe ºi a planurilor militare, pe
baza anticipãrii evoluþiei mediului de securitate. Planificarea strategicã prin
scenarii se practicã pe scarã largã atât în cadrul alianþelor, coaliþiilor, cât ºi la
nivelul politicilor naþionale.
Astfel, Alianþa Nord-Atlanticã (NATO) dezvoltã aproape 30 de tipuri de
scenarii de planificare strategicã, pentru a acoperi tot spectrul de misiuni, de
la misiuni de evacuare la cele de rãzboi total (Flournoy ºi Smith, 2005, p.
45). Mai mult decât atât, Comandamentul de Transformare al NATO (ACT) a
dezvoltat, pe baza scenariilor, Viziunea Strategicã pentru Transformare ºi
conceptele operaþiunilor NATO.
Uniunea Europeanã a alcãtuit, în 2004, un grup de lucru din partea
Institutului pentru Studii Strategice (ISS), cu scopul de a elabora scenarii
pentru potenþialele crize cu care s-ar putea confrunta în urmãtorul deceniu, de
a evalua capabilitãþile de apãrare ºi de a propune strategii sau opþiuni strategice
(ISS, 2004, pp. 67-70). Scenariile create de grupul de la ISS pleacã de la
patru prezumþii:
1) pot servi ca descriere largã a viitoarelor misiuni ale PESA;
2) stabilesc cadrul capabilitãþilor de apãrare ale UE;
3) sunt instrumente de planificare strategicã a capabilitãþilor ºi misiunilor;
4) trebuie sã fie credibile.
Autorii au identificat, de asemenea, urmãtoarele cinci tipuri de scenarii

strategice: 1) o operaþiune pe scarã largã de menþinere a pãcii; 2) o operaþiune
umanitarã; 3) un rãzboi regional pentru apãrarea intereselor europene; 4) preve-
nirea unui atac cu WMD; 5) apãrarea teritoriului UE (ISS, 2004, pp. 72-98).
Concluzii
Metodele propedeutice ºi euristice sunt consecinþa directã a impredictibilitãþii

mediului în care sunt luate deciziile strategice. Aceste metode au ca scop
pregãtirea pentru înfruntarea impredictibilului. Ele pornesc de la premisa cã
nu trebuie sã ne amãgim cu iluzia cã perfecþionarea tehnicilor de previziune
este soluþia ultimã ce ne va proiecta în spaþiul certitudinilor ºi riscurilor
calculabile. Problema este cã incertitudinea e aproape întotdeauna mai puter-

nicã decât forþa acestor metode. Scenariul, ca metodã de sprijin a deciziilor,
acceptã faptul cã viitorul este structural incert ºi nesigur, o þintã miºcãtoare
pentru care nu existã o proiecþie corectã ce poate fi dedusã din experienþele
trecute. Scenariile sunt importante ºi din alt punct de vedere: ele reprezintã
un cadru sintetic în care pot fi integrate celelalte metode ºi abordãri. Extra-
polarea, prospecþia teoreticã ºi cea bazatã pe judecatã se întâlnesc, toate, sub
umbrela generalã a metodei scenariilor.
Iatã de ce analistului ºi decidentului îi sunt absolut necesare o anumitã
flexibilitate ºi capacitate de a opera cu diferite metode simultan ºi mai ales de
a construi sinteze operaþionale ale acestora. În ultimã instanþã, ei trebuie sã
aibã o abordare nuanþatã ºi diferenþiatã, în care clasele de variabile ºi
nivelul lor sã fie abordate cu metode specifice disciplinare (ºtiinþe sociale,
politice etc.) ºi instrumente calibrate predictive ºi de anticipare a necesitãþilor.
Cel mai important lucru este sã nu uitãm niciodatã cã decizia strategicã este
o decizie în condiþii de incertitudine. O metodã, un instrument sau o tehnicã,
oricât ar fi de sofisticate, în cel mai fericit caz pot reduce incertitudinea, dar
nu o pot niciodatã elimina.
Lecturi recomandate
Kahn, Herman (1984), Thinking about the Unthinkable in the 1980s, Simon and
Schuster, New York.
Schwartz, Peter (1996), The art of the long view: Planning for the future in an
uncertain world, Bantam Doubleday Dell, New York.
Wack, Pierre A. (1985), Scenarios: Uncharted Waters Ahead, Harvard Business
Review, vol. LXIII, nr. 5, pp. 72-79.
Zamfir, Cãtãlin (2005), Incertitudinea o perspectivã psihosociologicã, Editura
Economicã, Bucureºti.
Partea a III-a
POLITICI, PROBLEME ªI INSTITUÞII

DE SECURITATE
Capitolul 9
Politica de securitate a României (1878-2006).

O perspectivã istoricã
Andrei Miroiu,
Simona Soare
Istoria modernã ºi contemporanã a României reprezintã un domeniu de

studiu atractiv pentru cercetãtorii relaþiilor internaþionale. În primã instanþã
aceastã afirmaþie poate pãrea cel puþin contrastantã pânã la urmã România
nu este nici un mare centru de putere, nici mãcar unul regional, ºi nici nu are
o istorie ieºitã din comun. Cu toate acestea, existã un motiv foarte puternic
pentru care sã ne concentrãm atenþia asupra cazului României: marea comple-
xitate ºi dinamica politicii de securitate româneºti în toatã aceastã perioadã
cuprinsã între sfârºitul secolului al-XIX-lea ºi prezent. Tocmai statutul României
de putere minorã o face relevantã ca subiect de investigaþie teoreticã din
perspectiva relaþiilor internaþionale.
Necesitatea face absolut esenþialã încrengãtura fundamentalã între evoluþia
teoreticã ºi cea practicã a politicii de securitate româneºti în perioada men-
þionatã. Mai mult decât atât, este esenþialã analiza integratã a mediului
strategic în care a acþionat România de la constituirea sa ca stat independent
ºi actor internaþional cu drepturi depline, odatã cu recunoaºterea condiþionatã
a independenþei sale naþionale de cãtre marile puterii europene reunite cu
ocazia Congresului de la Berlin din 1878.
Analiza în domeniul relaþiilor internaþionale þine întotdeauna pasul cu
evoluþia teoreticã a acestui domeniu în ansamblul sãu. Astfel cã, interpretarea
se foloseºte de instrumentele teoretice nu doar în explicarea, dar chiar în
schiþarea realitãþii internaþionale. Acesta este ºi cazul politicii de securitate

româneºti în perioada cuprinsã între 1878 ºi prezent. Dominarea domeniului
relaþiilor internaþionale de cãtre paradigma realistã ºi-a lãsat amprenta asupra
acþiunilor ºi principiilor politicii de securitate a României în perioada 1878-1991,
perioadã în care calculele geopolitice ºi de putere, menite sã asigure însãºi
existenþa fizicã a statului român într-un mediu profund polarizat, au stat la
baza unei astfel de politici de securitate naþionalã. Evident, aceastã perioadã
este tratatã în mod distinct, fiind accentuate mai degrabã deciziile ce þin de
acþiunea, militarã ºi chiar acþiunile militare efective întreprinse de statul
român pentru asigurarea securitãþii naþionale, precum ºi sistemul de alianþe ºi
tratate la care aceasta a luat parte în acelaºi scop.
A devenit deja un cliºeu sã fie postulatã însemnãtatea sfârºitului Rãzboiului
Rece asupra sistemului internaþional în întregul sãu, atât la nivel practic, cât
ºi teoretic1. Lumea în care trãim astãzi este cu adevãrat alta decât cea de acum
douãzeci de ani. Lipsite de presiunea ideologicã a Rãzboiului Rece, multe din
fenomenele ºi procesele care se aflaserã în hibernare în timpul confruntãrii dintre
cele douã blocuri definesc în prezent o mare parte a mediului internaþional de
securitate. Printre acestea se numãrã în special atacurile teroriste, resuscitarea
fundamentalismului religios ºi dezvoltarea reþelelor transfrontaliere de crimã
organizatã. De asemenea, ameninþãrile actuale de securitate sunt strâns legate
de pericolul proliferãrii armelor nucleare ºi de distrugere în masã, ca urmare
a acþiunilor unor state-bandit sau ale unor actori de tip non-statal, precum
reþelele teroriste internaþionale
Complexitatea lumii postbelice a indus necesitatea diversificãrii cadrului
teoretic al domeniului relaþiilor internaþionale, prin consolidarea paradigmelor
liberalã ºi postmodernistã cu precãdere. Noile conceptualizãri ale securitãþii,
datorate ªcolii de la Copenhaga sau, mai general, grupului de cercetãtori care
activeazã în jurul lui Barry Buzan de mai bine de douã decenii, au reuºit douã
lucruri fundamentale. Mai întâi, prin discutarea unor problematici precum
cea a sectoarelor de securitate, a securizãrii ºi, în cele din urmã, a schimbãrii
nivelului de analizã a securitãþii de la cel statal la cel individual, au lãrgit
1. Începutul anilor 90 ai secolului trecut au fost marcaþi de teorii ce postulau nu doar
sfârºitul istoriei prin triumful total ºi netãgãduit al liberalismului (ºi capitalismului)
la nivel mondial (Fukuyama, 1992), dar ºi de teorii care prevedeau o schimbare de
perspectivã în relaþiile internaþionale ridicarea la rang global a ciocnirii civiliza-
þiilor (Huntington, 1998).
POLITICI, PROBLEME ªI INSTITUÞII DE SECURITATE 151
semnificativ înþelegerea noastrã generalã a securitãþii. Impactul cercetãrilor

din ultimele decenii a influenþat atât domeniul teoretic al relaþiilor interna-
þionale, dând consistenþã demersurilor legate de studiile de securitate, cât ºi
cel practic, influenþând semnificativ documentele unor organizaþii interna-
þionale, precum conceptele strategice ale Organizaþiei Tratatului Atlanticului
de Nord (NATO) sau strategiile de securitate naþionalã ale unor state precum
România. Al doilea lucru este, din pãcate, mai puþin reuºit.
Noua grilã de lecturã a problematicii securitãþii a servit la formarea unei
viziuni mai degrabã eterogene asupra importanþei diferitelor tipuri de abordãri
teoretice. Pe de o parte, s-a ignorat faptul cã sectorul politico-militar al
securitãþii este, totuºi, în cea mai mare mãsurã responsabil de înþelegerea
schimbãrii politicii internaþionale. Atâta vreme cât unitãþile teritoriale cu
guvernãmânt central vor fi actorii principali ai scenei politice internaþionale
(iar conflictul izbucnit în zorii secolului XXI dovedeºte clar acest lucru), ºi
aceºti actori vor vedea lumea prin prisma dilemei securitãþii, securitatea
militarã rãmâne cel mai important obiect de studiu al domeniului. Pe de altã
parte, existã adesea tendinþa de a uita cã noile sectoare ale securitãþii au
relevanþã doar în lumea postcolonialistã, în care procesul de integrare econo-
micã ºi politicã a planetei este aproape definitivat, cu alte cuvinte doar pentru
descrierea, explicarea ºi înþelegerea lumii ultimelor trei decenii.
Dacã ne vom opri asupra lumii moderne, paradigma clasicã, realistã, a
relaþiilor internaþionale ºi implicaþiile ei teoretice în domeniul securitãþii
rãmân cele mai bune unelte explicative. Puterea naþionalã, în accepþiunea
definitã de indicatorii ei fundamentali (puterea militarã ºi capacitatea econo-
micã), ºi echilibrul dintre puteri explicã cel mai bine lumea westfalicã, al
cãrei sfârºit suntem departe de a-l întrezãri.
Capitolul de faþã prezintã o analizã a orientãrilor politicilor de securitate
ale României pornind de la momentul recunoaºterii ei ca stat independent, în
perioada imediat urmãtoare rãzboiului din 1877-1878 ºi pânã în prezent.
Pentru perioada în care o reflecþie pur geopoliticã bazatã pe forþã ºi pe
echilibrul puterilor a dominat existenþa internaþionalã a României (1878-1991),
studiul se concentreazã asupra mãsurilor de ordin politico-militar ºi asupra
politicii de alianþe a elitei româneºti. În perioada postgeopoliticã, în care
sectorizarea securitãþii devine un concept acceptat ºi utilizat de teoreticienii ºi
practicienii relaþiilor internaþionale din România, cercetarea se orienteazã cu
precãdere asupra strategiilor naþionale de securitate.
Înainte de a intra în subiectul principal al capitolului, considerãm cã sunt

necesare câteva precizãri mai însemnate legate de statutul României ca actor
internaþional în perioadele la care ne referim. România a fost permanent, pe
întreaga perioadã a existenþei sale ca stat independent, o putere minorã. Cum
trebuie sã înþelegem acest statut? O putere minorã este un stat al cãrui set de
interese vitale ºi capacitatea de a ºi le apãra nu depãºesc cadrul propriului
subsistem de relaþii internaþionale (Wight, 1998). Problema esenþialã a puterilor
minore, care le diferenþiazã în mod radical de puterile majore, este faptul cã
ele nu trãiesc la scarã mondialã sau regional-continentalã. Interesele, puterea
de a le apãra, majoritatea schimburilor politice, economice ºi ideologice,
cvasitotalitatea conflictelor lor militare au loc exclusiv la nivel diadic, cu
proprii vecini, sau la nivelul propriului subsistem de relaþii internaþionale.
Subsistemele relaþiilor internaþionale reprezintã încrengãturi coerente de
legãturi politice, economice ºi ideologice, formate îndeobºte în spaþii geogra-
fice compacte, bine delimitate de obstacole naturale (în special mãri ºi oceane)
sau climatice1. Subsistemele sunt create de formarea unor modele, unor cãi
specifice dupã care sunt conduse timp de decenii sau de secole schimburile
politice, militare ºi economice dintre entitãþile politice care fac parte din ele.
Aceste secþiuni ale sistemului internaþional constituie în fapt cele în care se
desfãºoarã procesele curente, politica internaþionalã obiºnuitã. Legate de ele
apar problemele ºi crizele internaþionale. Relaþiile între organismele politice
tind sã fie perpetuu legate de proximitate, întrucât aceste legãturi au în vedere
în primul rând competiþia pentru resursele umane, materiale, manageriale sau
simbolice existente pe teritoriile respectivelor alcãtuiri politice (Miroiu, 2005,
pp. 71-72). În sensul în care subsistemele internaþionale reprezintã structuri
ale relaþiilor internaþionale care sunt definite nu doar în termenii militar ºi
politic ai securitãþii, ci ºi în sens economic ºi cultural ca entitãþi de longue
durée, ele se diferenþiazã de complexele regionale de securitate în accepþiunea
reteoretizatã recent de Buzan ºi Wæver (2003). În acest sens, este puþin
relevantã schimbarea majorã a raporturilor de securitate între principalii actori
internaþionali pentru conceptualizarea securitãþii puterilor minore. În viziunea
noastrã, schimbãrile din interiorul subsistemelor mai mult sau mai puþin
statice sunt semnificative în aceastã privinþã (Miller ºi Kagan, 1997).
1. Pentru o discuþie mai detaliatã asupra subsistemelor, vezi ºi capitolul dedicat securitãþii
regionale, semnat de Luciana Alexandra Ghica.
9.1. România la sfârºitul secolului al XIX-lea
Ieºirea din sfera de influenþã otomanã în urma recunoaºterii condiþionate a

independenþei statului român la Congresul de la Berlin din 1878 a pus România
în faþa unei situaþii strategice dificile. În acel moment, Principatele Unite
aveau graniþe comune cu Rusia ºi cu Austro-Ungaria, doi actori cu tendinþe
pronunþat hegemonice în regiune. Din punct de vedere al logicii subsistemului
bipolar, acest lucru pune uneori problema nu doar a asigurãrii independenþei,
ci a însãºi supravieþuirii României ca stat. Pentru a þine în balanþã potenþialele
ameninþãri ºi riscuri de securitate, guvernul român a fost deci nevoit sã ia un
anumit tip de decizii, atât pe plan diplomatic, cât ºi militar.
Astfel, în urmãtoarea perioadã, pânã la dispariþia unuia dintre aceºti actori
Austro-Ungaria în urma primului rãzboi mondial (1914-1918), politica de
securitate a României poate fi explicatã ºi analizatã din perspectivã realistã
printr-o serie de decizii de aliniere ºi balansare menite sã asigure în principal
supravieþuirea statului în sensul cel mai strict al cuvântului: supravieþuirea
statului român ca entitate politicã ºi teritorialã independentã, adicã în calitate
de actor internaþional recunoscut ºi cu drepturi depline. Acest comportament
trebuie înþeles în perspectiva mai largã a subsistemului în care activa România:
pe de o parte, cãutând o relaþie strategicã privilegiatã cu marile puteri
îndeosebi cu Puterile Centrale , iar pe de altã parte, urmãrind sã se afirme
ca o putere regionalã sau, mai exact, ca un echilibrator al balanþei regionale
de putere.
România în aceastã perioadã este adesea tratatã ca o putere de status quo,
care alege sã echilibreze tentativele regionale de destabilizare a balanþei de
putere subsistemice din partea Bulgariei aºa cum s-a întâmplat în cazul celui
de-al doilea rãzboi balcanic (1912-1913) sau în timpul Republicii Ungare a
Sfaturilor (1918-1919)1. Cu toate acestea, privitã în ansamblu, politica de
securitate româneascã în perioada 1878-1918 este una a unui stat revizionist
moderat, care ridicã unele pretenþii teritoriale în raport cu cel puþin trei dintre
vecinii sãi sudul Dobrogei pe care îl controla Bulgaria, Basarabia aflatã sub
1. O poziþie similarã propunem ºi în Miroiu (2005, pp. 66-67), cu urmãtoarea completare:

balansarea în deciziile politice româneºti intervine numai în condiþiile unui subsistem
caracterizat de balanþa de putere, nu însã ºi într-un subsistem în care existã un hegemon.
control rusesc ºi Transilvania ºi Bucovina care erau pãrþi ale Austro-Ungariei.

Sã detaliem.
Imediat dupã declararea independenþei, România a adoptat o perspectivã
orientatã cãtre interior, defensivã, a politicii de securitate pentru a se putea
concentra asupra consolidãrii sale interne. Clasa politicã româneascã, raliatã
în jurul regelui Carol I, s-a concentrat mai degrabã sã consolideze relaþiile
diplomatice cu puterile europene pe plan internaþional ºi a depus eforturi sã
impunã o reformã instituþionalã la nivel intern care sã consolideze noul stat.
Securitatea se concentreazã în aceastã perioadã atât pe balansarea internã, cât
ºi pe cea externã prin construcþia de alianþe politico-militare la nivel con-
tinental, precum pactul secret semnat cu Germania lui Bismarck ºi Austro-Ungaria
în 1883. O precizare interesantã ar viza consensul clasei politice româneºti în
momentul tratatului, el fiind negociat de reprezentantul diplomatic la Viena,
viitorul premier conservator P.P. Carp ºi semnat sub guvernul liberal al lui
Ion C. Brãtianu. El semnifica în mare mãsurã faptul cã decidenþii de la
Bucureºti se hotãrâserã sã considere Rusia þaristã drept cea mai mare ame-
ninþare la adresa securitãþii naþionale.
Pe plan extern, România se gãsea într-o posturã delicatã, dar care a
avantajat-o dintr-un anume punct de vedere: proaspãt ieºitã din sfera de
control a Imperiului Otoman, ca unul dintre statele-tampon menite sã separe
Austro-Ungaria ºi Rusia, România a avut posibilitatea de a acþiona cu o
oarecare libertate pe scena internaþionalã, o libertate de care nu avea sã se mai
bucure în perioada Rãzboiului Rece. Deºi ridica o serie de pretenþii teritoriale,
România nu dispune în aceastã perioadã ºi nici mai târziu nu a dispus de
capabilitãþile de a asuma o strategie de politicã externã ºi de securitate ofensivã
pentru atingerea intereselor naþionale în ceea ce priveºte reintrarea în posesia
teritoriilor pe care le dorea. Ca atare, politica externã ºi de securitate a
României a fost pe toatã aceastã perioadã una ezitantã între balansare ºi aliniere,
menitã sã menþinã supravieþuirea statului ºi când opurtunitatea se prezenta sã
obþinã unele câºtiguri teritoriale ºi faþã de puterile vecine1. Aceste acþiuni au
fost, se înþelege, în mare mãsurã limitate de învecinarea imediata a României
cu cei doi poli de putere din subsistem.
1. Schweller considera acest tip de comportament oportunist ca fiind unul tipic pentru
puterile minore, care aleg alinierea în raport cu marile puteri din subsistemul lor sau
cu hegemonii (Schweller, 1994).
Înþelegând foarte bine pericolul pe care îl reprezentau atât Austro-Ungaria,

cât ºi Rusia, ºi percepând o balanþã strânsã între cei doi poli în regiune1,
politica externã ºi de securitate româneascã a valorificat poziþia geostrategicã
privilegiatã de care dispunea ºi a urmãrit, în mod constant, sã se afirme ca
echilibrator al balanþei de putere din propriul sãu subsistem în raport cu
puterile de rangul sãu , ca bazã a unei relaþii privilegiate cu marile puteri ale
subsistemului în vederea consolidãrii securitãþii naþionale. De pildã, impli-
carea României în cel de-al doilea rãzboi balcanic (1912-1913) reprezintã clar
o decizie de balansare împotriva Bulgariei care prin câºtigarea rãzboiului,
putea sã ajungã sã domine spaþiul balcanic ºi sã devinã o rivalã strategicã
pentru România ceea ce ar fi periclitat fragila balanþã de putere din regiune
de care România considera cã atârnã securitatea sa naþionalã, garantatã în acel
moment de relaþia privilegiatã a acesteia cu Puterile Centrale (Miroiu, 2005) 2.
De fapt, în aceastã perioadã, întreaga strategie de securitate naþionalã este
schiþatã ºi concentratã asupra respingerii unui eventual atac din partea fostului
aliat Rusia care sã aducã atingere supravieþuirii sau integritãþii teritoriale
a României. Mai mult, România adoptã o posturã militarã ofensivã în vederea
atingerii intereselor sale anexioniste, construindu-ºi ºi organizându-ºi armata
de aºa naturã încât sã poatã participa la cucerirea obiectivelor militare ce
rezultau din obiectivele strategice ale politicii de securitate naþionale.
Decizia României de a denunþa alianþa secretã cu Puterile Centrale în 1914
ºi de a-ºi declara neutralitatea nu a reprezentat o discontinuitate din punctul de
vedere al politicii externe ºi de securitate a statului român, ci, dimpotrivã,
elementele de continuitate sunt mai mult decât evidente: în prima decadã a
secolului XX (de fapt, chiar din anii 1890 încoace), balanþa de putere continentalã
pãrea sã se încline în favoarea Germaniei, a Puterilor Centrale mai exact; ca
atare, România a semnat un pact secret cu acestea pentru ca, în eventualitatea
izbucnirii unui conflict, sã se asigure cã va fi de partea câºtigãtorilor; aceasta
1. Balanþa nu se înclinã decisiv decât abia în timpul primului rãzboi mondial

(Mearsheimer, 2003).
2. În acel moment, alianþa secretã semnatã de Carol I cu Puterile Centrale la sfârºitul
secolului al XIX-lea era consideratã de cãtre cei ce cunoºteau existenþa sa ca fiind o
garanþie a securitãþii României, întrucât aceasta avea o naturã defensivã prin care
pãrþile se angajau sã îºi vinã în ajutor dacã erau atacate de cãtre o terþã parte, nu însã
ºi dacã acestea iniþiau conflictul. Acesta a fost, de altfel, ºi argumentul prezentat
oficial de autoritãþile române ca motivaþie de a nu intra în rãzboi în 1914.
nu era decât o modalitate de supravieþuire1. Ezitarea între polii vestic ºi estic

de putere este uºor de înþeles, cu atât mai mult cu cât nici unul ºi nici celãlalt
nu îi garantau României ceea ce aceasta dorea cu adevãrat: teritoriile reven-
dicate istoric. Strategia aleasã a fost, evident, una de tipul rãului cel mai
mic, bazatã, aºa cum am afirmat deja, ºi pe o percepþie a înclinãrii balanþei
sistemice în favoarea Puterilor Centrale la începutul secolului XX. Avem
aºadar de-a face, din perspectiva teoriei relaþiilor internaþionale, cu o aliniere
pentru supravieþuire.
Desigur, se pune întrebarea fireascã: Dacã pânã în 1914 România alege
alinierea, de ce la iniþierea conflictului ea îºi declarã neutralitatea? În realitate,
speranþa decidenþilor români era cã neangajarea reprezenta soluþia optimã de
moment, întrucât astfel îºi minimaliza costurile, pasând responsabilitatea cãtre
puterile majore ºi sperând în acelaºi timp ca supravieþuirea sã nu-i fie pusã în
pericol: clasa politicã româneascã a exprimat în repetate rânduri ideea cã
implicarea în conflict de partea Puterilor Centrale ar putea forþa Rusia sã
atace ºi sã ocupe România, înainte ca aliaþii noºtrii vestici sã ne vinã în ajutor,
aceºtia fiind masiv angajaþi pe frontal de vest2. În esenþã, România a licitat
între 1914-1916 opþiunile sale de a-ºi asigura supravieþuirea, dar ºi de a folosi
balanþa de putere sistemicã pentru a-ºi garanta unele câºtiguri. Intrarea
României în rãzboi în 1916 de partea Antantei se reduce la un comportament
strategic de balansare, motivat de dorinþa de obþinere a teritoriilor transilvã-
nene promise de aliaþi, în condiþiile în care decidenþii politici români, dar ºi
vestici se aºteptau ca aportul militar românesc sã poatã schimba raportul de
forþe pe flancul sudic al frontului de est.
Aºa cum am menþionat deja, România a fost în toatã aceastã perioadã,
începând cu 1878, un stat revizionist moderat, îndeosebi în ceea ce priveºte
frontierele de vest, est ºi nord-est. În privinþa pãrþii sudice a subsistemului,
1. Desigur, nu pot sã nu fie luate aici în calcul ºi o serie de considerente de naturã

personalã ce vizeazã apropierea dintre regele Carol I al României ºi casele regale din
Germania ºi Austro-Ungaria, precum ºi o anume preponderenþã a filogermanilor în
rândul clasei politice româneºti, însã acestea sunt, cu siguranþã, secundare în raport cu
interesul central al României: supravieþuirea.
2. De altfel, Rusia chiar plãnuia o astfel de ofensivã, prin România, îndreptatã împotriva
Austro-Ungariei, pentru a minimaliza riscul expunerii la un atac al forþelor Puterilor
Centrale dinspre sud, în cazul în care trupele ruseºti lansau ofensiva din Polonia
ruseascã (Pinter, 1986).
România practica mai degrabã o politicã de status quo, cu precãdere dupã cel
de-al doilea rãzboi balcanic (1912-1913) în urma cãruia raporturile de forþe
între ea ºi Bulgaria în special s-au stabilizat, România devenind arbitrul ºi
echilibratorul acestei regiuni a subsistemului. Ca atare, momentul 1916 a pus
România în faþa unei decizii în ceea ce priveºte ordinea prioritãþilor sale de
politicã externã: tentativa de anexare a Transilvaniei, Banatului ºi Bucovinei
pe seama Austro-Ungariei sau a Basarabiei pe seama Rusiei? Întrucât balanþa
la nivel sistemic nu mai era înclinatã în favoarea Puterilor Centrale dovada
fiind tocmai lungul rãzboi de tranºee în care se confruntau armatele celor
douã alianþe militare , România a operat o schimbare profundã de politicã
externã ºi de securitate în august 1916 ºi, denunþând alianþa cu Puterile
Centrale care îi fuseserã garanþi ai securitãþii ºi integritãþii naþionale, a intrat
în rãzboi de partea Antantei.
Trebuie menþionat în acest context faptul cã, în cei doi ani de neutralitate,
diplomaþia româneascã a fost foarte activã în a cãuta sã supraliciteze ajutorul
pe care România îl putea aduce eventualilor aliaþi prin intrarea în rãzboi de
partea lor, joc strategic pe care marile puteri europene l-au acceptat pentru cã
mai sperau încã în faptul cã puterea ºi capabilitãþile României (deºi minore ºi
mai degrabã simbolice) aveau sã încline definitiv balanþa în favoarea lor ºi sã
punã capãt conflictului. Din poziþia de arbitru al balanþei de putere în Europa
Centralã ºi de Sud-Est, se considera cã România putea sã facã acest lucru
sau mãcar ar fi sprijinit, prin deschiderea unui nou front care i-ar fi forþat pe
opozanþi sã-ºi disperseze trupele, ofensiva aliaþilor asupra poziþiilor ocupate
de aceºtia.
Sfârºitul primului rãzboi mondial a dovedit cã decizia strategicã a Bucureºtiului
fusese corectã, iar unificarea naþionalã a devenit la scurt timp o realitate. Nu
numai cã unificarea naþionalã a consolidat statul român, dar, în egalã mãsurã,
i-a consolidat ºi poziþia la nivel regional.
În perioada interbelicã ºi a celui de-al doilea rãzboi mondial (1939-1945),
politica de securitate a României a fost marcatã nu numai de determinantele
schimbãri ce s-au produs la nivelul sistemului internaþional, dar ºi de schim-
bãrile din interior, începând cu cele douã dictaturi cea a regelui Carol
al II-lea din 1938, ºi, ulterior, cea a lui Ion Antonescu (1940-1944). În
perioada cuprinsã între 1919-1938, politica externã ºi de securitate româneascã
s-a definit ca una de status quo ce vãdea un interes sporit al României de a-ºi
consolida atât puterea, cât ºi poziþia în cadrul subsistemului sãu de relaþii
internaþionale. Rolul de echilibrator se manifesta în aceastã perioadã în diferite

ocazii, de la Mica Înþelegere (1920-1921) ºi pânã la deciziile de intrare în
rãzboi, în 1941. Orientarea politicii externe ºi de securitate care se produsese
în august 1916 este cultivatã ºi în aceastã perioadã în care diplomaþia româ-
neascã încerca sã construiascã o relaþie apropiatã ºi solidã cu puterile vestice
îndeosebi cu Franþa, care urma sã devinã garanta securitãþii naþionale în anii
pânã la izbucnirea celei de-a douã conflagraþii mondiale (1939).
Odatã cu ascensiunea Germaniei naziste (1933-1938) pânã în postura de
potenþial hegemon, sistemul internaþional ºi subsistemul de relaþii inter-
naþionale al statului român a suferit o serie de schimbãri la care România a
rãspuns formulând o nouã strategie de securitate. Subsistemul de relaþii
internaþionale din centrul ºi sud-estul Europei era unul multipolar: cu Germania
nazistã, Italia, Uniunea Sovieticã, Marea Britanie ºi Franþa ca mari puteri ºi
cu un potenþial hegemon Al treilea Reich. Decizia de intrare în rãzboi
(1941) s-a manifestat ca o decizie de aliniere, date fiind noile coordonate ale
subsistemului est-european. Odatã cu semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov
(1938), Europa de Est rãmâne practic fãrã apãrare în faþa Germaniei naziste.
Încercarea autoritãþilor de la Bucureºti de a consolida o serie de alianþe
defensive cu marile puterii vestice a eºuat, în mare parte datoritã faptului cã
Franþa era cuceritã ºi eliminatã temporar din balanþa de putere din 1940 ºi
pânã la eliberarea ei în 1944; în aceste condiþii, Marea Britanie rãmânea
singurul posibil aliat, însã angajarea militarã pe continent a acesteia era
numai parþialã. Uniunea Sovieticã era exclusã de elita politicã de la Bucureºti
drept potenþial aliat, din cauza viziunii ei revoluþionare asupra organizãrii
politice ºi economice a celorlalte state, ca ºi datoritã iredentismului ei în
chestiunea Basarabiei. În plus, din cauza distanþei considerabile dintre aliaþi,
era foarte greu ºi de aceea ºi foarte puþin probabil ca aceasta sã poatã sã
ofere ajutor militar real României, ceea ce însemna cã trupele naziste trebuiau
înfruntate fãrã aliaþi, posibilitate mai degrabã suicidarã având în vedere
capabilitãþile ºi pregãtirea armatei române. Prin urmare, nu existau opþiuni de
alianþã ale României în 1940, iar singura decizie coerentã în ansamblul mai
larg al unui subsistem hegemonic era alinierea cu hegemonul. Schimbarea
balanþei de putere odatã cu intrarea URSS ºi SUA în rãzboi (1941-1942) au
determinat, în cele din urmã, o nouã schimbare a strategiei României care, la
23 august 1944, întoarce armele împotriva Germaniei ºi aliaþilor sãi de pânã
atunci o nouã decizie de aliniere, luatã sub presiunea faptului cã, odatã
schimbatã balanþa de putere, URSS ºi România se confruntau din nou pe

teritoriul naþional, crescând exponenþial riscul unei invazii a Armatei Roºii
care ar fi putut desfiinþa statul român.
9.2. România în spatele Cortinei de Fier
În timpul Rãzboiului Rece (1945-1991), subsistemul de relaþii internaþionale

al României a fost unul strict hegemonic: întreaga Europã de Est ºi de Sud-Est
s-a aflat în spatele Cortinei de Fier, respectiv în sfera de influenþã a URSS. Deºi
Mearsheimer aprecia cã, la nivel sistemic, bipolaritatea este mult mai stabilã
datoritã simplitãþii numãr redus de diade conflictuale posibile ºi, de aceea,
predicticilitate crescutã la nivelul subsistemului hegemonic stabilitatea era datã
numai de puterea covârºitoare a URSS, hegemonul subsistemului, care ameninþa
ºi þinea toate statele din sfera sa de influenþã în ºah (Mearsheimer, 2003).
În toatã perioada dintre 1945-1991, politica de securitate româneascã a fost
gânditã pe trei mari coordonate: în raport cu puterile vestice (NATO), în
raport cu statele Pactului de la Varºovia ºi în raport cu statele nealiniate.
Politica de securitate, aºa cum a fost ea articulatã în perioada regimului
comunist, a fost, în realitate, un compozit de factori: reacþionarã, defensivã,
dar ºi asertivã. Astfel cã, securitatea ºi integritatea teritorialã a României în
aceastã perioadã sunt garantate de hegemonul la a cãrui politicã se aliniase
statul român, URSS. Intratã sub umbrela de securitate nuclearã a URSS,
România se gãsea astfel într-o zonã gri, în care ameninþãrile convenþionale
erau încã prezente din vest. Totuºi, capacitãþile similare de distrugere de care
dispuneau SUA ºi URSS permiteau un anumit echilibru. Aceastã stabilitate
precarã avea sã constituie elementul dominant al strategiilor de securitate din
acea perioadã. Astfel cã strategia de securitate naþionalã a României a fost
construitã, aºa cum este, de altfel, tipic pentru sistemele hegemonice, în jurul
Pactului de la Varºovia patronat de URSS.
În perioada anterioarã creãrii URSS, România se bucura de un statut
privilegiat de stat echilibrator într-un subsistem alcãtuit în marea lui majoritate
din state-tampon între doi sau mai mulþi centri de putere continentali, ceea ce
îi oferea o libertate de acþiune ºi un control mare asupra propriei sale politici
externe ºi de securitate ºi, implicit, posibilitatea ca acþiunile sale la nivel
internaþional sã fie expresia nemijlocitã a propriilor interese naþionale. Începând
cu instaurarea hegemoniei sovietice în Europa Centralã ºi de Sud-Est, politica

externã ºi de securitate a României va fi în mod vãdit îngrãditã ºi limitatã, iar
dependenþa acesteia faþã de hegemonul subsistemului va tinde sã fie din ce în
ce mai profundã. Deciziile majore asupra politicii externe de securitate nu se
mai iau strict la nivel intern, ci ºi la Moscova. Principalul mijloc prin care
URSS a limitat capacitatea României de a acþiona pe scena mondialã a fost
limitarea opþiunilor acesteia în ceea ce priveºte alegerea ºi construirea de
alianþe militare. Mai mult decât atât, pericolul nu se manifesta numai de
dincolo de Cortinã, din lumea capitalistã, dar ºi din cadrul pactului însuºi,
prin comportamentul ºi atitudinea extrem de durã a sovieticilor.
Adesea se susþine teza conform cãreia România a fost unul dintre dizi-
denþii blocului comunist, în sensul în care dictatura ceauºistã a fost mai
degrabã orientatã cãtre relaþiile cu Occidentul ºi cu statele din Lumea a Treia. În
plus, este foarte rãspânditã opinia conform cãreia România s-a opus în nenumãrate
rânduri dictatelor Moscovei, ajungând chiar sã adopte o politicã sfidãtoare. În
realitate, lucrurile nu s-au petrecut aºa. Pericolul constant pe care URSS îl
reprezenta pentru proprii aliaþi a fãcut ca România sã fie nevoitã în permanenþã
sã fie în alertã ºi sã urmãreascã o relaþie stabilã ºi neobstrucþionatã cu
Moscova. Considerente legate de vulnerabilitatea sporitã resimþitã de România
în aceastã configuraþie de securitate a determinat-o sã ducã o politicã flexibilã
ºi adaptabilã dezvoltãrilor de ultimã orã ale situaþiei strategice sau de altã
naturã. În mod absolut coerent cu tradiþia sa de peste jumãtate de secol,
România a folosit balanþa de putere sistemicã drept garanþie de securitate,
desfãºurând un joc strategic moderat între cei doi poli ºi statele Lumii a Treia.
Poliþa de asigurare a securitãþii a rãmas constant Moscova, dar, construind pe
aceastã relaþie, România a întreprins acþiuni care sã îi consolideze poziþia
precarã în cadrul CAER ºi a Pactului de la Varºovia.
Controlul exercitat de URSS asupra statelor-satelit din sfera sa de influenþã
s-a manifestat nu numai în relaþiile lor politice, economice, diplomatice etc.
Utilizarea forþei în vederea asigurãrii unui control militar al teritoriului
naþional1, precum ºi controlul politic ºi economic impus de URSS în România
dar ºi în alte state din Europa Centralã ºi de Sud-Est confruntau România cu
ameninþãri nu numai la adresa securitãþii sistemului instituþional, economic etc.,
1. În realitate, pânã la retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României la sfârºitul

anilor 50, România se aflã sub un regim de ocupaþie militarã de facto.
dar chiar cu ameninþãri ce vizau însãºi supravieþuirea sa ca actor politic inter-

naþional. Invadarea Cehoslovaciei de cãtre URSS (1968), cãreia România i s-a
opus în mod fãþiº, poate reprezenta un exemplu de tentativã de balansare, dar
cedãrile imediate ale elitei politice de la Bucureºti în faþa propunerilor URSS de
reformare a Pactului de la Varºovia dovedesc inconsecvenþa unei politici externe,
anume inexistenþa unei strategii deliberate ºi continue de ieºire din subsistemul
hegemonic dominat de sovietici. Trebuie însã subliniat faptul cã dependenþa
României de URSS s-a manifestat pe întreaga perioadã a Rãzboiului Rece la
nivelul cel mai fundamental cel al supravieþuirii statului român în contextul
confruntãrii nucleare est-vest, motiv pentru care România depindea de forþele
Pactului de la Varºovia (a se citi URSS) pentru apãrarea împotriva atât a unui
atac convenþional, dar ºi a unui atac nuclear occidental asupra teritoriului sãu.
Pretenþiile de manifestare a unei dizidenþe române în cadrul blocului
sovietic nu rãmân însã în totalitate fãrã ecou. Acestea au existat, la un nivel
minimal, ca o continuitate a politicii antebelice. În fapt, politica externã ºi de
securitate româneascã în aceastã perioadã a fost caracterizatã de continuitate
mai degrabã decât de o transformare radicalã în raport cu perioada de început
a secolului XX: relaþia strategicã cu Moscova trebuia menþinutã, însã acest
lucru nu însemna cã România nu putea sã implementeze o politicã externã
asertivã a propriilor interese naþionale. Îndeosebi regimul naþional-comunist
ceauºist a fost creditat pentru perioadele de distanþare diplomaticã (dar rareori
politicã!) faþã de Moscova.
Implicaþiile relaþiei sinuoase dintre Bucureºti ºi Moscova, mai ales începând
cu anii 60, s-a datorat faptului cã poziþia României în cadrul blocului sovietic
nu era una privilegiatã, aºa cum România prin poziþia ei geostrategicã,
putere ºi dimensiuni teritoriale merita pe deplin (ºi, am adãuga, aºa cum
fusese înainte de cel de-al doilea rãzboi mondial) în ochii decidenþilor politici
români. Statutul de vioarã a doua care, în cel mai fericit caz, îi era rezervat
României din cauza capabilitãþilor sale militare limitate, dar ºi din cauza
procesului de dezvoltare lent ºi nemulþumitor, nu satisfãcea în nici un caz
aspiraþiile României de echilibrator al subsistemului 1. De aceea, tendinþele de
1. Acestã idee a destinului mãreþ al poporului român manifestat prin înzestrarea sa cu

o poziþie geostrategicã favorabilã urmãreºte decidenþii politici români de la începuturile
perioadei analizate (1878), ºi pânã în zilele nostre, când o regãsim sub formula
îndelung utilizatã a necesitãþii lãrgirii NATO ºi UE cãtre est pentru a include România
datoritã poziþiei sale geostrategice deosebite. Aceastã aserþiune este parþial adevãratã,
distanþare ale României faþã de Moscova nu se manifestã nici mãcar o singurã

datã în domeniul militar, ci cu preponderenþã în domeniul economic, prin relaþia
privilegiatã pe care Bucureºtiul cãuta sã o stabileascã atât cu Occidentul, cât
ºi cu un numãr mare de state din Lumea a Treia (determinate ºi de necesitatea
de atragere a capitalului strãin care sã relanseze sistemul intern).
Din a doua jumãtate a anilor 60, dar mai ales în deceniile care au urmat,
politica de securitate româneascã suferã o transformare calitativã majorã,
construindu-se în jurul doctrinei rãzboiului întregului popor o doctrinã
naþionalistã, radicalã, care urmãrea independentizarea de Moscova în
mãsurã sã îi permitã nu independenþa care, din motive strategice, era
imposibilã , ci un grad de libertate de acþiune relativ mai mare. Astfel,
doctrina rãzboiului întregului popor devine nu numai un instrument de
apãrare împotriva unui eventual atac NATO asupra teritoriului românesc, dar
ºi un mecanism reacþionar cu scopul descurajãrii unui atac din partea URSS.
De inspiraþie iugoslavã, împrumutând ºi exemplele rãzboaielor de eliberare
din Lumea a Treia, teoria rãzboiului întregului popor era mai degrabã o
unealtã ideologicã decât o strategie militarã lucrativã. Ideea conform cãreia
poporul înarmat, în rîndul gãrzilor patriotice sau în afara lor, ar fi putut purta
un rãzboi de gherilã împotriva forþelor convenþionale ale Pactului de la
Varºovia nu este doar nerealistã, dar este chiar în contradicþie cu tradiþiile
militare româneºti, care, în ciuda eforturilor de recuperare teoreticã întreprinse
de istoricii militari români, nu cuprind deloc referiri la forþe militare nere-
gulate sau nelegitimate de puterea centralã.
9.3. România între 1991 ºi 2004
Securitatea naþionalã a fost profund reevaluatã odatã cu sfârºitul Rãzboiului

Rece ºi a Revoluþiei din decembrie 1989 care a plasat România pe calea
tranziþiei lente ºi pline de obstacole cãtre democraþie ºi economia de piaþã.
Odatã cu destrãmarea URSS, subsistemul de relaþii internaþionale din sud-estul
Europei suferã un proces de fragmentare ºi restructurare. În plus, colapsul
în mãsura în care România are acces la rute rapide aeriene ºi/sau navale cãtre zone de
mare interes pentru NATO, precum zona Orientului Mijlociu, însã ea reprezintã, din
aceleaºi motive, ºi o exagerare.
URSS lasã un vid de putere care, treptat, pe parcursul anilor 90 va fi umplut
de SUA. Sistemul internaþional devine unipolar; subsistemul sud-est european,
de asemenea. Mai mult decât atât, o serie de dezvoltãri teoretice din domeniul
relaþiilor internaþionale în ceea ce priveºte abordãrile asupra securitãþii ale
ªcolii de la Copenhaga, susþinute de normele ºi instituþiile ordinii mondiale
postbelice, au determinat o serie de schimbãri majore în conceperea ºi
gândirea politicii de securitate naþionalã a României.
Acestã perioadã se împarte în douã etape de referinþã: prima dintre acestea
se întinde pânã la jumãtarea anilor 90 ºi este caracterizatã de o serie de
tatonãri în ceea ce priveºte securitatea naþionalã precum ºi de o oarecare lipsã
de coordonare dintre obiectivele instrumentului militar ºi interesele, ame-
ninþãrile ºi riscurile semnalate de decidenþii politici români1. Astfel cã, imediat
dupã colapsul URSS ºi pânã la aprobarea cererilor României de aderare atât
la NATO, cât ºi la UE (ºi chiar la alte organizaþii regionale, de tipul Consiliului
Europei), România un fost stat comunist în care tranziþia debuteazã greu ºi
târziu, înregistrând obstacole majore ºi împingând þara în pragul unei prãbuºiri
economice nu întreþine relaþii diplomatice apropiate cu puterile din Vest.
Izolarea diplomaticã a României în aceastã perioadã se datoreazã, într-adevãr,
unor caracteristici de ordin intern ale þãrii, care trezeau încã nemulþumiri sau
suspiciuni în Occident.
Dupã colapsul URSS (1991), România este proiectatã în mijlocul unui
subsistem trezit din amorþeala ideologicã din ultima jumãtate de secol, aflat
fãrã apãrare propriu-zisã în faþa pericolului occidental. Strategia de secu-
ritate naþionalã elaboratã în 1991 de cãtre autoritãþile române sub titlul de
Concepþia privind securitatea naþionalã a României este una care, în mod
evident, eºueazã în a se adapta noilor realitãþi internaþionale ºi strategice din
lumea postbelicã. Atât acest document, cât ºi cel care i-a urmat, Concepþia
integratã privind securitatea naþionalã a României, adoptat în aprilie 1994 de
Consiliul Suprem de Apãrare a Þãrii (CSAT) sunt documente construite în
acord cu logica neorealistã tipicã a Rãzboiului Rece ºi se centreazã asupra
ameninþãrilor de tip convenþional la adresa securitãþii naþionale. Tematica
naþionalistã ºi cea secesionistã revin în actualitate la începutul anilor 90,
1. De altfel, înºiºi decidenþii politici români manifestã adesea o gândire strategicã

specificã Rãzboiului Rece ºi insistã asupra mecanismelor, ameninþãrilor ºi riscurilor
din acea perioada mult timp dupã ce acestea deveniserã istorie.
accentuând necesitatea fundamentalã a României de a-ºi consolida graniþele

naþionale, îndeosebi cele din vest cu Ungaria, în condiþiile în care Iugoslavia
era pe cale de a deveni butoiul cu pulbere al Europei. Ca atare, configuraþia,
dar ºi bugetul, dotarea ºi doctrina militarã, nu suferã modificãri seminificative
faþã de cele ale perioadei Rãzboiului Rece fiind îndreptate în continuare cãtre
contracararea unor ameninþãri convenþionale la adresa securitãþii naþionale.
Pe mãsurã ce conflictul din Iugoslavia ia amploare, România este confruntatã
cu o primã serie de ameninþãri non-convenþionale de la refugiaþi pânã la
traficul de armament, droguri, carne vie, reþele de crimã organizatã transfron-
talierã º.a. Mai mult decât atât, propriile tulburãri politice interne, care ating
apogeul odatã cu mineriadele de la începutul anilor 90, menite sã destabilizeze
sistemul instituþional ºi politic, confruntã România din ce în ce mai mult cu
perspectiva ºi riscurile implicate de ameninþãrile asimetrice. Înþelegerea lipsei
de adecvare a strategiei de securitate naþionalã ºi a instrumentului militar
pentru a contracara aceste ameninþãri nu se va produce decât în a doua jumãtate
a deceniului trecut sub presiunea masivã ºi prin intervenþia promptã a factorului
extern. De aceea, securitatea naþionalã a României dupã momentul Madrid
(iulie 1997) ºi în urma Raportului Kievenaar nu mai poate fi privitã decât pe
douã coordonate diferite, dar profund interconectate ºi interdependente:
dimensiunea internã, naþionalã ºi dimensiunea suprastatalã, internaþionalã.
Dar sã le investigãm pe rând.
Acceptarea cererilor de aderare la NATO ºi UE a propulsat România pe
drumul unei profunde transformãri în ceea ce priveºte strategia de politicã
externã ºi de securitate. Dacã la începutul anilor 90 cele douã documente ce
se referã la strategia de securitate naþionalã demonstreazã clar neînþelegerea
conceptului strategic ºi a dimensiunii strategice a acesteia, documentele care
le-au urmat, sub influenþa factorului extern, au dovedit o reformare a siste-
mului de apãrare naþionalã, dar ºi a doctrinei securitãþii naþionale în ansamblul
ei. Dacã pe parcursul anilor 90 România nu are altã opþiune de securitate
naþionalã decât balansarea internã, în lipsa oricãrei strategii de încheiere de
alianþe politico-militare1, dupã decembrie 1999 (Consiliul European de la
1. Deºi în aceastã perioadã, pânã la aderarea sa la NATO, în 2004, România nu face parte
din nici o alianþã militarã, totuºi ea activeazã într-o serie de instituþii construite pe
baza conceptului securitãþii colective ºi a valorilor liberale, pe care ajunge sã le
îmbrãþiºeze deplin. Mai mult decât atât, România participã în diferite programe, de
tipul Parteneriatului pentru Pace, lansat de NATO, pentru care primeºte o serie de
Helsinki) ºi noiembrie 2002 (Summitul NATO de la Praga) ea poate miza ºi pe

o strategie a balansãrii externe.
Presiunea factorului extern a condus la reconstrucþia bazei teoretice a
politicii de securitate naþionalã. Deºi aceasta rãmâne, în esenþã, una funda-
mental neorealistã, identificând statul ca principal actor internaþional, dar ºi
ca principal referent al conceptului strategic de securitate, ea este din ce în ce
mai mult infuzatã de elemente liberale ºi neoliberale (Miroiu, 2002). Dacã,
potrivit Strategiei de Securitate Naþionalã din 2001, principalul interes vital al
României îl reprezintã menþinerea integritãþii, unitãþii, suveranitãþii ºi indepen-
denþei statului roman (Strategia de Securitate Naþionalã a României, 2001, p. 3.)
în condiþiile specifice ale aderãrii la UE ºi la NATO, Strategia de Securitate
Naþionalã aprobatã în 1999 avea o bazã mai degrabã liberalã, identificând ca
principal referent al securitãþii individul. În perfectã concordanþã cu teza lui
Buzan referitoare la extinderea conceptului de securitate, acest document
porneºte de la individ, securitate individualã, socialã, economicã ºi politicã,
ajungând în cele din urmã la cea militarã, clasicã: interesul de securitate vital
al României era reprezentat de respectarea libertãþilor ºi drepturilor cetã-
þeanului, ameninþãrile convenþionale ocupând locuri aflate mai degrabã în
coada listei. Mai mult, Strategia Militarã a României din 2000, documentul
de bazã al armatei, care cuprinde obiectivele ºi opþiunile fundamentale privind
îndeplinirea, prin mijloace ºi pe cãi de acþiune militarã, a politicii de apãrare
a statului român, construitã pe Strategia de Securitate Naþionalã din 1999,
prevede faptul cã misiunea principalã a armatei este de a garanta cetãþenilor
României respectarea strictã a drepturilor omului într-un stat suveran, inde-
pendent, unitar ºi indivizibil, angajat activ în procesul de integrare europeanã
ºi euroatlanticã, în condiþiile unui regim politic bazat pe democraþia consti-
tuþionalã, sub un strict control democratic civil asupra forþelor armate
(Strategia Militarã a României, 2000, p. 4.).
Spre deosebire de predecesoarea sa din 1997, Strategia de Securitate
Naþionalã din 2001, identificã ameninþãrile non-convenþionale ca fiind principale
garanþii de securitate ºi promisiuni de sprijin ºi asistenþã în procesul reformei, dar ºi

în cazul unei situaþii care sã ameninþe securitatea naþionalã. Singurul moment dintre
dizolvarea Pactului de la Varºovia (mai 1991) ºi aderarea la NATO (2 aprilie 2004) în
care România a beneficiat de garanþii de securitate a fost rãzboiul NATO-Iugoslavia
(martie-iunie 1999); aceste garanþii unilaterale erau oferite de aliaþii vestici împotriva
unei iluzorii agresiuni sârbe.
ameninþãri la adresa statului român ºi confirmã lipsa unor ameninþãri clasice,

convenþionale la adresa României. Potrivit SSN din 2001, printre principalele
ameninþãri la adresa României se numãrã: terorismul, vulnerabilitatea siste-
melor de transport la atentatele teoriste, accesarea sistemelor de informaþii
confidenþiale, afectarea imaginii þãrii, agresiunea economico-financiarã, pro-
vocarea deliberatã de catastrofe ecologice etc. Factorii de risc cu impact
estimat major þin de principiul proximitãþii ºi se referã la posibile decalaje
intervenite în procesul de democratizare de la nivel regional (Strategia de
Securitate Naþionalã a României, 2001, pp. 4-7). Dincolo de aceste influenþe
non-realiste, se remarcã ºi interesul preluat din documentele similare occidentale
pentru fenomenul globalizãrii, aºa cum este el structurat sectorial, accentul
cãzând asupra interdependenþei ºi interoperabilitãþii crescute. În strânsã legã-
turã se dezvoltã ºi implicarea României în mod activ în diverse instituþii
internaþionale al cãror rol la nivel sistemic ºi subsistemic se manifestã ca fiind
din ce în ce mai important pentru securitatea naþionalã ºi internaþionalã.
Securitatea colectivã reprezintã baza strategiei de securitate naþionalã româ-
neascã de la începutul secolului XXI.
În aceastã perspectivã, accentul cade mai degrabã pe puterea de tip soft
(concept care vizeazã capacitatea de persuasiune prin metode economice,
tehnologice, ºtiinþifice sau ideologice de cointeresare a unui actor internaþional
de cãtre un altul), ceea ce se situeazã în directã contradicþie cu baza neorealistã
constantã a documentului care tinde sã considere statul mai degrabã ca pe un
deþinãtor ºi un accumulator de putere hard (capacitate efectivã de a-ºi
impune voinþa, inclusiv prin forþã, unui alt stat sau unei organizaþii). Handi-
capul de care dã dovadã politica de securitate din 2001 la capitolul resurse
vãdeºte o lipsã de perspectivã strategicã a autorilor acesteia în conceperea ºi
vandabilitatea resurselor deþinute ºi dezvoltate de statul român ca valoare de
schimb sau valutã de schimb în politica externã ºi în relaþiile cu ceilalþi
actori. Strategia de securitate din 2001, ca ºi cele din 1991, 1994 ºi 1997
eºueazã în a construi un plan de politicã externã asertivã care sã se bazeze mai
degrabã pe resursele deþinute de statul român, decât pe intenþii exprimate
pompos ºi într-o atmosferã ceremonioasã de cãtre autoritãþile de la Bucureºti,
dar care, în final, sunt privite cu scepticism de potenþialii parteneri.
La o analizã atentã, strategia de securitate româneascã, începând de la
mijlocul anilor 90 ºi pânã în prezent, suferã de un handicap major: respectiv,
ea este profund dezechilibratã, punând un accent disproporþionat asupra

relevanþei strategice a statutului de stat membru NATO al României în raport
cu alte organizatii în care aceasta activeazã UE, UEO, OSCE, ONU etc.
Accentul cade pe garanþiile de securitate oferite de statutul de stat membru
NATO ºi sunt adeseori ignorate obligaþiile, riscurile de securitate ºi noile
ameninþãri pe care acest statut le atrage asupra României. Acþiunile în plan
militar ale României în perioada anilor 90 ºi la începutul secolului XXI
(participãrile la diversele misiuni de pãstrare a pãcii, umanitare ºi în cadrul
coaliþiei conduse de SUA împotriva terorismului internaþional) sunt, în prin-
cipal, instrumentele unei politici externe asertive moderate ºi demonstrative,
menitã sã convingã viitorii parteneri de disponibilitatea statului român de a-ºi
asuma un rol major, în principal ca membru al Alianþei Nord-Atlantice.
Reforma establishment-ului militar în ansamblul sãu, sub presiuni externe,
este de asemenea o mãsurã menitã mai degrabã sã convingã factorii externi
deºi dimensiunea internã nu este nici ea neglijatã. În mod absolut conjunct,
revine în prim-plan poziþia la care România aspirã, respectiv aceea de factor
de stabilitate (dar ºi stabilizator, cu implicaþiile pe care le presupune în
termeni de putere ºi influenþã) în subsistemul sãu de relaþii internaþionale,
dezvoltat ºi implementat prin politici cooperative ºi de bunã înþelegere cu toþi
vecinii sãi.
În centrul atenþiei în aceastã perioadã se aflã ºi controlul democratic
asupra armatei, precum ºi relaþia civil militar, care în noul context intern,
trebuie sã fie readaptatã la noile împrejurãri politice. Importanþa acestor
dimensiuni ºi a problemelor pe care le presupun atrag dupã sine obstacole ce
se ridicã în calea reformei instituþionale a sistemului de apãrare, mergându-se
pânã la primejduirea securitãþii naþionale prin neadoptarea mãsurilor necesare
pentru eficientizarea lor în cel mai scurt timp.
9.4. Strategia de securitate a României, 2006
Odatã cu mult-aºteptata aderare la NATO (2004), precum ºi cu aderarea deja

confirmatã a României la UE (1 ianuarie 2007), parametrii de securitate
naþionalã se schimbã încã o datã; de aici ºi necesitatea ca aceºtia sã fie
identificaþi ºi prevãzuþi într-o nouã Strategie de Securitate Naþionalã (SSN),
în anul 2006. Dacã în decursul ultimilor zece ani politica de securitate a

României a fost mai degrabã una reactivã, defensivã, centratã pe contracararea
diferitelor ameninþãri ºi riscuri de securitate, odatã cu SSN 2006 se produce o
nouã schimbare de orientare îndreptatã mai degrabã cãtre o politicã asertivã,
ofensivã chiar, bazatã pe preîntâmpinarea ºi prevenirea ameninþãrilor ºi riscurilor
de securitate: securitatea fiecãrei þãri, precum ºi a comunitãþii internaþionale
în ansamblu, depinde nu atât de capacitatea de reacþie ºi adaptare, cât mai ales de
capacitatea de anticipare ºi de acþiune proactivã (Strategia de Securitate
Naþionalã a României, 2006, p. 2). Pentru prima datã dupã 1878, România
nu mai era ameninþatã la nivelul fundamental al supravieþuirii. În vederea
realizãrii acestui scop, capabilitãþile de intelligence sunt absolut necesare,
ceea ce determinã imperativ necesitatea constituirii la nivel intern a Comu-
nitãþii de Informaþii. Platforma de inspiraþie liberalã revine cu tãrie ºi funda-
menteazã doctrina: Noua strategie de securitate reprezintã un demers major
în aceastã direcþie ºi este focalizatã, ca finalitate crucialã, spre garantarea
securitãþii individului, a vieþii sale ºi a familiei (ibidem). Cu toate acestea,
deºi în aparenþã restrânge aria de referenþi ai securitãþii, în realitate, noua
strategie de securitate o lãrgeºte pentru a include atât individul, comunitãþile,
statul, cât ºi instituþiile ºi organizaþiile internaþionale din care statul român
face parte. Altfel spus, premiselor realiste ale strategiei din 2006 le sunt
adãugate presupoziþii constructiviste vizînd referenþialul securitizãrii.
Principalele interese de securitate sunt identificate ca fiind: integrarea
deplinã în Uniunea Europeanã ºi asumarea responsabilã a calitãþii de membru
al Alianþei Nord-Atlantice; menþinerea integritãþii, unitãþii, suveranitãþii,
independenþei ºi indivizibilitãþii statului român; dezvoltarea unei economii de
piaþã competitive, dinamice ºi performante; modernizarea radicalã a siste-
mului de educaþie ºi valorificarea eficientã a potenþialului uman, ºtiinþific ºi
tehnologic; creºterea bunãstãrii cetãþenilor, a nivelului de trai ºi de sãnãtate
a populaþiei; afirmarea ºi protejarea culturii, identitãþii naþionale ºi vieþii
spirituale, în contextul participãrii active la construcþia identitãþii europene
(ibidem, p. 6). Precum se poate vedea, logica liberalã a securitãþii cade din
nou în subsidiar, din acest punct de vedere strategia din 2006 fiind la fel de
regresivã ca cea din 2001. Globalizarea este consideratã ca fiind fenomenul cu
impactul cel mai mare asupra sistemului internaþional ºi a parametrilor
acestuia. Acestea sunt în mare mãsurã elementele de continuitate cu politicile
de securitate naþionalã anterioare alãturi de reafirmarea rolului României de

factor de stabilitate ºi promovare a valorilor ºi principiilor democraþiei, a
pãcii ºi securitãþii în subsistemul relaþiilor internaþionale din care face parte, dar
ºi la nivel internaþional.
Elementul central în aceastã versiune din 2006 intervine sub forma unei
echilibrãri a importanþei strategice a braþelor securitãþii naþionale identificate
ca fiind: statutul de membru al NATO ºi UE; parteneriatul strategic cu SUA,
reforma sistemului militar român (pentru a satisface standardele de intero-
perabilitate ºi eficienþã prevãzute de NATO ºi UE). Ameninþãrile de tip clasic
revin în prim-plan mai degrabã sub forma necesitãþii consolidãrii frontierelor
estice ºi nordice (mai ales în perspectiva în care acestea vor fi ºi graniþele
instituþiilor mai sus menþionate). Pentru prima oarã de la cãderea regimurilor
comuniste, se stabileºte ca paramentru important de politicã externã ºi de
securitate o relaþie privilegiatã (diferitã însã de un parteneriat strategic) cu
Republica Moldova, în asistarea ºi sprijinirea acesteia în drumul spre democra-
tizare ºi spre o viitoare integrare în structurile europene ºi nord-atlantice.
Principalele ameninþãri la adresa securitãþii naþionale sunt identificate ca
fiind de naturã non-convenþionalã: terorismul internaþional, proliferarea
armelor de distrugere în masã, conflictele regionale, criminalitatea transna-
þionalã organizatã, obstacolele în calea bunei guvernãri ºi dezastrele naturale
ºi ameninþãrile de mediu. În vederea adresãrii acestor ameninþãri se aplicã
întru totul principiile securitãþii colective îndeosebi indivizibilitatea secu-
ritãþii actorilor angajaþi în structurile europene ºi nord-atlantice. Importanþa
crescândã a zonei strategice a Mãrii Negre solicitã din partea României un
angajament profund ºi serios în vederea dezvoltãrii unei viziuni integrate
asupra securitãþii ºi cooperãrii în acest spaþiu.
Resursele implicate în contracararea acestor ameninþãri sunt considerate a se
încadra în douã mari categorii: voinþa politicã (prima ºi cea mai importantã!)
ºi capacitãþile militare (care prin reforma militarã urmãresc creºterea operabilitãþii
ºi eficienþei armatei în teatrele de operaþiuni ºi în apãrarea obiectivelor sale).
În concluzie, ºi prezenta SSN 2006 perpetueazã unele dintre viciile strategiilor
anterioare, având însã meritul de a fi una mult mai îndrãzneaþã ºi cu siguranþã mai
ofensivã decât oricare dintre precedentele versiuni. Ea subliniazã faptul cã într-o
lume a ameninþãrilor asimetrice ºi a riscurilor de securitate dintre cele mai
diverse, strategia de securitate naþionalã nu mai poate sã se concentreze pe
instrumentul militar în contracararea unor ameninþãri convenþionale, ci cã este
necesarã reformarea profundã a acestuia în condiþiile interoperabilitãþii ºi eficienþei

necesare NATO, pentru a fi adaptat contracarãrii cu maximã eficienþã a noilor
ameninþãri de securitate. Cu toate acestea, strategia eºueazã în a identifica ºi
delimita resursele necesare ºi adecvate unui astfel de efort conjugat.
Mai mult, trebuie subliniat faptul cã pentru întâia oarã este schiþatã, la
nivel minimal, structura instituþionalã care participã la implementarea acestei
strategii, ceea ce va conferi, sperãm, un impact, dar ºi substanþã veridicã
acestui document lipsit pânã în prezent de o considerare atentã ºi riguroasã
din partea sistemului instituþional politic românesc. Doctrina se bazeazã
semnificativ ºi pe apãrarea ºi proiectarea sau diseminarea valorilor transna-
þionale liberale, democratice, capitaliste ºi integrative promovate de partenerii
ºi instituþiile de care se leagã. În aceastã perspectivã strategia ºi mecanismele
ei de implementare trebuie gândite coordonat ºi integrat atât la nivel intern,
cât ºi la nivel internaþional. Astfel, politica externã ºi de securitate a României
trebuie sã se sincronizeze cu cele ale statelor sale partenere sau aliate. Odatã
cu intrarea sub umbrela de securitate a NATO, România nu mai poate implementa
o politicã centratã exclusiv pe interesele sale naþionale, datoritã cerinþelor de
interdependenþã ºi interoperabilitate crescute, dar ºi datoritã principiului
indivizibilitãþii securitãþii, care, în contextul globalizãrii, conduce la o ºtergere
treptatã a graniþei între interesele ºi capabilitãþile naþionale ºi cele ale comu-
nitãþii internaþionale de securitate, între politica internã, în general, ºi cea
externã. Schimbãrile sistemului internaþional însã, rapida trecere spre un
multipolarism neechilibrat, ar putea produce reaºezãri în sistemele de alianþã,
ar putea reaºeza raporturile de forþã de pe continent ºi din subsistemul de
relaþii internaþionale al României. Schimbarea proximã a structurii de putere
a sistemului internaþional poate reordona prioritãþile de securitate ale României
într-un sens realist sau o vor putea face sã adere la proiectul Europei federale.
Lecturi recomandate
Hitchins, Keith (1998), România (1866-1947), Humanitas, Bucureºti.

Mearsheimer, John (2003), Tragedia politicii de forþã, trad. de A. Nãstase, Antet,
Bucureºti.
Miroiu, Andrei (2005), Balanþã ºi hegemonie, Tritonic, Bucureºti.
Tismãneanu, Vladimir (2005), Stalinism pentru eternitate. O istorie politicã a comu-
nismului românesc, Polirom, Iaºi.
Capitolul 10
Procesul de planificare, programare,

bugetare ºi evaluare în Armata României
Jan Gavrilã,
Mihai Iancu
Statutul de membru NATO al României implicã asumarea unor noi respon-

sabilitãþi în domeniul securitãþii ºi apãrãrii cu un profund efect de transformare
asupra armatei române, precum ºi asupra politicii de apãrare. Dimensiunea
militarã, element esenþial în îndeplinirea obiectivelor politicii de apãrare,
acoperã un numãr ridicat de puncte de interes, din care obþinerea unei forþe
militare moderne ºi flexibile, rezultatul unui proces de planificare ºi de alocare
a resurselor de apãrare, necesitã în continuare o abordare specialã. Scopul
acestui capitol este sã explice modul de funcþionare ºi sã descrie principiile de
bazã ale sistemului de planificare integratã a resurselor de apãrare, principalul
instrument de implementare a obiectivelor politicii de apãrare ºi securitate ale
României. Într-o perioadã a resurselor limitate, cu o presiune din ce în ce mai
accentuatã asupra organismului militar cu privire la cerinþele de îndeplinit,
într-un mediu în continuã schimbare, cu dezvoltãri tehnologice rapide, este
crucial sã existe un proces de luare a deciziilor care sã permitã îndeplinirea
prevederilor principalelor documente de planificare.
Un nou sistem de planificare a apãrãrii a fost implementat în România
gradual, începând cu anul 1998. În parte ºi datoritã sprijinului important
primit din partea experþilor Institutului de Analizã a Apãrãrii din SUA,
Sistemul de Planificare, Programare, Bugetare ºi Evaluare (SPPBE) este asemã-
nãtor cu cel folosit în SUA ºi compatibil cu procesul de planificare din NATO.
10.1. Scurt istoric
Numirea lui Robert McNamara în funcþia de secretar de stat pentru apãrare a

constituit un moment de cotiturã în procesul de alocare a resurselor pentru
apãrare al SUA. Pânã în acel moment, rolul secretarului de stat era limitat,
fiecare categorie de forþe având propriul buget. Preºedintele Kenedy a dorit
un control sporit al societãþii civile asupra modului în care militarii utilizeazã
fondurile puse la dispoziþie de Congresul SUA.
Denumit Sistemul de Planificare, Programare ºi Bugetare (SPPB), meca-
nismul creat de McNamara urmãrea optimizarea modului de alocare al resurselor
în cadrul Departamentului Apãrãrii, în principal prin atingerea a trei obiective:
realizarea unei distincþii clare între forþele convenþionale ºi cele nucleare în
conformitate cu strategia ripostei flexibile elaborate de McNamara;
existenþa unui control civil sporit asupra planificãrii forþelor ºi cheltuielilor
militare;
o evaluare mai riguroasã, din punct de vedere al costurilor, a alternativelor
de îndeplinire a obiectivelor strategice propuse prin utilizarea unor capa-
bilitãþi militare eficiente.
SPPB nu a fost doar o reformã a sistemului de alocare a bugetului în cadrul

Departamentului Apãrãrii, ci a constituit o nouã abordare a alternativelor de
programe, a sistemelor de armament ºi, nu în ultimul rând, a obiectivelor
multianuale. Datoritã deficienþelor bugetelor pe bazã de intrãri, Charles J.
Hitch ºi Roland N. McKean au introdus un nou concept. Acesta consta în
aranjarea datelor bugetelor în termenii unor programe, pe care le-au definit
drept combinaþii de activitãþi care genereazã produse distincte. Fiecare program
putea fi ulterior împãrþit în subprograme. Programul urmãrea îndeplinirea
unor obiective multianuale (necesita alocarea resurselor pe o perioadã mai
lungã), care puteau reflecta în mod direct prevederile strategiei de securitate
naþionalã. Acest lucru, precum ºi necesitatea existenþei unui control asupra
modului de alocare a resurselor pe prioritãþi au dus la apariþia unui sistem
centralizat de tip top-down cu anumite caracteristici definitorii.
Între faza de planificare ºi bugetare a apãrut o fazã intermediarã, menitã sã
facã legãtura între obiectivele fazei de planificare ºi transpunerea lor în
elemente bugetare care sã ducã la îndeplinirea lor (Hitch, 1965, p. 29).
Figura 10.1. Faza de programare: legãtura necesarã

între planificare ºi bugetare
Faza de programare realizeazã legãtura dintre strategiile naþionale, direcþiile

de acþiune în domeniul apãrãrii, misiunile forþelor armate ºi resursele alocate
în cadrul fazei de bugetare pentru realizarea acestora. Existã astfel o perspectivã
multianualã asupra modului de alocare a resurselor.
Au existat opinii cã acest sistem va duce inevitabil la achiziþia unor sisteme
de armament ieftine, iar sintagma a pune costul în faþa interesului naþional
a fost folositã în unele comandamente militare care s-au opus iniþial acestei
iniþiative (Hitch, 1965, p. 43).
McNamara considera cã rolul unui manager din sectorul public este foarte
similar cu al unui manager din sectorul privat. Ambii au de ales între diferite
variante, dar, în timp ce în sectorul privat profitul este cel ce stabileºte
performanþele firmei, în sectorul public scopul este de a cheltui cât mai
eficient fondurile puse la dispoziþie pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite.
Evaluarea acestui indicator global de performanþã este dificil de realizat.
Realizarea celui mai bun raport eficienþã cost (Hitch, 1965, p. 44) este
pentru un manager din sectorul public echivalentul profitului din sectorul
privat. Suspiciunea iniþialã cã un asemenea studiu cost eficienþã se bazeazã
pe o apreciere pur cantitativã ºi cã va duce inevitabil la achiziþia celui mai
ieftin sistem de armament s-a dovedit neîntemeiatã.
Sistemul a fost utilizat pentru a integra planurile dezvoltate pânã atunci

separat de cãtre fiecare categorie de forþe a armatei americane. S-a cãutat sã
se evite o suprapunere a eforturilor bugetare pentru realizarea unor obiective,
care puteau fi atinse mai eficient printr-o coordonare corespunzãtoare între
categoriile de forþe. Întrebarea la care se dorea sã se gãseascã un rãspuns
este: Cât este de suficient? (Hitch, 1965, p. 50; Johnson, 2003, p. 1). În
1966, la iniþiativa preºedintelui Lyndon Johnson, a existat o tentativã de
aplicare a acestui sistem pentru toate segmentele guvernului federal, dar
Congresul SUA a considerat sistemul prea greoi ºi, ca urmare, a fost limitat
la utilizarea acestuia doar în cadrul Departamentului Apãrãrii.
Dacã McNamara a îmbunãtãþit procesul de luare a deciziilor, tot el este cel
care a introdus ºi o manierã de management centralizat. Analiza sistemicã,
planificarea de tip top-down ºi analizele cost eficienþã erau dezvoltate la
nivel central, în vederea sprijinirii procesului de luare a deciziilor la nivelul
top-managementului. Varianta iniþiatã de McNamara privind sistemul de
alocare a resurselor pentru apãrare a fost modificatã ulterior la iniþiativele
unor secretari ai apãrãrii care au considerat cã existã unele deficienþe ale
sistemului ce trebuiesc corectate pentru a rãspunde noilor cerinþe privind
modernizarea ºi transformarea armatei.
Dupã numirea lui Melvin Laird, în 1969, la conducerea Departamentului
Apãrãrii, orientarea managerialã s-a schimbat. Laird a pus accentul pe manage-
mentul participativ ºi pe descentralizarea actului decizional. Categoriile de
forþe ale armatei au primit un rol sporit în cadrul sistemului, în asumarea unor
decizii care nu necesitau atenþia secretarului Apãrãrii. O altã schimbare a
survenit în 1986, când, prin decizia Goldwater-Nichols, Congresul SUA a
crescut rolul ºefului statului-major întrunit în revizuirea planurilor dezvoltate
de categoriile de forþe ale armatei ºi în stabilirea cerinþelor.
Începând cu anul 2001, armata americanã a suferit un amplu proces de
transformare. Secretarul Apãrãrii, Donald Rumsfeld, a considerat SPPB prea
lent ºi greoi pentru a fi un instrument eficient în procesul de transformare
(Johnson, 2003, p. 4). Departamentul Apãrãrii a iniþiat o serie de modificãri
menite sã reducã numãrul raportãrilor repetitive, care consumã timp ºi energie,
în vederea direcþionãrii atenþiei liderilor spre iniþiativele menite sã asigure
cadrul necesar transformãrii forþelor armate. SPPB este considerat un element
de continuitate, însã nu ºi un motor al transformãrii. Noi elemente trebuiau
încorporate în sistem pentru a facilita transformarea forþelor armate. Sistemul
de planificare, programare ºi bugetare este considerat ca un instrument al erei

industriale care nu este bine adaptat noii ere informaþionale. Este axat în
principal pe analize cost eficienþã, eliminarea duplicãrilor ºi pe manage-
mentul de proces. Analizele cost eficienþã au reprezentat adesea singurul
instrument care a permis alegerea alternativelor optime.
Reforma iniþiatã de Rumsfeld s-a axat pe dezvoltarea unor concepte de
cotiturã, menite sã stimuleze procesul de transformare al forþelor armate.
SPPB a fost dezvoltat ca un concept integrator cu mulþi actori, orientat sã
asigure continuitatea procesului ºi sã minimizeze riscurile. S-a încercat mutarea
atenþiei top-managementului dinspre buget cãtre faza de planificare, spre
dezvoltarea unor noi concepte. Prin elaborarea directivei de planificare ºi,
implicit, a programelor din doi în doi ani, s-a cãutat sã se elimine multitudinea
de rapoarte, documente ºi s-a dorit o concentrare a eforturilor cãtre faza de
planificare, cãtre iniþiativele de transformare menite sã asigure adaptarea
armatei americane la noul context strategic.
10.2. Elementele sistemului de planificare,

programare ºi bugetare
Efortul de a lega strategia cu buget într-o manierã cât mai raþionalã cu putinþã
se poate constitui într-o descriere concisã a SPPB. Astfel, existã urmãtoarele
diferenþe fundamentale între clasicul proces de bugetare ºi SPPB:
SPPB pune accentul pe obiective, spre deosebire de clasicul proces de
bugetare care se axeazã pe stabilirea unei baze de plecare (nivelul bugetului
în anul curent), cu o eventualã creºtere anualã ºi o execuþie mai bunã.
SPPB este focalizat pe obiective ºi pe dezvoltarea unor alternative realiste
de îndeplinire a lor într-un orizont de timp multianual ºi cu încadrarea
într-o linie de buget prognozatã;
competiþia pentru resurse;
procesul de bugetare nu poate stabili prioritãþi pe termen mediu ºi eºueazã
în a stabili legãtura dintre deciziile privind bugetul din anul curent ºi
implicaþiile financiare rezultate din aceste decizii referitor la cheltuielile
din anii urmãtori. În cazul procesului clasic de bugetare, o reducere a
bugetului se reflecta în reduceri ale bugetelor structurilor subordonate
proporþional cu cota lor parte din bugetul total. Nu exista o reducere

programaticã a resurselor, bazatã pe prioritãþile existente la nivelul ordo-
natorului principal de credite: categoriile de forþe ale armatei aºteptau
în anul urmãtor nivelul de resurse avute în anul anterior sau un procent
corect din totalul cheltuielilor, indiferent de schimbãrile survenite în
obiectivele de îndeplinit.
Obiectivul general al sistemului este de a furniza capabilitãþile militare ºi

tot sprijinul necesar pentru a fi utilizate eficient în îndeplinirea obiectivelor
asumate, folosind resursele limitate puse la dispoziþie.
Sistemul integreazã informaþiile necesare pentru a dezvolta programe
realiste, stabileºte responsabilitãþile diferiþilor actori implicaþi, are o compo-
nentã de evaluare care permite corectarea deficienþelor apãrute.
Figura 10.2. SPPBE, instrumentul necesar adoptãrii unor decizii realiste
Prin implementarea SPPBE s-a dorit obþinerea unui instrument eficient

care sã permitã decidenþilor sã ia în considerare o multitudine de factori, de
cele mai multe ori cu efecte contrare (ameninþãri la adresa securitãþii naþionale,
mediul economic, dezvoltãrile tehnologice, resursele disponibile), care au un
impact major asupra capabilitãþilor militare necesare. Se urmãreºte în acest
mod realizarea unei corelãri mai bune între intrãri (resursele alocate) ºi
capabilitãþile militare rezultate.
Principalele obiective urmãrite prin utilizarea SPPB sunt:

producerea unui instrument realist, responsabil ºi solid care sã poatã
acþiona mai mult de un an în viitor;
efectuarea corecþiilor necesare în vederea îndeplinirii obiectivelor stabilite;
elaborarea unui buget de apãrare viabil.
Definirea ºi cuantificarea corectã a indicatorilor de ieºire, care mãsoarã

modul de îndeplinire a obiectivelor propuse, are o importanþã capitalã în buna
funcþionare a sistemului. Tocmai acest lucru este dificil de realizat. Fãrã
existenþa unui feedback care sã permitã efectuarea corecþiilor necesare, precum
ºi o estimare a costurilor viitoare ale programelor cu o acurateþe satisfãcãtoare,
planificarea multianualã nu îºi atinge obiectivul principal, acela de a permite
o alocare optimã a resurselor în funcþie de obiectivele de îndeplinit.
Costurile programelor, în primul an al perioadei de planificare, sunt în
general bine definite, dar existã un anumit grad de aproximare în estimarea
costurilor programelor în urmãtorii ani de dezvoltare în cazul obiectivelor
multianuale. Se poate pune firesc întrebarea: Cât de precis putem estima
unele costuri viitoare în situaþia în care existã întotdeauna aspecte pe care nu
le putem prevedea ºi care apar des chiar pe perioada execuþiei bugetare din
anul curent? O bunã estimare a costurilor poate duce la evitarea apariþiei
unor dezechilibre majore privind costurile anumitor obiective stabilite prin
documentele de planificare.
În calcul nu se iau numai costurile totale ale alternativelor, ci ºi costul
marginal. Decidentul este sprijinit în luarea deciziei prin oferirea tuturor
informaþiilor necesare în vederea fundamentãrii deciziei. Analiza cost
eficienþã este, în general, instrumentul de bazã în asistarea factorilor deci-
zionali în vederea alegerii alternativei optime de urmat.
10.3. Sistemul românesc de planificare,

programare, bugetare ºi evaluare (SPPBE)
Asemenea celorlalte foste state comuniste, România a moºtenit un sistem de

planificare a apãrãrii specific Rãzboiului Rece, caracterizat de rigiditate ºi
centralizare excesivã. Exista o corelare deficitarã între resursele financiare
alocate ºi misiunile stabilite. Structura de forþe a armatei era supradimensionatã

ºi greoaie, fiind incapabilã sã facã faþã noilor riscuri ºi ameninþãri generate de
un mediu politico-strategic în continuã schimbare. Existau stocuri importante
de echipamente învechite, depãºite moral ºi fizic, incompatibile cu standardele
NATO. Caracterul expediþionar, capacitatea de a reacþiona rapid ºi de a fi
dislocate în vederea îndeplinirii unor misiuni la mare distanþã de locaþiile de
reºedinþã erau concepte ce nu se regãseau decât în micã mãsurã în viziunea
asupra rolului armatei. Unitãþile militare nu îndeplineau standardele de opera-
tivitate cerute de apartenenþa la o organizaþie militarã transatlanticã aflatã, la
rândul ei, într-un profund proces de transformare.
Pe parcursul ultimilor ani, România a fãcut progrese semnificative în
stabilirea unui sistem de planificare compatibil cu cel al NATO. În prezent,
existã proceduri ºi responsabilitãþi definite în mod clar, ele fiind stipulate
iniþial printr-o Ordonanþã de Guvern aprobatã în 1998 (transformatã în lege în
2000). În concordanþã cu noul statut al României, Parlamentul a aprobat în
noiembrie 2004 o nouã lege a planificãrii apãrãrii.
Prin sistemul de planificare al NATO se urmãreºte dezvoltarea unitarã a
capabilitãþilor militare ale aliaþilor pentru a rãspunde cerinþelor de inte-
roperabilitate ºi standardelor NATO. În cadrul procesului de planificare, au
loc consultãri periodice privind armonizarea cu cerinþele NATO a planurilor
ºi politicilor naþionale în domeniul apãrãrii. În acest fel, se realizeazã o
concordanþã necesarã între planificarea apãrãrii la nivel naþional ºi planifi-
carea NATO.
Principalul obiectiv urmãrit prin implementarea acestui sistem de planificare
este de integrare a eforturilor structurilor Ministerului Apãrãrii (MAp) pentru
utilizarea resurselor disponibile într-un mod cât mai eficient cu putinþã, în
vederea realizãrii capabilitãþilor militare planificate. Sistemul cuprinde un set
de mãsuri ºi acþiuni care determinã, stabileºte, monitorizeazã ºi evalueazã
activitãþi în scopul generãrii capabilitãþilor militare, în strânsã corelaþie atât
cu misiunile stabilite, cât ºi cu resursele financiare alocate. Se urmãreºte
distribuþia echitabilã a resurselor între mai multe programe aflate în competiþie
pentru resursele disponibile, pe baza unor criterii definite de prioritãþile ºi
obiectivele de atins în orizontul de timp analizat.
Sistemul actual oferã controlului civil democratic un rol sporit asupra
formulãrii ºi implementãrii politicilor în domeniul securitãþii ºi apãrãrii,
putând fi descris prin urmãtoarele caracteristici:
proces de planificare ºi programare centralizat (abordare de tip top-down);

delegarea cãtre directorii de programe a responsabilitãþii în ceea ce priveºte
elaborarea programelor, la costuri realiste ºi execuþia programelor în limita
resurselor financiare alocate;
competiþia pentru resurse;
flexibilitate sporitã.
Toate aceste elemente specifice au condus spre un sistem cu faze distincte

ºi interdependente ce evolueazã în mod ciclic, aºa cum se poate observa în
figura 10.3.
Figura 10.3. Etapele SPPBE
Fazele sistemului sunt intercorelate ºi se concentreazã asupra urmãtoarelor

aspecte:
Planificare Care sunt cerinþele militare necesare acoperirii nevoilor de
securitate?
Programare Ce capabilitãþi sunt programate în urmãtorii ºase ani pentru
îndeplinirea obiectivelor de apãrare?
Bugetare Ce resurse financiare sunt necesare pentru realizarea capabi-
litãþilor din primul an al programului?
Evaluare Se îndeplinesc obiectivele planificate?
La nivel naþional, documentele care fundamenteazã planificarea apãrãrii

sunt Strategia de Securitate Naþionalã, Strategia de Apãrare Naþionalã a Þãrii
ºi Carta Albã a Apãrãrii. Pe baza prevederilor acestor documente la nivelul
Ministerului Apãrãrii au fost elaborate Strategia Militarã a României, Directiva
de Planificare a Apãrãrii (DPA) ºi Precizãrile SPPBE. De asemenea, în
aceastã fazã se realizeazã studii ºi analize ce pot furniza informaþii privind
problemele importante ale planificãrii, precum ºi planuri pe termen lung, care
urmãresc focalizarea eforturilor structurilor implicate.
Un document deosebit de important care se dezvoltã la nivelul ministerului
este Directiva de Planificare a Apãrãrii. Aceasta are ca scop asigurarea
direcþiilor pentru elaborarea programelor majore ale MAp ºi furnizarea limi-
telor de finanþare pentru urmãtorii ºase ani. Se elaboreazã pe baza Strategiei
de Securitate Naþionalã, a Strategiei Naþionale de Apãrare, Cartei Albe a
Apãrãrii, Directivei Ministeriale NATO ºi Strategiei Militare a României.
Sunt detaliate direcþiile de acþiune în domeniul apãrãrii, prioritãþile generale
ale Ministerului Apãrãrii, obiectivele specifice fiecãrui program major ºi
repartiþia resurselor financiare. Cu un orizont de timp de ºase ani, aceasta se
revizuieºte anual.
În faza de programare, deciziile din faza de planificare, prevederile Directivei
de Planificare ºi a celorlalte documente de planificare sunt convertite în
obiective realizabile prin alocarea de resurse care sã conducã la îndeplinirea
lor. Potrivit opiniei lui Barlett et al. (1995), programarea este partea cea mai
puþin vizibilã ºi uneori neînþeleasã a întregului sistem de management al
resurselor de apãrare.
În aceastã etapã se stabileºte distribuþia echitabilã a resurselor între mai
multe programe aflate în competiþie pentru resursele disponibile, pe baza unor
criterii definite de prioritãþile ºi obiectivele de atins în orizontul de timp
analizat. Se pot dezvolta planuri detaliate privind structura de forþe, capabi-
litãþile, pregãtirea ºi capacitatea de luptã, precum ºi planuri de alocare a
resurselor financiare necesare implementãrii lor.
Obiectivul final al acestei etape a procesului constã în programele multianuale,
încadrate în limitele financiare stabilite, în concordanþã cu obiectivele stabilite
în faza de planificare. În prezent, au fost stabilite opt programe, dupã cum
urmeazã: trei pentru categoriile de forþe (Forþe Terestre, Aeriene ºi Navale),
patru pentru sprijin ºi auxiliare (Sprijin Logistic, Statul-Major General/Condu-
cere Strategicã, Informaþii pentru Apãrare, Administraþie Centralã/Pensii) ºi
programul Reprezentare Internaþionalã. Programele majore au ca obiectiv

principal generarea ºi menþinerea capabilitãþilor militare prevãzute în docu-
mentele de planificare. Spre exemplificare, aceste documente definitorii ale
fazei de programare urmãresc: implementarea obiectivelor forþei stabilite în
cadrul procesului de planificare al NATO; continuarea procesului de restruc-
turare ºi modernizare; pregãtirea structurilor subordonate pentru îndeplinirea
misiunilor ºi participarea la operaþii de rãspuns la crize etc.
Aceste programe majore pot fi însoþite, în cazul existenþei unei discrepanþe
între obiective ºi resurse, de fiºe care detaliazã problemele în discuþie. Dupã
o analizã la nivel de experþi, problemele rãmase în litigiu sunt prezentate în
cadrul Consiliului de Planificare a Apãrãrii pentru o decizie finalã privind
modul de rezolvare.
Figura 10.4. Translatarea obiectivelor în capabilitãþi
Pentru fiecare obiectiv stabilit în cadrul fazei de planificare existã diferite

opþiuni referitoare la modul de implementare, þinând cont de restricþiile
obiective ce pot sã aparã (orizontul de timp, nivelul de resurse alocate anual,
posibilitatea de achiziþionare a sistemelor de armament etc.). În funcþie de
prioritãþi, se stabilesc opþiunile de urmat pentru îndeplinirea fiecãrui obiectiv,
astfel încât sã se realizeze încadrarea în resursele prognozate pentru perioada
de planificare. Procesul de alocare a resurselor este crucial pentru îndeplinirea
obiectivelor planificate. Gary Holland (2003, p. 3) evidenþiazã importanþa
procesului de alocare a resurselor deoarece nu putem defini ceea ce ne putem
permite (affordable) decât în relaþie directã cu bugetul total, soluþia []

constã [...] în îmbunãtãþirea procesului de alocare a resurselor.
Programul permite personalului de decizie sã aleagã alternativa optimã
pentru realizarea obiectivelor ºi reprezintã baza pentru întocmirea bugetului.
Sunt elaborate ºi selectate alternative pentru obþinerea capabilitãþilor militare
planificate sã se realizeze în limitele resurselor financiare alocate. Fiecare
alternativã detaliazã capabilitãþile militare care se pot realiza cu un anumit
nivel al resurselor, într-un anumit orizont de timp ºi permite personalului de
decizie sã aleagã alternativa optimã în funcþie de restricþiile existente.
În faza de programare sunt elaborate ºi selectate alternative pentru obþinerea
capabilitãþilor stabilite prin DPA, cu încadrarea în limitele financiare stabilite.
Fiecare alternativã cuprinde capabilitãþile militare care se pot realiza cu un
anumit nivel al resurselor, într-un anumit orizont de timp ºi permite persona-
lului de decizie sã aleagã alternativa optimã în funcþie de restricþiile existente.
În aceasã etapã au loc analize detaliate cost eficienþã pentru a oferi
decidenþilor, în mod sintetic, toatã informaþia necesarã pentru a selecta cea
mai bunã alternativã realizabilã, þinând cont de criteriile de îndeplinit.
Figura 10.5. Selectarea alternativei preferate
Figura 10.5. prezintã un exemplu de analizã a raportului capabilitãþi/costuri.

Prezentarea sinteticã a raportului cost eficienþã pentru fiecare alternativã,
aºa cum se poate observa ºi din figura de mai sus, reprezintã un suport real în
vederea stabilirii de cãtre decidenþi a alternativei optime de urmat în funcþie
de restricþiile existente. De asemenea, se poate analiza ºi modul în care

schimbarea nivelului de resurse prognozat poate influenþa realizarea obiecti-
velor planificate.
Faza de bugetare are ca obiectiv întocmirea unui plan financiar viabil care
sã asigure resursele necesare realizãrii ºi menþinerii capabilitãþilor prevãzute
în primul an din program. Obiectivele de urmãrit pe parcursul acestei faze a
sistemului sunt sintetizate de urmãtoarele întrebãri:
Bugetul reflectã prioritãþile Ministerului Apãrãrii?
Este în sprijinul politicilor guvernamentale?
Este în concordanþã cu prevederile documentelor de planificare?
Sunt programele finanþate corespunzãtor, astfel încât sã se realizeze îndepli-
nirea obiectivelor?
Bugetul prezintã în detaliu prevederile primului an din program, iar transla-

tarea costurilor programului în elemente constitutive ale bugetului se poate
observa în figura urmãtoare:
Figura 10.6. Bugetarea translatarea costurilor programului în buget

De regulã, fiecare element de program corespunde unui ordonator terþiar

de credite, iar translatarea costurilor cuprinse în primul an din program în
buget este uºor de realizat. Probleme pot apãrea în cazul unui program
insuficient fundamentat. Din aceastã cauzã, existenþa personalului calificat ºi
a unei metodologii clare de determinare a costurilor sunt deosebit de importante
în buna funcþionare a sistemului.
Execuþia bugetarã urmãreºte implementarea obiectivelor prevãzute în primul
an al programului pe baza resurselor alocate în faza de bugetare. Legile ºi
reglementãrile în vigoare limiteazã în multe cazuri libertatea directorilor de
programe ºi a ordonatorilor de credite de a redirecþiona anumite fonduri în cazul
apariþiei unor situaþii care nu au putut fi anticipate ºi programate în vederea
bugetãrii. Alocarea resurselor de cãtre Ministerul Finanþelor nu respectã
întotdeauna graficul stabilit, fapt ce duce în unele cazuri la o execuþie defectuoasã.
Faza de evaluare. Obiectivul principal al evaluãrii constã în verificarea
modului de implementare a obiectivelor stabilite prin programe pe baza resurselor
financiare care au fost alocate. Evaluarea este un proces continuu care trebuie sã
asigure corecþiile necesare în toate fazele SPPBE, astfel încât sã se realizeze
legãtura doritã între strategii, obiective ºi mijloacele de punere a lor în practicã.
Figura 10.7. Implicaþiile concluziilor fazei de evaluare dintr-un ciclu

SPPBE asupra urmãtoarelor cicluri SPPBE
În urma evaluãrii modului de îndeplinire a obiectivelor planificate dintr-un

ciclu SPPBE, se pot efectua corecþiile necesare în faza de programare a
ciclului doi sau în faza de planificare a ciclului trei. Componenta de evaluare
poate introduce corecþiile necesare în sistem ºi asigura premisa elaborãrii
unor planuri realiste în concordanþã cu resursele disponibile.
Un pericol ascuns al unui proces centralizat, aºa cum a fost definit iniþial
SPPB, poate fi constituit de eºecul de a fi un instrument eficient pentru o
organizaþie în continuã transformare. Centralizarea deciziei politice cu privire
la alocarea resurselor de apãrare este un element definitoriu al controlului
civil asupra forþelor armate. Pericolul asumãrii unui rol prea mare al structu-
rilor centrale este întotdeauna prezent. Controlul detaliat al alocãrii resurselor
poate duce la sufocarea structurilor centrale cu avize care, în mod normal,
puteau fi rezolvate la alte nivele decizionale, cel mult la nivelul directorilor de
program. Procesul de descentralizare poate fi accelerat în momentul în care
obiectivele punctuale de la diferite nivele ale programului sunt în concordanþã
cu obiectivul general ºi existã o viziune unitarã a modului de îndeplinire a
acestor obiective.
Schimbãrile frecvente ale nivelului de resurse prognozat, precum ºi lipsa
unor instrumente eficiente de evaluare a costurilor fac dificilã elaborarea
Directivei de Planificare care sã asigure cadrul necesar dezvoltãrii programelor
majore ale ministerului. Nivelul de efort necesar armonizãrii poziþiilor diferiþilor
actori implicaþi în proces este considerabil. Încã persistã o tendinþã accentuatã
de concentrare a atenþiei cãtre finalul procesului, respectiv nivelul bugetului
alocat diferitelor programe. De asemenea, legislaþia naþionalã îngreuneazã ºi
limiteazã în multe aspecte libertatea directorilor de program în a-ºi adapta
continuu prioritãþile în vederea accelerãrii procesului transformaþional. Execuþia
bugetarã este deficitarã, iar legislaþia în domeniu trebuie îmbunãtãþitã.
La nivel naþional prin aprobarea HG 1361/2006 s-a finalizat conceptual
Strategia pentru îmbunãtãþirea sistemului de planificare ºi elaborare a politi-
cilor publice la nivelul administraþiei publice centrale. Se preconizeazã
utilizarea bugetãrii pe programe (inclusiv execuþia) dupã un calendar cu
finalizare în 2013. Pânã în prezent, multe ministere au elaborat programe doar
dupã elaborarea proiectelor bugetelor, iar altele nu au realizat o programare
exhaustivã (întregul buget pe programe). În alte situaþii, programele sunt
confundate cu proiectele. Bugetarea pe programe este privitã drept singura
modalitate de soluþionare a acestor deficienþe, pe lângã virtutea ei principalã,
de translatare a politicilor publice în resurse (ºi evaluarea impactului acestora,

prin intermediul indicatorilor).
Concluzii
În cadrul procesului de restructurare ºi modernizare a organismului militar,
planificarea apãrãrii a fost ºi continuã sã rãmânã o prioritate, acest domeniu
fiind perceput în mod corect ca având o importanþã capitalã pentru succesul
reformei militare. SPPBE este un instrument care oferã cadrul general de
îmbunãtãþire a procesului de luare a deciziilor la toate nivelurile. Au fost
realizate progrese notabile, dar este nevoie de un efort susþinut din partea
tuturor actorilor implicaþi în buna funcþionare a sistemului, atât la nivelul
Ministerului Apãrãrii, cât ºi a celorlalte instituþii care contribuie la securitatea
naþionalã. Perfecþionarea pregãtirii de specialitate a personalului implicat în
activitãþile specifice fiecãrei etape a SPPBE trebuie sã rãmânã o preocupare
majorã care poate contribui la buna funcþionare a sistemului. Un specialist în
planificarea apãrãrii are nevoie, pe lângã cunoºtinþe teoretice aprofundate, ºi
de o experienþã practicã relativ îndelungatã.
NATO parcurge în prezent un amplu proces de transformare, menit sã
confere acestei alianþe apãrute în anii Rãzboiului Rece o credibilitate solidã ºi
eficienþã în asumarea misiunilor sale tradiþionale, într-un context politico-stra-
tegic global ºi regional radical modificat. Transformarea NATO este un proces
complex ºi cuprinzãtor care include ºi revizuirea planificãrii apãrãrii. Miza
finalã o reprezintã creºterea capacitãþii NATO de a proiecta ºi susþine un
numãr sporit de capabilitãþi militare pe teatre de operaþii aflate la mii de
kilometri distanþã. Transformarea forþelor armate române este parte integrantã
a acestui proces de transformare a Alianþei, iar obiectivele de atins pe termen
mediu ºi lung nu pot fi îndeplinite fãrã o planificare adecvatã a resurselor
disponibile.
SPPBE asigurã cadrul necesar pentru managementul transformãrii la nivel
naþional ºi elaborarea documentelor de planificare solicitate de NATO, dar
fãrã înþelegerea mecanismului de funcþionare, a modului de luare a deciziilor
de cãtre toþi actorii implicaþi în proces nu se poate realiza îndeplinirea
obiectivelor propuse. Acest sistem este un instrument care a contribuit la
utilizarea eficientã a resurselor ºi la dezvoltarea unei capacitãþi militare
impresionante în cazul armatei SUA. Nu existã însã o soluþie universalã
aplicabilã în cazul oricãrui stat. SSPBE nu poate oferi soluþii optime la toate
problemele care apar într-o organizaþie complexã aflatã într-un proces continuu
de transformare ºi adaptare la cerinþele mediului de securitate actual. Siste-
mul trebuie adaptat la specificul fiecãrei þãri în parte, dar caracteristicile
definitorii rãmân valabile. Componenta de evaluare a costurilor programelor
trebuie îmbunãtãþitã, iar legislaþia în domeniu ar trebui modificatã în vederea
creºterii libertãþii directorilor de programe în alocarea ºi cheltuirea fondurilor
necesare îndeplinirii obiectivelor prioritare stabilite prin documentele de
planificare.
Lecturi recomandate
Stanford.
Hitch, Charles (1965), Decisions-Making for Defense, University of California Press,
Berkeley, Los Angeles.
Hitch, Charles J.; N. McKean, Roland (1960), The Economics of Defense in the
Nuclear Age, Harvard University Press, Cambridge (MA).
Holland, Gary (2003), Resource allocation: The Dods Achilles Heel, Air University,
Alabama.
Johnson, Stuart E. (2003), A New PPBS Process to Advance Transformation,
Defense Horizons, nr. 32.
McCaffery, Jerry L.; Jones, L.R. (2005), Reform and Program Budgeting in the
Department of Defense, International Public Management Review, vol. VI, nr. 2,
pp. 141-176.
McNab, Robert M. (2000), Lessons of Multi-Year Budgeting, US Naval Postgraduate
School.
Capitolul 11
Controlul democratic al serviciilor

de informaþii
Hans Born
Cu greu s-ar putea gãsi un moment mai potrivit, decât cel actual, pentru a
pune problema supravegherii serviciilor de informaþii. În urma evenimentelor
din 11 septembrie 2001, a rãzboiului din Irak ºi a atentatelor din Madrid de la
11 martie 2004, mulþi dintre cei responsabili cu supravegherea serviciilor de
informaþii, atât din zona legislativã, cât ºi executivã sunt implicaþi în inves-
tigarea acestor servicii ºi a modului în care liderii politici folosesc informaþiile
pe care le primesc.
Comisia 9/11 din Statele Unite (Comisia 9/11, 2004) ºi Comisia Butler
(Parlamentul Britanic, Camera Comunelor, 2004) din Marea Britanie, pentru
a menþiona doar douã cazuri, s-au confruntat cu întrebãri surprinzãtoare:
Lucreazã serviciile de informaþii în mod eficient ºi în conformitate cu
legea? ; Oare liderii politici folosesc aceste informaþii în scopuri politice?;
Au oare serviciile de informaþii nevoie de prevederi legale ºi resurse suplimen-
tare în lupta cu ameninþãrile teroriste?. Acestea, ºi alte întrebãri, ilustreazã
cele douã scopuri ale supravegherii serviciilor de informaþii în societãþile
democratice: sã menþinã aceste instituþii în limita mandatelor lor legale ºi sã
asigure eficacitatea lor.
Acest capitol îºi propune sã compare practicile naþionale de suprave-
ghere a serviciilor de informaþii în câteva state democratice, cu scopul de a
face recomandãri pentru întãrirea controlului democratic civil asupra acestor
servicii. Aceastã prezentare este realizatã pe baza studiilor incluse în Born et

al. (2005) ºi în publicaþia de profil a Parlamentului Regatului Norvegian
(2004). Focalizarea asupra întãririi controlului democratic este necesarã pentru
cã noul mediu de securitate, dupã 9/11, a pus problema unei corecte echilibrãri
a balanþei între securitate ºi democraþie. Acest lucru poate fi obþinut numai
dacã noile drepturi ºi puteri acordate serviciilor de informaþii sunt însoþite de
o întãrire a mecanismelor de supraveghere a lor.
11.1. Serviciile de informaþii
Adesea privitã drept cea de-a doua profesie, ca vechime, spionajul a devenit
un factor crucial în politica externã ºi de securitate a unui stat (Knigthley,
1988). Serviciile de informaþii sunt componente-cheie ale oricãrui stat,
deoarece îndeplinesc patru funcþii esenþiale (Lowenthal, 2003, pp. 2-5):
1) sã avertizeze asupra ameninþãrilor ºi surprizelor strategice;
2) sã asigure expertiza pe termen lung;
3) sã sprijine procesul de luare a deciziilor de cãtre politicieni;
4) sã menþinã caracterul secret al informaþiei, surselor, mijloacelor ºi meto-
delor.
Perioada de dupã Rãzboiul Rece este caracterizatã de ameninþãri asimetrice,

de atacuri-surprizã ale organizaþiilor teroriste ºi de rãzboaie civile, cu efecte
secundare periculoase. În special în acest context, se simte nevoia, din ce în
ce mai mult, dupã cum spunea Donald Rumsfeld, de a obþine informaþii ºi
analize de mare acurateþe (Departamentul American al Apãrãrii, 2001)1.
Obþinerea unor informaþii ºi produse analitice de foarte bunã calitate este o
sarcinã esenþialã ºi ar trebui sã fie una dintre preocupãrile celor care supra-
vegheazã serviciile de informaþii, atât din Legislativ, cât ºi din Executiv.
Aceastã misiune este îngreunatã de provocãrile inerente de a monitoriza
1. Din pãcate, recentele rãzboaie din Irak au demostrat limitele serviciilor de informaþii.
În primul rãzboi din Irak, serviciile americane au subestimat programele de creare a
armelor de distrugere în masã ale lui Saddam Hussein, iar în al doilea rãzboi, C.I.A.
a supraestimat capabilitãþile de distrugere în masã.
celulele teroriste ºi reþelele secrete ale organizaþiilor teroriste, ce sunt mobile

ºi fluide, trasformându-se continuu ºi rapid.
Fãrã servicii profesioniste în acest domeniu, prevenirea atacurilor din
partea unor state-problemã ºi a celulelor teroriste este imposibilã. Parlamen-
tarii trebuie sã se asigure cã recomandãrile pentru perfecþionarea serviciilor
de informaþii ºi de securitate sunt implementate, mai ales recomandãrile
legate de: colectarea informaþiilor din surse umane (HUMINT) în locul
încrederii acordate interceptãrilor telefonice ºi imaginilor din satelit; promo-
varea creativitãþii ºi a spiritului critic, în locul recompensãrii atitudiniilor de
evitare a riscului ºi conformismului; armonizarea legãturilor dintre politicile
publice ºi serviciile de informaþii (Gormely, 2004).
În viaþa cotidianã, termenul anglo-saxon de intelligence (fãrã un echivalent
consacrat, în limba românã n.t.) este folosit cu mai multe înþelesuri. În
procesul de guvernare, termenul are, de obicei, un sens restrâns. El este
asociat cu relaþiile internaþionale, cu apãrarea, securitatea naþionalã, informaþii
secrete sau cu instituþiile specializate, numite servicii de informaþii (Herman,
1996). În acelaºi timp, el defineºte atât un tip de cunoaºtere (activitatea
serviciilor de informaþii), dar ºi o formã de organizaþie ce produce acel tip
de cunoºtinþe (Kent, 1965).
Într-o societate democraticã, este importantã limitarea mandatului servi-
ciilor de informaþii la informarea asupra pericolelor ºi potenþialelor pericole
asupra securitãþii naþionale. Dacã serviciilor de protecþie ºi de informaþii le
sunt încredinþate misiuni ce cuprind alte aspecte ale vieþii cotidiene de
exemplu transportul în comun, comunicarea prin internet sau educaþia ,
existã pericolul ca prea multe aspecte ale societãþii sã devinã obiecte de
securizat, lucru ce poate transforma statul într-un stat securist. De aceea,
trebuie fãcutã diferenþa între securitatea naþionalã ºi securitatea regimului.
Securitatea naþionalã se referã atât la protecþia statului, cât ºi a drepturilor
omului ºi cetãþeanilor acelui stat. În schimb, securitatea regimului are legãturã
mai degrabã cu protecþia unui regim (semi-)autoritar faþã de propria populaþie
(Consiliul Europei: Comisia de la Veneþia, 1998).
Deoarece funcþionarea serviciilor de informaþii este bazatã pe un mandat
definit legal, iar organizaþia este subordonatã liderilor politici civili, este
important ca lumea serviciilor de informaþii ºi a politicilor publice sã rãmânã
apropiate, dar distincte pentru a evita politizarea serviciilor de informaþii.
11.1.1. Politizarea serviciilor de informaþii
Informaþia strategicã1 satisface nevoile declarate sau cunoscute ale deciden-

þilor politici, care a fost colectatã, rafinatã ºi analizatã pentru a îndeplini acele
nevoi (Lowenthal, 2003). De aceea, dacã a fost obþinutã mai târziu sau dacã
nu se conformeazã agendei guvernamentale, ea nu mai este necesarã. Cu toate
cã este important ca informaþia sã fie croitã dupã necesitãþile decidenþilor
politici, este totodatã important ca ea sã nu fie politizatã, în sensul cã
rapoartele informative sã nu fie redactate astfel încât sã întãreascã decizii deja
luate de administraþia la putere sau, mai rãu, ca informaþiile sã fie folosite
împotriva oponenþilor politici.
Se poate considera cã serviciile de informaþii sunt politizate dacã:
deservesc politicienii, ºi nu politicile publice (de exemplu, dacã avertizãrile
despre ameninþãri sunt folosite în sprijinul unei campanii a fricii orga-
nizate de cãtre Guvern în timpul campaniei electorale);
administraþia modificã rapoartele primite de la serviciile de informaþii;
sunt înfiinþate departamente ale serviciilor de informaþii în scopuri politice;
ofiþerii de informaþii ºi ºefii lor sunt numiþi politic sau afiliaþi partidelor
politice;
nu existã un sistem echilibrat între puterile publice, conducând la o situaþie
în care una dintre aceste puteri ar putea domina serviciile de informaþii.
Ofiþerii de informaþii se presupune cã raporteazã decidenþilor politici

într-un mod obiectiv, echilibrat, la momentul potrivit ºi într-o manierã profe-
sionistã. Pentru ca serviciile de informaþii sã poatã fi capabile sã spunã
adevãrul Puterii, serviciile ar trebui sã fie separate de politicã, dar nu izolate.
1. Prin informaþie strategicã înþelegem produsul analitic al activitãþii serviciilor de

informaþii, necesar decidenþilor politici pentru proiectarea ºi implementarea politicilor
de securitate naþionalã. Considerãm cã sintagma informaþie strategicã reprezintã
cea mai bunã traducere a conceptului anglo-saxon de intelligence ca produs. Mark
Lowenthal, un teoretician american al studiilor de securitate, considerã intelligence ca
proces de culegere, prelucrare ºi diseminare a informaþiilor, ca instituþii ce se ocupã
cu acest proces, dar ºi drept cunoaºtere, produs analitic final al acelei activitãþi
(Lowenthal, 2003, p. 9) (n.ed.).
11.2. Supravegherea democraticã a serviciilor

de informaþii
Tehnicile ºi practicile naþionale de supraveghere a serviciilor de informaþii

sunt variate, în funcþie de câtã putere le este acordatã serviciilor de informaþii
ºi de modul în care sunt fãcute rãspunzãtoare pentru acþiunile lor.
Responsabilitatea acþiunilor guvernamentale este o cerinþã-cheie într-o
democraþie. Oficialii guvernamentali, inclusiv angajaþii din domeniul servi-
ciilor de informaþii, sunt obligaþi sã rãspundã în faþa reprezentanþilor aleºi
despre modul în care gestioneazã puterea ºi îºi îndeplinesc atribuþiile, trebuind
sã rãspundã criticilor ºi cerinþelor adresate. Guvernarea, inclusiv serviciile de
informaþii, trebuie sã accepte responsabilitatea pentru eºec, incompetenþã
sau trãdare.
Dar cum este mai bine obþinutã, în practicã, responsabilizarea serviciilor
de informaþii într-o democraþie liberalã ºi ce actori ar trebui sã fie implicaþi în
acest proces?
Cu toate cã secretizarea este o condiþie necesarã a muncii serviciilor de
informaþii, într-un stat liberal ºi democratic ele trebuie sã acþioneze în limita
legii, echilibrului puterilor ºi sã aibã responsabilitãþi bine definite. Aºadar,
responsabilizarea democraticã identificã proprietãþile ºi determinã eficacitatea
serviciilor de informaþii în aceºti parametri. Pe baza unor cercetãri anterioare,
o clasificare în cinci categorii a actorilor guvernamentali ºi non-guvernamen-
tali implicaþi în supraveghere surprinde cel mai bine diferitele niveluri de
supraveghere a serviciilor de informaþii:
controlul Executivului;
supravegherea parlamentarã;
supravegherea sau evaluarea juridicã;
controlul intern;
supervizarea independentã.
Conform acestei clasificãri, Executivul controleazã serviciile de informaþii

prin directive, incluzând aici misiuni, prioritizarea obiectivelor ºi punerea la
dispoziþie a resurselor. Legislativul sau puterea parlamentarã este un actor
indispensabil, deoarece se concentreazã pe supravegherea serviciilor de informaþii,
în primul rând prin adoptarea legilor, examinarea ºi analiza deciziilor ºi

acþiunilor acestor servicii ºi autorizând bugetul pentru serviciile de informaþii.
Puterea juridicã are rolul de a monitoriza utilizarea puterilor speciale (iar
dacã este necesar, sã judece posibilul abuz în serviciu al ofiþerilor). Serviciile
de informaþii au datoria de a furniza mecanisme interne, în lanþul ierarhic,
pentru a preveni abuzul (politic) de cãtre politicieni sau funcþionari publici.
Nu în ultimul rând, societatea civilã, think-tank-urile, mass-media ºi cetãþenii
individuali limiteazã funcþionarea serviciilor de informaþii, oferind viziuni
alternative asupra misiunilor serviciilor, revelând public scandalurile sau
introducând acþiuni în instanþã dacã le-au fost încãlcate drepturile. Desigur cã
nu existã o reþetã perfectã pentru responsabilizarea serviciilor de informaþii,
însã interdependenþa celor cinci niveluri de supraveghere din proces oferã cea
mai bunã garanþie a unui rezultat satisfãcãtor.
În acest context, trebuie fãcutã o distincþie importantã, ºi anume între
control ºi supraveghere. Controlul se referã la actul de management zilnic al
serviciilor de informaþii. Responsabilitatea controlului o are puterea executivã,
nu cea legislativã. În schimb, supravegherea, exercitatã din partea puterii
legislative, implicã un grad mai mic de management zilnic, dar necesitã un
aport egal de monitorizare. Existã o linie foarte subþire de demarcaþie între
executiv ºi parlament în acest domeniu, dar distincþia existã.
11.2.1. Supravegherea parlamentarã a serviciilor de informaþii
Într-o democraþie, nici un sector al politicilor nu poate fi o zonã interzisã

pentru parlamentari. În prezent nu este doar un lucru normal ca parlamentarii
sã supravegheze serviciile de informaþii, ci se impune ca un fapt necesar.
Trebuie totuºi remarcat faptul cã supravegherea parlamentarã a serviciilor de
informaþii este, mai degrabã, un proces de datã recentã. El a început în anii
70 în Statele Unite ºi în alte câteva state occidentale europene ºi a fost adoptat
gradual de alte naþiuni în urmãtoarele decenii. Regatul Unit al Marii Britanii,
de exemplu, o democraþie cu tradiþie, a introdus supravegherea parlamentarã
a serviciilor de informaþii abia la mijlocul anilor 90.
Existã patru motive pentru includerea puterii legislative în procesul general
de responsabilizare a serviciilor de informaþii. În primul rând, existã pericolul
ca ºefii serviciilor de informaþii sã abuzeze de instituþii. Parlamentarilor li se
asigurã un mijloc de prevenire a abuzurilor, prin dreptul de a primi rapoarte.

În al doilea rând, un scenariu la fel de plauzibil ºi, de obicei, mai periculos
este abuzul din partea executivului asupra serviciilor. Politizarea serviciilor
de informaþii în scopuri partizane a devenit o temã centralã dupã declanºarea
rãzboiului din Irak, în 2003, cu toate cã pericolul existã ºi a existat ºi înainte,
necesitând mecanisme de apãrare instituþionalã. În Statele Unite ºi Marea
Britanie, de pildã, mulþi dintre cei responsabili cu supravegherea serviciilor
de informaþii, în sistemul parlamentar sunt implicaþi în investigarea funcþio-
nãrii serviciilor de informaþii precum ºi a comportamentului liderilor politici
responsabili cu îndrumarea ºi coordonarea serviciilor de informaþii. Parlamen-
tarii sunt obligaþi sã garanteze un sistem de monitorizare viabil pentru prevenirea
dominaþiei uneia dintre puterile statului. În al treilea rând, parlamentarii
aleºi prin vot universal autorizeazã bugetul pentru serviciile de informaþii.
Cum asta îi intereseazã pe cei ce plãtesc taxe ºi impozite, este, bineînþeles,
important ca parlamentarii sã fie incluºi în matematica bugetului. Nu în
ultimul rând, instutuþia parlamentarã, în numele cetãþenilor pe care îi repre-
zintã, trebuie sã verifice dacã în operaþiunile serviciilor de informaþii sunt
respectate drepturile fundamentale, atât în teorie, cât ºi în practicã.
Practicile la nivel naþional variazã substanþial, în privinþa conþinutului
mandatului, puterii de control asupra bugetului, numãrului de membri, numirii
în funcþii ºi procedurii de obþinere a accesului la documente secrete de cãtre
comisiile de supraveghere. Un studiu recent, realizat de cãtre Democratic
Control of Armed Forces Centre (Geneva), Comitetul Parlamentar Norvegian
de Supraveghere a Serviciilor de Informaþii ºi de Centrul pentru Drepturile
Omului, din cadrul Universitãþii din Durham, comparã legile ºi metodele de
supraveghere parlamentarã a serviciilor de informaþii din opt state. Acestea
sunt Argentina, Canada, Norvegia, Polonia, Africa de Sud, Coreea de Sud,
Regatul Unit al Marii Britanii ºi Statele Unite ale Americii. Aceste cazuri au
fost alese deoarece reprezintã sisteme politice diferite (democraþii parla-
mentare ºi prezidenþiale), se aflã în stadii diferite de democratizare (democraþii
vechi ºi noi) , includ o superputere, þãri mici ºi mijlocii, dar se aflã ºi în
locaþii geografice diferite (America, Europa, Africa, Asia). Ce au în comun
este faptul cã toate sunt state democratice, parlamentele lor au comitete de
supraveghere a serviciilor de informaþii, iar serviciile de informaþii funcþio-
neazã în baza unui mandat legal.
196
Tabelul 11.1. Compararea comisiilor parlamentare de supraveghere ºi comisiilor externe din opt state
Prima Tipul comisiei: membri, Puterile de control Acces la

Mandatul comisiei Capacitãþi de
Stat legiferare transparenþã, desemnarea ale comisiilor asu- informaþii
de supraveghere investigare
în domeniu membrilor comisiei pra bugetului secrete
Evalueazã legalitatea Comisie parlamentarã: 14 Puteri de autorizare Comisia poate Acces total.
ºi eficacitatea ser- parlamentari, desemnaþi a bugetului ºi de iniþia investigaþii
(A) viciilor, inclusiv a de Parlament. Nu au monitorizare. bazate pe o plân-
POLITICA DE SECURITATE NAÞIONALÃ

1992
Argentina plângerilor cetãþe- nevoie de certificat de gere sau în baza
nilor. securitate. unei concluzii
proprii.
Comisia SIRC veri- Comisie externã: max. 5 SIRC nu are puteri Comisia decide Acces total
(B) ficã legalitatea ºi experþi, desemnaþi de de autorizare, dar asupra propriului la agenþii.
1984 eficacitatea servi- primul ministru. Membrii poate face observaþii plan.
Canada ciului. depun jurãmânt. la adresa bugetului
CSIS.
Supravegherea este Comitet de experþi parla- Nu are funcþii de Poate investiga ce Acces neli-
(C) concentratã asupra mentari: max. 7 membri supraveghere a alege în cadrul mitat la toate
1995 legalitãþii serviciilor, (nu sunt membri ai Parla- bugetului. mandatului. documen-
Norvegia inclusiv respectarea mentului, dar sunt tele.
drepturilor omului. desemnaþi de acesta).
Evaluarea legalitãþii, Comisie parlamentarã: Comisia verificã Comisia nu are Dependentã
politicilor, adminis- max. 9 parlamentari, bugetul serviciilor ºi puteri de inves- de discreþia
(D) trãrii ºi cooperãrii desemnaþi de cãtre Parla- implementarea. tigare. Este serviciilor.
1995
Polonia interne a serviciilor. ment. Toþi membrii sunt criticatã pentru
Nu este evaluatã supuºi unei verificãri de lipsa iniþiativei.
eficacitatea. securitate.
Verificã legalitatea, Comisie parlamentarã: 15 Comitetul nu supra- Comitetul are Acces nelimi-
(E) activitãþile, admi- parlamentari desemnaþi de vegheazã ca atare puteri mãrite ºi tat la informa-
nistrarea, manage- cãtre preºedinte. Membrii bugetul serviciilor, intrusive. þii, prin lege,
Africa de 1994
mentul financiar ºi sunt verificaþi. dar poate verifica dar nu ºi asu-
Sud costurile. managementul pra surselor.
financiar.
Examineazã ºi face Comisie parlamentarã: 12 Comitetul nu are Puteri investiga- Acces garan-
POLITICI, PROBLEME ªI INSTITUÞII DE SECURITATE

comentarii asupra membri desemnaþi de puterea de a supra- tive slabe. tat de lege;
(F) legislaturii ºi eficaci- cãtre partidele politice. veghea bugetul. performanþe
tãþii serviciilor. Sus- neglijabile ale
Coreea 1994
þine audieri pentru serviciilor
de Sud indivizii nominali- pentru acces.
zaþi în poziþii înalte
în cadrul NIS.
Evalueazã finanþele, Comisie parlamentarã: 9 Comitetul evalueazã Investigheazã ce Acces par-
(G) administrarea ºi po- membri, proveniþi din finanþele împreunã doreºte, în limi- þial; li se
Marea liticile ambele camere ale parla- cu acele Comisii de tele mandatului. poate refuza
(1989)
Britanie MI5, MI6 ºi mentului, numiþi de Audit Public, dar nu accesul la
1994
ºi Irlanda GCHQ, cu focalizare primul ministru. are puterea de a anumite ma-
de Nord asupra eficienþei. Nu autoriza. teriale deli-
verificã legalitatea. cate.
Evalueazã toate Douã Comitete ale Ambele Comitete de De exemplu, Acces total.
(H) agenþiile de informa- Congresului : 20 de supraveghere au Amendamentele
þii. Aprobã numi-rile membri (Camera Repre- putere de autorizare Boland.
Statele 1974 în funcþii înalte din zentanþilor) ºi 17 (Senat), ºi de dotare.
Unite ale servicii. Verificã atât desemnaþi de liderii
Americii legalitatea, cât ºi efi- respectivelor instituþii.
cacitatea serviciilor.
197
Sursa: Born et. al. 2005
Tabelul 11.1 aratã cã acele comisii sau comitete parlamentare de supraveghere

au existat numai în ultimele douã decenii, demonstrând cã parlamentarizarea
supravegherii serviciilor de informaþii a început destul de târziu în ambele
tipuri de democraþii, atât în cele vechi cât ºi în cele noi. În multe þãri,
acest proces a început din cauza publicãrii de cãtre mass-media a scandalu-
rilor legate de serviciile secrete1. În multe þãri occidentale, legislaþia a fost creatã
deoarece Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a cerut ca uzul puterilor
speciale pentru interferenþa în domeniul proprietãþii private ºi comunicaþiilor
puteri cu un uriaº potenþial de abuz asupra drepturilor omului sã fie în confor-
mitate cu legea (Cameron, 2000). În statele postdictatoriale, noi legi privind
organizarea ºi funcþionarea serviciilor de informaþii au fost adoptate cu întârziere,
în timpul tranziþiei cãtre democraþie, întrucât serviciile de informaþii erau adesea
unelte puternice de represiune în timpul regimurilor dictatoriale, iar politicieni-
lor încã le mai era fricã (de exemplu, de deschiderea dosarelor politicienilor).
În acest studiu sunt discutate cinci caracteristici majore ale comisiilor
parlamentare de supraveghere a serviciilor de informaþii: mandatul, tipul de
comisie sau comitet, capacitatea de control asupra bugetului, puterea de
investigare ºi accesul la informaþii clasificate. În mare parte, acestea determinã
eficacitatea sistemului, deoarece ele reflectã mãsura în care supravegherea este
comprehensivã, în care controlul comitetelor, comisiilor ºi al instrumentelor
de supraveghere revine instituþiei parlamentare ºi, nu în ultimul rând, mãsura
în care Parlamentului îi este asigurat dreptul de a avea acces la informaþii.
Mandatele comisiilor ºi comitetelor parlamentare de supraveghere variazã
de la caz la caz. În câteva þãri, comisiile de supraveghere au un mandat extins,
care include atât politicile ºi operaþiunile serviciilor, dar ºi legalitatea ºi
eficienþa lor (exemplele vizeazã Statele Unite, Africa de Sud, Canada ºi
Argentina). În alte þãri, serviciile de informaþii sunt numai parþial evaluate de
cãtre comisiile de supraveghere. Aºa de pildã, comitetul norvegian se axeazã
pe protecþia drepturilor omului, comitetul britanic se ocupã de toate aspectele,
mai puþin de legalitatea funcþionãrii serviciilor, iar comitetul de supraveghere
a serviciilor de informaþii poloneze nu se ocupã de analiza eficicacitãþii
serviciilor. Aceste comisii de supraveghere au un mandat restrâns, cu riscul cã
1. De exemplu, în SUA, legislaþia privind acest tip de supraveghere a fost adoptatã de

Congres dupã ce devenise clar, în ianuarie 1975, cã FBI practicã (pe lângã alte lucruri)
spionajul ilegal asupra protestatorilor împotriva rãzboiului din Vietnam (SUA:
Senat, 1976).
supravegherea este imperfectã sau fragmentatã între diferitele instituþii ºi

comisii de supraveghere.
Pe de altã parte, referitor la distincþia dintre mandate extinse ºi restrânse,
mandatele comisiilor de supraveghere se mai pot categorisi în mandate proactive
ºi mandate reactive. Un mandat proactiv este mandatul ce acordã comisiei
dreptul de veto sau de modificare a politicilor sau operaþiunilor serviciilor de
informaþii, înainte de implementarea practicã. De exemplu, Comisiile de
Supraveghere ale Congresului (SUA) au dreptul de a fi notificate asupra
operaþiunilor sub acoperire1. În SUA ºi alte câteva state, ca Argentina,
comisiile parlamentare au puteri sporite privind controlul bugetului, fãcând
astfel posibilã modificarea prioritãþilor serviciilor de informaþii. Datoritã
dreptului de a fi notificate, dar ºi necesitãþii acordãrii de autorizaþii, comisiile
parlamentare devin coresponsabile de politicile ºi operaþiunile Executivului,
ceea ce ar putea sã afecteze caracterul lor de agenþie de supraveghere, prin
lipsa unei distanþe critice între Parlament ca ºi corp de control ºi Parlament
ca ºi agenþie de autorizare. Comisiile parlamentare cu un mandat reactiv
(precum cele din Norvegia, Canada ºi Marea Britanie) nu au aceastã problemã.
Ele verificã politicile ºi operaþiunile post-factum; prin urmare, Parlamentul
nu poate fi considerat responsabil pentru eºecul unei politici a Executivului.
Eºantionul analizat demonstreazã existenþa a douã tipuri de comisii de
supraveghere: comisii-expert de tip extern ºi comisii parlamentare. Comisiile
externe existã în Norvegia ºi Canada. Acestea sunt costituite din experþi sau din
persoane extrem de respectate în societate (foºti ambasadori, miniºtri, parla-
mentari), cu expertizã în domeniul securitãþii naþionale ºi informaþiilor. În cazul
Norvegiei, membrii sunt desemnaþi de cãtre Parlament, iar comitetul raporteazã
Parlamentului. În Canada, membrii sunt desemnaþi de cãtre primul ministru,
dupã o consultare prealabilã cu liderii facþiunilor parlamentare, iar comitetul
raporteazã ministrului responsabil care, apoi, raporteazã Parlamentului. Membrii
celorlalte comisii sunt parlamentari (SUA ºi Argentina), iar în alte cazuri sunt
numiþi de cãtre primul-ministru, cãruia îi ºi raporteazã (Marea Britanie).
Care variantã este mai bunã: o comisie externã sau o comisie parlamentarã?
Unii ar putea argumenta în favoarea comisiilor externe, dat fiind cã, în general,
acestea acordã mai mult timp analizei ºi pentru cã sunt mult mai specializate decât
parlamentarii în chestiuni legate de informaþii de securitate. Pe de altã parte, un
1. Cu excepþia cazurilor de urgenþã când agenþiile au dreptul sã nu raporteze pentru douã zile.
comitet format din parlamentari ar putea avea mai multã legitimitate, ceea ce ar
facilita eficacitatea supravegherii. Poate cã cea mai importantã întrebare este însã
dacã parlamentul are controlul total asupra comisiilor, adicã dacã numai Parla-
mentul decide componenþa membrilor comisiei, sarcinile ºi programul sãu. Din
acest punct de vedere, sistemele de supraveghere din Marea Britanie ºi Canada
pot fi privite ca fiind mai slabe, deoarece primul-ministru cenzureazã rapoartele
membrilor comisiei (în Marea Britanie) ºi decide numirea în funcþie a membrilor1.
Puterea asupra bugetului este unul dintre instrumentele de supraveghere
cele mai puternice ale Parlamentului. În democraþiile liberale, ca urmare a
pricipiului nici o taxare fãrã reprezentare, parlamentul are controlul bugetu-
lui, deoarece sunt implicaþi banii celor ce plãtesc impozite ºi taxe. În câteva
dintre þãrile din eºantion, comisia de supraveghere nu deþine aceastã putere.
Uneori aceasta este o chestiune de diviziune a muncii între comisiile parlamen-
tare de supraveghere a serviciilor de informaþii ºi comisia parlamentarã de
control a bugetului sau comisia independentã de audit (de exemplu, în Norvegia,
Marea Britanie ºi Canada). În alte þãri, Parlamentului i se neagã clar acest
drept (Coreea de Sud). Controlul bugetului necesitã accesul parlamentarilor
din comisie la documentele secrete legate de cheltuielile bugetare ale servi-
ciilor. În mãsura în care am putut verifica, comisiile de supraveghere din toate
þãrile menþionate au acces la informaþii legate de programe clasificate ºi
costuri. O problemã suplimentarã, care nu a fost menþionatã în tabelul 11.1.,
este reprezentatã de nevoia existenþei birourilor independente de audit, cu
acces la documente secrete referitoare la cheltuielile bugetare. Independenþa
faþã de puterea executivã este, de obicei, garantatã de numirea directorului
biroului de audit de cãtre puterea legislativã, cãreia îi ºi raporteazã.
Exceptând Polonia ºi Coreea de Sud, comisiile de supraveghere au incluse
în mandatele lor posibilitatea de a efectua anchete. Cazul Poloniei ºi Coreei de
Sud aratã totodatã cã autoritatea de investigare nu este suficientã. Parlamentarii
trebuie sã aibã voinþa ºi curajul de a iniþia investigaþii critice ºi de a contesta
puterea executivã. Ancheta iniþiatã de cãtre comisia bicameralã a SUA, cu privire
la evenimentele din 11 septembrie 2001, demonstreazã cã dupã ce raportul, a
fost înaintat Executivului, recomandãrile sale ar trebui implementate rapid. În
1. În 2003, guvernul canadian a recunoscut cã acea situaþie era inoportunã, pentru cã

duce la un deficit democratic. De aceea, Guvernul a încurajat Parlamentul sã
construiascã propriul sãu comitet de supraveghere (Farson, 2005).
timp ce redactau acest raport, Thomas Kean ºi Lee Hamilton, preºedintele ºi

vice-preºedintele comisiei 9/11, l-au avertizat pe preºedintele SUA, George
W. Bush, sã nu ignore propunerile lor privind nominalizarea unui director al
serviciilor naþionale de informaþii (Stout, 2004).
Anchetele trebuie sã fie susþinute de dreptul la citare. Dacã acea comisie
nu are puterea de a obliga cetãþenii sau funcþionarii civili sã aparã în faþa sa, sub
jurãmânt, acest lucru ar putea afecta substanþial o anchetã eficientã, în special
când se referã la probleme delicate sau scandaloase. În þãrile analizate, cercetãrile
demostreazã cã patru dintre cele opt comisii de supraveghere nu dispun de puterea
de a chema în instanþã (Coreea de Sud, Argentina, Polonia ºi Marea Britanie).
În fine, pentru a fi în mãsurã sã exercite o supraveghere comprehensivã,
Parlamentul trebuie sã aibã acces la toate documentele relevante, inclusiv la
informaþii clasificate. Patru dintre cele opt comisii cercetate au acces nelimitat
la documentele clasificate. În celelalte patru þãri (Polonia, Africa de Sud,
Coreea de Sud ºi Marea Britanie) accesul este restricþionat, fie deoarece
comisia este dependentã de bunãvoinþa Executivului (Polonia ºi Coreea de
Sud), fie pentru cã serviciile de informaþii nu vor sã facã publice materiale,
surse sau metode delicate sau secrete (Marea Britanie ºi Africa de Sud). În
general, dacã Parlamentul are acces restricþionat la documentele clasificate,
atunci este vina Parlamentului. Motivul este cã secretizarea documentelor se
bazeazã pe legi adoptate de Parlament (aºa-numitele documente secrete).
Parlamentul poate sã modifice sau chiar sã abroge legile prea restrictive.
Noblesse oblige: dacã parlamentul are acces la documente secrete, are
obligaþia de a pãstra secretul. Unii ar spune cã parlamentarii nu au capacitatea
de a pãstra secretul, deoarece Parlamentul este o instituþie publicã deschisã ºi
nu este potrivit pentru discutarea unor probleme delicate. Totuºi, cercetarea
nostrã a arãtat cã nu prea au apãrut scurgeri de informaþii; comisiile de
supraveghere parlamentarã au asigurat infrastructura ºi mecanismele de sigu-
ranþã pentru a proteja caracterul secret, iar membrii sãi au trebuit sã depunã
jurãmânt pentru menþinerea secretelor ºi/sau sunt verificaþi asupra acestui
aspect. Problema verificãrii parlamentarilor este una controversatã. În câteva
þãri, precum SUA ºi Marea Britanie, parlamentarii resping aceastã verificare,
ce i-ar supune la supraveghere din partea serviciilor de informaþii pe care ei
ar trebui sã le supravegheze. Alte þãri (de exemplu Norvegia) au votat ca
verificãrile sã aibã loc, dar rezultatele sã fie predate parlamentului, care va
decide asupra lor.
Concluzii
Un parlament destul de puternic încât sã contrabalanseze puterea executivã

este necesar într-o democraþie liberalã. Un sistem de echilibrare între Legislativ,
Executiv ºi Juridic evitã posibilitatea ca una dintre puterile publice sã o
domine pe cealaltã, ceea ce ar conduce la o utilizare greºitã a serviciilor de
informaþii ºi securitate. Funcþiile esenþiale ale supravegherii parlamentare a
serviciilor de informaþii sunt acelea de a superviza proprietatea, eficacitatea ºi
legalitatea activitãþii serviciilor. Cele mai importante mijloace ale Parla-
mentului în îndeplinirea acestor funcþii sunt: adoptarea de legi, exercitarea
controlului asupra bugetului ºi anchetarea plângerilor cu privire la ineficienþã
sau mal-praxis. Supravegherea parlamentarã este inclusã în sistemul mult mai
larg al responsabilitãþii democratice ºi a guvernãrii sectorului de securitate.
Mecanismele de responsabilizare democraticã includ atât proceduri ºi insti-
tuþii, cât ºi o culturã politicã ce promoveazã transparenþa, deschiderea ºi o
atmosferã ce stimuleazã parlamentarii ºi alti actori ai procesului sã supervizeze
îndeaproape fiecare decizie a Guvernului ºi sã verifice, critic, serviciile de
informaþii.
Supravegherea democraticã prezintã, din pãcate, câteva pericole inerente.
Parlamentarii ar putea atrage serviciile de informaþii în controverse politice
sau, la fel de grav, o abordare imaturã ar putea conduce la senzaþionalism,
teorii conspiraþioniste ºi acuzaþii false. Consecinþele ar fi acelea cã publicul ar
pierde încrederea în tot ceea ce reprezintã guvernare ºi ar putea sã devinã
cinic nu numai la adresa serviciilor, dar mai ales la adresa politicienilor, care
se presupune, ar trebui sã urmãreascã interese comune.
Pe de altã parte, parlamentarii ar putea fi deranjaþi de faptul cã sunt
membrii ai comisiilor de supraveghere, deoarece majoritatea lucrurilor peste
care dau sunt documente clasificate despre care nu au voie sã discute cu
circumscripþiile pe care le reprezintã. Din aceastã cauzã, din perspectiva
alegerilor, a fi membru în comisia de supraveghere a serviciilor de informaþii
ar putea deveni mai degrabã, o povarã, nu o recompensã, deoarece nu pot face
publice eforturile lor din cauza caracterului lor secret.
Putem concluziona cã eficacitatea supravegherii parlamentare a serviciilor
de informaþii se bazeazã nu numai pe autoritatea (puteri statuare) ºi abilitatea
(resurse ºi experienþã) unei comisii de supraveghere, dar ºi pe curajul sau

atitudinea adoptatã de parlamentari de a face responsabil executivul.
Traducere din limba englez\ de Virginia Elena David, adaptare

de Luciana Alexandra Ghica ºi Marian Zulean
Lecturi recomandate
Born, Hans; Johnson, Loch K.; Leigh, Ian (2005), Who is Watching the Spies?
Establishing Intelligence Service Accountability, Brasseys, Dulles (VA).
Johnson, Loch, K.; Wirtz, James J. (ed.) (2004), Strategic Intelligence. An Anthology,
Roxbury Publishing Company, Los Angeles.
Lowenthal, Mark (2003), Intelligence: From Secrets to Policy, CQ Press, Washington,
D.C.
Zulean, Marian (2005), Reforma sistemului de securitate în România (1989-2004),
Editura Universitãþii Naþionale de Apãrare, Bucureºti.
Capitolul 12
Gestionarea crizelor
ºi a conflictelor internaþionale
Diego Checa Hidalgo,

12.1. Conflictul ca problemã de securitate
Sub formã de tensiuni politico-diplomatice, economice ori etnice, de confruntãri

armate cu intensitãþi ºi durate diferite sau de situaþii complexe de interacþiune a
unor interese divergente, crizele ºi conflictele fac parte din peisajul internaþional,
indiferent de perioada istoricã sau actorii implicaþi. Ideea cã relaþiile internaþionale
sunt caracterizate de conflicte este de regulã asociatã curentelor realiste1. Totuºi,
ºi abordãrile mai puþin pesimiste, ca, de pildã, neoliberalismul ºi instituþionalis-
mul, acceptã faptul cã, deºi nu sunt dezirabile, crizele ºi conflictele apar frecvent
în interacþiunea internaþionalã (Keohane ºi Nye, 1971; Keohane, 2002). Chiar
ºi în discuþiile privind natura ºi caracteristicile unei posibile pãci democratice2,
1. Pentru o bunã analizã a problematicii ºcolilor de gândire în teoria relaþiilor internaþionale,

recomandãm cititorului român Guzzini (1998). O scurtã prezentare a doctrinei realiste
este inclusã ºi în capitolul semnat de Alexandra Gheciu în volumul de faþã.
2. Direcþie de cercetare în teoria relaþiilor internaþionale care investigheazã argumentul
potrivit cãruia, pe plan internaþional, regimurile democratice ar fi mai paºnice decât
restul regimurilor politice. A nu se confunda cu dezbaterea privind pacea liberal-demo-
craticã ce se referã la efectele democraþiei liberale în interiorul graniþelor unui stat ºi
la dezirabilitatea de a exporta astfel de valori în zonele de conflict. Subiectul este
parþial tratat în capitolul semnat de Alexandra Gheciu în prezentul volum.
crizele nu sunt excluse (Russett, 1993; Benson ºi Kugler, 1998; Hensel et al.,
2000; Oneal et al., 1996). Aºadar, din punct de vedere al teoriei relaþiilor
internaþionale ºi, implicit, al studiilor de securitate 1, fie cã este vorba de
acces la resurse limitate, de viziuni diferite asupra unor subiecte sau de
negocierea unor interese particulare, divergenþele sunt inerente societãþilor
umane ºi vor rãmâne mereu prezente în relaþiile internaþionale.
Aceasta nu este însã o chestiune pur teoreticã. Crizele ºi conflictele sunt
mecanisme majore de transformare a interacþiunii internaþionale. Acest argu-
ment este frecvent invocat în studiile istorice2. De exemplu, cele douã rãzboaie
mondiale sunt recunoscute drept puncte de referinþã pentru noi modalitãþi de
acþiune pe plan internaþional. Relaþiile internaþionale sunt însã modificate în
permanenþã ºi datoritã unor crize de mai micã amploare decât conflictele
armate pe scarã largã. În acest sens, tensiunile de lungã duratã din Orientul
Mijlociu sau din America Latinã reprezintã o bunã ilustraþie.
Pe de altã parte, crizele ºi conflictele au un impact major asupra populaþiei
civile. De pildã, în 1999, peste douãzeci de milioane de persoane au fost
afectate de conflicte violente. În acel an, acestea au generat aproape cinci
milioane de refugiaþi, din care peste un milion proveneau din Angola, apro-
ximativ 850.000 din Kosovo, 750.000 din Eritreea ºi Etiopia, 550.000 din
Timorul de Est ºi 200.000 din Cecenia (UNHCR, 2000). În 2005, numãrul
refugiaþiilor la nivel global ajunsese la peste 12 milioane din care peste patru
milioane de palestinieni (UNHCR, 2006). Din aceste motive, gestionarea
crizelor ºi a conflictelor a devenit una dintre cele mai importante preocupãri
în domeniul studiilor de securitate.
Aceastã preocupare rãmâne extrem de importantã ºi în contextul interna-
þional actual în care ameninþãrile de securitate au devenit din ce în ce mai
complexe ºi semnificativ diferite de cele din secolul precedent. În primul
rând, se poate observa în apariþia unor noi tipuri de tensiuni, crize ºi conflicte.
Multe din acestea sunt de intensitate scãzutã, implicând în mod frecvent
1. Pentru discuþii privind raportul dintre teoria relaþiilor internaþionale ºi studiile de

securitate pot fi consultate, de pildã, Nye ºi Lynn-Jones (1988), Walt (1991) ºi Krause
ºi Williams (1997), precum ºi contribuþiile din volumul de faþã.
2. De altfel, istoria politicã ºi cea militarã sunt încã dominate aproape exclusiv de
clasificãri ºi periodizãri în funcþie de conflicte internaþionale majore. Discuþii mai
aprofundate pe aceastã temã prezintã Iggers (1997) ºi Bentley (1997; 1999) .
tensiuni etnice, latente pentru o perioadã îndelungatã (Holsti, 1991; Holsti,

1996; Kaldor, 1999; Kaldor, 2003). De aceea, la începutul anilor 90,
majoritatea conflictelor contemporane erau considerate a fi conflicte etnice
(Coackley, 1993 ; Wolff, 2006). În prezent, se acceptã mai degrabã ideea cã
noile conflicte ar fi rezultatul mai multor factori, dintre care cei mai importanþi
ar fi insecuritatea, inegalitatea, interesele private ºi percepþiile (Brzezinski,
1994; Buzan et al., 1998) 1. Din acest punct de vedere, elementul etnic este
mai degrabã o formã prin care se manifestã unii din aceºti factori. Implicit,
conflictele actuale sunt mult mai frecvent transnaþionale ºi regionale. Totuºi,
aceasta nu exclude existenþa unor ameninþãri globale ºi a necesitãþii cooperãrii
internaþionale în acest domeniu.
Dupã atacurile de la 11 septembrie, terorismul a fost identificat de o mare
parte a comunitãþii internaþionale, în special la nivelul decidenþilor, drept
principala ameninþare de securitate contemporanã (Marshall ºi Gurr, 2005;
Human Security Center, 2005; Rassmussen, 2006; ONU: Consiliul de
Securitate, 2006). Recent însã, Abbot et al. (2006) a sugerat faptul cã
proliferarea terorismului depinde de modul de raportare la alte probleme de
securitate ca, de pildã, schimbarea climatericã, competiþia pentru resurse,
remilitarizarea la scarã globalã ºi adâncirea diferenþelor între regiunile
bogate ºi sãrace ale lumii. Atâta timp cât nu se poate rãspunde în mod
eficient la aceste ameninþãri, actualul sistem internaþional de securitate ar fi
sortit eºecului. De aceea, terorismul va continua sã se dezvolte, iar spre
mijlocul secolului s-ar putea declanºa conflicte internaþionale violente de
mare amploare.
Pentru a rãspunde acestor provocãri, este deci nevoie de noi abordãri. În
plan teoretic, aceastã necesitate s-a reflectat în transformarea conceptului de
securitate. Indiferent de perioada istoricã, securitatea poate fi conceptualizatã
ca absenþã a ameninþãrilor faþã de anumite valori ºi ca absenþã a temerii cã
aceste valori vor fi atacate (Wolfers, 1962, p. 150). Totuºi, existã diferenþe
istorice în ceea ce priveºte obiectul ameninþãrii ºi valorile implicate. Iniþial,
conceptul de securitate se referea exclusiv la protejarea interesului naþional
1. Studiile dedicate cauzelor conflictelor sunt extrem de numeroase ºi diverse. Totuºi, ele
se concentreazã aproape exclusiv asupra conflictelor violente, domeniu în care cele
mai cunoscute contribuþii aparþin lui Gurr (1970; 1995), Horowitz (1985), Rapoport
(1989) ºi Homer-Dixon (1999).
prin menþinerea de trupe ºi limitarea potenþialelor ameninþãri la adresa secu-

ritãþii naþionale (Waltz, 1979; Walt, 1991; Krause ºi Williams, 1997). În
special dupã sfârºitul Rãzboiului Rece ºi datoritã interdependenþelor tot mai
strânse între problemele de securitate ºi între actorii internaþionali, conceptul
clasic de securitate a fost însã treptat înlocuit cu unele mult mai flexibile. În
prezent, cea mai larg acceptatã definiþie este cea operatã de Buzan (1983;
1991a) ºi Buzan et al. (1998) potrivit cãreia existã sectoare distincte, dar
interdependente de securitate. Din acest punct de vedere se poate vorbi de
securitate militarã, politicã, economicã, societalã ºi de mediu1.
Iniþial, chiar ºi aceastã nouã perspectivã presupunea, în general, acþiunea
statelor, privite ca principal obiect al ameninþãrilor de securitate. Totuºi, în
special datoritã cercetãrii transdisciplinare ºi unor preocupãri politice, discu-
þiile privind securitatea economicã, societalã ºi în domeniul mediului au
contribuit la o schimbare semnificativã de paradigmã la începutul anilor 90.
Un prim pas a fost imaginarea conceptului de securitate societalã ca opus
celui de securitate naþionalã, prin avansarea ideii cã securitatea statalã se
defineºte în primul rând în termeni de suveranitate, iar securitatea societalã în
termeni de identitate (Wæver et al., 1993).
În acelaºi timp, a apãrut conceptul de securitate umanã formulat în Pro-
gramul de Dezvoltare al Naþiunilor Unite. Potrivit acestuia, pentru majo-
ritatea oamenilor sentimentul de insecuritate nu este provocat neapãrat de
teama unor cataclisme, ci mai degrabã de factori care îi afecteazã zilnic,
precum foametea, epidemiile, criminalitatea ºi orice formã de represiune
(PNUD, 1994). O astfel de viziune a condus la schimbãri importante ºi în
practica securitãþii. Poate cea mai importantã shimbare este interesul, vizibil
crescut, pentru problemele populaþiei civile. Aceasta a permis ºi acceptarea
de noi actori în sectorul de securitate, statele ºi forþele militare cedând o mare
parte din monopolul pe care îl aveau în domeniu. Pentru a înþelege mai bine
problematica ameninþãrii ca sursã a conflictelor, tabelul 12.1. prezintã princi-
palele elemente ale perspectivelor contemporane asupra securitãþii.
1. Pentru o discuþie privind istoriografia subiectului, vezi capitolul dedicat conceptului

de securitate, semnat de Ruxandra Stoicescu în prezentul volum.
Tabelul 12.1. Conceptele contemporane de securitate

ºi natura ameninþãrilor posibile
Categorii Obiectul Sursele Valori Subiectul

ameninþãrii ameninþãrii ameninþate intervenþiei
Securitate Securitate Statul Celelalte state Integritate Statele
naþionalã militarã Actori non- teritorialã afectate
Securitate statali Suveranitate
politicã
Securitate
economicã
Securitate Securitate a Naþiunea Migraþia Unitate naþio-
societalã polisului Culturi strãine nalã
State instabile Identitate
Securitate Securitate Societatea Societatea Supravieþuire
umanã economicã umanã la ni- umanã Calitatea
Securitate vel colectiv State instabile vieþii
alimentarã ºi individual
Dezechilibre
Securitate sociale Statele
în domeniul afectate
sãnãtãþii Societatea
Securitate internaþio-
a mediului nalã
Securitate
a persoanei
Securitate
comunitarã
Securitate
a expresiei
politice
Aceastã nouã abordare presupune cã, la rândul lor, crizele ºi conflictele

sunt multidimensionale ºi generate de mai mulþi factori, frecvent interde-
pendenþi. De asemenea, majoritatea crizelor ºi conflictelor contemporane
depind de contextul local ºi regional, dar pot afecta întreaga societate inter-
naþionalã. Din aceste motive, gestionarea lor necesitã noi strategii ºi instru-
mente. Acestea s-au dezvoltat în special în ultimele douã decenii ºi au fost
adesea influenþate de cercetãrile ºi rezultatele din alte discipline, ca, de pildã,
economia politicã internaþionalã, managementul afacerilor ºi administraþia
publicã.
În fine, mai trebuie remarcat faptul cã transformãrile în practica gestionãrii

crizelor ºi conflictelor nu au fost neapãrat ºi rezultatul unei schimbãri semni-
ficative în structurile internaþionale sau regionale de securitate. Comparativ
cu perioada în care conceptul clasic de securitate era dominant, nu existã
modificãri importante în ceea ce priveºte structurile relevante pentru domeniu,
ca, de pildã, dreptul public internaþional sau unele instituþii precum Consiliul
de Securitate al ONU. Mai degrabã, transformãrile în gestionarea crizelor ºi
conflictelor au fost promovate de apariþia unor noi fenomene internaþionale, în
special a noilor ameninþãri de securitate, dar ºi de percepþia noilor conflicte
de cãtre comunitatea internaþionalã.
Capitolul de faþã prezintã aceastã problematicã, explicând în detaliu cum ºi
de ce existã o schimbare semnificativã în practica gestionãrii crizelor ºi a
conflictelor. În plus, sunt explorate implicaþiile acestor schimbãri asupra
organizaþiilor regionale, care, aºa cum va fi demonstrat, au un rol din ce în ce
mai mare în acest domeniu.
12.2. Concepte majore
12.2.1. Criza
Sensul cel mai frecvent atribuit acestui concept este de moment decisiv într-o
interacþiune, evoluþie, proces sau eveniment, moment perceput, de regulã,
ca negativ. În economie, ºtiinþe politice ºi relaþii internaþionale este frecvent
utilizat pentru a descrie ºi a analiza anumite perioade, în general de scurtã
duratã, ce au marcat o transformare semnificativã de status quo. Criza eco-
nomicã din perioada interbelicã este exemplul clasic pentru a ilustra acest
sens.
În relaþiile internaþionale, noþiunea are însã ºi alte conotaþii. În mod
tradiþional, ea se referã la acele situaþii în care actorii internaþionali au
percepþia unei ameninþãri ce se poate concretiza în evenimente neprevãzute în
care existã o mare probabilitate de utilizare a mijloacelor violente, precum ºi
un timp scurt de reacþie politicã (Brecher ºi Wilkenfeld, 1982). Crizele
politico-diplomatice din timpul Rãzboiului Rece pot fi, de pildã, analizate din
aceastã perspectivã.
Acest sens diferã însã de cel folosit în mod obiºnuit în studiile privind
pacea ºi conflictele. În acest domeniu, literatura de specialitate reprezintã
criza drept una dintre etapele în dezvoltarea conflictelor, ºi anume momentul
în care începe escaladarea acestora (Alker et al., 2001; Zartman, 2005). Cu
alte cuvinte, crizele sunt perioade de creºtere semnificativã a activitãþii, pe
fondul unor percepþii negative. Din acest punct de vedere, în orice societate
existã conflicte potenþiale sau latente (Brahm, 2003).
12.2.2. Conflictul
Ori de câte ori existã un dezacord între doi sau mai mulþi actori internaþionali
ºi acesta survine ca urmare a percepþiei de cãtre pãrþile implicate a unei
incompatibilitãþi între necesitãþile, interesele sau scopurile lor, se poate vorbi
de conflict. Dacã pãrþile încearcã sã îºi impunã una alteia poziþiile proprii,
avem de-a face cu o escaladare a conflictului ºi, implicit, cu o creºtere a
intensitãþii acestuia.
Din acest motiv, pentru multã vreme, conflictul a fost considerat un concept
ce descrie o situaþie negativã o competiþie care poate presupune utilizarea
unor mijloace violente. Aceastã viziune era împãrtãºitã de majoritatea discipli-
nelor care studiazã conflictele, cele mai importante contribuþii provenind din
domeniile psihologiei, sociologiei, filosofiei, teoriei relaþiilor internaþionale,
precum ºi al cercetãrilor privind pacea. În teoria relaþiilor internaþionale,
termenul s-a referit, în mod tradiþional, la acele tensiuni sau dispute organizate
care pun probleme de securitate actorilor internaþionali implicaþi ºi care pot
presupune utilizarea violenþei.
În prezent, indiferent de disciplinã, se acceptã mai degrabã ideea cã în
toate societãþile umane existã conflicte ºi cã acestea sunt procese naturale
strâns legate de schimbarea socialã (Jeong, 1999; Mitchell, 2005). În esenþã
deci, ele nu pot fi nici negative, nici pozitive. Important este însã modul lor
de gestionare. Din aceastã perspectivã, conflictele reprezintã oportunitãþi de
a cãuta noi soluþii la anumite probleme ºi de a stimula creativitatea umanã
(Muñoz, 2004).
Mai trebuie remarcat faptul cã uneori literatura face distincþie între incom-
patibilitate structuralã ºi incompatibilitate datoratã percepþiei pe care pãrþile
le pot avea una faþã de alta. Cu alte cuvinte, conflictele pot fi generate fie de
cauze sociale ºi politice de naturã structuralã, ca, de pildã, distribuþia inegalã

a resurselor, fie de percepþia subiectivã a incompatibilitãþii de cãtre pãrþile
implicate. Aceste douã poziþii sunt cunoscute drept abordarea obiectivistã,
respectiv abordarea subiectivistã (Mitchell, 1991; Reimann, 2004). Dat fiind
cã incompatibilitatea structuralã poate fi exprimatã ca percepþie a unei terþe
pãrþi, precum ºi datoritã faptului cã, de regulã, atât elementele aºa-numite
structurale, cât ºi cele identitare pot contribui la declanºarea ºi dezvoltarea
unui conflict, aceastã dezbatere teoreticã este consideratã însã din ce în ce mai
puþin relevantã pentru subiect.
12.2.3. Gestionarea conflictelor
Gestionarea (sau managementul) conflictelor reprezintã o direcþie atât de

cercetare, cât ºi de practicã ce încearcã sã identifice situaþiile de crizã, precum
ºi conflictele curente sau potenþiale, în vederea eliminãrii sau diminuãrii
efectelor negative ale acestora. În acest scop, sunt create instrumente de
analizã ºi acþiune care sã contribuie la prevenirea, reglementarea sau transfor-
marea situaþiilor de crizã ori conflictuale în situaþii satisfãcãtoare sau mai
puþin distructive pentru pãrþile implicate ori afectate de acestea. Pânã în
prezent, aceastã abordare a fost dezvoltatã ºi utilizatã în mai multe discipline,
ca, de pildã, managementul economic ºi ºtiinþele politice. În relaþiile inter-
naþionale, gestionarea conflictelor este un domeniu interdisciplinar, preocupat
în principal de modalitãþile de prevenire a conflictelor violente de pe scena
internaþionalã.
12.3. Abordãri teoretice ale crizelor ºi conflictelor
În ceea ce priveºte managementul conflictelor, credem cã în prezent pot fi

identificate trei abordãri distincte ce provin din direcþii de cercetare ºi practicã
strâns legate între ele prevenirea prospectivã a conflictelor (early warning
research), teoria conflictelor (conflict theory) ºi studiile privind pacea (peace
research). Dat fiind cã împãrtãºesc o serie de premise comune, se influenþeazã
reciproc, iar în anumite privinþe se suprapun aproape în totalitate, nuanþele
sunt destul de dificil de perceput. Din acest motiv, clasificãrile operate în

literatura de specialitate pot pãrea confuze pentru cei cu mai puþinã experienþã
în domeniu. Pentru a clarifica aceste potenþiale confuzii, propunem distincþiile
din tabelul 12.2.
Tabelul 12.2. Abordãri contemporane ale gestionãrii conflictelor
Prevenirea prospectivã Teoria Studiile

a conflictelor conflictelor privind pacea
(Early warning research) (Conflict theory) (Peace research)
Preocupare Conflictele potenþiale Conflictele violente Menþinerea pãcii
globale
Perspectivã Existã întotdeauna Conflictele care Pacea globalã este
asupra conflicte potenþiale sau afecteazã securitatea ameninþatã în prin-
conflictelor latente internaþionalã sunt cipal de conflicte
conflictele violente violente
Premisã În formã incipientã, Eliminarea elementelor Pacea poate fi men-
conflictele pot fi rezolvate violente ale conflicte- þinutã ºi restabilitã în
paºnic lor este mai uºor de prinicipal prin
realizat ºi mai impor- eliminarea elemen-
tantã decât elimina- telor violente ale
rea conflictelor conflictelor
Scop Înþelegerea factorilor ºi Elaborarea de stra- Elaborarea de strategii
mecanismelor de declan- tegii care sã elimine care
ºare a conflictelor pen- elementele violente 1) sã elimine factorii
tru a preveni violenþa ºi din conflicte ce ameninþã pacea
suferinþa umanã pe care regionalã ºi globalã;
acestea le-ar putea implica 2) sã consolideze pacea
regionalã ºi globalã
12.3.1. Identificarea, prognoza ºi analiza

situaþiilor conflictuale
Aceastã abordare porneºte de la ideea cã primul pas în soluþionarea conflictelor

este înþelegerea factorilor ºi mecanismelor care contribuie la declanºarea lor.
În mediul academic, cercetarea în domeniu se concentreazã deci asupra
identificãrii unor recurenþe ºi similaritãþi în datele istorice, precum ºi asupra
elaborãrii de indicatori care sã permitã prognoza crizelor ºi a evoluþiei lor.
Din punct de vedere al politicilor publice, aceasta înseamnã o atenþie majorã

asupra prevenirii conflictelor prin eliminarea elementelor conflictuale atâta
timp cât se aflã încã în formã incipientã. Pânã în prezent, cele mai utilizate
instrumente sunt cartografierea (mapping), ca metodã de analizã ºi progonozã
a conflictelor, cercetarea participativã (action research), ca metodã de analizã
ºi intervenþie în conflicte, ºi dezvoltarea comunitarã, ca metodã de intervenþie
în special pentru prevenirea situaþiilor conflictuale.
Cartografierea conflictelor are drept scop identificarea elementelor consti-
tutive ºi a particularitãþilor acestora. În mediul academic, aceasta se realizeazã,
de regulã, prin analizã de documente. În schimb, în domeniul politicilor
publice cartografierea este realizatã în primul rând prin interacþiunea directã
cu actorii implicaþi în conflict cu scopul de a modifica însãºi natura conflictului
(cartografiere participativã). Indiferent de modul de implicare al cercetãtorilor
în conflictul studiat, cartografierea utilizeazã, în general, variante ale modelului
propus de Wehr (1979). Potrivit acestuia, pentru a putea soluþiona un conflict,
este necesarã înþelegerea istoricului, contextului ºi dinamicii de desfãºurare a
acestuia, chestiunile disputate, precum ºi cunoaºterea actorilor implicaþi.
Recent, Lederach (1997) a dezvoltat acest model concentrându-se asupra
tipologiei actorilor implicaþi în conflicte.
Cercetarea participativã este o direcþie largã de investigaþie ºi intervenþie
socialã, dezvoltatã dupã cel de-al doilea rãzboi mondial pentru a rãspunde
unor probleme precum discriminarea ºi inegalitãþile sociale (Sherman ºi
Torbert, 2000; Reason ºi Bradbury, 2001). În sens larg, orice analizã realizatã
prin interacþiune directã cu actorii implicaþi în situaþia studiatã ºi care are
drept scop intervenþia socialã în respectiva situaþie poate fi consideratã cerce-
tare participativã. În sens strict însã, aceasta este doar o clasã de metode care
identificã factorii de conflict social, încercând în acelaºi timp sã îi elimine.
Din acest punct de vedere, distincþia dintre cercetarea academicã ºi practica în
domeniu este una pur didacticã. Dezvoltarea comunitarã apropie ºi mai mult
preocupãrile teoretice de cele ale politicilor publice prin aceea cã, propu-
nându-ºi sã elimine sau sã diminueze potenþialele conflicte prin crearea de
structuri de dialog ºi proiecte comune, necesitã o foarte bunã cunoaºtere a
comunitãþii cãreia i se adreseazã. Tabelul 12.3. prezintã succint ºi celelelate
metode utilizate în cercetarea ºi în practica gestionãrii conflictelor din perspectiva
analizei de prognozã.
Tabelul 12.3. Identificarea, prognoza ºi analiza situaþiilor conflictuale
Analiza conflictelor
Cercetarea academicã
din perspectiva practicii gestionãrii lor
Obiectiv Tehnici ºi instrumente Obiectiv
Identificarea unor
Analiza datelor
zone ºi tipologii recu-
istorice
rente de conflict.

Identificarea factori-
Indicatori ai
lor care genereazã
crizelor
situaþii de crizã.
Identificarea elemen- Cartografierea Identificarea elementelor
Cartografierea
telor ºi particularitã- participativã a ºi particularitãþilor
conflictelor
þilor conflictelor. conflictelor conflictelor.
Identificarea caracte- Identificarea caracteris-
Cartografierea
risticilor ºi particu- Cartografierea ticilor ºi particularitãþilor
participativã a
laritãþilor actorilor actorilor actorilor implicaþi în
actorilor
implicaþi în conflicte. conflicte.
Analiza situaþiei
conflictuale în vede- Cercetare participativã Modificarea pozitivã a
rea modificãrii pozi- (Action research) situaþiei conflictuale.
tive a acesteia.
Eliminarea sau diminuarea
Dezvoltare potenþialelor conflicte prin

comunitarã crearea de structuri de
dialog ºi proiecte comune.
Avantajul principal al acestei perspective este faptul cã se concentreazã asupra

cauzelor conflictelor, contribuind astfel în special la prevenirea acestora sau la
soluþionarea lor atâta timp cât se aflã într-o fazã incipientã. De asemenea,
cercetarea participativã are un rol major în reconstrucþia postconflictualã, în
primul rând prin acþiuni care privesc stabilitatea structuralã. Totuºi, aceste metode
de intervenþie sunt mai puþin eficiente în timpul desfãºurãrii conflictelor violente.
12.3.2. Abordãri ale teoriei conflictelor
Cea de a doua perspectivã dezvoltatã în disciplinã ºi anume cea provenind din

teoria conflictelor este, în schimb, interesatã în primul rând de perioada de
violenþe ce caracterizeazã unele situaþii conflictuale. Din acest punct de vedere,
existã trei abordãri distincte stabilizarea, soluþionarea ºi transformarea

conflictelor (Reimann, 2004). Acestea sunt bazate pe concepþii diferite cu
privire la elementele unui conflict, actorii implicaþi, precum ºi scopurile ºi
mijloacele acestora. Implicit, aceste trei strategii au finalitãþi diferite.
Stabilizarea conflictelor
Aceastã strategie are drept obiectiv încheierea unui acord între pãrþile aflate în
conflict pentru a pune capãt confruntãrilor armate (Miall et al.,1999). Conflictul
este considerat a fi rezultatul unor interese incompatibile ºi al competiþiei
pentru resurse limitate. Un acord poate fi încheiat numai dacã este reciproc
avantajos, pãrþile implicate evaluând în mod raþional costurile ºi beneficiile
unei astfel de evoluþii a conflictului dintre ele.
De regulã, principalii actori care dezvoltã aceastã strategie sunt reprezen-
tanþi diplomatici, precum ºi lideri politici, militari ºi spirituali implicaþi în
activitãþi oficiale ºi formale. Aceºtia aparþin categoriei cunoscute în literatura
de specialitate ca diplomaþie de tipul I (Track I diplomacy), prezentatã mai pe
larg, alãturi de celelalte tipuri, în tabelul 12.4. Activitãþile caracteristice strategiei
de stabilizare a conflictelor se înscriu într-o serie largã mergând de la mãsuri
non coercitive (misiuni de stabilire a faptelor, negociere, mediere etc.) pânã la
mãsuri mai constrângãtoare, ca, de pildã, sancþionarea ºi arbirtrajul. Printre
contribuþiile academice cele mai importante în domeniu se numãrã Bercovitch
(1984; 1996), Zartman (1995), Fisher ºi Ury (1981), precum ºi analizele
generate în cadrul Programului de Negociere al Universitãþii Harvard.
Aceastã strategie este utilã în primul rând pentru a pune capãt violenþelor
ºi pentru a încheia un acord politic cu caracter permanent dupã încetarea
ostilitãþilor. Totuºi, ea presupune o viziune foarte restrânsã asupra conflictelor
ºi implicit asupra pãcii, care este conceptualizatã în mod negativ, ca absenþã
a tensiunilor violente. O asemenea perspectivã nu ia în considerare atitudinile
pãrþilor implicate pe parcursul conflictului ºi nici cauzele acestora. În plus,
prin aceea cã în procesul de negociere este implicatã doar o micã parte a
comunitãþii afectate de violenþe, aceastã abordare a gestionãrii conflictelor nu
contribuie semnificativ la procesul de reconciliere ºi justiþie socialã.
Tabelul 12.4. Activitatea diplomaticã în gestionarea conflictelor

(adaptare dupã Lederach,1997 ºi Reimann, 2004)
Nivel de
Tip Actori Strategii Activitãþi
acþiune
Lideri militari Orientate Consultãri informale Leadership
Lideri politici spre rezultat Bune oficii la nivel înalt
I Lideri spirituali Trimiºi speciali
(Track I) Mediere
Misiune de stabilire a
faptelor
Sancþiuni diplomatice ºi
economice
Lideri ai comuni- Orientate Mediere Leadership
tãþilor etnice spre proces Reconciliere la nivel de
Lideri spirituali Facilitare ºi consultare mijloc
II Actori din mediul prin ateliere a unor
(Track II) academic ºi probleme specifice de
intelectual rezolvare
Lideri ai organiza- Mãsuri pentru creºterea
þiilor de intervenþie încrederii reciproce
umanitarã
Lideri locali Orientate Asistenþã psihoso-cialã Leadership
Lideri ai ONG-uri- spre proces post-traumã la nivel local
lor autohtone ºi/sau struc- Formare la nivelul cel
Activiºti în dome- turã mai afectat de conflict
III
niul dezvoltãrii Mãsuri de reducere a
(Track III)
comunitare prejudecãþilor
Autoritãþi locale Mãsuri de îmbunãtãþire
a comunicãrii
Mãsuri pentru creºte-
rea încrederii reciproce
Soluþionarea conflictelor
În general, aceastã abordare se referã la strategiile de încheiere definitivã a

conflictelor. Aceasta presupune nu doar negocierea intereselor pãrþilor impli-
cate respectând valorile ºi identitãþile acestora, ci ºi o anumitã preocupare
pentru cauzele conflictului. Totuºi, metodele pe care le implicã aceastã
abordare nu intenþioneazã sã elimine conflictele, ci doar sã le gestioneze în aºa
fel încât elementele violente sã fie înlãturate. De aceea, una dintre prioritãþi
este îndepãrtarea elementelor de violenþã directã, culturalã sau structuralã.
Activitãþile desfãºurate în acest scop sunt frecvent exploratorii ºi mult mai

informale decât în cazul strategiei de stabilizare (Burton ºi Dukes, 1990).
Printre ele se numãrã activitãþile de facilitare ºi consultare, realizate în general
prin discuþii ºi ateliere pentru rezolvarea unor probleme specifice, precum ºi
prin mese rotunde. Actorii implicaþi în negociere aparþin tipului II de diplo-
maþie, adicã sunt de regulã membri influenþi din punct de vedere politic în
societatea în care se desfãºoarã conflictul ºi, în acelaºi timp, acþioneazã ca
intermediari. Ei pot fi intermediari oficiali negociatori profesioniºti sau
judecãtori, de exemplu sau neoficiali, ca, de pildã, lideri ai miºcãrilor
politice, membri ai Parlamentului, jurnaliºti ºi persoane din mediul academic
(Chigas, 2003). Astfel de activitãþi se pot derula în acelaºi timp cu cele
desfãºurate de tipul I de diplomaþie, dar se adreseazã unui alt grup-þintã.
Atât în plan academic, cât ºi în practicã cea mai frecvent dezvoltatã activitate
este cea a atelierelor pentru rezolvarea unor probleme specifice (Burton, 1990).
Aceastã strategie permite o mai bunã comunicare ºi cooperare între pãrþile aflate
în conflict. Wallensteen (2002) oferã un ghid cuprinzãtor în domeniu, explorând
tipurile majore de conflict internaþional în contextul global contemporan.
Soluþionarea conflictelor este o abordare al cãrui principal avantaj este
schimbarea atitudinii faþã de celãlalt, prin crearea posibilitãþii de comu-
nicare între pãrþile aflate în disputã. Aceasta duce la îmbunãtãþirea relaþiilor
dintre pãrþi, la o mai mare încredere ºi, mai ales, prin schimbarea percepþiilor,
la modificarea dinamicii conflictului însuºi. Totuºi, deºi poate facilita solu-
þionarea conflictelor într-un context mai larg decât o face strategia de stabilizare,
ea nu le poate rezolva întru totul pentru cã nu ia în considerare factorii
structurali care duc la declanºarea conflictelor. Pentru a atinge acest obiectiv
este necesar un proces mai îndelungat care sã se adreseze unei mai mari pãrþi
a populaþiei ºi care sã modifice structura instituþionalã a societãþii.
Transformarea conflictelor
Strategia de transformare a conflictelor îºi propune sã modifice natura conflic-

telor astfel încât sã contribuie la o rezolvare pozitivã a acestora. Un astfel de
demers presupune transformarea fundamentalã a actorilor implicaþi ºi a relaþiilor
dintre ei. Potrivit pãrerii lui Lederach (1997), aceasta trebuie realizatã la mai
multe nivele. În primul rând, la nivel personal, strategia implicã transformãri
de naturã cognitivã, emoþionalã, perceptualã ºi spiritualã. La nivel relaþional,
schimbãrile au în vedere aspecte emoþionale, precum ºi relaþiile de putere,

interdependenþã ºi comunicare. De asemenea, pentru ca strategia sã fie
eficientã, sunt necesare modificãri ale structurilor sociale fundamentale,
precum ºi la nivel cultural, luând în calcul acele elemente ale interacþiunii de
grup care afecteazã dezvoltarea procesului de gestionare a conflictelor.
Aceastã abordare implicã strategii orientate spre rezultat, dar ºi spre proces,
necesitând modificãri structurale profunde care sã împiedice orice formã de
violenþã (Reimann, 2004). Ideea pe care se bazeazã este cã dezvoltarea unor
relaþii de cooperare între pãrþile aflate în conflict pot impulsiona transformãri
la nivel personal, relaþional, structural ºi cultural (Burton ºi Dukes, 1990).
Din acest motiv, activitãþile desfãºurate pentru gestionarea conflictelor se
adreseazã în primul rând dimensiunii societale, prin acþiuni precum formarea
ºi consolidarea instituþionalã în domeniul intervenþiilor umanitare. În astfel de
acþiuni sunt implicaþi în special actori aparþinând tipului III de diplomaþie, ca,
de pildã, organizaþiile non-guvernamentale locale sau internaþionale care apãrã
drepturile omului sau care oferã asistenþã umanitarã.
Din punct de vedere academic, una dintre cele mai influente contribuþii
aparþine lui Galtung (1996), care oferã o serie de concepte fundamentale. De
asemenea, Lederach (1995; 1997) dezvoltã semnificativ cadrul teoretic discu-
tând pe larg relaþia dintre rezolvarea conflictelor ºi procesul de reconciliere.
Dat fiind faptul cã se concentreazã în principal asupra schimbãrilor profunde
astfel încât sã elimine inclusiv factorii structurali ce pot genera crize ºi
tensiuni majore, transformarea poate fi consideratã o strategie diferitã de
gestionarea propriu-zisã a conflictelor. Din acest punct de vedere, este mai
degrabã o serie de metode prin care pãrþile aflate în conflict pot dispune de
mijloace prin care sã realizeze ele însele schimbãri pozitive. Aceasta poate
duce la o paletã extrem de diversificatã de soluþii posibile. În cazurile fericite,
relaþiile asimetrice pot fi contrabalansate (Miall, 2004). Totuºi, în cazurile în
care pãrþile aflate în conflict nu au avut aproape deloc relaþii înaintea declan-
ºãrii acestuia, metoda este mult mai puþin eficientã.
Toate cele trei abordãri generate de teoria conflictelor stabilizarea, solu-
þionarea ºi transformarea sunt cunoscute din ce în ce mai frecvent în literaturã
drept triada Reimann, ca urmare a sistematizãrii realizate de Reimann (2004).
Acestea, precum ºi cele trei tipuri de diplomaþie trebuie înþelese ca forme comple-
mentare de intervenþie. Fiecare dintre cele trei se adreseazã unei probleme
specifice ºi, în consecinþã, se concentreazã asupra unui nivel diferit de acþiune.
Tabelul 12.5. rezumã principalele elemente ale acestor strategii, prezentând ºi

relaþiile dintre ele ºi posibilele tipuri de diplomaþie implicate în gestionarea
conflictelor.
Tabelul 12.5. Abordãri ale teoriei conflictelor
Actori
Strategie Problemã Activitãþi Obiective
implicaþi
Stabilizarea Violenþã direc- Track I Mãsuri non coercitive Încheierea unui
conflictului tã ca urmare a bune oficii acord care sã
incompatibili- misiuni de stabilire punã capãt
tãþii de inte- a faptelor violenþelor
rese sau a negociere
competiþiei mediere
pentru resurse
Mãsuri coercitive
mediere prin forþã
sancþiuni
impunere a pãcii
arbitraj
Soluþionarea Violenþã dato- Track II Facilitare Soluþionarea
conflictului ratã unor cauze Track I Consultare definitivã a
mai profunde Activitãþi de rezolvare a unui conflict
unor probleme specifice
Transformarea Interacþiuni Track III Dezvoltarea Transformarea
conflictului violente într-o aptitudinilor constructivã a
situaþie conflic- Diminuarea ºi pãrþilor impli-
tualã îndepãrtarea efectelor cate în conflict
traumelor ºi a relaþiilor
Formare la nivel local dintre ele
Asistenþã pentru dez-
voltare
Asistenþã umanitarã ºi
în domeniul dreptu-
rilor fundamentale
12.3.3. Gestionarea conflictelor din perspectiva studiilor

privind pacea
În prezent, strategiile dezvoltate din perspectiva studiilor privind pacea sunt

cel mai utilizat set de metode de gestionare a conflictelor. Principiile acestora
au fost formulate în sfera politicã de cãtre secretarul general al ONU, Boutros
Boutros-Ghali. El a prezentat în 1992 un raport (O agendã pentru pace) prin care

milita pentru consolidarea capacitãþii Organizaþiei Naþiunilor Unite de gestionare
a conflictelor ºi de menþinere a pãcii internaþionale. Pentru aceasta, raportul
propunea o serie de strategii cu privire la diplomaþia preventivã, precum ºi la
realizarea, menþinerea ºi consolidarea procesului de pace (ONU, 1992).
Aceastã perspectivã a fost recunoscutã de majoritatea comunitãþilor acade-
mice ºi de mediul politic drept una foarte utilã pentru analiza ºi intervenþia în
conflictele internaþionale. De asemenea, transformãrile ce au caracterizat
sistemul ONU de gestionare a conflictelor au fost realizate pe baza acestor
idei. Ele integreazã triada Reimann, adãugându-i în acelaºi timp ºi preocuparea
pentru prevenirea crizelor ºi a conflictelor.
Tabelul 12.6. Cadrul ONU pentru gestionarea conflictelor
Actori
Strategie Problemã Activitãþi Obiective
implicaþi
Evitarea Track I Analiza conflictului Gestionarea
escaladãrii Track II Misiuni pentru stabilire a paºnicã a
conflictului Track III faptelor conflictelor
Prevenirea
Reþele de informare ºi
conflictelor
prognozã
Desfãºurãri preventive
de trupe
Comporta- Forþe Misiuni de monitorizare Împiedicarea
ment violent militare ºi Interpunere apariþiei unor
Menþinerea de poliþie noi violenþe
pãcii Menþinere activã a
prezenþei unei terþe pãrþi
în zona de conflict
Percepþia Track I Negociere Soluþionarea
unei incom- Track II Mediere conflictelor
Reconciliere patibilitãþi a Facilitare
intereselor
Dialog
Reuniuni
Atitudini nega- Track III Programe educaþionale Eliminarea
tive ºi struc- Track II Sprjin financiar pentru cauzelor care
Consolidarea turi socio-eco- Track I dezvoltare economicã genereazã
procesului nomice care Sprijin pentru stabilitate conflictele
de pace creazã inega- ºi crearea de instituþii
litãþi majore democratice
Sprijin psiho-social
Prevenirea crizelor ºi a conflictelor
Aceastã strategie se referã la acþiunile politice, economice sau militare între-

prinse de terþe pãrþi cu scopul de a evita transformarea unei crize într-un
conflict violent de amploare. Din acest punct de vedere, intervenþiile interna-
þionale au rolul de a gestiona conflictele în formele lor incipiente, aºa încât
dezvoltarea elementelor de violenþã sã poatã fi împiedicatã. Aceasta nu este o
idee nouã, fiind, de pildã, tema principalã a Congresului de la Viena din 1815
ºi principiul major al Cartei Naþiunilor Unite. Totuºi, dupã încheierea Rãzboiului
Rece, ea a devenit o prioritate în relaþiile internaþionale (Dwan, 2002).
Prin rapotul O agendã pentru pace (1992), ONU a redefinit diplomaþia
preventivã în acest nou context ºi a identificat cinci instrumente pentru a o
pune în practicã. Acestea sunt: 1) mãsuri pentru crearea unui climat de
încredere; 2) crearea ºi dezvoltarea de reþele de informare ºi prognozã; 3)
înfiinþarea de misiuni pentru stabilire a faptelor; 4) desfãºurãri preventive de
trupe; ºi 5) crearea de zone demilitarizate. Înainte de a decide ce acþiuni
specifice trebuie întreprinse, sunt necesare identificarea contextului în care se
desfãºoarã respectivul conflict, precum ºi natura, cauzele ºi dinamica ce îl
caracterizeazã. De asemenea, trebuie create mecanisme de monitorizare a
indicatorilor de crizã, astfel încât sã poatã fi identificate la timp orice
modificãri semnificative în situaþia conflictualã în cauzã.
Iniþial, aceastã abordare viza în special prevenirea conflictelor prin mijloace
strict diplomatice. În prezent, acestea se concentreazã tot mai mult ºi asupra
intervenþiilor structurale. Pentru a rãspunde acestor tendinþe, literatura de
specialitate a elaborat mai multe clasificãri ale acþiunilor preventive (Lund,
1996; Carnergie Commission, 1997). În plus, au fost identificate mai multe
etape ale prevenirii conflictului. Wallensteen ºi Möller (2003), de pildã,
propun un model în trei etape, potrivit cãruia, din aceastã perspectivã, apariþia
unei situaþii conflictuale este urmatã de o dinamicã pozitivã ºi apoi de procesul
de consolidare a pãcii.
Avantajul major al acestei strategii este cã are în vedere gestionarea paºnicã
a conflictelor înainte de o potenþialã escaladare violentã, diminuând astfel
suferinþa umanã ºi efectele distructive. Totuºi, existã în permanenþã problema
momentului intervenþiei (înainte ca situaþia conflictualã sã escaladeze prea
mult), de multe ori putându-se reacþiona abia dupã ce situaþia conflictualã
ajunge deja în forme avansate. În plus, odatã cu declanºarea rãzboiului

împotriva terorismului, dupã 11 septembrie 2001, comunitatea internaþionalã
a devenit mult mai interesatã de o abordare mai restrânsã, coercitivã ºi de
scurtã duratã a conflictelor decât de prevenirea acestora.
Menþinerea pãcii
Aceasta este o strategie de intervenþie a unei terþe pãrþi prin care pãrþile implicate
sunt separate pentru a le controla acþiunile, cu scopul de a preveni sau pune capãt
violenþelor dintr-un conflict (Burgess ºi Burgess, 2003). Obiectivul major este
deci împiedicarea unor noi violenþe. De regulã, aceasta se realizeazã cu acordul
pãrþilor implicate ºi este atributul unor forþe militare sau de poliþie. În mod
tradiþional, ONU trimite astfel de trupe de menþinere a pãcii (Cãºtile albastre).
Înainte de sfârºitul Rãzboiului Rece, literatura de specialitate era dedicatã
studiilor de caz ºi istoricului misiunilor ONU, în general la persoana I, ca
naraþiuni ale persoanelor participante la procesul de pace. În anii 90, odatã cu
creºterea numãrului de misiuni, se poate observa o mai mare atenþie acordatã
analizei, unele cazuri, ca de pildã intervenþiile din Somalia, Bosnia, Congo ºi
Sierra Leone, fiind extrem de relevante pentru a evalua dinamica ºi problemele
misiunilor ONU de menþinere a pãcii. În prezent, cea mai importantã contribuþie
din perspectiva politicilor publice este Raportul Brahimi (ONU, 2000), care
propune unele mãsuri pentru îmbunãtãþirea acþiunilor Naþiunilor Unite în
acest domeniu.
În mediul academic, astfel de preocupãri sunt manifestate de Departamentul
de Studii privind Pacea (Universitatea din Bradford, Marea Britanie), Henry L.
Stimson Center (SUA), Consorþiul de Cercetare a Conflictelor (Universitatea
din Colorado, SUA) ºi de Pearson Peacekeeping Centre (Canada). Durch
(1993), precum ºi Woodhouse, Rambotham ºi Hansen (2004) au contribuit
semnificativ la dezvoltarea acestei direcþii de cercetare. Existã, de asemenea,
un jurnal prestigios dedicat subiectului, publicat de Routledge la Londra
(International Peacekeeping), precum ºi un anuar publicat de Martinus Nijhoff
în Boston (Yearbook of International Peace Operations).
Strategia de menþinere a pãcii are avantajul cã pune capãt violenþelor ºi
încurajeazã crearea unor canale de comunicare între combatanþi. Totuºi, dacã nu
este folositã complementar cu alte abordãri, nu poate elimina sursele conflictului,
acesta continuând sã se dezvolte chiar dacã, iniþial, doar în formã latentã.
Reconcilierea
O a treia metodã de intervenþie pentru restabilirea pãcii este de a negocia o

soluþionare a conflictului, punând în chestiune chiar problema aflatã în disputã.
Aceasta este o strategie de asociere prin care sunt cooptate împreunã guvernele
sau liderii politici pentru a dezbate o posibilã rezolvare a conflictului. Acþiunile
uzuale întreprinse în acest scop sunt negocierea, medierea, reconcilierea,
precum ºi facilitarea dialogului în anumite domenii (Carta Naþiunilor Unite,
art. 33, 41-42). De regulã, mediatorii sau negociatorii, aparþinând unei terþe
pãrþi sunt reprezentanþi diplomatici, dar tot mai frecvent reprezentanþi ai
societãþii civile sunt implicaþi în proces, contribuind adesea cu noi abordãri.
Actualmente, printre cele mai cunoscute instituþii de cercetare (inclusiv
participatorie) a acestui subiect se numãrã Centrul pentru Soluþionarea Conflicte-
lor de la Universitatea din Bradford (Marea Britanie), Centrul African pentru
Soluþionarea Constructivã a Disputelor (Africa de Sud), International Peace
Academy din New York, Institutul Universitar pentru Studierea Pãcii ºi
Conflictelor din Granada (Spania), Institutul Internaþional de Studii privind
Pacea din Oslo ºi Institutul Internaþional de Studii privind Pacea din Stockholm.
Acesta din urmã publicã un anuar în care sunt prezentate cele mai recente
evoluþii în domeniu (SIPRI Yearbook).
Aceastã strategie este strâns legatã de strategia de stabilizare a conflictelor
potrivit triadei Reimann. Ea se adreseazã sferei politico-diplomatice ºi are
drept principal scop rezolvarea conflictului prin dialog la nivelul cel mai
politizat de intervenþie (diplomaþie de tip I). Prin aceastã metodã, pot fi
întrerupte violenþele directe însã conflictele nu sunt neapãrat eliminate ºi
pacea nu poate fi restabilitã pentru mult timp.
Consolidarea procesului de pace
Acesta este un proces de duratã ce are drept scop modificarea atitudinilor

negative ºi a structurilor socioeconomice, prin acþiuni concentrate asupra
factorilor ce declanºeazã conflictele ºi asupra elementelor care pot aduce
împreunã pãrþile aflate în conflict. De regulã, acest ultim obiectiv este realizat
prin acþiuni de reconstrucþie socioeconomicã ºi dezvoltare. Datã fiind natura
sa, este deci un proces care implicã întreaga societate ºi care poate presupune
metode extrem de diverse. Printre acestea se numãrã, în general, programele

de sprijin economic ºi educaþional, cooperarea pentru dezvoltare ºi sprijinul
psihosocial pentru diminuarea ºi îndepãrtarea efectelor traumelor. Lor li se
adaugã ajutorul structural, adicã sprijinul pentru organizarea de alegeri libere,
pentru crearea ºi consolidarea statului de drept ºi a societãþii civile, precum ºi
pentru protejarea drepturilor fundamentale.
În literatura dedicatã subiectului, din perspectiva ONU, consolidarea este
consideratã o etapã a procesului de pace ce urmeazã etapelor de menþinere a
pãcii ºi de reconciliere. Scopul sãu este facilitarea obþinerii unei pãci durabile
prin instituþii democratice. În schimb, din punct de vedere al teoriei conflic-
telor, consolidarea presupune transformarea pe termen lung a unui sistem
violent într-unul bazat pe ideea pozitivã de pace (Galtung, 1996)1. Aºadar,
este un proces care implicã schimbãri la diferite nivele (López, 2006), fie ele
personale, relaþionale, structurale sau culturale (Lederach, 1997), fie sociale
(Rupensighe, 1995).
Contribuþiile în domeniu sunt foarte variate provenind din mai multe arii
de expertizã. Din perspectiva studiilor economice, subiectul este interesant
pentru dimensiunea sa de dezvoltare, aºa cum apare, de pildã, în rapoartele ºi
cercetãrile realizate sub egida Bãncii Mondiale. În schimb, sectorul non-guver-
namental promoveazã societatea civilã ca actor major în procesul de consolidare
a pãcii. Din punct de vedere politic, aceastã problematicã genereazã un interes
semnificativ pentru dezvoltarea unor structuri instituþionale ºi legale care sã
permitã o pace durabilã. În fine, studiile de securitate sunt preocupate de
aspecte precum modalitãþile de abordare a ameninþãrilor violente sau procesul
de dezarmare, demobilizare ºi reintegrare (DDR).
În acest context, este uºor de observat cã strategia de consolidare a pãcii
este similarã strategiei de transformare a conflictelor. Ambele postuleazã
necesitatea eliminãrii cauzelor conflictelor ºi întãririi legãturilor dintre pãrþilor
aflate în conflict, arãtând cã acestea sunt obiective pe termen lung. Lederach
(1997) prezintã însã strategia de consolidare drept un proces ce include cele
trei abordãri ale teoriei conflictului ºi care este dezvoltatã de actori aparþinând
tuturor celor trei tipuri de diplomaþie. Astfel, consolidarea ar fi realizatã pe
trei nivele, fiecare punând în legãturã o abordare a teoriei conflictului ºi un tip
1. În teoria politicã, pacea, în sens negativ, presupune absenþa conflictului, iar în sens
pozitiv, un climat stabil ºi durabil de cooperare.
de diplomaþie (stabilizarea conflictelor tipul I; soluþionarea conflictelor

tipul II; transformarea conflictelor tipul III). De asemenea, relaþiile între
abordãri ºi tipurile de diplomaþie pot fi conceptualizate ºi vertical, orice
modificare la un nivel generând schimbãri ºi în celelalte. În tabelele 12.5. ºi 12.6.
propunem o viziune uºor diferitã, sugerând faptul cã abordãrile din teoria
conflictelor pot fi legate simultan de mai multe tipuri de diplomaþie. Din acest
punct de vedere, diferenþa între teoria conflictelor ºi studiile privind pacea
este mai degrabã de perspectivã, prima fiind mai interesatã de structuri, în
timp ce cea de a doua se concentreazã mai mult asupra procesului propriu-zis.
12.4. Aspecte legale
12.4.1. Reglementarea diferendelor internaþionale
Din motive ce þin de evoluþia relaþiilor internaþionale, cele mai multe reglemen-
tãri legale cu privire la gestionarea conflictelor ºi a crizelor se referã la
problematica diferendelor între state. Normele internaþionale în domeniu,
dezvoltate în jurul cadrului legal instituit de Organizaþia Naþiunilor Unite,
vizeazã în primul rând desfãºurarea ºi soluþionarea conflictelor, dar acordã o
importanþã semnificativã ºi problematicii prevenirii acestora.
Astfel, de pildã, Carta Naþiunilor Unite, documentul fundamental pentru
dreptul internaþional public, nu prevede mãsuri explicite de acþiune pentru
prevenirea situaþiilor conflictuale, însã formuleazã mai multe principii pentru
evitarea elementelor de violenþã din disputele potenþiale sau existente între
statele membre. Din punctul de vedere al menþinerii pãcii ºi gestionãrii
conflictelor, cele mai importante sunt principiul rezolvãrii paºnice a diferen-
delor ºi cel al limitãrii utilizãrii forþei în relaþiile internaþionale.
Carta îndeamnã statele sã previnã, prin dialog ºi respectarea unor norme ºi
cutume internaþionale, elementele de violenþã ce ar putea apãrea datoritã
neînþelegerilor dintre ele (art. 2 ºi capitolul VI). Totuºi, ea nu obligã statele
sã îºi rezolve disputele pe cale juridicã. Din acest motiv, temeiul în baza
cãruia acþioneazã Consiliul de Securitate ºi Adunarea Generalã a ONU pentru
menþinerea pãcii ºi securitãþii internaþionale rãmâne, în principal, politic
(Brownlie, 1998, p. 703).
Caseta 12.1. Carta Naþiunilor Unite, art. 2

În urmãrirea scopurilor enunþate în Articolul 1, Organizaþia Naþiunilor Unite
ºi membrii sãi trebuie sã acþioneze în conformitate cu urmãtoarele principii:
1. Organizaþia este întemeiatã pe principiul egalitãþii suverane a tuturor mem-
brilor ei;
2. Toþi membrii organizaþiei, spre a asigura tuturor drepturile ºi avantajele
ce decurg din calitatea lor de membru, trebuie sã îºi îndeplineascã cu
bunã-credinþã obligaþiile asumate potrivit prezentei Carte;
3. Toþi membrii organizaþiei vor rezolva diferendele lor internaþionale prin
mijloace paºnice, în aºa fel încât pacea ºi securitatea internaþionalã, precum
ºi justiþia sã nu fie puse în primejdie;
4. Toþi membrii organizaþiei se vor abþine, în relaþiile lor internaþionale, de a
recurge la ameninþarea cu forþa sau la folosirea ei, fie împotriva integritãþii
teritoriale ori independenþei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod
incompatibil cu scopurile Naþiunilor Unite;
5. Toþi membrii Naþiunilor Unite vor da acesteia întreg ajutorul în orice
acþiune întreprinsã de ea în conformitate cu prevederile prezentei Carte ºi
se vor abþine de a da ajutor vreunui stat împotriva cãruia organizaþia
întreprinde o acþiune preventivã sau de constrângere;
6. Organizaþia va asigura ca statele care nu sunt membre ale Naþiunilor Unite
sã acþioneze în conformitate cu aceste principii, în mãsura necesarã men-
þinerii pãcii ºi securitãþii internaþionale;
7. Nici o dispoziþie din prezenta Cartã nu va autoriza Naþiunile Unite sã inter-
vinã în chestiuni care aparþin esenþial competenþei interne a unui stat ºi nici nu
va obliga pe membrii sãi sã supunã asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza
prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însã întru nimic
atingere aplicãrii mãsurilor de constrângere prevãzute în capitolul VII.
În acelaºi timp, în special prin art. 2 ºi prin prevederile capitolului VII, Carta
promoveazã principiul limitãrii utilizãrii forþei în rezolvarea diferendelor inter-
naþionale. Totuºi, indirect, admite existenþa unor situaþii legitime de utilizare
a forþei, ºi anume cele în care aceasta este compatibilã cu scopurile organizaþiei
(art. 2, 43-44). Acestea sunt în primul rând cazurile de autoapãrare, dar ºi
orice alte situaþii considerate de Consiliul de Securitate al ONU ca fiind ameninþãri
la adresa pãcii ºi securitãþii internaþionale1. Pe baza acestui argument, Consiliul
1. Pentru o discuþie detaliatã privind aceste excepþii, vezi Motoc (1997).

de Securitate al ONU permite trimiterea în zone de conflict de trupe pentru

menþinerea pãcii, deºi Carta nu are prevederi specifice în acest sens.
Aceste excepþii de la principiul limitãrii utilizãrii forþei se bazeazã pe
doctrina rãzboiului just, potrivit cãreia recurgerea la mijloace violente ar
putea fi justificatã de un scop superior. Acest scop poate fi, de pildã, menþi-
nerea pãcii internaþionale (Holmes, 1989; Teichman, 1986; Wasserstrom,
1970), supravieþuirea unui stat atacat (Waltzer, 2000) sau chiar lupta împotriva
opresiunii culturale sau structurale (Fanon, 1963). Din acest punct de vedere,
un conflict armat este just dacã pãrþile implicate considerã cã motivele de
a recurge la violenþã sunt juste (jus ad bellum), cã mijloacele folosite în
timpul conflictului sunt juste (jus in bellum) ºi cã încheierea conflictului se
face în termeni corecþi (jus post bellum).
Datã fiind dificultatea de a ajunge la un consens în aceste privinþe, inclusiv
în cadrul juridic instituit de ONU, literatura academicã a încercat sã reformu-
leze problema ordinii internaþionale ºi a justiþiei din alte perspective (Roberts,
2003). Una dintre cele mai promiþãtoare tentative pare a fi doctrina mai recent
elaboratã a pãcii juste. Conform acesteia, pacea poate fi stabilã dacã douã
sau mai multe pãrþi care îºi recunosc reciproc identitatea renunþã la unele
pretenþii importante ºi acceptã sã se conformeze unor reguli comune, create
împreunã ºi moral juste (Allan ºi Keller, 2006, p. 195). Ca ºi în cazul doctrinei
rãzboiului just, astfel de principii sunt însã dificil de pus în practicã.
Din punct de vedere instituþional, în lipsa unor definiþii juridice universal
acceptate, Consiliul de Securitate este cel care, actualmente, trebuie sã identifice
cazurile de ameninþare împotriva pãcii, de încãlcãri ale pãcii ºi de acte de
agresiune, precum ºi sã decidã ce acþiuni se impun (Carta Naþiunilor Unite,
art. 39). Recursul la forþã trebuie sã fie, desigur, ultimul mijloc pentru a restabili
pacea; de aceea, Consiliul dispune ºi de alte instrumente pentru a preveni
escaladarea unor tensiuni sau crize internaþionale. Printre acestea se numãrã
sancþiunile economice ºi întreruperea relaþiilor diplomatice (art. 41), precum ºi
blocadele ºi alte operaþiuni executate de forþe terestre, navale sau aeriene (art. 42).
În astfel de demersuri, ONU este sprijinitã de statele membre, de agenþiile
sale specializate, dar ºi de organizaþii regionale. Naþiunile Unite nu se opun
creãrii unor acorduri sau organizaþii regionale care au drept scop menþinerea
pãcii ºi securitãþii la nivel regional, atâta timp cât acestea nu contravin
principiilor Cartei (art. 52). Totuºi, ele trebuie sã informeze în permanenþã
Consiliul de Securitate al ONU în legãturã cu toate activitãþile lor privind
pacea ºi securitatea regionalã (art. 54). La rândul sãu, Consiliul de Securitate

poate cere unor organizaþii regionale sã participe la operaþiuni de menþinere a
pãcii sub egida sa, dar nici o acþiune de constrângere nu poate fi întreprinsã
de cãtre astfel de organizaþii fãrã autorizaþia Consiliului (art. 53). Pânã în
prezent, cele mai importante colaborãri pe care ONU le-a avut în acest sens
au fost cu Organizaþia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea
Europeanã (UE), Organizaþia pentru Securitate ºi Cooperare în Europa (OSCE),
Organizaþia Statelor Americane (OSA), Organizaþia Uniunea Africanã (OUA)
ºi Asociaþia Naþiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN).
12.4.2. Gestionarea conflictelor ºi protecþia internaþionalã

a drepturilor omului
Conflictele contemporane afecteazã tot mai mulþi civili ºi acesta nu este în

mod necesar rezultatul diferendelor între state. Dupã cel de al doilea rãzboi
mondial, multe din tensiunile etnice ºi religioase acumulate în interiorul
graniþelor naþionale, precum ºi eºecul unor state de a asigura cetãþenilor sãi
minime standarde în ceea ce priveºte securitatea ºi calitatea vieþii au generat
crize ºi conflicte internaþionale. De altfel, în ultimul secol se poate observa o
tendinþã de descreºtere a numãrului de conflicte interstatale dublatã de o
creºtere a numãrului de rãzboaie civile ºi a conflictelor ce transced frontierele
naþionale (Marshall ºi Gurr, 2005).
În acest context, a fost dezvoltatã o serie de instrumente legale ce au drept
scop protejarea internaþionalã a drepturilor individuale, în special în raport cu
statele sau ca urmare a unor conflicte. Aceste instrumente aparþin, în general,
drepturilor fundamentale1 ºi dreptului intervenþiilor umanitare. În mare parte,
ele sunt derivate pe baza principiului standardului internaþional minim, potrivit
cãruia strãinii aflaþi pe teritoriul unui stat a cãrui cetãþenie nu o deþin trebuie
trataþi conform unui standard moral al statelor civilizate (Brownlie, 1998,
1. Am ales sã folosim aceastã expresie pentru a desemna ceea ce în literatura anglo-saxonã

este numit Human Rights Law. În sens larg, dreptul internaþional public poate include
ºi normele internaþionale prevãzute în tratatele ºi documentele ce protejeazã drepturile
omului. Totuºi, în mod tradiþional, dreptul internaþional public se referã exclusiv la
relaþiile dintre state ºi, din acest punct de vedere, dreptul drepturilor fundamentale
constituie o ramurã aparte de drept. Vezi ºi Brownlie (1998).
p. 527). Implicit, dat fiind principiul egalitãþii, aceasta înseamnã cã ºi cetãþenii

acelui stat trebuie sã beneficieze de un standard minim cu privire la protejarea
drepturilor fundamentale. În aceastã privinþã, comunitatea internaþionalã nu
poate interveni de jure decât în cazul statele care încalcã tratate la care sunt
parte (Carta Naþiunilor Unite, art. 2,§7). Totuºi, în cazurile grave de încãlcare
a drepturilor fundamentale, Consiliul de Securitate al ONU poate decide
intervenþia comunitãþii internaþionale pentru a evita sau limita efectele crizelor
umanitare (ibidem, cap. VII).
Spre deosebire de normele internaþionale referitoare la diferendele între
state, care sunt interesate în primul rând de prevenirea conflictelor violente ºi
de desfãºurarea echitabilã a disputelor, reglementãrile în domeniul protecþiei
drepturilor fundamentale se concentreazã în special pe sancþionarea agresorilor
ºi pe compensarea victimelor. Domeniul reparaþiilor este încã la început ºi nu
existã încã o practicã universalã în aceastã privinþã (De Greiff, 2006). Dome-
niul sancþiunilor, codificat în dreptul penal internaþional, este ceva mai avansat,
dar este limitat de frecventa imposibilitate de a sancþiona în mod real statele
care încalcã drepturile fundamentale.
Existã totuºi mai multe instrumente internaþionale ºi regionale pentru a
trata aceste chestiuni. La nivelul ONU au fost elaborate Declaraþia Universalã
a Drepturilor Omului ºi o serie de convenþii care protejeazã drepturile civile,
politice ºi economice sau ale unor categorii mai frecvent discriminate, precum
ºi instituþii care vegheazã la respectarea lor. Acestea nu au însã în principal
decât atribuþii de consultare ºi monitorizare, iar Curtea Internaþionalã de
Justiþie, principalul organism judiciar al ONU nu poate judeca decât dispute
între state. La nivel regional, în Europa existã mai multe acorduri ºi organizaþii
interguvernamentale dedicate apãrãrii drepturilor omului. În primul rând,
prin Convenþia Europeanã a Drepturilor Omului ºi Curtea Europeanã a
Drepturilor Omului, Consiliul Europei poate sprijini victimele abuzurilor în
domeniu. De asemenea, Organizaþia pentru Securitate ºi Cooperare în Europa
(OSCE) dispune de mecanisme de monitorizare a respectãrii drepturilor omului
în zonele de conflict. Acorduri ºi mecansime similare celor ale Consiliului
Europei au fost create ºi între statele americane (Organizaþia Statelor Americane),
precum ºi între cele africane (Organizaþia Uniunea Africanã).
Aceste instrumente sunt însã foarte limitate în situaþiile de violare extrem de
gravã a drepturilor fundamentale la nivel colectiv, precum genocidele, crimele
de rãzboi ºi crimele împotriva umanitãþii. Iniþial, comunitatea internaþionalã
a încercat sã rezolve fiecare caz în parte, evitând calificarea unor acte drept
genocide, de pildã. Aceasta s-a întâmplat ºi datoritã faptului cã nu s-a putut
ajunge la definiþii universal acceptate cu privire la unii termeni. De altfel,
definirea însãºi a agresiunii a împiedicat timp de mai mulþi ani Comisia de Drept
Internaþional sã avanseze în formularea unui set uniform de ofense împotriva pãcii
ºi securitãþii internaþionale (ONU: Comisia de Drept Internaþional, 1957,
cap. VII, § 54-59; ONU: Adunarea Generalã, 1957). Totuºi, în anii 90, în
urma genocidelor din Rwanda ºi fosta Iugoslavie au fost înfiinþate douã
tribunale penale internaþionale pentru judecarea acestor situaþii. Tribunale
similare fuseserã înfiinþate la Nürenberg ºi Tokyo pentru judecarea crimelor
de rãzboi din timpul celui de al doilea rãzboi mondial.
Tribunalele ad hoc au însã dezavantajul cã promoveazã doar în micã mãsurã
un set de norme universal acceptat. De aceea, în 1998 a fost semnat la Roma
statutul prin care a fost înfiinþatã Curtea Penalã Internaþionalã (cunoscutã ºi
drept Tribunalul Penal Internaþional)1 cu atribuþii în judecarea cazurilor de
genocid, crime de rãzboi, crime împotriva umanitãþii ºi agresiune (ONU:
Curtea Penalã Internaþionalã, 1998, art. 5). Acesta a generat numeroase
controverse, unele guverne, printre care cele ale SUA, Federaþiei Ruse ºi
Chinei, refuzând sã participe la tratat. În consecinþã, cetãþenii acestor state nu
pot fi judecaþi de Curtea Penalã Internaþionalã. De asemenea, conform statu-
tului Curþii, cazurile care pot fi aduse în faþa ei trebuie sã fi implicat
evenimente desfãºurate numai dupã 1 iulie 2003.
12.5. Practica gestionãrii conflictelor
Sistemul contemporan de gestionare a conflictelor internaþionale este creat în

principal pe baza cadrului legislativ ºi intituþional al ONU. Dupã cel de al
doilea rãzboi mondial, rolul cel mai important în acest sistem l-au avut
organizaþiile universale ºi regionale de securitate, superputerile, puterile
majore ºi doar ocazional actorii de putere mai micã (Wilkenfeld ºi Brecher,
1984). Noul context internaþional generat de sfârºitul Rãzboiului Rece a adus
însã schimbãri semnificative ºi în practica gestionãrii crizelor ºi a conflictelor.
1. România a depus instrumentele de ratificare la 11 aprilie 2002. Statutul a fost publicat

în Monitorul Oficial nr. 211 din 28 martie 2002.
12.5.1. Sistemul tradiþional de gestionare a crizelor ºi conflictelor
Bipolaritatea
Între 1945 ºi 1989 scena relaþiilor internaþionale era divizatã în douã blocuri,
unul sub influenþa SUA, iar celãlalt sub influenþa URSS. În acest context,
sistemul internaþional de securitate era definit de acþiunile NATO ºi ale
Pactului de la Varºovia, dar ºi de cele ale ONU. Bipolaritatea transformase
orice stat sau zonã de pe glob în obiecte de consideraþie strategicã, astfel încât
intervenþiile directe sau indirecte deveniserã un fapt obiºnuit. De aceea, multe
din disputele esenþialmente locale au cãpãtat un caracter interstatal. În aceste
condiþii, comunitatea internaþionalã se concentra în primul rând asupra gestionãrii
crizelor ºi conflictelor dintre state (Wallensteen, 2002; Kaldor, 1990).
Din punct de vedere pragmatic, acþiunile celor douã superputeri ºi crearea
zonelor proprii de influenþã erau motivate de dorinþa de a evita o confruntare
directã între ele (Doran, 1991). Ce se întâmpla la nivel regional, în interiorul
acestor zone avea mai puþinã importanþã pentru sistemul global de securitate, aºa
cum era înþeles mai ales în anii 50 ºi 60. Atât SUA, cât ºi URSS aveau control
politic asupra statelor lor satelit, iar dacã acestea încercau sã scape acestui
control, erau, de regulã, împiedicate prin intervenþii armate directe sau indirecte1.
Din punct de vedere ideologic însã, SUA ºi URSS cãutau sã obþinã legiti-
marea din partea societãþii internaþionale, o societate care reglementase deja
utilizarea forþei ºi care instituise principiul non-intervenþiei. Pentru aceasta
foloseau argumentul rãzboiului just, reflectat în primul rând prin practica de a
interveni pe teritoriul unui stat dupã ce s-ar fi obþinut chiar solicitarea acestuia, de
pildã împotriva unei miºcãri revoluþionare interne sau a unei agresiuni externe
(Ruiz-Giménez, 2005). De asemenea, ambele superputeri au elaborat doctrine
proprii pentru a-ºi justifica intervenþiile în sferele lor de influenþã doctrina
Brejnev pentru a sprijini socialismul, respectiv doctrina Reagan pentru a
apãra lumea liberã ºi a limita dezvoltarea comunismului ºi în alte zone.
Pânã în perioada preºedinþiei lui Gorbaciov, nici SUA, nici URSS nu au
considerat cooperarea dintre superputeri drept un mijloc de soluþionare a
conflictelor internaþionale. Fiecare percerpea aceste conflicte în termeni de
1. Pentru o discuþie mai detaliatã a acestei chestiuni, vezi capitolul dedicat securitãþii
regionale din prezentul volum.
sumã zero câºtigul uneia însemna o pierdere pentru cealaltã (Katz, 1991).
Fiecare parte era deci interesatã mai degrabã în a-ºi sprijini proprii aliaþi în
conflictele cu aliaþii celeilalte pãrþi. Totuºi, la sfârºitul anilor 80, noul context
internaþional a permis cooperarea dintre URSS ºi SUA pentru evitarea, gestio-
narea ºi chiar soluþionarea cu un oarecare succes a unor crize din Lumea a
Treia (Doran, 1991). Aceasta s-a realizat însã exclusiv în cadrul sistemului ONU.
Misiunile ONU de gestionare a crizelor
Relaþiile tensionate dintre URSS ºi SUA au fost însoþite frecvent de o lipsã de

consens în cadrul Consiliului de Securitate al ONU. Aceasta însemna cã
organizaþia nu îºi putea îndeplini misiunea principalã, ºi anume asigurarea
securitãþii ºi pãcii internaþionale, fiind paralizatã de exercitarea dreptului de
veto pe care îl aveau cele douã superputeri. Din acest motiv, mecanismul de
securitate colectivã prevãzut de capitolul VII al Cartei Naþiunilor Unite a
putut fi activat doar de trei ori în cazul Coreei, Rhodesiei ºi al Africii de
Sud. În alte trei cazuri Palestina (1984), Insulele Falkland (1982) ºi ten-
siunile dintre Iran ºi Irak (1987) , Consiliul de Securitate a admis existenþa
unei ameninþãri la adresa pãcii ºi securitãþii internaþionale, dar nu a impus
nici o mãsurã coercitivã (Escudero, 2002).
ONU a intervenit totuºi în aproape 50% din situaþiile de crizã sau conflicte
internaþionale din timpul Rãzboiului Rece (Wilkenfeld ºi Brecher, 1984).
Analizele realizate în cadrul International Crisis Behaviour Project 1 sugereazã
faptul cã ONU a acþionat mai ales în situaþiile în care negocierea sau intervenþia
armatã au fost folosite ca mijloace de gestionare a respectivelor crize ºi cã
acþiunile ONU au dus, de regulã, la încheierea de acorduri (tratate, armistiþii,
acorduri de încetare a ostilitãþilor). Din punct de vedere instituþional, Secre-
tarul General al ONU a jucat un rol important în detensionarea crizelor,
acþionând fie din proprie iniþiativã, fie la cererea expresã a Consiliului de
Securitate, în principal prin practica bunelor oficii, precum ºi prin mediere ºi
arbitraj (Skjelsbaek ºi Fermann, 1996).
Intervenþiile ONU au fost cel mai frecvent politice, nu militare, prefe-
rându-se mecanismele de soluþionare paºnicã a conflictelor prevãzute în
capitolul VI al Cartei Naþiunilor Unite. Aceastã strategie a dus, în special în
1. Proiect al Centrului pentru Dezvoltare Internaþionalã ºi Gestionarea Conflictelor de la

Universitatea din Maryland (http://www.cidcm.umd.edu/icb/).
anii 80, la adoptarea de rezoluþii de cãtre Adunarea Generalã a ONU, care au

facilitat încheierea unor conflicte: Declaraþia de la Manila privind încheierea
paºnicã a disputelor internaþionale (ONU: Adunarea Generalã, 1982), Decla-
raþia privind prevenirea ºi eliminarea disputelor ºi situaþiilor conflictuale
(ONU: Adunarea Generalã, 1988), Consolidarea pãcii, securitãþii ºi coope-
rãrii internaþionale (ONU: Adunarea Generalã, 1989).
Între 1956 ºi 1988, ONU a desfãºurat ºi 13 misiuni de menþinere a pãcii.
Acestea au fost realizate pe baza a trei principii intervenþie cu acordul
pãrþilor aflate în conflict, imparþialitate ºi neutilizarea forþei, cu excepþia
cazurilor de autoapãrare (Bellamy et al., 2004). De asemenea, la aceste
operaþiuni au participat frecvent contingente din state neutre ºi de putere micã
ce au contribuit voluntar cu trupe, iar secretarul general al ONU a fost
responsabil pentru controlul tututor activitãþilor de gestionare a crizelor
(Hansen et al., 2004). În principal, rolul acestor misiuni, în majoritate de
gestionare a unor conflicte interstatale, a fost de a monitoriza teritoriile de
graniþã ºi de a crea zone de siguranþã între pãrþile beligerante dupã încheierea
acordurilor de încetare a focului. Cu alte cuvinte, pânã la obþinerea unei
soluþii pe cale diplomaticã, ONU a încercat sã menþinã status quo-ul militar.
Aceastã abordare a redus riscul violenþei directe, însã nu a contribuit în mod
semnificativ la rezolvarea conflictelor.
Cooperarea regionalã
Carta Naþiunilor Unite permite ºi încurajeazã crearea de acorduri ºi organizaþii

regionale care sã sprijine eforturile ONU de menþinere a pãcii ºi securitãþii
internaþionale (cap. VIII). În timpul Rãzboiului Rece, au fost încheiate mai
multe astfel de acorduri. Organizaþia Statelor Americane (OSA), Liga Statelor
Arabe, Comunitãþile Europene, Asociaþia Naþiunilor din Asia de Sud-Est
(ASEAN) ºi Organizaþia Uniunea Africanã (OUA) sunt printre cele mai
cunoscute. Acest regionalism, în principal de securitate ºi economic, era însã
tributar logicii bipolare, reproducând tensiunile existente între blocul NATO
ºi cel al Pactului de la Varºovia (Fawcett ºi Hurrell, 1995). În plus, paralizarea
frecventã a Consiliului de Securitate al ONU în aceastã perioadã a împiedicat
dezvoltarea unui mecanism de securitate internaþionalã care sã acorde un rol
important organizaþiilor regionale. Abordarea regionalã a fost mai degrabã
politicã ºi frecvent ad hoc, statele rãmânând principalii actori în domeniu.
12.5.2. Noi direcþii în gestionarea crizelor ºi a conflictelor
Contextul contemporan de securitate
Încheierea Rãzboiului Rece a însemnat, printre altele, sfârºitul bipolaritãþii,

ceea ce a generat o dezbatere aprinsã despre noua naturã a structurii sistemului
internaþional. Unele voci susþineau cã Statele Unite sunt capabile sã facã faþã
oricãrei noi ameninþãri (Krauthamer, 1991), ceea ce însemna cã sistemul devenea
unipolar. Pe de altã parte, existau numeroºi susþinãtori ai multipolaritãþii, deºi
în diferite variante. Pentru unii, multipolaritatea se asocia procesului de
dobândire a puterii de cãtre mai mulþi actori internaþionali (Hoffman, 1990),
iar pentru alþii, era mai degrabã expresia unui sistem economic cu trei actori
majori SUA, UE ºi Japonia (Freedman, 1992). Aceastã dezbatere era strâns
legatã de observaþia cã societatea internaþionalã contemporanã este caracte-
rizatã de douã tendinþe contrare simultane integrarea ºi fragmentarea (Barbé,
1995). Prima tendinþã opune procesul de globalizare (a valorilor, culturii,
tehnologiei, economiei etc.) celui de individualizare (apãrare a propriilor
valori). Cea de-a doua opune regionalizarea (crearea de blocuri economice
regionale) procesului de globalizare economicã.
Una dintre consecinþele acestor procese este modificarea naturii crizelor ºi
conflictelor internaþionale. În perioada de dupã Rãzboiul Rece, conflictele au
devenit, în proporþie de aproape 90%, intrastatale, spre deosebire de perioada
anterioarã când acestea erau în majoritate interstatale (Wallensteen, 2002).
Unii observatori ai fenomenului au exprimat aceastã idee folosind conceptul
de rãzboi de tip nou (Kaldor, 1999; Ignatieff, 1999), în timp ce, pentru alþii,
era vorba mai degrabã de conflicte socio-internaþionale (Miall et al., 1999).
Indiferent de terminologie, conflictele din anii 90 par a fi definite în principal
de tensiuni identitare care pun probleme autoritãþii statele existente (Wallensteen
ºi Sollenberg, 1995). În astfel de confruntãri, actorii implicaþi nu sunt legal
constrânºi sã respecte normele internaþionale de desfãºurare a rãzboaielor,
grupãrile combatante definind frecvent regulile interacþiunii cu adversarii
potrivit propriilor interpretãri ale convenþiilor legale. În multe dintre conflictele
contemporane, civilii sunt þinta agresiunilor ºi drepturile fundamentale sunt
frecvent încãlcate. În plus, intensitatea tensiunilor etnice ºi a urii rasiale, reli-
gioase sau culturale au generat numeroase acþiuni de purificare etnicã, aºa cum
s-a întâmplat de pildã în Bosnia, Cambodgia ºi Rwanda (Rasmussen, 1997).
Aceste transformãri ale societãþii internaþionale, precum ºi ale naturii

conflictelor ºi ameninþãrilor la adresa pãcii ºi securitãþii au dus la modificarea
conceptului de securitate însuºi. Dacã iniþial se referea doar la protejarea
interesului naþional prin mijloace militare, în prezent, conceptul de securitate
a devenit unul mult mai flexibil, multidimensional (Buzan, 1991a; Walt,
1991; Krause ºi Williams, 1997). Mai mult, securitatea a devenit o chestiune
esenþialmente globalã, dat fiind cã multe probleme locale au repercusiuni
majore la nivel internaþional. Toate aceste schimbãri au necesitat o nouã
abordare a crizelor ºi conflictelor internaþionale.
Rolul ONU dupã Rãzboiul Rece
Un prim efect al sfârºitului bipolaritãþii a fost reactivarea sistemului comun de

securitate prevãzut de Carta Naþiunilor Unite. Consiliul de Securitate ºi ONU
în general au reînceput sã fie percepute ca reprezentanþi legitimi ai comunitãþii
internaþionale (Barnett, 2002). Pentru ONU, aceasta a însemnat noi posibilitãþi
de acþiune în domeniul menþinerii pãcii, organizaþia asumându-ºi rolul princi-
pal în soluþionarea multora dintre conflictele existente.
În acelaºi timp, pe fondul globalizãrii ºi al fragmentãrii, regimul interna-
þional de suveranitate se modificã, fiind promovate tot mai frecvent acþiunile
pentru apãrarea drepturilor fundamentale ºi a democraþiei. Pe baza acestor
principii, comunitatea internaþionalã a început sã dezvolte un nou tip de
diplomaþie coercitivã, pentru a împiedica sau limita efectele crizelor umanitare
(Ruiz-Giménez, 2005). Intervenþii de acest tip au avut loc, de pildã, între
1990 ºi 1995, în Irak, Liberia, Somalia ºi Rwanda, mai multe coaliþii de state
acþionând în principal pentru a proteja populaþia civilã. În acest scop, ONU a
trimis Cãºti albastre în douãzeci de misiuni la care au participat mult mai
multe state decât în perioada Rãzboiului Rece. De asemenea, aceste misiuni
au avut mandate mai largi comparativ cu aceeaºi perioadã (Bellamy et al.,
2004). Acesta este ºi contextul în care secretarul general al ONU, Boutros
Boutros-Ghali a lansat iniþiativa O agendã pentru pace (1992), propunând un
rol mai important pentru Naþiunile Unite în asigurarea pãcii ºi securitãþii
internaþionale, precum ºi patru strategii de acþiune în acest scop (diplomaþia
preventivã, menþinerea pãcii, reconcilierea ºi consolidarea procesului de pace).
Iniþiativa lui Boutros-Ghali, împreunã cu reactivarea Consiliului de Securitate
au stimulat transformarea misiunilor ONU atât din punct de vedere cantitativ
ºi calitativ, cât ºi normativ (Bellamy et al., 2004). Acestea au devenit mult

mai numeroase, complexe ºi variate, incluzând, de exemplu, instrumente de
asistenþã umanitarã, programe de reconstrucþie a instituþiilor statelor afectate
de conflict ºi acþiuni de promovare la nivel local a menþinerii pãcii. La ele
participã atât forþe militare ºi de poliþie, cât ºi civili. În plus, a fost tot mai
frecvent promovatã ideea cã mandatul acestor operaþiuni ar trebui extins
pentru a cuprinde ºi elemente de construcþie a pãcii liberal-democratice.
Aºadar, acþiunile curente de menþinere a pãcii pot fi considerate multidimen-
sionale, multilaterale, multinaþionale ºi multiculturale. Din aceste considerente,
misiunile ONU de dupã 1988 sunt numite operaþiuni multidimensionale,
operaþiuni de a doua generaþie pentru menþinerea pãcii, menþinere comprehen-
sivã a pãcii sau forþe multinaþionale de a doua generaþie (Hansen et al., 2004).
Tabelul 12.7. Operaþiuni ONU de menþinere a pãcii
Operaþiuni în
Zonã Operaþiuni încheiate
desfãºurare
UNAVEM I
UNAVEM II
Angola
UNAVEM III
MONUA
Burundi ONUB
Ciad/Libia UNASOG
Coasta de Fildeº UNOCI
Congo ONUC
Etiopia ºi Eritreea UNMEE
Liberia UNOMIL UNMIL
AFRICA
Mozambic ONUMOZ
Namibia UNTAG
R. Centrafricanã MINURCA
R.D.Congo MONUC
Rwanda UNAMIR
Rwanda/Uganda UNOMUR
Sahara Occidentalã MINURSO
UNAMSIL
Siera Leone
UNOMSIL
UNOSOM I
Somalia
UNOSOM II
Sudan UNMIS
America Centralã ONUCA

El Salvador ONUSAL
Guatemala MINUGUA
AMERICA
UNMIH
UNSMIH
Haiti MINUTSAH
UNTMIH
MIPONUH
R. Dominicanã DOMREP
Afganistan/Pakistan UNGOMAP
UNAMIC
Cambodgea
ASIA-PACIFIC
UNTAC
India/Pakistan UNIPOM UNMOGIP
Noua Guinee UNSF
Tadjikistan UNMOT
UNMISET
Timorul de Est UNMIT
UNTAET
Bosnia ºi Herþegovina UNBIH
Cipru UNFICYP
UNCRO
Croaþia UNTAES
EUROPA
UNPSG
F.Y.R.O.M UNPREDEP
Georgia UNOMIG
Kosovo UNMIK
Peninsula Prevlaka UNMOP
R. Iugoslavia UNPROFOR
Irak/Kuweit UNIKOM
Iran/Irak UNIIMOG
ORIENTUL
MIJLOCIU
Înãlþimile Golanului UNDOF

Liban UNOGIL UNIFIL
UNEF I
Orientul Mijlociu UNTSO
UNEF II
Yemen UNYOM
Sursã: Organizaþia Naþiunilor Unite (http://www.un.org.)
Totuºi, din punct de vedere instituþional ºi decizional, ONU nu a fost

suficient pregãtitã pentru a face faþã acestor schimbãri. În primul rând, a
existat adesea o lipsã de voinþã politicã pentru a pune în practicã angajamentele
asumate retoric. Aceasta s-a întâmplat uneori ºi datoritã lipsei de resurse

financiare. De asemenea, organizaþia nu a avut suficientã capacitate insti-
tuþionalã ºi experienþã pentru a gestiona un numãr mare de operaþiuni de
complexitate ridicatã. Din aceste considerente, dar ºi datoritã eºecului de a
împiedica genocidele de la începutul anilor 90 din Somalia, Rwanda ºi
Bosnia, încrederea în capacitatea Naþiunilor Unite de a îºi îndeplini rolul în
menþinerea pãcii ºi securitãþii internaþionale a fost serios diminuatã (ONU,
1999a; 1999b).
Cooperarea regionalã
Dupã aceste eºecuri, misiunile ONU de menþinere a pãcii au cunoscut un

regres semnificativ, statele începând sã prefere sã intervinã în situaþii de crizã
prin organizaþii ºi alianþe regionale precum NATO ºi Comunitatea Economicã
a Statelor din Africa de Vest (ECOWAS). Existã unele voci care susþin chiar
cã acþiunile ONU în domeniu, cu excepþia instrumentelor clasice, ar trebui
abandonate în favoarea gestionãrii conflictelor la nivel regional sau de cãtre
marile puteri (Hansen et al., 2004). Totuºi, aceastã tendinþã de regionalizare
se desfãºoarã în paralel cu o consolidare a principiilor ºi mecanismelor
promovate de ONU. De pildã, Organizaþia Uniunea Africanã (OUA) a creat
un centru de prevenire, gestionare ºi soluþionare a conflictelor cu scopul de a
interveni în misiuni de mediere, precum ºi de a dezvolta proiecte de recon-
ciliere ºi consolidare a procesului de pace.
În acest context, un caz special este cel al NATO. Organizaþia ºi-a modificat
mandatul pentru a rãspunde apelurilor OSCE ºi ale Consiliului de Securitate
al ONU de a contribui la menþinerea pãcii ºi securitãþii în anumite cazuri. În
1991, NATO a adoptat un nou concept de securitate care i-a permis sã acþioneze
ºi în alte situaþii decât apãrarea propriilor membri. Aceasta s-a întâmplat în
Bosnia (1994) ºi Kosovo (1999). Conceptul NATO de securitate a cunoscut
noi modificãri în 1999, acordând organizaþiei posibilitatea de a se implica în
apãrarea drepturilor omului ºi democraþiei ºi în afara teritoriului statelor
membre (Ruiz-Giménez, 2005).
12.5.3. Direcþii recente în gestionarea crizelor ºi conflictelor
Diplomaþia preventivã
Diplomaþia preventivã era o parte importantã, dar nu o prioritate a Agendei

pentru pace (ONU, 1992). Totuºi, începând de la mijlocul anilor 90, dupã ce
s-a observat o creºtere a numãrului de conflicte intrastatale ºi o transformare
a caracterului tradiþional al disputelor, problematica prevenirii crizelor interna-
þionale a devenit un subiect major de dezbatere ºi o preocupare politicã realã
(Dwan, 2002). În aceastã privinþã, ONU are câteva potenþiale avantaje. Printre
ele se numãrã posibilitatea de a acþiona la nivel global ºi de a fi prezentã în
orice parte a lumii, mecanismele flexibile de decizie dezvoltate în cadrul
Consiliului de Securitate, coordonarea unui sistem de agenþii specializate,
programe de asistenþã ºi instrumente financiare, precum ºi legitimitatea larg
recunoscutã a secretarului ei general (Carnegie Commission, 1997). Pe de
altã parte, cadrul ONU prezintã unele probleme. De pildã, caracterul de
universalitate limiteazã uneori eficienþa organizaþiei. De asemenea, Carta
Naþiunilor Unite este expresia unei tensiuni, nerezolvate încã, între principiile
drepturilor omulului ºi cel al suveranitãþii statelor. Din aceste motive, în
privinþa diplomaþiei preventive ONU a preferat în general sã adopte mãsuri
specifice fiecãrui caz în parte (Carnegie Commission, 1997).
Alãturi de ONU, organizaþiile regionale, precum UE, OSCE, OSA, OUA
ºi ECOWAS, sunt din ce în ce mai interesate de dezvoltarea mecanismelor
instituþionale care sã permitã o mai bunã abordare a problematicii prevenirii
conflictelor (ONU, 2001; Comisia Europeanã, 2001). În Europa, cea mai
avansatã organizaþie sub aspectul diplomaþiei preventive este OSCE (Ackermann,
2003). Aceasta dispune de un Centru pentru Prevenirea Conflictelor, de un
Înalt Comisariat pentru Minoritãþi Naþionale ºi de misiuni de teren cu atribuþii
în monitorizarea unor zone de tensiuni, stabilirea faptelor ºi intervenþie
structuralã. Recent, ºi Uniunea Europeanã, prin Politica Externã ºi de Securitate
Comunã (PESC), încearcã sã promoveze astfel de principii ºi instrumente 1. În
1. Pentru mai multe detalii privind mecanismele Uniunii Europene în domeniul gestionãrii
crizelor ºi conflictelor internaþionale, vezi Kronenberger ºi Wouters (2004), precum ºi
capitolul, semnat de Stefan Wolff ºi Annemarie Peen Rodt, dedicat acestui subiect, din
prezentul volum.
acest scop, în 2001 a fost înfiinþatã Unitatea de Prevenire a Conflictelor în

cadrul Comisiei Europene (Comisia Europeanã, 2001).
Misiunile de menþinere a pãcii
În 1999, Consiliul de Securitate a decis crearea a patru noi misiuni de

menþinere a pãcii (în Timorul de Est, R.D. Congo, Sierra Leone ºi Kosovo).
Resuscitarea interesului internaþional pentru aceste instrumente de intervenþie
era motivatã, pe de o parte, de voinþa politicã a unor actori regionali precum
NATO, Australia, Nigeria ºi Africa de Sud de a se implica în problemele
umanitare din propria lor vecinãtate, iar pe de altã parte, de convergenþa
agendelor internaþionale privind dezvoltarea ºi securitatea (Bellamy et al.,
2004). Consiliul de Securitate al ONU a mandatat unele organizaþii ºi state în
vederea desfãºurãrii de astfel de misiuni sub egida Naþiunilor Unite, promo-
vând în acelaºi timp ideea cã dezvoltarea programelor de asistenþã umanitarã
nu este eficientã decât într-un mediu stabil. Complexitatea tot mai mare a
operaþiunilor ONU a dus la necesitatea reformãrii sectorului, proces care a
demarat prin adoptarea aºa-numitului raport Brahimi (ONU, 2000). Acesta
prezintã o serie de recomandãri, printre care desfãºurarea mai rapidã ºi
eficientã de trupe, acordarea unei importanþe mai mari procesului de conso-
lidare a pãcii ºi adoptarea unui set de norme consistente pentru a asigura
menþinerea efectivã a pãcii în cazurile în care aceasta este ameninþatã.
Promovarea procesului de consolidare a pãcii
În prezent, se considerã cã procesul de consolidare a pãcii (peacebuilding) presu-

pune atât elemente de prevenire a conflictelor, cât ºi instrumente de soluþionare
a lor. Abordãrile tradiþionale militare, diplomatice ºi de securitate nu pot rãspunde
complet necesitãþior actuale de reconstrucþie postconflictualã, pentru cã nu pot
interveni în mod eficient asupra unor factori culturali ºi structurali, astfel încât
sã împiedice apariþia unor noi conflicte (Jeong, 2002). Acþiunile curente de
peacebuilding încearcã sã þinã cont de aceastã nouã viziune, însã între astfel de
operaþiuni ºi cele de menþinere a pãcii (peacekeeping) existã o rupturã vizibilã.
În acest context, a fost dezvoltat conceptul de operaþiuni de susþinere a
pãcii (peace-support operations) misiuni complexe care combinã desfãºu-
rarea de forþe militare cu anumite componente civile. Scopul acestora este de
a asigura un cadru stabil pentru crearea ºi consolidarea unor instituþii democratice
(Bellamy et al., 2004). Exemple de astfel de operaþiuni sunt ISAF (Afganistan),

IFOR ºi SFOR (Bosnia), precum ºi KFOR (Kosovo). Deºi din punct de vedere
teoretic sunt o soluþie idealã, dat fiind cã îmbinã o postulatã neutralitate a
sectorului militar cu avantajele intervenþiei civile, aceste misiuni au fost
criticate considerându-se cã acþiunile de reconstrucþie economicã ºi institu-
þionalã ar fi mai degrabã acte imperialiste ale statelor puternice (Ignatieff,
1999; Paris, 2002). Woodhouse (1999) însã, inspirat de Lederach (1997),
demonstreazã convingãtor cã astfel de tendinþe pot fi evitate.
Securitatea umanã
Conceptul de securitate umanã, aºa cum a fost dezvoltat de Programul de

Dezvoltare al Naþiunilor Unite (PNUD, 1994), se referã la un proces complex
de construire a unui climat de siguranþã ºi stabilitate în cadrul unei comunitãþi.
Acest proces are loc pe mai multe planuri (sectoare): economic, securitate
alimentarã, securitate în domeniile sãnãtãþii ºi al mediului, securitate a
persoanei, securitate comunitarã ºi securitate a expresiei politice (vezi ºi
tabelul 12.1.). O astfel de perspectivã a însemnat o atenþie mult mai mare
acordatã individului în raport cu statul, dar ºi o abordare mai complexã a
ameninþãrilor de securitate. PNUD sugereazã dezvoltarea umanã durabilã ca
instrument fundamental pentru o securitate stabilã în toate cele ºapte sectoare.
Din punct de vedere al gestionãrii crizelor ºi conflictelor internaþionale,
aceastã abordare este strâns legatã de strategia de consolidare a procesului de
pace. De asemenea, prin atenþia acordatã dezvoltãrii individuale ºi comunitare,
agenda de dezvoltare umanã durabilã este legatã ºi de strategia de transformare
a conflictelor. Nu în ultimul rând, datoritã mecanismelor de prognozã ºi
evaluare a riscurilor de securitate, conceptul PNUD contribuie la strategiile
de prevenire a conflictelor. Totuºi, unele analize sugereazã anumite ambiguitãþi
teoretice, ceea ce poate genera abuzuri ºi chiar duce la justificarea acþiunilor
violente din perspectiva unui realism politic extrem (Paris, 2001).
Responsabilitatea de a proteja
Noua abordare a securitãþii a însemnat ºi o transformare a regimului interna-

þional al suveranitãþii, acceptându-se tot mai mult ideea cã suveranitatea este
o responsabilitate a statelor faþã de cetãþenii lor. Statele au responsabilitatea
de a-ºi proteja cetãþenii de catastrofe evitabile. Din acest punct de vedere,

populaþia este obiectul principal al protecþiei internaþionale în faþa amenin-
þãrilor de securitate, ºi nu statele, acestea din urmã nefiind altceva decât
instrumente, ca expresie a voinþei cetãþenilor lor. Atunci când statele nu vor
sau nu îºi pot proteja cetãþenii, comunitatea internaþionalã are datoria de a
interveni (Annan, 1999; Blair, 1999; International Commission on Intervention
and State Sovereignty, 2001; Abbott, 2005).
Aceastã responsabilitate internaþionalã de protejare a populaþiei poate fi
conceptualizatã ca având trei componente: responsabilitatea de a preveni,
responsabilitatea de a reacþiona ºi responsabilitatea de a reconstrui (International
Commission on Intervention and State Sovereignty, 2001). Intervenþia militarã
în acest scop poate fi justificatã pe baza principiilor provenind din doctrina
rãzboiului just, ONU rãmânând cel mai potrivit actor internaþional care
poate autoriza astfel de acþiuni (ibidem). În prezent, aceastã dezbatere se
concentreazã asupra modalitãþilor în care poate fi creat ºi pus în practicã un
cadru legitim de intervenþie care sã nu permitã abuzurile din partea unor state
mai puternice (Abbott, 2005).
Un rol mai important pentru sectorul civil
Transformarea conceptului de securitate a avut drept efect ºi o creºtere a

importanþei sectorului civil în acþiunile de gestionare a crizelor ºi conflictelor.
Aceasta s-a întâmplat în special în cazul unor organizaþii internaþionale cu
atribuþii în menþinerea pãcii ºi securitãþii, unde forþele militare nu mai
reprezintã de mulþi ani singurele mijloace folosite în managementul situaþiilor
conflictuale. ONU, de pildã, promoveazã în zonele de conflict nu doar
utilizarea forþelor civile de poliþie, ci ºi o mai mare implicare a sectorului
civil în operaþiunile de consolidare a proceselor de pace (Hansen et al.,
2004). În ceea ce priveºte UE, sprijinul pentru aceastã tendinþã este atât la
nivel declarativ (Comisia Europeanã, 2003; Solana, 2004), cât ºi la nivel
factual, zece din cinsprezece operaþiuni desfãºurate în cadrul Politicii Europene
de Securitate ºi Apãrare (PESA), începând din 2003, fiind de naturã civilã
(Nowak, 2006). Totuºi, aceastã tendinþã are unele limite. Participarea civililor
la acþiuni de menþinere a pãcii este, uneori, doar un instrument retoric.
Alteori, nu este posibilã sau eficientã, din motive logistice, financiare sau din
cauza lipsei de resurse umane. De asemenea, în procesele de gestionare a
conflictelor în care rolul major revine unor actori nemilitarizaþi, existã în

permanenþã riscul de a nu se putea face faþã unor potenþiale acþiuni violente.
Concluzii
Conflictele afecteazã tot mai mult populaþia civilã. Chiar dacã numãrul
conflictelor armate a scãzut, rãzboaiele actuale sunt mult mai brutale, de
duratã, dificil de rezolvat ºi, mai ales, implicã tot mai mulþi civili (Human
Security Center, 2005; Marshall ºi Gurr, 2005). În prezent, peste 20 de
milioane de persoane au fost forþate sã îºi pãrãseascã domiciliul din cauza
unor conflicte violente (UNHCR, 2006). Peste 40% din refugiaþii din întreaga
lume sunt copii (UNHCR, 2000; UNHCR, 2006) ºi în 75% dintre conflictele
contemporane copiii sunt implicaþi ca ºi combatanþi sau în atentate sinucigaºe
(Human Security Center, 2005). Astfel de factori contribuie la perpetuarea
tensiunilor, chiar dacã în mare parte sub forme de intensitate scãzutã.
În multe din aceste situaþii, statele nu vor sau nu îºi pot proteja cetãþenii.
În acest context, a apãrut doctrina responsabilitãþii de a proteja, potrivit
cãreia comunitatea internaþionalã are datoria moralã de a interveni în cazurile
în care statele nu sunt capabile sã îºi protejeze cetãþenii de catastrofe evitabile.
Aceastã abordare transformã regimul internaþional al suveranitãþii, acordând o
mai mare atenþie populaþiei afectate de conflicte.
Intervenþiile militare ºi umanitare s-au dovedit însã insuficiente pentru a
rãspunde în mod eficient complexitãþii tot mai crescute a ameninþãrilor
contemporane de securitate. Soluþia propusã atât de mediul academic, cât ºi
de cel al politicilor publice este de a elimina pe cât posibil factorii structurali
ce pot genera crize ºi conflicte internaþionale. De aceea, comunitatea interna-
þionalã promoveazã prevenirea conflictelor ºi procesul de consolidare a pãcii
ca strategii de lungã duratã, utilizând metode ºi instrumente interdisciplinare.
Totuºi, dupã 11 septembrie 2001, se poate observa un interes mult mai mare
pentru o abordare de scurtã duratã, coercitivã ºi restrânsã a conflictelor decât
pentru prevenirea acestora.
Cel mai important actor în domeniul reglementãrii ºi gestionãrii crizelor ºi
conflictelor internaþionale rãmâne ONU. Comparativ cu perioada Rãzboiului
Rece, nu existã modificãri importante în ceea ce priveºte structurile interna-
þionale relevante pentru domeniu. În acelaºi timp, în ultimele decenii, tot mai
multe organizaþii regionale au preluat ºi dezvoltat cadrul legal instituit de
Naþiunile Unite. De asemenea, aceste organizaþii participã din ce în ce mai

frecvent la operaþiuni de restabilire ºi consolidare a pãcii. Schimbãrile care au
survenit în natura ameninþãrilor de securitate ºi, implicit, asupra conceptului
de securitate au avut totuºi efect asupra raportului dintre sectorul militar ºi cel
civil în gestionarea crizelor ºi conflictelor internaþionale, ultimul dobândind
un rol din ce în ce mai important.
Lecturi recomandate
Allan, Pierre; Keller, Alexis (ed.) (2006), What is a Just Peace?, Oxford University
Press, Oxford.
Bloomfield, David; Fischer, Martina; Schmelzle, Beatrix (eds.) (2004), Berghof
Handbook for Conflict Transformation, Berghof Research Center for Constructive
Conflict Management (http://www.berghof-handbook.net).
Galtung, Johan (1996), Peace by Peaceful Means: Peace and Conflict, Development
and Civilization, Sage, Londra.
Kaldor, Mary (1999), New and Old Wars: Organised Violence în a Global Era,
Polity Press, Cambridge.
Lederach, John Paul (1997), Building Peace: Sustainable Reconciliation în Divided
Societies, United States Institute of Peace Press, Washington.
Miall, Huge; Rambotham, Oliver; Woodhouse, Tom (1999), Contemporary Conflict
Resolution, Polity Press, Cambridge.
Motoc, Iulia (1997), Interpréter la guerre: Les exceptions de larticle 2§4 de la
Charte O.N.U. devant le Conseil de Securité, Babel, Bucureºti.
Wallensteen, Peter (2002), Understanding Conflict Resolution: War, Peace and the
Global System, Sage, Londra.
Waltzer, Michael (2000), Just and Unjust Wars: A Moral Argument with Historical
Illustrations, ed. a III-a, Basic Books, New York.
Webel, Charles P.; Galtung, Johann (eds.) (2007), Handbook of Peace and Conflict
Studies, Routledge, Londra.
Capitolul 13
Gestionarea reactivã a conflictelor.

Uniunea Europeanã în Balcanii de Vest
Stefan Wolff,
Annemarie Peen Rodt
Atât la nivelul Uniunii Europene, cât ºi al statelor sale membre exista de mai
multã vreme preocuparea pentru problema conflictelor etnopolitice. Aceasta
poate fi analizatã din mai multe perspective. În primul rând, UE ºi organizaþiile
care au precedat-o reprezintã o comunitate de valori în care democraþia,
drepturile omului ºi statul de drept au un înþeles concret din punct de vedere
al beneficiilor pe care le au cetãþenii din fiecare stat membru, indiferent de
apartenenþa etnicã, lingvisticã sau religioasã. Aceastã perspectivã normativã a
stat la baza tuturor directivelor ºi politicilor antidiscriminare ale Uniunii,
generând astfel instrumente de gestionare a relaþiilor majoritate minoritate
în cadrul statelor membre ale UE.
Totuºi, succesul UE în rezolvarea conflictelor etnopolitice, inclusiv în
afara graniþelor sale, a fost limitat. Tensiunile din Irlanda de Nord, Þara
Bascilor ºi Corsica persistã în grade diferite de intensitate ºi violenþã, cauzând
pierderi materiale ºi de vieþi omeneºti. Însã pentru statele afectate direct sau
indirect de aceste tensiuni, conflictele etnopolitice înseamnã ºi o preocupare
pentru securitate. Aceasta poate fi conceptualizatã fie în sens restrâns ca
securitate fizicã a cetãþenilor ºi a statelor, fie într-un sens mai larg ce þine cont
de faptul cã, în cazul conflictelor etnopolitice, consecinþele sunt imediate ºi
pe termen lung pentru securitatea socioeconomicã ºi a mediului, pentru a
numi numai douã aspecte.
Înaintea extinderii din 2004, conflictele din interiorul Uniunii nu au generat

ameninþãri majore la adresa securitãþii ºi stabilitãþii UE. Totuºi, dupã 2004 a
început sã se contureze din ce în ce mai pregnant percepþia unor ameninþãri
serioase provenind din direcþia Europei postcomuniste. Acest fapt a determinat
Uniunea sã adopte o serie de politici proactive, menite sã trateze conflictele
etnopolitice localizate în afara graniþelor UE. Din punctul de vedere al
oficialilor de la Bruxelles, un astfel de demers era necesar datoritã riscului
generat de conflictele existente ºi latente din noile state membre, dar ºi de cele
din apropierea noilor graniþe ale UE.
Iniþial, în acest scop, Uniunea Europeanã a creat structuri instituþionale
ºi de intervenþie care se adresau statelor ce nu erau membre UE. Aceastã
strategie a fost motivatã de mai mulþi factori. Pe de o parte, ameninþãrile
interne din cadrul Uniunii Europene fuseserã relativ bine controlate vreme de
decenii. În plus, statele membre care s-au confruntat cu astfel de conflicte
în general au respins sau blocat implicarea UE în gestionarea lor 1. Pe de
altã parte, conflictele din afara graniþelor Uniunii au fost percepute ca fiind
potenþial mai periculoase pe termen scurt. Mai mult, pe termen lung, prin
procesul de extindere, acestea s-ar fi putut transforma în conflicte interne
ale UE.
În acest context, mãsurile privind gestionarea crizelor ºi conflictelor
etnopolitice au fost asociate în primul rând Politicii Externe ºi de Securitate
Comunã (PESC) ºi apoi strategiei de extindere a Uniunii. Cel mai important
exemplu în acest sens este Procesul de Stabilizare ºi Asociere (PSA) din
Balcanii de Vest. În cadrul Politicii Europene de Securitate ºi Apãrare
(PESA)2, din 2003 pânã în prezent, UE a desfãºurat în Europa douã operaþiuni
de gestionare militarã ºi trei operaþiuni de gestionare civilã a crizelor. În
cadrul PESA, acestora li se adaugã mai multe operaþiuni civile, poliþieneºti ºi
1. Trebuie remarcat faptul cã la mijlocul anilor 90, UE a avut douã programe succesive
de sprijinire a procesului de pace din Irlanda de Nord. Mai mult, procesul de integrare
europeanã a generat structuri instituþionale ºi stimulente pentru cooperarea
transfrontalierã atât în Irlanda de Nord, cât ºi în Tirolul de Sud. Astfel de demersuri
par a fi avut, în general, un impact pozitiv în privinþa rezolvãrii conflictelor din cele
douã zone, deºi acesta este dificil de cuantificat.
2. Pentru o discuþie mai detaliatã a relaþiilor dintre PESC ºi PESA, vezi ºi Ghica (2007)
(n.ed.).
militare în Caucazul de Sud, Asia de Sud-Est, Orientul Mijlociu ºi Africa. De

asemenea, în aprilie 2006, Consiliul a aprobat o acþiune comunã pentru
crearea unei echipe de planificare (EUPT) pentru posibile operaþiuni de
gestionare a crizelor în Kosovo.
Capitolul de faþã prezintã primele încercãri ale Uniunii Europene de a-ºi
dezvolta propriile mecanisme ºi politici în domeniu, analizeazã evoluþia lor
dupã conflictul din Kosovo (1999) ºi evalueazã capacitatea UE de a rãspunde
provocãrilor prezente ºi potenþiale rezultate din conflictele etnopolitice
din Europa.
13.1. Uniunea Europeanã ºi gestionarea conflictelor

etnice: de la prãbuºirea comunismului la conflictul
din Kosovo
13.1.1. Prevenirea conflictelor ºi gestionarea crizelor

în cadrul noii arhitecturi de securitate europeanã
Odatã cu terminarea Rãzboiului Rece s-a schimbat ºi una dintre premisele

fundamentale ale arhitecturii europene de securitate. Securitatea colectivã nu
mai era ceva ce se putea obþine în principal prin limitarea acþiunilor pãrþii
adverse. În plus, a dispãrut ameninþarea unei anihilãri reciproce în even-
tualitatea unei confruntãri militare între NATO ºi Pactul de la Varºovia. Odatã
cu eliminarea clivajului ideologic ce împãrþea Europa ºi dupã liberalizarea
politicã ºi economicã a fostului bloc comunist, riscul unui rãzboi între statele
europene a devenit insignifiant, însã posibilitatea izbucnirii unor conflicte de
altã naturã nu era complet exclusã. În aceste condiþii, arhitectura de securitate
construitã în jurul nevoii de a preveni rãzboiul dintre cele douã blocuri s-a
dovedit nepregãtitã sã rãspundã în mod rapid ºi adecvat noilor ameninþãri.
Printre acestea se numãrau conflictele etnice din unele state foste comuniste.
NATO, OSCE, UEO, ONU ºi Consiliul Europei principalele instituþii de
securitate europeanã în perioada Rãzboiului Rece au supravieþuit cu uºurinþã
încheierii conflictului ideologic. Totuºi, pentru a face faþã provocãrilor noului
context, aveau nevoie sã se reinventeze ºi sã dezvolte un alt set de politici ºi
instrumente. În aceastã reconfigurare de la începutul anilor 90, Uniunea
Europeanã (pânã în 1993, Comunitatea Europeanã) nu avea un rol foarte clar, dat
fiind cã era perceputã drept o organizaþie în primul rând economicã cu succese
politice puþin remarcabile1. Totuºi, UE era în mod clar interesatã sã devinã un
actor politic important în Europa ºi în lume, atât datoritã forþei economice,
cât ºi atracþiei pe care o exercita asupra multor state central- ºi est-europene.
În acest scop, Uniunea avea nevoie sã-ºi defineascã propriul rol în preve-
nirea conflictelor ºi gestionarea crizelor, creându-ºi un loc legitim într-un
spaþiu deja aglomerat ºi într-o perioadã în care actorii importanþi erau ei înºiºi în
proces de adaptare la o situaþie fundamental schimbatã. La începutul anilor 90,
în momentul de maximã nesiguranþã instituþionalã, UE ºi toate celelalte
organizaþii internaþionale preocupate de securitatea europeanã s-au confruntat
cu procesul de dizolvare a Uniunii Sovietice ºi cu fragmentarea violentã a
Iugoslaviei. Retrospectiv, eºecul comunitãþii internaþionale în a împiedica
seria de rãzboaie ºi de suferinþe umane din fosta Iugoslavie reprezintã poate
cea mai clarã ilustrare a faptului cã paradigmele tradiþionale pentru prevenirea
conflictelor ºi gestionarea crizelor deveniserã inadecvate.
Totuºi, liderii europeni susþinuserã iniþial exact contrariul. Dacã o
problemã poate fi rezolvatã de europeni, aceasta este problema iugoslavã
declara Jacques Poos, preºedintele Consiliului de Miniºtri al Comunitãþii
Europene2, la scurtã vreme dupã declanºarea crizei în Balcanii de Vest.
Acesta este momentul Europei, nu momentul americanilor; Noi nu ne
implicãm în afacerile americanilor ºi sperãm cã ei vor avea suficient respect
sã nu se implice într-ale noastre adãuga preºedintele Comisiei Europene,
Jacques Delors. Liderii europeni credeau cã statele Comunitãþii Europene
puteau ºi ar fi trebuit sã rezolve criza iugoslavã din 1991. Un deceniu de
1. Comunitatea Europeanã (CE) este un termen informal utilizat pentru a face referinþã
la trei organizaþii internaþionale create în anii 50 Comunitatea Europeanã a Cãrbunelui
ºi Oþelului (CECO), Comunitatea Economicã Europeanã (CEE) ºi Comunitatea Europeanã
a Energiei Atomice, dintre care cea mai importanã era CEE. În 1993, pe baza ordinii
juridice a celor trei comunitãþi a fost creatã Uniunea Europeanã, organizaþie interna-
þionalã iniþial fãrã personalitate juridicã ce adãuga elementelor comunitare o componentã
de politicã externã ºi de securitate, precum ºi o componentã de cooperare în domeniul
justiþiei ºi afacerilor interne. Dupã acest moment, Comunitatea Europeanã se referã
exclusiv ºi în mod oficial la CEE (n. trad.).
2. În prezent, aceastã instituþie este cunoscutã sub numele de Consiliul Uniunii Europene
(n. trad.).
confruntãri soldate cu mai mult de un sfert de milion de morþi ºi trei milioane

de refugiaþi aratã însã mãsura în care Europa a eºuat în gestionarea acestei
situaþii1 (Faucompret, 2001; Meier, 1999).
13.1.2. Marginalizarea Uniunii Europene
Formulat pe baza propriei experienþe în domeniul gestionãrii conflictelor

etnice, rãspunsul iniþial al Comunitãþii Europene (CE) a fost sã restrângã
problema încercând sã pãstreze intact statul iugoslav. Liderii europeni se
temeau cã sprijinul pentru destrãmarea Federaþiei Iugoslave ar fi încurajat
minoritãþile etnice din zonã sã lupte pentru independenþã, ceea ce ar fi putut
evolua în confruntãri violente. De aceea, Comunitatea Europeanã a fost de
acord cu planul preºedintelui Miloeviæ de reconstrucþie a Federaþiei Iugoslave
în interiorul graniþelor existente ºi a încercat sã contribuie la soluþionarea
paºnicã a crizei, condiþionând economic pãrþile care cooperau, respectiv se
împotriveau. Când, în 1991, a început rãzboiul, mai întâi în Slovenia ºi apoi
în Croaþia, CE a continuat aceastã strategie, încercând sã previnã rãspândirea
conflictului în regiune, dar pânã la sfârºitul anului violenþele etnice ajunseserã
deja pânã în Bosnia (Silber ºi Little, 1996).
Ca rãspuns, CE a îngheþat ajutorul financiar pentru regiune ºi ºi-a trimis
reprezentanþi în mai multe misiuni de pace. Dupã respingerea repetatã a
acestor demersuri de cãtre liderii locali ºi ca urmare a accentuãrii crizei
umanitare din Bosnia, Comunitatea a abandonat aceastã strategie în decembrie
1991, declarându-se gata sã recunoascã independenþa Sloveniei ºi a Croaþiei
cu condiþia îndeplinirii unei serii de cerinþe legate de protecþia minoritãþilor,
rezolvarea paºnicã a disputelor cu privire la graniþe ºi garantarea controlului
guvernamental asupra întregului teritoriu pe care l-ar avea în jurisdicþie.
Germania a ignorat poziþia CE ºi a recunoscut unilateral cele douã republici,
deºi Croaþia nu îndeplinea criteriile cerute. La scurt timp, Comunitatea a
1. La doar un an de la urmãtoarele alegeri prezidenþiale ºi preocupatã de reforma

structurilor de securitate dupã sfârºitul Rãzboiului Rece, reunificarea Germaniei,
dizolvarea URSS ºi intervenþia SUA în Kuweit, administraþia Bush Sr. era bucuroasã
sã lase doar pe seama europenilor chestiunea crizei iugoslave. Nu avem nici un câine
în aceastã luptã declara James Baker, secretarul american de stat la acea vreme
(citat în Holbrooke, 1999, p. 27).
recunoscut ºi ea independenþa ambelor state, ignorând astfel nu doar nerespectarea

de cãtre Croaþia a angajamentelor asumate, ci mai ales (ºi poate mult mai
important) propriile cerinþe. Acest fapt a subminat credibilitatea Comunitãþii ca
actor internaþional competent atât în faþa membrilor ºi aliaþilor sãi, cât ºi faþã
de pãrþile implicate în conflict. Partea sârbã în mod special a pus în discuþie
credibilitatea CE ca mediator neutru (Morris, 2004; Kintis, 1997; Silber ºi
Little, 1996). În cele din urmã, când embargoul pentru Croaþia, Slovenia ºi
Macedonia a fost ridicat, în timp ce embargoul pentru Serbia a fost menþinut,
delegaþia sârbã s-a retras de la negocieri, iar eforturile de pace ale Comunitãþii
s-au nãruit (Kintis, 1997; Silber ºi Little, 1995).
La scurtã vreme, în 1992, în Bosnia a izbucnit un conflict militar deschis.
CE a recunoscut independenþa þãrii, însã a refuzat sã trimitã trupe de menþinere
a pãcii, cum ceruse preºedintele bosniac Alija Izetbegoviæ. În schimb, CE ºi
ONU au gãzduit o altã rundã de negocieri de pace (Vance-Owen) care a fost
din nou respinsã de cãtre delegaþia sârbã. Mai mult, Serbia ºi Muntenegru au
fost supuse unor noi sancþiuni, iar embargourile privind comerþul ºi armele au
rãmas în vigoare. La presiunile CE, ONU a trimis forþe de protecþie în Croaþia,
Bosnia ºi Macedonia, intenþionând ca prin prezenþa trupelor internaþionale sã
fie diminuate agresiunile de naturã naþionalistã. În plus, scopul umanitar al
operaþiunilor urma sã sporeascã respectul pentru misiunile ONU. Totuºi,
mandatul îngãduia trupelor sã foloseascã forþa exclusiv pentru auto-apãrare,
ceea ce fãcea ca aceste misiuni sã fie incapababile sã ofere protecþie realã, cu
atât mai puþin putând crea condiþiile pentru pace ºi securitate cerute de
negocierea unei rezoluþii generale a crizei iugoslave, aºa cum era prevãzut în
declaraþia de intenþie a misiunii (ONU: Consiliul de Securitate, 1992).
În aceste condiþii, acþiunile iniþiate de liderii europeni pentru gestionarea
conflictului erau sortite eºecului, dovedindu-se incapabile sã previnã o serie
de dezastre de mare amploare, precum atrocitãþile din protectoratul ONU de
la Srebrenica (1995)1. În cele din urmã, SUA s-au alãturat eforturilor inter-
naþionale de soluþionare a crizei, dar un rezultat vizibil nu a fost obþinut
înainte ca intervenþia militarã a NATO sã îi determine pe Slobodan Miloeviæ,
1. Potrivit estimãrilor, în 1995, la Srebrenica între 7 000 ºi 8 000 de musulmani (adulþi

ºi copii de sex masculin) au fost omorâþi de naþionaliºtii sârbi (Silber ºi Little, 1996).
2. Preºedinþii sârb, croat ºi, respectiv, bosniac, acesta din urmã reprezentând interesele
bosniacilor musulmani. În absenþa lui Radovan Karadiæ, liderul partidului sârb din
Bosnia, Miloeviæ a reprezentat interesele sârbilor bosniaci (n. trad.).
Franjo Tuðman ºi Alija Izetbegoviæ2 sã accepte un acord de pace, pe care

pãrþile implicate l-au semnat la Dayton, în Statele Unite. Acesta avea sã ducã
la încheierea rãzboiului din Bosnia ºi Herþegovina (Kintis, 1997; Morris, 2004;
Pentland, 2003). Acordul de la Dayton nu a pus însã capãt violenþei etnice din
fosta Iugoslavie. În 1998 ºi 1999, acestea s-au manifestat prin ciocniri violente
între etnicii albanezi ºi sârbi din provincia Kosovo (Serbia). Deºi l-a atenþionat
de mai multe ori pe Miloeviæ cerându-i sã punã capãt acestei situaþii, Uniunea
Europeanã nu a fost capabilã de suficientã credibilitate pentru ca violenþele sã
înceteze. De aceea, NATO, sub conducerea SUA, a fost nevoitã sã intervinã
încã odatã.
Criza din Kosovo a subliniat principalele douã puncte slabe ale Comunitãþii
Europene ºi mai târziu ale Uniunii Europene în gestionarea conflictului din
Balcanii de Vest în anii 90. În primul rând, UE s-a cofruntat cu propria lipsã
de experienþã în ceea ce priveºte asigurarea securitãþii europene. Îi lipsea o
strategie militarã ºi puterea de a-ºi susþine pretenþiile. Politica Externã ºi de
Securitate Comunã nu era suficient de pregãtitã pentru a rãspunde unei situaþii
de complexitatea celei iugoslave. În al doilea rând, statele membre UE aveau
poziþii diferite ºi dificil de reconciliat nu doar cu privire la posibilele modalitãþi
de acþiune, ci chiar în a stabili însãºi natura problemei1. Neînþelegerea dintre
statele membre a fãcut ca UE sã fie perceputã drept o organizaþie indecisã
care întreprinde acþiuni lipsite de consistenþã. Incapacitatea Uniunii de a pune
capãt violenþelor dupã ce afirmase cu tãrie cã este o problemã europeanã ºi
1. Franþa, de pildã, un aliat istoric al Serbiei ºi ea însãºi un stat centralizat de tradiþie

iacobinã, favoriza o soluþie în care federaþia iugoslavã ar fi rãmas intactã. Italia
sprijinea aceastã soluþie, în principal datoritã legãturilor puternice pe care le avea cu
guvernul iugoslav. Pe de altã parte, Germania, recent unificatã, având în mod tradi-
þional legãturi puternice cu Croaþia, precum ºi o opinie publicã în favoarea indepen-
denþei Sloveniei ºi Croaþiei, îºi afirma datoria moralã de a sprijini alte state ce au
pãrãsit regimul comunist. În acelaºi timp, Olanda, Belgia, Italia ºi Franþa erau în
favoarea unei intervenþii ONU cât mai rapide, presupunând cã pãrþile aflate în conflict
vor încheia imediat un acord de încetare a focului. Franþa a solicitat Uniunii Europei
Occidentale (UEO) sprijinul, însã celelalte state membre nu au susþinut ideea. Marea
Britanie, în schimb, se opunea trimiterii de trupe, datã fiind recenta sa experienþã în
Irlanda de Nord, care demonstrase cât de dificilã era retragerea acestora odatã trimise.
În plus, Germania încã nu avea dreptul de a trimite trupe în afara teritoriului statelor
NATO. Acestea sunt doar câteva exemple care ilustreazã lipsa unei poziþii comune în
cadrul Uniunii (Faucompret, 2001).
trebuia rezolvatã de europeni a dus la discreditarea sa pe plan internaþional,

fiind consideratã, de pildã, de preºedintele american Bill Clinton, chiar
incompetentã. Este totuºi important pentru acestã analizã sã subliniem cã
eºecurile UE în fosta Iugoslavie nu s-au datorat numai faptului cã organizaþia
era incapabilã, ci ºi politic nedispusã sã întreprindã acþiuni comune care sã
punã capãt violenþelor.
13.1.3. Recâºtigarea credibilitãþii
Dupã Acordul de la Dayton, Uniunea a început treptat sã devinã mai coerentã

ºi mai eficientã în acþiunile de stabilizare ºi reconstrucþie economicã în regiune.
În primii trei ani ai protectoratului internaþional în Bosnia ºi Herþegovina, UE a
avut un rol modest, contribuind în principal prin programe de asistenþã
umanitarã ºi pentru reconstrucþie. Abia în timpul conflictelor din Kosovo, UE
a revenit în atenþia comunitãþii internaþionale prin propunerile ºi viziunea sa
asupra Balcanilor de Vest, precum ºi prin reafirmarea rolului de lider în
aceastã chestiune pe care îl proclamase atât de îndrãzneþ, dar prematur, în
1991. În prezent, Uniunea este recunoscutã drept cel mai important actor
internaþional în regiune, fiind foarte implicatã în acþiuni de prevenire a
conflictelor ºi gestionare a crizelor (Cameron, 2006; Faucompret, 2001;
Silber ºi Little, 1996).
Lecþiile eºecului european au fost învãþate însã în timp. O nouã arhitecturã
de securitate în care diferite organizaþii internaþionale sã joace propriul rol ºi
sã contribuie mai degrabã la iniþiative de cooperare decât la o simplã structurã
de securitate colectivã a apãrut ºi mai lent. Caracterizatã de împãrþirea
sarcinilor ºi a costurilor, aceastã nouã arhitecturã presupune în acelaºi timp
existenþa unor instituþii cu mandate, instrumente ºi politici care (în principiu)
permit abordarea mai eficientã a provocãrilor actuale ºi potenþiale de secu-
ritate. În aceastã reconfigurare, UE ocupã un rol central. Extinsã la 27 de
state membre ºi, astfel, cu o mai mare greutate politicã, datoratã ºi procesului
de aderare ºi asociere, precum ºi ca rezultat al dezvoltãrii propriei identitaþi ºi
politici de securitate, Uniunea este în prezent mult mai capabilã din punct de
vedere diplomatic ºi militar sã facã faþã noilor provocãri.
13.1.4. Primii paºi în construirea unei Indentitãþi

Europene de Securitate ºi Apãrare
Prin Tratatul de instituire a Uniunii Europene (TUE), semnat la Maastricht în

1992, Comunitatea Europeanã s-a transformat radical dintr-o organizaþie cu
vocaþie economicã într-o organizaþie cu obiective politice mult mai clar
conturate. Aceastã schimbare este reflectatã în primul rând de reorganizarea
structurii sale. Astfel, în afara ariilor de competenþã comunitarã stabilite de
tratatele Comunitãþii Europene (aºa-numitul pilon comunitar), statele mem-
bre au extins cooperarea instituþionalã în alte douã domenii afaceri externe
(pilonul Politicã Externã ºi de Securitate Comunã, PESC) ºi justiþie ºi
afaceri interne (pilonul JAI, redenumit în 1997 Cooperare Poliþieneascã ºi
Judiciarã în Materie Penalã). Acestora li se adaugã o Politicã Europeanã de
Securitate ºi Apãrare (PESA)1, creatã în cadrul PESC prin Tratatul de la
Amsterdam (1997).
Gestionarea crizelor aparþine în principal PESC ºi PESA, însã, datoritã
complexitãþii, necesitã coordonare ºi în pilonii 1 ºi 3 (vezi figura 13.1.), în
special în ceea ce priveºte misiunile Petersberg. Iniþial adoptate de Uniunea
Europei Occidentale (UEO), organizaþie independentã de UE, dar cu strânse
legãturi cu aceasta ºi cu NATO2, acestea au fost introduse de Tratatul de la
Amsterdam (art. J. 7) ºi reprezintã misiuni umanitare ºi de evacuare, misiuni
de menþinere a pãcii ºi misiuni ale forþelor combatante pentru gestionarea
crizelor, inclusiv misiunile de restabilire a pãcii.
1. Consiliul European de la Helsinki (1999) a folosit expresia Politica Europeanã Comunã

de Securitate ºi Apãrare (PECSA) pentru a sublinia determinarea statelor membre
UE de a dezvolta un proiect european distinct în domeniul politico-militar, care sã
dispunã de propria infrastructurã instituþionalã ºi de o capacitate militarã semni-
ficativã (Howorth, 2000, p. 377).
2. Pentru a distribui mai bine costurile în cadrul NATO, prin Declaraþia de la Petersberg,
statele membre UEO erau de acord sã înfiinþeze o serie de unitãþi militare pentru
operaþiuni sub conducerea UEO ºi sã elaboreze o strategie coerentã în jurul acesteia
(Identitatea Europeanã de Securitate ºi Apãrare IESA). În cadrul Convenþiei Europene
pentru Viitorul Europei, structurã creatã pentru revizuirea cadrului constituþional al
UE, aºa-numitul Raport Barnier a propus mai multe amendamente ºi posibilitãþi de
revizuire a Declaraþiei de la Petersberg (UE: Convenþia Europeanã, 2002).
Figura 13.1. Gestionarea crizelor în structura instituþionalã ºi politicã a UE
Cele mai importante decizii cu privire la componenta militarã a gestionãrii

crizelor au fost adoptate la Consiliului European de la Köln (1999)1 ºi la
Consiliul European de la Helsinki (1999). Comparând capabilitãþile existente
cu obiectivele ambiþioase ale misiunilor Petersberg, ºefii de stat ºi de guvern
prezenþi la Helsinki au adoptat o listã cu 144 de domenii în care UE avea
nevoie sã dezvolte capabilitãþi ºi resurse (Helsinki Headline Catalogue).
Printre principalele angajamente asumate se numãrau:
punerea la dispoziþie de cãtre statele membre a unui personal militar de
50 000 60 000 de persoane, disponibil în 60 de zile, cu posibilitatea de
susþinere a acestuia pe o perioadã de pânã la 12 luni;
crearea în interiorul UE a unor structuri de coordonare politicã ºi militarã;
dezvoltarea unui cadru de cooperare cu NATO ºi state terþe.
Urmãtoarele Consilii Europene au contribuit ºi mai mult la politica UE de

gestionare a crizelor, în special în privinþa componentei civile. Consiliul
1. Acesta a avut loc imediat dupã încheierea intervenþiei NATO în criza din Kosovo, ceea
ce a avut o mare influenþã asupra deciziilor adoptate de ºefii de stat ºi de guvern
prezenþi la summit.
European din 2000 de la Feira a stabilit patru arii prioritare pentru îmbunã-
tãþirea capabilitãþilor Uniunii în ceea ce priveºte gestionarea civilã a crizelor:
forþe de poliþie (desfãºurarea unui efectiv de pânã la 5 000 de persoane,
precum ºi instruirea forþelor locale);
consolidarea statului de drept (identificarea a 200 de experþi disponibili
rapid în situaþii de crizã ºi dezvoltarea de module comune de pregãtire în
domeniul formãrii de monitori ai drepturilor omului);
administrare civilã;
protecþie civilã.
Tratatul Constituþional al Uniunii Europene, aflat încã în proces de ratifi-

care, introduce douã schimbãri instituþionale semnificative: crearea funcþiei
de ministru UE al Afacerilor Externe ºi a unui Serviciu European pentru
Acþiuni Externe. Conform acestui document, în ceea ce priveºte procesul de
luare a deciziilor, Comisia nu va mai putea face propuneri în domeniul PESC,
însã va putea sprijini iniþiative specifice ale ministrului Afacerilor Externe. În
acelaºi timp, deciziile în cadrul PESC vor fi conduse exclusiv de principiul
unanimitãþii, statele membre rezervându-ºi astfel posibilitatea de a se exprima
prin veto în legãturã cu unele propuneri de politici. Noul Tratat Constituþional
ar limita instrumentele PESC existente (atât în privinþa acþiunilor ºi poziþiilor
comune, cât ºi în ceea ce priveºte implementarea lor), precum ºi caracte-
risticile acordurilor internaþionale. Aºa-numitele strategii comune prevãzute
de TUE au fost însã pãstrate în Tratatul Constituþional sub denumirea de
interese ºi obiective strategice1.
13.2. Dezvoltarea sistemului de gestionare a crizelor
Lordul Robertson, secretar general al NATO, sublinia în octombrie 1999, la

scurt timp dupã numirea sa în funcþie, cã cele mai importante trei elemente
pentru asigurarea securitãþii viitorului alianþei sunt capabilitãþile, capa-
bilitãþile ºi iarãºi capabilitãþile. În ceea ce priveºte capabilitãþile de gestionare
1. Aceste prevederi sunt incluse în art. I-12 (4), I-16, I-28, I-40, I-41, I-44, III-294
ºi III-313.
a conflictelor, ceea ce este adevãrat pentru NATO este valabil ºi pentru UE.
În contextul Uniunii, sintagma capabilitãþi, capabilitãþi ºi iarãºi capabilitãþi
poate fi împãrþitã în trei mari domenii: capabilitãþi de acþiune, de finanþare,
precum ºi de cooperare ºi coordonare (fig 13.2.)1.
Figura 13.2. Problema capabilitãþilor în cadrul UE
În privinþa capabilitãþilor de acþiune, Consiliile Europene ce au urmat

summitului de la Köln au tratat o serie de probleme legate de personal ºi
echipamente. Prima reuniune importantã a fost Consiliul European de la
Helsinki (1999) care a stabilit anumite obiective în aceastã privinþã. La
Consiliul de la Laeken (2001), ºefii de stat ºi de guvern au decis cã acestea
fuseserã parþial îndeplinite ºi au declarat cã
prin dezvoltarea continuã a PESA, întãrirea capabilitãþilor sale, atât civile, cât ºi
militare, prin crearea structurilor potrivite în interiorul acesteia, precum ºi urmând
recomandãrile conferinþei cu privire la îmbunãtãþirea capabilitãþilor militare ºi
politice, desfãºuratã la Buxelles pe 19 noiembrie 2001, Uniunea este capabilã sã
desfãºoare anumite operaþiuni de gestionare a crizelor (UE: Consiliul European,
2001a, § 6).
În acelaºi timp, Consiliul a recunoscut cã existau numeroase deficienþe în

domenii esenþiale pentru o implicare eficientã a UE în operaþiuni mai impor-
tante ºi a subliniat faptul cã Uniunea ar trebui sã-ºi îmbunãtãþeascã coordo-
narea la nivelul resurselor ºi instrumentelor de gestionare a crizelor militare
ºi civile, sã-ºi întãreascã capabilitãþile militare, sã finalizeze înþelegerile cu
NATO pentru a obþine acces la resurse (planificare, resurse militare, opþiuni
1. Pentru o perspectivã uºor diferitã asupra problemei capabilitãþilor, vezi Schneckener

(2002, pp. 37-39).
de comandã) ºi sã implementeze înþelegerile deja existente cu ceilalþi parteneri

(UE: Consiliul European, 2001a, Anexa II).
Preocuparea pentru întãrirea capabilitãþilor militare ale UE fusese însã pe
agendã cu mult înaintea actualelor strategii privind gestionarea crizelor. Încã
de la inaugurarea PESC se convenise asupra necesitãþii creãrii unei Identitãþi
Europene de Securitate ºi Apãrare în strânsã legãturã cu NATO. De asemenea,
de la începutul anilor 90 a existat sprijin din partea NATO pentru întãrirea
capabilitãþilor militare ale UE. În fine, dezvoltãrile mai recente trebuie plasate
mai degrabã în contextul unei agende pe termen lung, asumatã atât de NATO,
cât ºi de UE.
Comparativ cu perioada ce a urmat imediat sfârºitului Rãzboiului Rece,
cooperarea NATO-UE a cunoscut un progres semnificativ1. Unul dintre cele
mai importante acte care confirmã aceastã evoluþie este aºa-numitul Acord
Berlin Plus. Acesta cuprinde, de fapt, mai multe acorduri diferite între NATO
ºi UE, negociate dupã summitul NATO de la Washington (1999) ºi intrate în
vigoare în 2003. Dupã aceastã datã, UE are acces la resursele ºi capabilitãþile
NATO, inclusiv cele de planificare. Existã, de asemenea, prevederi clare
privind consultarea dintre NATO ºi UE cu privire la gestionarea de cãtre UE
a crizelor internaþionale, acþiuni pentru care NATO pune la dispoziþie resurse
ºi capabilitãþi. În afara acestor tratate, cele douã organizaþii au semnat ºi un
Acord pentru Securitatea Informaþiei (martie 2003), care le permite sã imple-
menteze standarde de securitate comune pentru utilizarea informaþiilor senzitive
ºi pentru acces comun la informaþii secrete.
Dependenþa de resursele NATO poate reprezenta un potenþial obstacol
pentru UE în procesul de decizie ºi implementare a propriilor operaþiuni
militare de gestionare a crizelor. Totuºi, cooperarea dintre UE ºi NATO este
utilã, ºi aceasta din mai multe motive. În primul rând, 21 din cele 27 de state
membre ale UE sunt ºi membre NATO. De asemenea, preocupãrile de securitate
1. Propunerile recente ale unor membri UE (în special Franþa ºi Germania) de a crea
capabilitãþi de planificare proprii Uniunii ar putea ameninþa evoluþia pozitivã în relaþiile
dintre cele douã organizaþii. Aceste capabilitãþi le-ar dubla pe cele ale NATO ºi ar
încãlca acordurile dintre cele douã pãrþi, potrivit cãrora dezvoltarea capabilitãþilor UE
se va face mai degrabã în interiorul NATO decât în competiþie cu aceasta. Propunerile au
creat noi tensiuni în relaþiile transatlantice, precum ºi în interiorul UE. În plus, au generat
tensiuni puternice în negocierile privind dezvoltarea PESC în Tratatul Constituþional.
ale ambelor organizaþii ºi ale statelor membre sunt foarte asemãnãtoare, pe

agenda lor figurând, de pildã, conflictele regionale, terorismul, proliferarea
armelor de distrugere în masã, fragilitatea instituþionalã a unor state ºi crima
organizatã. În fine, potrivit acordurilor de cooperare în vigoare, de întãrirea
capabilitãþilor UE beneficiazã atât UE, cât ºi NATO, sporindu-ºi simultan
capacitatea de implicare independentã în operaþiuni de gestionare a crizelor.
În acelaºi timp, rolul NATO, ca alianþã de apãrare, ar putea continua sã
scadã, lãsând astfel capabilitãþile UE chiar mai vulnerabile. Dupã atacurile
din 11 septembrie 2001, Statele Unite au atras NATO aproape în totalitate în
rãzboiul împotriva terorismului, administraþia Bush folosind prevederile arti-
colului V pentru a beneficia de sprijinul alianþei. Extinderea NATO ar putea
contribui ºi ea la transformarea alianþei într-o organizaþie mai degrabã politicã
decât militarã. În plus, majoritatea statelor UE au redirecþionat o mare parte
a bugetului destinat apãrãrii Uniunii cãtre apãrarea naþionalã, ceea ce împiedicã
dezvoltarea consistentã a unor capabilitãþi de gestionare a crizelor de cãtre UE
(Garden, 2002). Astfel, în ciuda înþelegerile existente între NATO ºi UE ºi a
intereselor de securitate comune, mai devreme sau mai târziu în cadrul
majoritãþii statelor membre, UE va fi nevoitã sã depindã de propriile resurse
(în prezent aproape inexistente) ºi sã fie în aceastã privinþã independentã de
NATO, mai ales în ceea ce priveºte capabilitãþile militare.
Dezvoltarea cadrului instituþional ºi a instrumentelor politice necesare
pentru obþinerea acestei independenþe s-a defãºurat însã mult mai repede ºi cu
mai mult succes. Crearea postului de secretar general al Consiliului European
ºi de înalt reprezentant pentru PESC, precum ºi numirea fostului secretar
general al NATO, Javier Solana, în aceste funcþii au reprezentat un pas
important înainte, indicând faptul cã Uniunea era pregãtitã sã-ºi urmeze
intenþiile cu consecvenþã1. Din numeroasele instituþii implicate în PESC ºi
aflate sub autoritatea Consiliului European, câteva sunt relevante în mod
direct pentru operaþiunile UE de gestionare a crizelor (vezi fig. 13.3.). Acestea
sunt în special Comitetul Politic ºi de Securitate, Comitetul Militar al UE ºi
Comandamentul Militar al UE, toate devenite instituþii permanente potrivit
prevederilor Tratatului de la Nisa (2001).
1. Aceastã idee a fost subliniatã ºi de Piana (2002, p. 211), în legãturã cu situaþia de crizã
din Macedonia: Crearea funcþiei de înalt reprezentant a adus cu siguranþã acel
element de vizibilitate/continuitate care lipsea PESC.
Figura 13.3. Infrastructura instituþionalã pentru gestionarea crizelor
Pânã în prezent, aceastã structurã instituþionalã a Uniunii s-a dovedit destul de

eficientã ºi eficace. În primul rând, au fost depãºite divergenþele iniþiale dintre
instituþiile UE preocupate de politica externã în sens larg (ca, de pildã, preºedinþia,
preºedintele comisiei, comisarii pentru Afaceri Externe, Extindere, Comerþ ºi
Dezvoltare). În plus, noua structurã instituþionalã a consolidat statutul UE ca
actor internaþional1. Astfel de pildã, apariþia acþiunilor comune, poziþiilor
comune ºi acum a strategiilor comune în cadrul PESC a condus la iniþiative noi
cum ar fi Pactul de Stabilitate din Sud-Estul Europei (Hill, 2001, p. 328)2.
În cadrul UE, existã capabilitãþi de finanþare pe termen scurt ºi lung pentru
diverse operaþiuni de gestionare a crizelor. Asigurarea unor fonduri pe termen
lung pentru activitãþile PESC nu reprezintã o problemã ºi, cu siguranþã, nu
lipsa resurselor financiare a împiedicat UE sã acþioneze în Balcanii de Vest.
1. Dezavantajul acestei cooperãri personale este desigur lipsa de instituþionalizare

(Hannay, 2000, p. 279). Pentru o listã de studii privind rolul secretariatului general ºi
al înaltului reprezentant din punct de vedere al politicilor publice, vezi Missiroli
(2001, pp. 187-189).
2. În afara acþiunilor, poziþiilor ºi strategiilor comune, Consiliul poate utiliza în dez-
voltarea PESC ºi declaraþii comune. Tratatul Constituþional, în curs de ratificare,
limiteazã însã aceste instrumente de politicã.
Totuºi, sistemul complicat de utilizare transparentã a fondurilor în cadrul

Uniunii a reprezentat multã vreme un obstacol real în alocarea rapidã a
resurselor financiare, în special în situaþii de crizã.
Pentru a permite Comunitãþii sã rãspundã într-un mod rapid, eficient ºi
flexibil situaþiilor de urgenþã sau crizã ori în cazurile unei potenþiale crize,
în 2001 a fost creat un Mecanism de Reacþie Rapidã (MRR) (UE: Consiliul
European, 2001b). În principal, MRR acoperã ºase domenii: evaluarea unui
posibil rãspuns al Comunitãþii la o situaþie de crizã, prevenirea conflictelor
în state ºi regiuni cu grad ridicat de instabilitate, gestionarea crizelor
acute, reconcilierea postconflictualã, reconstrucþia dupã situaþii de crizã
ºi lupta împotriva terorismului (Comisia Europeanã, 2002). MRR este un
fond cu o sumã fixã, stabilitã anual. În 2001, aceasta a fost de 20 de milioane
de euro, din care 64% alocate Macedoniei. Dat fiind cã nu a necesitat
finanþarea unor intervenþii, ci doar evaluarea situaþiei de pe teren, MRR s-a
dovedit un instrument util pentru astfel de operaþiuni, atât înainte, cât ºi dupã
încheierea Acordului de la Ohrid1. În 2002, suma s-a ridicat la 25 de milioane
de euro, însã nici una dintre acþiunile finanþate din acea linie de buget nu a
fost dedicatã Balcanilor de Vest.
În interiorul UE, coordonarea ºi cooperarea în privinþa capabilitãþilor are
douã dimensiuni una orizontalã (coordonare între cei trei piloni) ºi una
verticalã (între UE, ca organizaþie supranaþionalã cu structurã instituþionalã
proprie, ºi statele membre UE). Ambele dimensiuni au funcþionat destul de
bine în ultima parte a crizei din Balcanii de Vest. Acest fapt se datoreazã ºi
lecþiilor învãþate la începutul anilor 90 (recunoaºterea Croaþiei ºi Sloveniei),
faptului cã intereselor UE ºi ale statelor sale membre coincid în aceastã
privinþã, precum ºi faptului cã operaþiunile de gestionare a crizelor din Balcanii
de Vest sunt integrate într-o strategie mai largã privind regiunea.
La un nivel mai general, cooperarea internã ºi coordonarea capabilitãþilor
au fost facilitate de consolidarea structurii instituþionale pentru gestionarea
crizelor, în special datoritã Tratatului de la Nisa (vezi ºi fig. 13.3.). Este mai
ales cazul Comitetului Politic ºi de Securitate care a înlocuit Comitetul Politic
preluând multe din atribuþiile acestuia. Pe plan extern, coordonarea ºi cooperarea
sunt strâns legate de NATO. Relaþiile dintre cele douã organizaþii au funcþionat
1. Acord între guvernul macedonean ºi reprezentanþii minoritãþii albaneze din Macedonia,

încheiat prin intermediul UE într-un moment de încetare a violenþelor dupã o lungã
perioadã de tensiuni interetnice.
bine, în special în ceea ce priveºte Balcanii de Vest, unde a existat o tradiþie

de cooperare mai îndelungatã (Bosnia, Herþegovina, Macedonia, Kosovo). De
altfel, Uniunea a înlocuit SFOR în 2004, dupã ce mai înainte îºi asumase
responsabilitatea în Macedonia prin înlocuirea unei forþe NATO.
Cooperarea cu state care nu fac parte din UE sau NATO, precum ºi cu
organizaþii internaþionale, în special ONU, OSCE, UNHRC, a devenit priori-
tarã pentru Uniune mai ales în ultimii ani. Acest lucru s-a întâmplat în
principal din douã motive: 1) UE preferã o abordare multilateralã; ºi 2) UE
este interesatã de avantajele reciproce ale cooperãrii, datã fiind specializarea
unor organizaþii în anumite acþiuni de gestionare a crizelor ºi prevenire a
conflictelor. În cazul cooperãrii cu NATO, în perioada ce a urmat Acordurilor
Berlin Plus au fost create structuri de consultare permanente între cele douã
pãrþi. În cazul cooperãrii cu alte state ºi organizaþii, UE a creat proceduri de
coordonare. Cele mai importante sunt aºa-numitele comitete ale þãrilor partici-
pante, menite sã ofere partenerilor Uniunii un rol adecvat în procesul de
administrare a unei operaþiuni de gestionare a crizelor, responsabilitãþile pentru
strategia generalã fiind lãsate instituþiilor relevante din cadrul UE.
13.3. Testarea noilor capabilitãþi
13.3.1. EUPM
Prima acþiune lansatã în cadrul Politicii Europene de Securitate ºi Apãrare a

fost Misiunea de Poliþie a Uniunii Europene (EUPM) din Bosnia ºi Herþegovina
(2003). Aceasta este parte a operaþiunilor de gestionare civilã a crizei din
zonã, dar ºi a unui program mai larg de mãsuri, menit sã consolideze statul de
drept în Bosnia ºi Herþegovina pânã la sfârºitul anului 2007. Scopurile sale
principale sunt lupta împotriva crimei organizate ºi asigurarea securitãþii
celor care se întorc în fostele zone de conflict.
Misiunea este succesoarea unei Forþe Internaþionale de Poliþie a Naþiunilor
Unite, legitimatã de Rezoluþia Consiliului de Securitate 1396 din 5 martie 2002.
Condusã de UE, mai mult de 50% din bugetul anual de 38 de milioane de euro
este asigurat direct de la Bruxelles. Personalul misiunii provine din 34 de þãri,
însã cca 85% din acesta este asigurat de cãtre statele UE, Franþa, Germania
ºi Marea Britanie fiind cei mai importanþi contributori, în timp ce restul de
15% din efectiv este asigurat de alte þãri, Turcia în mod special. Programul
misiunii subliniazã faptul cã aceasta nu va include puteri executive sau
desfãºurarea unei componente bazate pe armament, numãrând printre politicile
ºi obiectivele sale strategice:
menþinerea nivelurilor actuale de eficienþã instituþionalã ºi cu privire la
personal;
consolidarea, prin monitorizare, consiliere ºi inspecþie de cãtre forþe de
poliþie, a capabilitãþilor operaþionale ºi de conducere;
un mai mare profesionalism la nivel înalt în cadrul ministerelor, dar ºi în
rândul funcþionarilor de rang înalt;
monitorizarea modului de exercitare a controlului politic asupra poliþiei.
13.3.2. Operaþiunea Concordia
La fel ca ºi EUPM, Operaþiunea Concordia (martie-decembrie 2003)1 a fost

o misiune condusã de UE ce a urmat unui efort internaþional anterior care
avea un scop similar în acest caz, operaþiunea NATO Allied Harmony. Atât
operaþiunea UE, cât ºi cea a NATO au avut drept scop asigurarea în Macedonia
a unui nivel de securitate ºi stabilitate suficient pentru a face posibilã implemen-
tarea Acordului de la Ohrid din 2001. Cu alte cuvinte, forþele UE au asigurat
protecþia militarã a observatorilor care au monitorizat implementarea acestui
acord, dupã ce preºedintele macedonean Boris Trajkowski a cerut acest lucru
ºi pe baza Rezoluþiei 1371 a Consiliului de Securitate al ONU.
Spre deosebire de EUPM, Operaþiunea Concordia a fãcut parte din acþiunile
UE de gestionare militarã a crizelor, fiind, de altfel, prima misiune în care
Uniunea desfãºura forþe militare în conformitate cu prevederile PESA. Ea a
reprezentat, de asemenea, primul caz de cooperare NATO UE, potrivit
Acordurilor Berlin Plus. Comandamentul general al operaþiunilor era la car-
tierul general EUROFOR2, ceea ce însemna cã pentru operaþiunile de teren
1. Deºi, iniþial, ar fi trebuit sã dureze numai ºase luni, misiunea s-a prelungit pânã la 15
decembrie 2003, ca urmare a cererii guvernului Macedoniei.
2. EUROFOR a fost înfiinþatã în 1995 la Lisabona, ca forþã militarã în cadrul Misiunilor
Petersberg. Statele contributoare sunt Franþa, Italia, Portugalia ºi Spania. Operaþionalã
din 1998, apare în listele de forþe militare ale UE, NATO, OSCE ºi ONU. În 2000, a
fost parte a operaþiunii NATO Allied Guardian din Albania.
exista un comandant care fãcea parte din structurile de conducere EUROFOR,

dar ºi din structura de comandã a Operaþiunii Concordia. Acesta raporta
comandantului misiunii UE, care, în acest caz, deþinea o funcþie de comandã
ºi în cadrul NATO. Comandantul misiunii trimitea rapoarte Comitetului Militar
al UE, comitet ce acþiona ºi ca prim punct de contact între operaþiunile de
teren ºi Consiliul UE. Deºi comandantul deþinea în mod simultan o funcþie
NATO, el raporta numai UE, iar întreaga structurã de comandã rãmânea sub
controlul politic ºi al direcþiei strategice a UE, în mod particular al Comitetului
Politic ºi de Securitate ºi al Consiliului European1. De asemenea, spre deosebire
de EUPM, reprezentantul special al UE în Macedonia nu fãcea parte din
structura de comandã, însã acþiona împreunã cu secretarul general/înaltul repre-
zentant pentru PESC ca principal punct de contact pentru autoritãþile macedo-
neene ºi ca legãturã principalã pentru comandanþii UE din teatrul de operaþiuni.
La aceastã misiune au contribuit 21 de state membre ale UE ºi alte ºase state2,
cu un efectiv de 400 de soldaþi. Statele Uniunii au contribuit în mod direct, prin
finanþãri separate, cu o sumã totalã de 6,2 milioane de euro. Ca urmare a unei
decizii din 18 februarie 2003 a Comitetului Politic ºi de Securitate, a fost înfiinþat
ºi un comitet al statelor contributoare, care a fost implicat în operaþiunile
obiºnuite de gestionare, având rol consultativ în procesul de decizie.
13.3.3. Operaþiunea Proxima
Operaþiunea Proxima lansatã în decembrie 2003 a fost a doua misiune de

poliþie a UE în Balcanii de Vest ºi a fost desfãºuratã ca urmare a cererii din
16 septembrie 2003 a premierului Macedoniei. La fel ca ºi în cazul Operaþiunii
Concordia, aceasta era strâns legatã de implementarea Acordul de la Ohrid
din 2001. Misiunea a fost extinsã dincolo de perioada iniþialã de un an, ca
urmare a unei noi cereri a premierului macedonean, încheindu-se abia în
decembrie 2005.
1. Aceastã structurã fusese stabilitã într-o Acþiune Comunã a Consiliului European (UE:
Consiliul European, 2003a).
2. Statele membre UE (la acea vreme) care au participat la misiune au fost Austria,
Belgia, R. Cehã, Estonia, Finlanda, Franþa, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania,
Suedia, Ungaria. Celelalte ºase state contributoare au fost Bulgaria, Canada, Islanda,
Norvegia, România ºi Turcia.
Personalul misiunii provenea din 24 de state membre UE, precum ºi

Elveþia, Turcia, Ucraina ºi Macedonia, în total 322 de persoane acþionând în
cinci locaþii de pe teritoriul Macedoniei, inclusiv Skopje. Potrivit mandatului,
personalul internaþional al Operaþiunii a avut rolul de a monitoriza, sprijini ºi
consilia forþele de poliþie macedonene ºi de a promova standardele europene
în domeniul poliþienesc prin programe care sprijinã:
consolidarea legii ºi a ordinii, inclusiv lupta împotriva crimei organizate,
cu accent pe zonele sensibile;
reforma Ministerului de Interne ºi a poliþiei din Macedonia;
transfer de competenþe operaþionale cãtre poliþia de frontierã (ºi crearea
acestor structuri acolo unde ele nu existã), ca parte a unui efort mai larg al
UE de promovare a gestionãrii integrate a frontierelor;
construirea încrederii în poliþia localã în rândul populaþiei;
precum ºi cooperarea cu statele vecine în ceea ce priveºte poliþia (Consiliul
European, 2003b).
Bugetul anual al Operaþiunii Proxima a fost de 7,3 milioane euro, pentru

costurile de început, ºi de 7 milioane euro pentru costurile din 2004, sumã
plãtitã din bugetul Comunitãþii. Pentru prelungirea programului, dupã 2004
au mai fost alocate încã 15,95 milioane de euro.
13.3.4. Operaþiunea Althea
La 12 iulie 2004 Consiliul European (2004b) a decis preluarea de la NATO a

responsabilitãþii pentru asigurarea condiþiilor necesare implementãrii Acordului
de Pace de la Dayton în Bosnia ºi Herþegovina. Ca urmare a hotãrârii
Consiliului din luna noiembrie a aceluiaºi an (Consiliul European, 2004a), a
fost lansatã Operaþiunea Althea, marcând trecerea SFOR, condusã de NATO,
la forþa UE (EUFOR). Obiectivul pe termen scurt al acesteia a fost asigurarea
unei tranziþii fãrã probleme între cele douã forþe.
Operaþiunea Althea a avut însã ºi douã obiective politice. Pe termen mediu,
ea trebuia sã sprijine progresele Bosniei ºi Herþegovinei în eforturile lor
de integrare în structurile europene 1, favorizând încheierea unui Acord de
1. Operaþiunea Althea a fost coordonatã în strânsã legãturã cu misiunea UE de poliþie din

Bosnia ºi Herþegovina (EUPM), dat fiind cã ambele operaþiuni au fost menite sã
contribuie la implementarea Acordului de Pace de la Dayton.
Asociere ºi Stabilizare. Acesta urma sã contribuie la obiectivul pe termen

lung, ºi anume pacea ºi stabilitatea în regiune ºi o eventualã aderare la UE a
Bosniei ºi Herþegovinei. Bugetul iniþial al operaþiunii a fost stabilit la 71,7
milioane de euro, statele membre UE contribuind în funcþie de PIB (aºa-numi-
tul mecanism ATHENA)1.
EUFOR acþioneazã cu un mandat potrivit cap. VII al Cartei Naþiunilor
Unite, iar într-o rezoluþie din noiembrie 2004, ONU a salutat intenþia UE de
a lansa o operaþiune militarã UE, autorizând acele state membre ONU care
acþioneazã prin sau în cooperare cu UE sã formeze, pentru o perioadã
planificatã iniþial la 12 luni, o forþã multinaþionalã de stabilizare (EUFOR) ca
succesoare legalã a SFOR ºi sã întreprindã toate mãsurile necesare pentru
a o implementa în conformitate cu Anexele 1-A ºi 2 ale Acordului de Pace. De
asemenea, ONU a recunoscut dreptul acestor state de a lua toate mãsurile
necesare pentru a se apãra de atacuri ºi ameninþãri de atac (ONU: Consiliul
de Securitate, 2004).
Poate mai mult decât orice operaþiune PESA desfãºuratã de UE pânã în
prezent, Operaþiunea Althea exemplificã importanþa cooperãrii între organiza-
þiile internaþionale ce alcãtuiesc arhitectura europeanã de securitate. Decizia
Consiliului European din iulie 2004 de a înlocui NATO în Bosnia ºi Herþegovina
a fost posibilã numai ca urmare a activitãþii SFOR a NATO în aceastã þarã ºi
a îmbunãtãþirii mediului general de securitate. Acesta a permis ºefilor de stat
ºi de guvern ai statelor NATO sã punã capãt SFOR în cadrul summitului de la
Istanbul din iunie 2004 ºi sã se pregãteascã de un transfer de responsabilitate
cãtre o misiune coordonatã de UE în contextul Acordului Berlin Plus 2. UE s-a
putut astfel baza pe resursele ºi capabilitãþile comune ale NATO, inclusiv în
ceea ce priveºte structura de comandã. UE a cooperat însã ºi cu alte organizaþii
internaþionale active în Balcanii de Vest, în special cu ONU ºi OSCE, ambele
continuând sã joace un rol important în Bosnia ºi Herþegovina.
1. În afarã de cele 22 de state membre UE participante, la operaþiune au mai contribuit

cu trupe însumând aproximativ 7 000 de persoane alte 11 state (Albania, Argentina,
Bulgaria, Canada, Chile, Elveþia, Maroc, Noua Zeelandã, Norvegia, România ºi Turcia).
2. În mod similar transferului cãtre Operaþiunea Concordia a operaþiunii NATO Allied
Harmony.
13.4. Uniunea Europeanã ºi viitoarele conflicte etnopolitice
La începutul anilor 90, Hill (1993, pp. 312 ºi urm.) identifica ºase funcþii
posibile în dezvoltarea viitoare a Comunitãþii Europene (CE) ca actor interna-
þional. Printre acestea se numãrau cea de pacificator regional ºi cea de
mediator al conflictelor. Pentru fiecare dintre cele ºase funcþii, Hill fãcea
trimitere explicitã la cazul iugoslav, arãtând cã rolul CE a fost sã acþioneze
ca mediator, inclusiv în mod coercitiv, atunci când pacea întregii regiuni
pãrea ameninþatã ºi cã datoritã CE s-au înregistrat eforturi diplomatice
considerabile ºi creative în fazele iniþiale ale încleºtãrii (Hill, 1993, p. 311).
Judecând performanþele UE în anii 90, se poate constata totuºi cã numai dupã
intervenþia NATO în Kosovo, din 1999, Uniunea a jucat un rol din ce în ce mai
important ca pacificator regional ºi mediator al conflictelor în Balcanii de
Vest, ºi aceasta cu rezultate variabile.
Indiferent de perspectiva pe care cineva o poate avea faþã de politica UE de
gestionare a crizelor, care, de altfel, s-a concentrat aproape exclusiv asupra
Balcanilor de Vest1, Uniunea rãmâne organizaþia cu cea mai vastã prezenþã în
regiune, contribuind în mod semnificativ, inclusiv prin cooperare cu terþe
pãrþi, la stabilizarea ºi reconstrucþia statelor din regiune. Actualele capabilitãþi
ale UE par sã fie suficiente pentru sarcini de genul celor din Balcanii de Vest.
UE a fost capabilã sã mobilizeze suficient personal, echipament ºi fonduri
pentru a le susþine, beneficiind de structurã instituþionalã ºi de instrumente de
intervenþie rapidã pentru a lua deciziile necesare, dovedindu-se capabilã de
cooperare ºi coordonare eficientã.
Aceastã evaluare relativ pozitivã a UE în ceea ce priveºte acþiunile sale din
Balcanii de Vest dupã 1999 trebuie privitã însã mai degrabã ca o indicaþie
generalã pentru capacitatea Uniunii de a gestiona crize în alte zone. În timp ce
este, fãrã îndoialã, adevãrat cã din punct de vedere al coerenþei ºi vizibilitãþii,
PESC, prin înaltul reprezentant, a cunoscut o îmbunãtãþire substanþialã ºi
1. Comparativ cu implicarea UE în Balcanii de Vest, celelalte operaþiuni au fost, în

general, desfãºurate pe o perioadã mai scurtã ºi au fost mai puþin costisitoare. Acestea
sunt AMM (Aceh, Indonezia), EUBAM ºi EUPOL COPPS (teritoriile palestiniene),
AMIS II (Darfur, Sudan), EUSR (Moldova/Ucraina), EUPOL KINSHASA, EUFOR
ºi EUSEC (R.D. Congo) ºi EUJUST THEMIS (Georgia).
într-un timp foarte scurt (Müller-Brandeck-Bocquet, 2002, p. 278), acþiunile

PESC nu au fost neapãrat ºi eficiente. De pildã, în Macedonia, în ciuda
mobilizãrii unor resurse semnificative, procesul de gestionare a crizei a eºuat
iniþial ºi a fost nevoie de un singur incident violent pentru ca înþelegerea
mediatã de UE sã fie încãlcatã1.
În ceea ce priveºte complexitatea situaþiei cu care s-a confruntat UE în
Balcanii de Vest ºi intensitatea crizei pe care a avut-o de gestionat (Bosnia ºi
Herþegovina ºi Macedonia), dintr-o perspectivã optimistã s-ar putea sublinia
faptul cã Uniunea ºi-a dezvoltat o structurã instituþionalã ºi un set de politici
ce îi permit sã ia decizii, precum ºi sã coopereze ºi sã coordoneze activitãþile
cu terþe pãrþi într-un mod care sã-i punã în valoare propriile capabilitãþi ºi sã-i
maximizeze ºansele de gestionare cu succes a crizelor. Aceste eforturi au fost
însã în permanenþã condiþionate de mãsura în care UE poate dispune rapid de
fonduri ºi personal adecvat. Totuºi, trebuie remarcat faptul cã, dupã eºecul
gestionãrii crizelor de la mijlocul anilor 90, capabilitãþile UE s-au îmbunãtãþit
în mod semnificativ, în prezent Uniunea fiind capabilã sã întreprindã atât
operaþiuni civile, cât ºi militare, ceea ce face ca eforturile diplomatice sã
poatã fi susþinute cu ameninþãri de forþã credibile atunci când este necesar.
Totuºi, succesul relativ al UE în Balcanii de Vest în ultima perioadã a
crizei îºi are originea nu doar în îmbunãtãþirea capabilitãþilor de gestionare a
acesteia. În viziunea noastrã, experienþa Uniunii din Balcanii de Vest nu poate
fi generalizatã uºor. Avantajul pe care UE îl are în aceastã regiune este faptul
cã strategia condiþionalitãþii poate fi mai eficientã. Promisiunea unei asocieri
mai strânse ºi a unei posibile integrãri în UE este credibilã pentru elitele
politice, cât ºi pentru populaþie care sunt gata sã facã compromisuri pentru a
obþine ceea ce mulþi considerã un panaceu universal. Cu alte cuvinte, succesul
UE în gestionarea crizei din Balcanii de Vest trebuie privit într-un context mai
larg, în care managementul crizelor reprezintã doar un element dintr-o abor-
dare mai amplã. Potrivit lui Javier Solana, Uniunea Europeanã are o poziþie
privilegiatã pentru a întreprinde acþiuni multidimensionale în Balcanii de
Vest ºi reprezintã singura instituþie capabilã de astfel de acþiuni. Acestea
pot include sprijin pentru dezvoltarea schimburilor comerciale, reforma econo-
miei, a infrastructurii, a justiþiei ºi a poliþiei, pentru apãrarea drepturilor
omului ºi democratizare, precum ºi operaþiuni de gestionare a crizelor ºi
1. Aceasta este problema þintei miºcãtoare a PESC (Cameron, 2002).

securitate militarã (UE: SG/HR, 2000). Fãrã acest angajament clar, pe termen
lung, al UE pentru Balcanii de Vest, stimulentele pentru elitele politice ºi diversele
grupuri etnice pe care le reprezintã ar fi mult mai slabe. De aceea, credibilitatea
UE în aceste angajamente, atât pe termen scurt, cât ºi lung, a reprezentat un
factor major în succesul operaþiunilor sale de management al crizei.
Personalul ºi mai ales resursele militare reprezintã un alt aspect important
în evaluarea capacitãþii UE de a se angaja cu succes în operaþiuni de gestionare
a conflictelor. Angajamentul fãcut de statele membre UE nu a fost încã pe
testat deplin cele douã misiuni de poliþie au necesitat în jur de 10% din
numãrul total al ofiþerilor de poliþie pe care statele membre ale Uniunii le
puteau pune la dispoziþie, iar cele douã operaþiuni militare, Concordia ºi
Althea, numai aproximativ 12% din trupe. În acelaºi timp, UE se aflã în
prezent într-o structurã de cooperare cu NATO care îi va perpetua dependenþa
faþã de resursele NATO1. Acest fapt poate diminua semnificativ capabilitatea
Uniunii de a întreprinde acþiuni autonome în situaþii în care resursele NATO
nu sunt disponibile sau când o eventualã neînþelegere între cele douã pãrþi va
limita folosirea anumitor resurse de cãtre UE.
În fine, un alt factor care limiteazã generalizarea succeselor relative ale
acþiunilor recente ale Uniunii în ceea ce priveºte crizele din Balcanii de Vest
este, în acelaºi timp, unul din principalele motive ale succesului. UE este
familiarã ºi interesatã direct de situaþia din regiune ºi din cele douã þãri,
beneficiind atât de o reþea consolidatã de surse de informare (EUMM), cât ºi
de experienþa anterioarã. Totuºi, se pot remarca anumite deficienþe în ceea
ce priveºte culegerea de informaþii, precum ºi lipsa unui sistem comun
pentru centralizarea informaþiilor clasificate (Schuwirth, 2002).
Cu toate acestea, chiar dacã operaþiunile curente de gestionare a crizelor
întreprinse de UE în regiune sunt limitate, ele sunt semnificative pentru
viitorul Uniunii ca actor internaþional credibil. Deºi este poate prea devreme
sã considerãm rezultatele acþiunilor de pânã acum pe deplin pozitive, existã o
serie de reuºite semnificative2. În primul rând, aceste acþiuni demonstreazã
succesul reformelor instituþionale din cadrul Uniunii în ceea ce priveºte
1. De exemplu, decizia de extindere a Operaþiunii Concordia a depins de o decizie a

Consiliului Nord Atlantic de a-ºi extinde disponibilitatea reusurselor NATO cãtre UE.
2. Cele douã necunoscute (cunoscute) în acest context sunt închiderea Oficiului pentru
Drepturile Omului din Bosnia ºi Herþegovina, precum ºi rezultatul ºi impactul nego-
cierilor privind statutul final al provinciei Kosovo.
dezvoltarea unor politici ºi instrumente credibile de gestionare a crizelor. În

al doilea rând, politica externã a UE a dovedit cã poate fi eficientã promovând
o abordare multilateralã, atât în interiorul UE, cât ºi cu alþi parteneri (Smith,
2001), precum ºi prin implicare constructivã ºi pe termen lung în zonele de
conflict. De asemenea, Uniunea combinã strategiile de intervenþie rapidã în
situaþii de crizã cu strategiile de prevenire structuralã a conflictelor, îmbinând
în acelaºi timp strategiile civile ºi militare, ceea ce favorizeazã maximizarea
impactului politicilor sale pe termen scurt, mediu ºi lung. În fine, evaluând
corect deficienþele mecanismelor ºi politicilor sale de pânã în prezent, Uniunea
are ºansa de a se implica în viitor în operaþiuni mai ambiþioase ºi cu grad
ridicat de complexitate inclusiv în alte pãrþi ale lumii.
Traducere din limba englez\ de Luciana Alexandra Ghica
Lecturi recomandate
Blitz, Brad K. (ed.) (2006), War and change in the Balkans, Cambridge University
Press, Cambridge.
Caplan, Richard (2005), Europe and the Recognition of New States in Yugoslavia,
Cambridge University Press, Cambridge.
Deighton, Anne; Mauer, Victor (eds.) (2006), Securing Europe? Implementing the
European Security Strategy, Chatham House & Center for Security Studies, ETH
Zürich.
Ghica, Luciana Alexandra (ed.) (2007), Enciclopedia Uniunii Europene, ed. a III-a,
Meronia, Bucureºti.
Hill, Christopher; SMITH, Karen E. (eds.) (2000), European Foreign Policy: Key
Documents, Routledge, Londra.
Holland, Martin (ed.) (1997), Common Foreign and Security Policy, Pinter, Londra.
Wolff, Stefan (2006), Ethnic Conflict: A Global Perspective, Oxford University
Press, Oxford.
Bibliografie
Documente oficiale
România
Strategia de securitate naþionalã a României (1994).

Strategia militarã a României (2000), Monitorul Oficial al României, anul XII, partea
I, nr. 191, 14 mai.
Strategia de securitate naþionalã a României (2001), Monitorul Oficial al României,
anul XIII, partea I, nr. 822, 20 decembrie.
Strategia de securitate nuclearã a României (2006-2008).
Comisia Prezidenþialã pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006),
Raport Final, Bucureºti, http://www.presidency.ro.
Consiliul Europei
Comisia de la Veneþia (1998), Internal Security Services in Europe, Strasburg.
Organizaþia Naþiunilor Unite (ONU)
Adunarea Generalã (1957), Rezoluþia 1186 (XII), 11 decembrie.

Adunarea Generalã (1982), Rezoluþia 37/10, 15 noiembrie, A/RES/37/10.
Adunarea Generalã (1988), Rezoluþia 43/51, 15 noiembrie, A/RES/43/51.
Adunarea Generalã (1989), Rezoluþia 44/21, 5 decembrie, A/RES/44/21.
Adunarea Generalã (1989), Rezoluþia 44/21, 5 decembrie, A/RES/44/21.
Adunarea Generalã (1999), Rezoluþia 53/35, 13 ianuarie, A/RES/53/35.
Carta Naþiunilor Unite, 26 iunie 1945, San Francisco.
274 BIBLIOGRAFIE
Comisia de Drept Internaþional (1957), Yearbook of the International Law Commission

1951, vol. II, New York.
Consiliul de Securitate (1992), Rezoluþia 743, S/RES/743.
Consiliul de Securitate (2001a), Rezoluþia 1371, S/RES/1371.
Consiliul de Securitate (2001b), Rezoluþia 1373, S/RES/1373.
Consiliul de Securitate (2006), Annual Report to the General Assembly: 2005-2006,
Supplement nr. 2, A/61/2.
Curtea Penalã Internaþionalã (1998), Statutul de la Roma privind Curtea Penalã
Internaþionalã, 17 iulie, A/CONF.183/9.
ONU (1992), An Agenda for Peace: Preventive Diplomacy, Peacemaking and
Peace-keeping. Report of the Secretary-General Pursuant to the Statement Adopted
by the Summit Meeting of the Security Council on 31 January 1992, 17 iunie,
A/47/277-S/24111.
ONU (1999a), Report of the Secretary-General pursuant to General Assembly reso-
lution 53/35, 15 noiembrie, A/54/549.
ONU (1999b), Report of the independent inquiry into the actions of the United
Nations during the 1994 genocide in Rwanda, 15 decembrie, S/1999/1257.
ONU (2000), Report of the Panel on United Nations Peace Operations, 21 august, A/
55/305-S/2000/809.
ONU (2001), Prevention of Armed Conflicts: Report of the Secretary-General, 7
iunie, A/55/985-S/2001/574.
ONU (2002), Report of the Policy Working Group on the United Nations and
Terrorism, A/57/273-S/2002/875.
UNHCR (2000), Refugees and Others of Concern to UNHCR: 1999 Statistical
Overview, Geneva (htttp://www.unhcr.org).
UNHCR (2006), 2005 Global Refugee Trends: Statistical Overview of Populations
of Refugees, Asylum-Seekers, Internally Displaced Persons, Stateless Persons,
and Other Persons of Concern to UNHCR, Geneva (htttp://www.unhcr.org).
Organizaþia pentru securitate ºi cooperare în Europa (OSCE)
OSCE (1990), Carta de la Paris pentru o Nouã Europã, Paris.
Organizaþia tratatului Atlanticului de Nord (NATO)
Tratatul Atlanticului de Nord, 4 aprilie 1949, Washington.

NATO (1991), Noul Concept Strategic al Alianþei, Roma, 7-8 noiembrie.
NATO (1999), Noul Concept Strategic al Alianþei, Washington, 23-25 aprilie.
BIBLIOGRAFIE 275
Statele Unite ale Americii (SUA)

Departamentul Apãrãrii (2001), Dictionary of Military and Associated Terms, Joint
Publication, revizuit în octombrie 2006.
Commission on National Security (1999), New World Coming: American Security
in the 21st Century (Study Addendum), http://govinfo.library.unt.edu/nssg/Reports/
addendum.pdf.
NIC (2004), Mapping the Global Future, National Intelligence Council, NIC 2004-13,
Government Printing Office (GPO), http://www.foia.cia.gov/2020/2020.pdf.
Senat (1976), Final Report of the Select Committee to Study Governmental Operations
with Respect to Intelligence Activities (The Church Commission), pp. 94-755.
Uniunea Europeanã (UE)

Comisia Europeanã (2001), Communication from the Commission on Conflict Prevention,
11 aprilie, Bruxelles, COM(2001) 211 final.
Comisia Europeanã (2002), Information Note: The Rapid Reaction Mechanism
Supporting the European Unions Policy Objectives in Conflict Prevention and
Crisis Management, http://www.europa.eu.int/comm/external_relations/cfsp/
doc/ rrm.pdf.
Comisia Europeanã (2003), A Secure Europe in a Better World: European Security
Strategy, 12 decembrie, Bruxelles.
Comisia Europeanã (2004), Euro-Mediterranean Partnership: Regional Indicative
Program 2005-2006, http://ec.europa.eu/comm/external_relations/euromed/rsp/
meda_nip05_06_en.pdf.
Consiliul European (1999b), Concluziile Preºedinþiei, Helsinki, 10-11 decembrie, SN
300/1/101 REV 1.
Consiliul European (2001a), Concluziile Preºedinþiei, Laeken, 14-15 decembrie, SN
300/1/101 REV 1.
Consiliul European (2001b), Council Regulation (EC) nr. 381/2001.
Convenþia Europeanã pentru Viitorul Europei (2002), Final Report of Working Group
VIII Defense, Bruxelles, 16 decembrie, CONV 461/02.
Consiliul European (2002), Council Joint Action of 11 March 2002 on the European
Union Police Mission, 2002/210/CFSP.
Consiliul European (2004c), Council Joint Action of 22 November 2004 on the
Extension of the European Union Police Mission in the former Yugoslav Republic
of Macedonia, 2004/789/CFSP.
Consiliul European (2004b), Council Joint Action of 12 July 2004 on the European
Union military operation in Bosnia and Herzegovina, 2004/570/CFSP.
Consiliul European (2004a), Council Decision of 25 November 2004 on the launching of
the European Union military operation in Bosnia and Herzegovina, 2004/803/CFSP.
276 BIBLIOGRAFIE
Consiliul European (1999a), Concluziile Preºedinþiei, Köln, 3-4 iunie, SN 300/1/101

REV 1.
Consiliul European (2003b), Council Joint Action of 29 September 2003 on the
European Union Police Mission in the former Yugoslav Republic of Macedonia,
2003/681/CFSP.
Consiliul European (2003a), Council Joint Action of 27 January 2003 on the European
Union military operation in the Former Yugoslav Republic of Macedonia, 2003/
92/CFSP.
Consiliul European (2000), Council Joint Action of 22 December 2000 on the
European Union Monitoring Mission, 2000/811/CFSP.
SG/HR (2000), Report on the Western Balkans Presented to the Lisbon European
Council by the Secretary-General/High Representative together with the Com-
mission, Bruxelles, 21 martie, SN 2032/2/00/REV2.
Tratatul de instituire a Comunitãþii Europene a Cãrbunelui ºi Oþelului (1951), 18
aprilie, Paris.
Tratatul de instituire a Comunitãþii Economice Europene (1957), 25 martie, Roma.
Tratatul de instituire a Comunitãþii Europene a Energiei Atomice (1957), 25 martie,
Roma.
Tratatul privind Uniunea Europeanã (1992), 7 februarie, Maastricht.
Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeanã, a
Tratatelor de instituire a Comunitãþilor Europene ºi a anumitor acte conexe a
anumitor dispoziþii financiare ale Tratatelor de instituire a Comunitãþilor Europene
ºi a Tratatului de instituire a unui Consiliu unic ºi a unei Comisii unice ale
Comunitãþilor Europene (1997), 2 octombrie, Amsterdam.
Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeanã, a Tratatelor
de instituire a Comunitãþilor Europene ºi a anumitor acte conexe (2001), 26
februarie, Nisa.
Tratatul de instituire a unei Constituþii pentru Europa (2004), 29 octombrie, Roma.
Literaturã secundarã
Abbot, Chris (2005), Rights and responsibilities: Resolving the dilemma of huma-
nitarian intervention, Oxford Research Group, Oxford.
Abbot, Chris; Paul, Rogers; John, Sloboda (2006), Global Responses to Global
Threats: Sustainable Security for the 21st Century, Oxford Research Group, Oxford
(http://www.oxfordresearchgroup.org.uk/publications/briefings/globalthreats.pdf).
Abrahamsen, Rita; Michael C., Williams (2006), Security sector reform: bringing
the private in, Conflict, Security and Development, vol. VI, nr. 1, pp. 1-23.
BIBLIOGRAFIE 277
Ackermann, Alice (2003), The idea and practice of conflict prevention, Journal of
Peace Research, vol. XL, nr. 3, pp. 339-347.
Adler, Emanuel (1992), The Emergence of Cooperation: National Epistemic Com-
munities and the International Evolution of the Idea of Nuclear Arms Control,
International Organization, vol. XLVI, nr. 1, pp. 101-145.
Adler, Emanuel; Peter M., Haas (1992), Conclusion: epistemic communities,
world order, and the creation of a reflective research program, International
Organization, vol. XLVI, nr. 1, pp. 367-390.
Adler, Emmanuel; Michael, Barnett (eds.) (1998), Security Communities, Cambridge
University Press, Cambridge.
Agor, Weston H.; Andres, Suarez (1972), The Emerging Latin American Political
Subsystem, Proceedings of the Academy of Political Science, vol. XXX, nr. 4,
pp. 153-166.
Albert, Mathias (1998), Security as a boundary function: changing identities and
securitisation in world politics, The International Journal of Peace Studies, vol.
III, nr. 1, http://www.gmu.edu/academic/ijps/vol3_1/Albert.htm.
Alker, Hayward R.; Ted Robert, Gurr; Kumar, Rupesinghe (eds.) (2001), Journeys
Through Conflict: Narratives and Lessons, Rowman & Littlefield Publishers,
Lanham.
Allan, Pierre; Alexis, Keller (eds.) (2006), What is a Just Peace?, Oxford University
Press, Oxford.
Allison, Graham (1971), Essence of Decision: Explaining the Cuban Missile Crisis,
Little Brown, Boston (MA).
Allison, Roy (2004), Regionalism, Regional Structures and Security Management in
Central Asia, International Affairs, vol. LXXX, nr. 3, pp. 463-483.
Anderson, Malcolm; Joanna, Apap (2002), Changing Conceptions of Security and
their Implications for EU Justice and Home Affairs Cooperation, CEPS Policy
Brief nr. 26, Center for European Policy Studies, Bruxelles.
Annan, Kofi (1999), Two concepts of sovereignty, The Economist, 18 septembrie.
Archer, Clive (1999), Nordic Swans and Baltic Cygnets, Cooperation and Conflict,
vol. XXXIV, nr. 1, pp. 47-71.
Aron, Raymond (1962), Paix et guerre entre les nations, Calman-Lévy, Paris.
Aron, Raymond (1969), The Evolution of Modern Strategic Thought, Adelphi
Papers, nr. 54.
Arquilla, John; David, Ronfeldt; Michelle, Zaninni (1998), Countering the New
Terrorism, RAND Corporation, Santa Monica (CA).
Ashley, Richard; R.B.J., Walker (1990), Reading Dissidence/Writing the Discipline:
Crisis and the Question of Sovereignty in International Studies, International
Studies Quarterly, vol. XXXIV, nr. 3, pp. 367-416.
278 BIBLIOGRAFIE
Axelrod, Robert; Robert O., Keohane (1985), Achieveing Cooperation Under

Anarchy: Strategies and Institutions, World Politics, vol. XXXVIII, nr.1,
pp. 226-254.
Axline, W. Andrew (1977), Underdevelopment, Dependence, and Integration:
The Politics of Regionalism in the Third World, International Organization,
vol. XXXI, nr. 1, pp. 83-105.
Ayoob, Mohammed (1997), Defining Security: A Subaltern Realist Perspective,
în Keith Krause ºi Michael C. Williams (eds.), Critical Security Studies, University
of Minnessota Press, Minneapolis, pp. 121-146.
Ayoob, Mohammed (2005), Security in the Age of Globalization: Separating
Appearance from Reality, în James Rosenau ºi Ersel Aydinli (eds.), Globa-
lization, Security, And The Nation-State: Paradigms In Transition, State University
of New York Press, New York, pp. 9-27.
Bailes, Alyson J.K.; Andrew, Cottey (2006), Regional Security Cooperation in the
Early 21st Century, în SIPRI Yearbook 2006: Armaments, Disarmament and
International Security, Oxford University Press-Stockholm International Peace
Research Institute, Oxford.
Baldwin, David (ed.) (1993), Neorealism and Neoliberalism: The Contemporary
Debate, Columbia University Press, New York
Barbé, Esther (1995), Relaciones Internacionales, Tecnos, Madrid.
Barlett, G.; Paul, Holman; Timothy E., Somes (1995), The Art of Strategy and
Force Planning, Naval War College Review, vol. XLVIII, nr. 2 , pp. 114-126.
Barnett, Michael (2002), Eyewitness to a Genocide: The United Nations and Rwanda,
Cornell University Press, Londra.
Bartholomees, Boone J. Jr. (ed.) (2006), Guide To National Security Policy And
Strategy, ed. a II-a, US Army War College, Carlisle (PA).
Baylis, John; James, Wirtz; Eliot, Cohen; Colin S., Gray (eds.) (2002), Strategy in
the Contemporary World, Oxford University Press, Oxford.
Baylis, John; Steve, Smith (eds.) (2004), The Globalization of World Politics, Oxford
University Press, Oxford.
Beck, Ulrich (1992), Risk Society, Towards a New Modernity, Sage, Londra.
Beitz, Charles (1979), Political Theory and International Relations, Princeton University
Press, Princeton.
Bellamy, Alex J.; Paul, Williams; Stuart, Griffin (2004), Understanding Peacekeeping,
Bensahel, Nora (2003), The Counterterror Coalitions: Europe, RAND Corporation,
Santa Monica (CA).
Benson, Michelle; Jacek, Kugler (1998), Power Parity, Democracy, and the Severity of
Internal Violence, The Journal of Conflict Resolution, vol. XLII, nr. 2, pp. 196-209.
BIBLIOGRAFIE 279
Bentley, Michael (1997), Approaches to Modernity: Western Historiography since

the Enlightenment, în Michael Bentley (ed.), Companion to Historiography,
Routledge, Londra, pp. 395-506.
Bentley, Michael (1999), Modern Historiography, Routledge, Londra.
Bercovitch, Jacob (1984), Social Conflicts and Third Parties: Strategies of Conflict
Resolution, Westview, Boulder (CO).
Bercovitch, Jacob (ed.) (1996), Resolving International Conflicts: The Theory and
Practice of Mediation, Lynne Rienner, Boulder (CO).
Betts, Richard K. (1997), Should Strategic Studies Survive?, World Politics, vol.
L, nr. 1, pp.7-33.
Betts, Richard K. (2004), US National Security Strategy: Lenses and Landmarks,
Princeton Project Towards a New National Security Strategy, Princeton University,
Princeton (NJ).
Betts, Richard K. (2000), Is Strategy an Illusion?, International Security, vol. XXV,
nr. 2, pp. 5-50.
Beaufre, Andre (1965), An Introduction to Strategy, Praeger, New York.
Binder, Leonard (1958), The Middle East as a Subordinate International System,
World Politics, vol. X, nr. 3, pp. 408-429.
Blair, Tony (1999), Doctrine of the International Community, Chicago Economic
Club (http://www.number-10.gov.uk/output/Page1297.asp).
Blitz, Brad K. (ed.) (2006), War and change in the Balkans, Cambridge University
Press, Cambridge.
Bloomfield, David; Martina, Fischer; Beatrix, Schmelzle (eds.) (2004), Berghof
Handbook for Conflict Transformation, Berghof Research Center for Constructive
Conflict Management (http://www.berghof-handbook.net).
Bøås, Morten; Marianne H., Marchand; Timothy M., Shaw (eds.) (2005), The political
economy of regions and regionalisms, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2005.
Boot, Max (2005), Myths about Neoconservatism, în Irwin Stelzer (ed.), Neocon-
servatism, Atlantic Books, Londra.
Booth, Kenneth; Eric, Herring (1994), Key-guide to information sources in strategic
studies, Mansell, Londra, New York.
Born, Hans; Loch, Johnson; Ian, Leigh (eds.) (2005), Who is Watching the Spies?
Establishing Intelligence Service Accountability, Brasseys, Dulles (VA).
Brahm, Eric (2003), Latent Conflict Stage, în Guy Burgess ºi Heidi Burgess (eds.)
Beyond Intractability, Conflict Research Consortium, University of Colorado,
Boulder (http://www.beyondintractability.org/essay/latent_conflict).
Brecher, Michael (1963), International Relations and Asian Studies: The
Subordinate State System of Southern Africa, World Politics, vol. XV, nr. 2,
pp. 213-235.
280 BIBLIOGRAFIE
Brecher, Michael (1969), The Middle East Subordinate System and Its Impact
on Israels Foreign Policy, International Studies Quarterly, vol. XIII, nr. 2,
pp. 117-139.
Brecher, Michael; Jonathan, Wilkenfeld (1982), Crisis in World Politics, World
Politics, vol. XXXIV, nr. 3, pp. 380-417.
Brown, Michael; Sean M., Lynn-Jones; Steven E., Miller (eds.) (1996), Debating
the Democratic Peace, MIT Press, Cambridge (MA).
Brownlie, Ian (1998), Principles of Public International Law, Oxford University
Press, Oxford.
Brzezinski, Zbiegniew (1994), Out of Control: Global Turmoil on the Eve of the 21st
Century, Simon & Schuster, New York.
Burgess, Guy; Heidi, Burgess (2003), Beyond Intractability, Conflict Research
Consortium, University of Colorado, Boulder (www.beyondintractability.org).
Burgess, Mark (2003), A Brief History of Terrorism, Center for Defense Infor-
mation, Washington DC (www.cdi.org/program/issue/index.cfm).
Burton, John (1990), Conflict: Resolution and Prevention, Macmillan, Londra.
Burton, John; Frank, Dukes (1990), Conflict: Practices in Management, Settlement &
Resolution, Macmillan, Londra.
Buzan, Barry (1983), People, States and Fear: The National Security Problem in
International Relations, University of North Carolina Press, Chapel Hill.
Buzan, Barry (1984), Peace, Power, and Security: Contending Concepts in the Study
of International Relations, Journal of Peace Research, vol. XXI, nr. 2, pp. 109-125.
Buzan, Barry (1988), The Southeast Asian Security Complex, Contemporary
Southeast Asia, vol. X, nr. 1, pp. 1-16.
Buzan, Barry (1991a), New Patterns of Global Security in the Twenty-First Century,
International Affairs, vol. LXVII, nr. 3, pp. 431-451.
Buzan, Barry (1991b), People, States and Fear: An Agenda for International Security
Studies in the Post-Cold War Era, Harvester Wheatsheaf, New York (Popoarele,
statele ºi teama: O agendã pentru studii de securitate internaþionalã în epoca de
dupã rãzboiul rece, Cartier, Chiºinãu, 2000).
Buzan, Barry (2003), Regional Security Complex Theory in the Post-Cold War
World, în Fredrik Söderbaum ºi Timothy M. Shaw (eds.), Theories of New
Regionalism: A Palgrave Reader, Palgrave Macmillan, New York, pp. 140-159.
Buzan, Barry; Gowher, Rizvi (eds.) (1986), South Asian Insecurity and the Great
Powers, Macmillan, Londra.
Buzan, Barry; Ole, Wæver (2003), Regions and Powers: The Structure of Interna-
tional Security, Cambridge University Press, Cambridge.
Buzan, Barry; Ole, Wæver; Jaap, de Wilde (1998), Security: A New Framework for
Analysis, Lynne Rienner-Boulder (CO), Londra.
BIBLIOGRAFIE 281
Buzan, Barry; Richard, Little (2000), International Systems in World History, Oxford
Cameron, Fraser (2002), The European Unions Growing International Role:
Closing the Capability Expectations Gap?, National Europe Centre, Australian
National University, http://www.anu.edu.au/NEC/fraser_cameron.pdf.
Cameron, Fraser (2006), The European Unions role in the Balkans, în
Brad K. Blitz (ed.), War and change in the Balkans, Cambridge University Press,
Cambridge.
Cameron, Iain (2000), National Security and the European Convention of Human
Rights, Kluwer Law International, Dordrecht.
Campbell, David (1992), Writing Security, United States Foreign Policy and the
Politics of Identity, University of Minnesota Press, Minneapolis.
Caney, Simon (2005), Justice Beyond Borders: A Global Political Theory, Oxford
Cantori, Louis J.; Steven L., Spiegel (1973), The Analysis of Regional International
Politics: The Integration Versus the Empirical Systems Approach, International
Organization, vol. XXVII, nr. 4, pp. 465-494.
Caplan, Richard (2005), Europe and the Recognition of New States in Yugoslavia,
Carnegie Commission on Preventing Deadly Conflict (1997), Preventing Deadly
Conflict. Final Report, Carnegie Corporation, New York.
Cha, Victor D. (2000), Globalization and the Study of International Security,
Journal of Peace Research, vol. XXXVII, nr. 3, pp. 391-403.
Chigas, Diana (2003), Track II (Citizen) Diplomacy, în Guy Burgess ºi Heidi
Burgess (eds.), Beyond Intractability, Conflict Research Consortium, University
of Colorado, Boulder (http://unitednationstest.beyondintractability.org/essay/
track2_diplomacy ).
Christiansen, Thomas; Fabio, Petito; Ben, Tonra (2000), Fuzzy Politics Around
Fuzzy Borders: The European Unionss «Near Abroad», Cooperation and
Conflict, vol. XXXV, nr. 4, pp. 389-415.
Clarke, Michael (1996), Air Power, Force and Coercion, în Andrew Lambert ºi
Arthur C. Williamson (eds.), The Dynamics of Air Power, HMSO for Royal Air
Force Staff College Bracknell, Londra.
Coackley, John (ed.) (1993), The Territorial Management of Ethnic Conflict, Frank
Cass, Londra.
Cochran, Charles L.; Eloise F., Malone (1995), Public Policy: Perspectives and
choices, McGraw-Hill, New York.
Collins, Alan (ed.) (2007), Contemporary Security Studies, Oxford University Press,
Oxford.
282 BIBLIOGRAFIE
Comisia 9/11 (2004), Final Report of the National Commission on Terrorist Attack
upon the United States, W.W.Norton, New York (disponibil ºi la http://
www.9-11commission.gov).
Cossa, Ralph A.; Jane, Khanna (1997), East Asia: Economic Interdependence and
Regional Security, International Affairs, vol. LXXIII, nr. 2, pp. 219-234.
Cottey, Andrew (ed.) (1999), Subregional Cooperation in the New Europe: Building
Security, Prosperity and Solidarity from the Barents to the Black Sea,
Macmillan-EastWest Institute, Londra.
Cox, Robert (1983), Gramsci, Hegemony and International Relations: An Essay in
Method, Millenium: Journal of Internationals Studies, vol. XII, nr. 2, pp. 162-175.
Cubert, Harold (1992), The Militant Palestinian Organizations and the Arab-Israeli
Peace Process, Journal of Terrorism & Political Violence, vol. IV, nr.1.
Dangerfield, Martin (2000), Subregional Economic Cooperation in Central and
Eastern Europe: The Political Economy of CEFTA, Edward Elgar, Cheltenham.
Davis, L.I.; J.J., Appleby; G.F., Smale (1967), A commentary on Defense Mana-
gement, Industrial College of the Armed Forces, Washington (DC).
DCAF (2005), Backgrounder: Security Sector Governance and Reform, National
Security Policy, Geneva Centre for the Democratic Control of Armed Forces,
Geneva.
De Czege, Huba Wass; Antulio J., Echevarria (2001), Towards a Strategy of Positive
Ends, Army War College, Strategic Studies Institute, Carlisle Barracks (PA).
De Greiff, Pablo (ed.) (2006), The Handbook of Reparations, Oxford University
Press, Oxford.
Deese, David A.; Joseph S., Nye (1981), Energy and Security, Ballinger Publishing
Co., Cambridge (MA).
Deighton, Anne; Victor, Mauer (eds.) (2006), Securing Europe? Implementing the
European Security Strategy, Chatham House & Center for Security Studies, ETH
Zürich.
Deutsch, Karl; Sidney, Burrell; Robert A., Kann (1957), Political Community and
the North Atlantic Area: International Organization in the Light of Historical
Experience, Princeton University Press, Princeton.
Doran, Charles F. (1991), Conflict and cooperation: between the Cold War and the
Gulf, The Annals of the American Academy, vol. LVIII, nr. 1, pp. 153-164.
Doyle, Michael (1986), Liberalism and World Politics, American Political Science
Review, vol. LXXX, nr. 4, pp. 1151-1169.
Doyle, Michael (1997), Ways of War and Peace, Norton, New York.
Dunn, William N. (1986), Public Policy Analysis: An Introduction, Prentice Hall,
Englewood Cliffs.
Dunn, William N. (2003), Public Policy Analysis: An Introduction, ed. a III-a,
Prentice Hall, Upper Sadle River (NJ).
BIBLIOGRAFIE 283
Dwan, Renata (2002), Conflict Prevention, în SIPRI Yearbook 2002: Armaments,

disarmament and international security, Oxford University Press, Oxford.
Easton, David (1965), A Framework for Political Analysis, Prentice-Hall, Englewood
Cliffs (NJ).
Enloe, Cynthia (1989), Bananas, Beaches and Bases: Making Feminist Sense of
International Politics, Pandora, Londra.
Escudero, Juan Francisco (2002), Aproximación histórica a la noción de intervención
humanitaria en el derecho internacional, Servicio de publicaciones de la Univer-
sidad de León, León.
Falk, Richard (1999), Regionalism and World Order after the Cold War, în Björn
Hettne, András Inotai ºi Osvaldo Sunkel (eds.), Globalism and the New Regio-
nalism, Macmillan, Basingstoke, pp. 228-250.
Fanon, Frantz (1963), The Wretchted of the Earth, Grove Press, New York.
Farrell, Mary; Björn, Hettne; Luk, van Langenhove (ed.), Global Politics of
Regionalism: Theory and Practice, Pluto Press, Ann Arbor-Londra.
Farson, Stuart (2005), The Delicate Balance Revisited: Parliamentary Democracy,
Intelligence, and the War against Terrorism in Canada, în Hans Born, Loch
Johnson ºi Ian Leigh (eds.), Who is Watching the Spies? Establishing Intelligence
Service Accountability, Brasseys, Dulles (VA).
Faucompret, Erik (2001), The Dismemberment of Yugoslavia and the European Union,
University of Antwerp, Antwerp.
Fawcett, Louise; Andrew, Hurrell (ed.) (1995), Regionalism in World Politics:
Regional Organization and International Order, Oxford University Press, Oxford.
Finnemore, Martha (1996), National Interests in International Society, Cornell
University Press, Ithaca (NY).
Fisher, Roger; William, Ury (1981), Getting to Yes: How to Negotiate without
Giving In, Arrow Books, Londra.
Flournoy, Michele; Julianne, Smith (eds.) (2005), European Defense Integration:
Bridging the Gap between Strategy and Capabilities, CSIS, Washington (DC).
Foster, Gregory, D. (1992), A Conceptual Foundation for the Developemnt of
Strategy, în James Gaston (ed.), Grand Strategy, National Defense University
Press, Washington (DC).
Freedman, Lawrence (1992), Order and disorder in the new world, Foreign Affairs,
vol. LXXI, nr. 1, pp. 20-37.
Freedman, Lawrence (2003), The Evolution of Nuclear Strategy, ed. a III-a, Palgrave
Macmillann, Basingstoke.
Freedman, Lawrence (2006), The Transformation of Strategic Affairs, Adelphi
Paper, nr. 379, International Institute for Strategic Studies.
Frohman, Alicia (2000), The New Regionalism and Collective Diplomacy in Latin
America, în Björn Hettne, András Inotai ºi Osvaldo Sunkel (eds.), New Regionalism
284 BIBLIOGRAFIE
and the Future of Security and Development, Palgrave Macmillan & UNU/WIDER,
Basingstoke, pp. 75-92.
Fukuyama, Francis (1992), Sfârºitul istoriei ºi ultimul om, trad. de M. Eftmiu,
Paideia, Bucureºti.
Galtung, Johan (1996), Peace by Peaceful Means: Peace and Conflict, Development
and Civilization, Sage, Londra.
Garden, Timothy (2002), EU Crisis Management: A British View, Paris, 31 mai
(http://www.tgarden.demon.co.uk/writings/articles/2002/020531eu.html).
George, Jim (1994), Discourses of World Politics, Lynne Reinner, Boulder (CO).
Gersdorf, Torsten (2005), Comparison of the Security Strategies of the United States
and the European Union: Is there a common approach in Combating Terrorism?,
Pentagon Report, Storming Media, Washington (http://www.stormingmedia.us/
05/0547/A054734.html).
Ghebali, Victor Y. (2003), The OSCE Code of Conduct on Politico-Military Aspects
of Security, DCAF Document no. 3, Geneva Centre for Democratic Control of
Armed Forces.
Stanford.
Ghica, Luciana Alexandra (coord.) (2007), Enciclopedia Uniunii Europene, ed. a
III-a, Meronia, Bucureºti.
Giddens, Anthony (1991), Modernity and Self Identity, Stanford University Press,
Stanford (CA).
Godet, Michel (1987), Scenarios and Strategic Management, Buttersworth Scientific,
Londra.
Goldstein, Judith; Robert O., Keohane (1993), Ideas and Foreign Policy: An
Analytical Framework, în Judith Goldstein ºi Robert O. Keohane (eds.), Ideas
and Foreign Policy: Beliefs, Institutions and Political Change, Cornell University
Press, Ithaca (NY)-Londra.
Gormely, Dennis M. (2004), The Limits of Intelligence: Iraqs Lessons, Survival,
vol. XLVI, nr. 3, pp. 7-28.
Gray, Colin S. (1992), New Directions for Strategic Studies? How can Theory help
Practice?, Security Studies, vol. I, nr. 4, pp. 610-635.
Gray, Colin S. (1999), Strategic Culture as Context: The First Generation Strikes
Back, Review of International Studies, vol. XXV, nr. 1, pp. 49-69.
Guldi, Jo (2006), The Uses of Planning and the Decay of Strategy, Contemporary
Security Policy, vol. XXVII, nr. 2, pp. 209-236.
Gurr, Ted (1970), Why Men Rebel, Princeton University Press, Princeton.
Gurr, Ted (1995), Minorities at Risk: A Global View of the Ethnopolitical Conflicts,
United States Institute of Peace Press, Washington (DC).
BIBLIOGRAFIE 285
Guzzini, Stefano (1998), Realism in International Relations: The Continuing Story

of a Death Foretold, Routledge, Londra (Realism ºi relaþii internaþionale. Povestea
fãrã sfârºit a unei morþi anunþate, Institutul European, Iaºi, 2000).
Guzzini, Stefano; Dietrich, Jung (eds.) (2004), Contemporary Security Analysis and
Peace Research, Routledge, Londra, New York.
Haas, Ernst (1970), The Study of Regional Integration: Reflections on the Joy and
Anguish of Pretheorizing, International Organization, vol. XXIV, nr. 4, pp.
607-646.
Haas, Ernst (1975), The Obsolence of Regional Integration Theory, University of
California Press, Berkeley.
Haas, Peter M. (1992), Introduction: Epistemic Communities and International
Policy Coordination, International Organization, vol. XLVI, nr. 1, pp. 1-35.
Haerpfer, Christian W.; Christian, Wallace; Richard, Rose (1997), Public Perceptions
of Threats to Security in Post-Communist Europe, University of Strathclyde, Glasgow.
Haftendorn, Helga; Celeste, Wallander; Robert O., Keohane (1999), Imperfect
Unions: Security Institutions Over Time and Space, Oxford University Press, Oxford.
Haggard, Stephen; Beth, Simmons (1987), Theories of International Regimes,
International Organization, vol. XLI, nr. 3, pp. 491-517.
Hagopian, Frances; Scott, Mainwaring (2005), The Third Wave of Democratization
in Latin America, Cambridge University Press, Cambridge.
Handel, Michael I. (2001), Masters of War: Classical Strategic Thought, ed. a III-a,
Frank Cass, Londra.
Hannay, David (2000), Europes Common Foreign and Security Policy: Year 1,
European Foreign Affairs Review, vol. V, nr. 3, pp. 275-280.
Hanrieder, W.F. (1978), Dissolving international politics: Reflections on the
nation-state, American Political Science Review, vol. LXXII, nr. 4, pp. 1276-1287.
Hansen, Wibke; Oliver, Ramsbotham; Tom, Woodhouse (2004), Hawks and doves:
Peacekeeping and Conflict Resolution, în Berghof Handbook for Conflict Transfor-
mation, Berghof Research Center for Constructive Conflict Management (http://
www.berghof-handbook.net).
Hart, B.H. Liddell (1967), Strategy The Indirect Approach, Faber & Faber, Londra.
Hasenclever, Andreas; Peter, Mayer; Volker, Rittberger (2000), Integrating theories
of international regimes, Review of International Studies, vol. XXVI, nr. 1, pp. 3-33.
Hassner, Pierre (2002), The United States: The Empire of Force, or the Force of
the Empire?, Chaillot Papers, nr. 54.
Held, David (1995), Democracy and the Global Order: From the Modern State to
Cosmopolitan Governance, Polity Press, Londra.
Hensel, Paul R.; Gary, Goertz; Paul F., Diehl (2000), The Democratic Peace and
Rivalries, The Journal of Politics, vol. LXII, nr. 4, pp. 1173-1188.
286 BIBLIOGRAFIE
Herman, Michael (1996), Intelligence Power in War and Peace, Cambridge University
Press, Cambridge.
Hettne, Björn (1999), The New Regionalism: A Prologue, în Björn Hettne ºi
András Inotai, Osvaldo Sunkel (eds.), Globalism and the New Regionalism,
Macmillan, Basingstoke, pp. xv-xxx.
Hettne, Björn (2001), Regionalism, Security and Development: A Comparative
Perspective, în Björn Hettne, András Inotai, Osvaldo Sunkel (eds.), Comparing
Regionalisms: Implications for Global Development, Palgrave, Basingstoke, New
York, pp. 1-53.
Hettne, Björn; Fredrik, Söderbaum (2000), Theorising the Rise of Regionness,
New Political Economy, vol. V, nr. 3, pp. 457-473.
Hill, Christopher (1993), The Capability Expectations Gap, or Conceptualising
Europes International Role, Journal of Common Market Studies, vol. XXI, nr.
3, pp. 305-328.
Hill, Christopher (2001), The EUs Capacity for Conflict Prevention, European
Foreign Affairs Review, vol. VI, nr. 3, pp. 315-333.
Hill, Christopher; Karen E., Smith (eds.) (2000), European Foreign Policy: Key
Documents, Routledge, Londra.
Hitch, Charles (1965), Decisions-Making for Defense, University of California Press,
Berkeley, Los Angeles.
Hitch, Charles J.; Roland N., McKean (1960), The Economics of Defense in the
Nuclear Age, Harvard University Press, Cambridge (MA).
Hitchins, Keith (1998), România (1866-1947), Humanitas, Bucureºti.
Hoffmann, Stanley (1959), International Relations: The Long Road to Theory,
World Politics, vol. XI, nr. 3, pp. 346-377.
Hoffmann, Stanley (1961), International Systems and International Law, World
Politics, vol. XIV, nr. 1, pp. 205-237.
Hoffmann, Stanley (1990), A new world order and its troubles, Foreign Affairs,
vol. LXIX, nr, 4, pp. 115-122.
Holbrooke, Richard (1999), To End a War, Random House, New York.
HOLCOMB, James F. (2006), Managing strategic risk, în J. Boone Bartholomees,
Jr. (ed.), ed. a II-a, Guide To National Security Policy And Strategy, U.S. Army
War College, Carlisle (PA).
Holland, Gary (2003), Resource allocation: The DoDs Achilles Heel, Air Uni-
versity, Alabama.
Holland, Martin (ed.) (1997), Common Foreign and Security Policy, Pinter, Londra.
Holmes, Robert (1989), On War and Morality, Princeton University Press, Princeton.
Holsti, Kalevi (1991), Peace and War: Armed Conflicts and the International Order,
Yale University Press, New Heaven.
BIBLIOGRAFIE 287
Holsti, Kalevi (1996), The State, War, and the State of War, Cambridge University
Press, Cambridge.
Homer-Dixon, Thomas (1999), Environment, Scarcity and Violence, Princeton Univer-
sity Press, Princeton.
Horowitz, David (1985), Ethnic Groups in Conflicts, University of California Press,
Berkley.
Howard, Michael (1979), The Forgotten Dimension of Strategy, Foreign Affairs,
nr. 57, pp. 975-986.
Howorth, Jolyon (2000), Britain, NATO and CESDP: Fixed Strategy, Changing
Tactics, European Foreign Affairs Review, vol. V, nr. 3, pp. 377-396.
Human Security Center (2005), Human Security Report 2005, Oxford University
Press, Oxford.
Huntington, Samuel (1996), Clash of Civilizations and the Remaking of World Order,
Simon & Schuster, New York.
Huntington, Samuel P. (1957), The Soldier and the State, Vintage Books, New York.
Huntington, Samuel P. (1998), Ciocnirea civilizaþiilor, trad. de R. Carp, Antet,
Bucureºti.
Hurrell, Andrew (1995), Explaining the Resurgence of Regionalism in World
Politics, Review of International Studies, vol. XXI, nr. 4, pp. 331-358.
Hurrell, Andrew (1998), Security in Latin America, International Affairs, vol.
LXXIV, nr. 3, pp. 529-546.
Huysmans, Jef (1998), Revisiting Copenhagen: Or, On the Creative Development
of Security Studies Agenda in Europe, European Journal of International Relations,
vol. IV, nr. 4, pp. 479-506.
Iggers, Georg G. (1997), Historiography in the Twentieth Century: From Scientific
Objectivity to the Postmodern Challenge, Wesleyan University Press, Hanovra-Londra.
Ignatieff, Michael (1999), El honor del guerrero. Guerra étnica y conciencia moderna,
Taurus, Madrid.
International Commission on Intervention and State Sovereignty (2001), The respon-
sibility to protect, International Development Research Centre, Ottawa.
ISS (2004), European defence: A proposal for a White Paper, Report of an
independent Task Force, EU Institute for Security Studies, Paris.
Jablonsky, David (2004), Why Is Strategy Difficult?, în J. Boone Batholomees (ed.),
Guide to National Security Policy and Strategy, US Army War College, Carlisle (PA).
Jablonsky, David (2006), Why is strategy difficult?, în J. Boone Bartholomees, Jr.
(ed.), ed. a II-a, Guide To National Security Policy And Strategy, U.S. Army War
College, Carlisle (PA).
Jeong, Ho-Won (1999), Conflict management and resolution, în Lester Kurtz (ed.),
Encyclopedia of violence, peace & conflict, Academic Press, San Diego, pp. 389-400.
288 BIBLIOGRAFIE
Jeong, Ho-Won (2002), Peacekeeping Strategies for Peacebuilding: Multi-functional

roles, în Ho-Won Jeong (ed.), Approaches to Peacebuilding, Palgrave, New York.
Jervis, Robert (1970), The Logic of Images in International Relations, Princeton
Jervis, Robert (1976), Perception and Misperception in International Politics, Princeton
Jervis, Robert (1988), Realism, Game Theory and Cooperation, World Politics,
vol. XL, nr. 3, pp. 317-349.
Jervis, Robert (1998), Realism in the Study of World Politics, International
Organization, vol. LII, nr. 4 , pp. 971-991.
Joffe, Josef (1995), Bismarck or Britain? Toward and American Grand Strategy
after Bipolarity, International Security, vol. XIX, nr. 4 , pp. 94-117.
Johnson, Loch K.; Wirtz, James, J. (eds.) (2004), Strategic Intelligence, An Anthology,
Roxbury Publishing Company, Los Angeles.
Johnson, Stuart E. (2003), A New PPBS Process to Advance Transformation,
Defense Horizons, nr. 32.
Johnston, Alastair Iain (1995), Thinking about strategic culture, International
Security, vol. XIX, nr. 4, pp. 43-64.
Jordan, Amos A.; William J., Taylor; Michael M., Mazzar; Sam, Nunn (1998),
American National Security, ed. a V-a, The Johns Hopkins University Press,
Baltimore.
Kagan, Robert; William, Kristol (1999), A Distinctly American Internationalism,
Weekly Standard, 29 noiembrie.
Kahn, Herman (1962), On Thermonuclear War, Princeton University Press, Princeton.
Kahn, Herman (1967), The Year 2000: A Framework for Speculation on the Next 33
Years, Macmillan, Londra.
Kahn, Herman (1973), The Alternative World Futures Approach, în Franklin
Tugwell (ed.), Search for Alternatives: Public Policy and the Study of the Future,
Witrop Publishers, Cambridge (MA).
Kahn, Herman (1984), Thinking about the Unthinkable in the 1980s, Simon and
Schuster, New York.
Kahn, Herman; Leon, Martel; William, Brown (1976), The Next 200 Years: A
Scenario for America and the World, Morrow, New York.
Kaiser, Karl (1968), The Interaction of Regional Subsystems: Some Preliminary
Notes on Recurrent Patterns and the Role of Superpowers, World Politics, vol.
XXI, nr. 1, pp. 84-107.
Kaldor, Mary (1990), The Imaginary Era: Understanding the East-West Conflict,
Basil Blackwell, Oxford.
Kaldor, Mary (1999), New and Old Wars: Organised Violence in a Global Era,
BIBLIOGRAFIE 289
Kaldor, Mary (2003), Global Civil Society: An Answer to War, Polity Press, Cambridge.
Kaplan, Fred M. (1983), The Wizards of Armageddon, Simon & Schuster, New York.
Kaplan, Lawrence; William, Kristol (2003), The War Over Iraq: Saddams Tyranny
and Americas Mission, Encounter Books, San Francisco.
Kaplan, Morton (1957), System and Process in International Relations, Wiley, New York.
Kaplan, Robert (2002), Warrior Politics: Why Leadership Demands a Pagan Ethos,
Vintage Books, New York.
Katz, Mark N. (1991), Superpower conflict resolution: Lessons for the future,
The Annals of the American Academy, nr. 518, pp. 177-187.
Katzenstein, Peter (ed.) (1996), The Culture of National Security. Norms and Identity
in World Politics, Columbia University Press, New York.
Kent, Sherman (1965), Strategic Intelligence for U.S. World Policy, Archon Books,
Hamden, CT.
Keohane, Robert O. (2002), Power and Governance in a Partially Globalized World,
Routledge, Londra, New York.
Keohane, Robert O. (2002), Power and Governance in a Partially Globalized World,
Routledge, Londra, New York.
Keohane, Robert O.; Joseph S., NYE (1971), Transnational Relations and World
Politics, Harvard University Press, Cambridge (MA).
Keohane, Robert O.; Joseph S., Nye (1977), Power and Interdependence: World
Politics in Transition, Little Brown, Boston (MA).
Kintis, Andreas G. (1997), The EUs foreign policy and the war in former Yugoslavia,
în Martin Holland (ed.), Common Foreign and Security Policy, Pinter, Londra.
Kissinger, Henry (1995), Diplomacy, Simon & Schuster, New York (Diplomaþia, Bic
All, Bucureºti, 1998).
Klein, Bradley (1994), Strategic studies and world order, Cambridge University
Press, Cambridge.
Kleiner, Art (1996), The Age of Heretics: Heroes, Outlaws, and the Forerunners of
Corporate Change, Currency/Doubleday, New York.
Knigthley, Philip (1988), The Second Oldest Profession: Spies and Spying in the
Twentieth Century, W.W. Norton, New York.
Knorr, Klaus; Sidney, Verba (1961), The International Systems: Theoretical Essays
Introduction, World Politics, vol. XIV, nr. 1, pp. 1-5.
Krahmann, Elke (2005), Security governance and the private military industry in
Europe and North America, Conflict, Security and Development, vol. V, nr. 2,
pp. 247-268.
Krame, Ghaleb (2006), What Do We know About Security After Three Generations of
Security Scholars? A Hermeneutic De-Construction of Security as a Sub-Discipline
in IR, Danish Political Science Research School, http://polforsk.dk/download/
securitytheory2006/krameghaleb.doc.
290 BIBLIOGRAFIE
Krasner, Stephen D. (ed.) (1983), International Regimes, Cornell University Press,

Ithaca (NY).
Kratochwil, Friedrich (1982), On the Notion of «Interest» in International Relations,
International Organization, vol. XXXVI, nr. 1, pp. 1-30.
Kratochwil, Friedrich (2000), How Do Norms Matter?, în Michael Byers (ed.),
The Role of Law in International Politics, Oxford University Press, Oxford.
Krause, Keith (1996), Critical Theory and Security Studies, YCISS Occasional
Paper, nr. 33 (februarie).
Krause, Keith (2004), Is human security more than just a good idea?, BICC
Brief, nr. 30 (Promoting security but how and for whom?), http://
www.humansecuritycentre.org/publications/bicc_brief30.pdf.
Krause, Keith; Michael C., Williams (1996), Broadening the Agenda of Security
Studies: Politics and Methods, Mershon International Studies Review, vol. XL,
nr. 2, pp. 229-254.
Krause, Keith; Michael C., Williams (1997), Critical Security Studies: Concepts
and Cases, University of Minnesota Press, Minneapolis.
Krauthamer, Ch. (1991), The unipolar moment, Foreign Affairs, vol. LXX, nr. 1,
pp. 23-33.
Kristol, Irving (1983), Reflections of a Neoconservative, Basic Books, New York.
Kronenberger, Vincent; Jan, Wouters (eds.) (2004), The European Union and Conflict
Prevention: Policy and Legal Apects, Cambridge University Press, Cambridge.
Kupchan, Charles A. (1988), American Globalism in the Middle East: The Roots
of Regional Security Policy, Political Science Quarterly, vol. CIII, nr. 4, pp.
585-611.
Lantis, Jeffrey S. (2002), Strategic Culture and National Security Policy, Inter-
national Studies Review, vol. IV, nr. 3, pp. 81-113.
Layne, Christopher (1998), Rethinking American Grand Strategy: Hegemony or
Balance of Power in the Twenty-first Century?, World Policy Journal, vol. XV,
nr. 2, pp. 8-28.
Lebow, Richard N. (1988), Interdisciplinary Research and the Future of Peace and
Security Studies, Political Psychology, vol. IX, nr. 3, pp. 507-543.
Ledeen, Michael (2000), Contribution to the symposium American Power For
What?, Commentary, ianuarie, pp. 36-37.
Lederach, John Paul (1995), Preparing for Peace: Conflict Transformation across
cultures, Syracuse University Press, New York.
Lederach, John Paul (1997), Building Peace: Sustainable Reconciliation in Divided
Societies, United States Institute of Peace Press, Washington.
Levy, Marc; Oran, Young; Michael, Zürn (1995), The Study of International
Regimes, European Journal of International Relations, vol. I, nr. 3, pp. 267-330.
Lindberg, Tod (2004), Neoconservatisms Liberal Legacy, Policy Review, nr. 27.
BIBLIOGRAFIE 291
Linklater, Andrew (1982), Men and Citizens in the Theory of International Relations,
MacMillan Press, Londra.
Lomperis, Timothy J. (1984), The War Everybody Lost and Won: Americas
Intervention in Viet Nams Twin Struggles, Louisiana State University Press,
Baton Rouge.
Lopandiæ, Duko (2001), Regional Initiatives in South Eastern Europe, European
Movement in Serbia, Belgrad.
Lopandiæ, Duko (ed.) (2002), Regional Cooperation in South Eastern Europe: The
Effects of Regional Initiatives. Conference proceedings, European Movement in
Serbia, Belgrad.
López, Mario (2006), Política sin violencia. La noviolencia como humanización de la
política, Uniminuto, Bogotá.
Lowenthal, Mark (2003), Intelligence: From Secrets to Policy, CQ Press, Washington
(DC).
Lund, Michael S. (1996), Preventing Violent Conflicts: A Strategy for Preventive
Diplomacy, United States Institute of Peace Press, Washington (DC).
Luttwak, Edward N. (2001), Strategy: The Logic of War and Peace, Belknap Press
of Harvard University Press, Cambridge (MA).
Lykke, Arthur Jr. (1989), Toward an Understanding of Military Strategy, în U.S. Army
War College, Military Strategy: Theory and Application, Carlisle, Barracks (PA).
MacFarlane, Neil S. (1985), The Soviet Conception of Regional Security, World
Politics, vol. XXXVII, nr. 3, pp. 295-316.
Mansfield, Edward D.; Helen V., Milner (1999), The New Wave of Regionalism,
International Organization, vol. LIII, nr. 3, pp. 589-627.
Marchand, Marianne H.; Morten, Bøås; Timothy M., Shaw (1999), The Political
Economy of New Regionalism, Third World Quarterly, vol. XX, nr. 5, pp.
897-910.
Marshall, Monty G.; Ted Robert, Gurr (2005), Peace and Conflict 2005: A Global
Survey of Armed Conflicts, Self-Determination Movements, and Democracy, Center
for International Development and Conflict Management, University of Maryland,
College Park (MD).
Martin, Lisa; Beth, Simmons (1998), Theories and Empirical Studies of International
Institutions, International Organization, vol. LII, nr. 4, pp. 729-757.
McCaffery, Jerry L.; L.R., Jones (2005), Reform and Program Budgeting in the
Department of Defense, International Public Management Review, vol. VI, nr. 2,
pp. 141-176.
McCorduck, Pamela; Nancy, Ramsey (1996), The Futures of Women Scenarios for
21st Century, New York, Warner Books.
McNab, Robert M. (2000), Lessons of Multi-Year Budgeting, US Naval Postgraduate
School.
292 BIBLIOGRAFIE
McSweeney, Bill (1996), Identity and Security: Buzan and the Copenhagen School,
Review of International Studies, vol. XXII, nr. 1, pp. 81-94.
McSweeney, Bill (1999), Security, Identity and Interests: A Sociology of International
Relations Cambridge University Press, Cambridge.
Mearsheimer, John (1990), Back to the Future: Instability in Europe after the Cold
War, International Security, vol. XIV, nr. 4, pp. 5-56.
Mearsheimer, John (2003), Tragedia politicii de forþã, trad. de A. Nãstase, Antet,
Bucureºti.
Mearsheimer, John; Steven, Walt (2003), An Unnecessary War, Foreign Policy,
nr. 137 , pp. 51-62.
Meier, Viktor (1999), Yugoslavia, Routledge, Londra.
Meilinger, Phillip S. (1992), The Problem with Our Air Power Doctrine, Airpower
Journal, nr. 6, pp. 24-31.
Miall, Huge (2004), Conflict transformation: A multi-dimensional task, în David
Bloomfield, Martina Fischer ºi Beatrix Schmelzle (eds.), Berghof Handbook for
Conflict Transformation, Berghof Research Center for Constructive Conflict
Management (http://www.berghof-handbook.net).
Miall, Huge; Oliver, Rambotham; Tom, Woodhouse (1999), Contemporary Conflict
Resolution, Polity Press, Cambridge.
Miller, Benjamin; Korina, Kagan (1997), The Great Powers and Regional Conflicts:
Eastern Europe and the Balkans from the Post-Napoleonic Era to the Post-Cold
War Era, International Studies Quarterly, vol. XLI, nr.1, pp. 51-86.
Milliken, Jennifer (2002), The social construction of the Korean war: Conflict
Possibilitiesi, Manchester University Press, Manchester.
Minic, Jelica (2000), A Regional Framework for Peace and Development in the
Balkans, în Björn Hettne, András Inotai ºi Osvaldo Sunkel (eds.), New Regiona-
lism and the Future of Security and Development, Palgrave Macmillan & UNU/
WIDER, Basingstoke, pp. 272-299.
Miroiu, Adrian; Mireille, Rãdoi; Marian, Zulean (2002), Politici publice,
Politeia-SNSPA, Bucureºti.
Miroiu, Andrei (2002), National and International Security at the Dawn of the XXI st
Century. The Romanian Case, Romanian Journal of Society and Politics, vol. II,
nr. 2.
Miroiu, Andrei (2003), Mediul actual de securitate, controlul democratic ºi strategia
de securitate naþionalã a României, Monitor strategic, vol. IV, nr. 1.
Miroiu, Andrei (2005), Balanþã ºi hegemonie, Tritonic, Bucureºti.
Missiroli, Antonio (2001), European Security Policy: The Challenge of Coherence,
European Foreign Affairs Review, vol. VI, nr. 2, pp. 177-196.
Mitchell, Christopher (1991), Recognising Conflict, în Tom Woodhouse (ed.),
Peacemaking in a Troubled World, Berg Books, Oxford, pp. 209-225.
BIBLIOGRAFIE 293
Mitchell, Christopher (2005), Conflict, Social Change and Conflict Resolution: An

Inquiry, în David Bloomfield, Martina Fischer ºi Beatrix Schmelzle (eds.),
Berghof Handbook for Conflict Transformation, Berghof Research Center for
Constructive Conflict Management (http://www.berghof-handbook.net).
Mittelman, James; Richard, Falk (2000), Global Hegemony and Regionalism, în
Stephen Calleya (ed.), Regionalism in the post-Cold War World, Ashgate, Aldershot,
pp. 3-22.
Moran, Daniel (2002), Strategic Theory and the History of War, în John Baylis,
James Wirtz, Eliot Cohen ºi Colin S. Gray (eds.), Strategy in the Contemporary
World, Oxford University Press, New York.
Morgenthau, Hans J. (1948), Politics Among Nations, Alfred Knopf, New York.
Morris, Nicholas (2004), Humanitarian intervention in the Balkans, în
Jennifer M. Welsh (ed.), Humanitarian intervention and international relations,
Oxford University Press, Oxford.
Motoc, Iulia (1997), Interpréter la guerre: Les exceptions de larticle 2§4 de la
Charte O.N.U. devant le Conseil de Securité, Babel, Bucureºti.
Mueller, John (1989), Retreat from Doomsday : The Obsolence of Major War, Basic
Books, Londra.
Müller-Brandeck-Bocquet, Gisela (2002), The New CFSP and ESDP Decision-Making
System of the European Union, European Foreign Affairs Review, vol. VII, nr. 3,
pp. 257-282.
Muñoz, Francisco (2004), ¿Qué son los conflictos?, în Beatriz Molina ºi Francisco
Muñoz (eds.), Manual de Paz y Conflictos, Universidad de Granada y Junta de
Andalucía, Granada, pp. 143-170.
Neumann, Iver B. (1992), Identity and Security (Review Essay), Journal of Peace
Research, vol. XXIX, nr. 2, pp. 221-226.
Neumann, Iver B.; Henrikki, Heikka (2005), Grand Strategy, Strategic Culture,
Practice: The Social Roots of Nordic Defence, Cooperation and Conflict, vol.
XL, nr. 1, pp. 5-23.
Nowak, Agnieszka (2006), Civilian crisis management: the EU way, Chaillot
Paper, nr. 90, Institute for Security Studies, Paris.
Nuechterlein, Donald E. (1968), Prospects for Regional Security in Southeast
Asia, Asian Survey, vol. VIII, nr. 9, pp. 806-816.
Nye, Joseph (1995), Concluding Address, Civil-Military Relations and the Consolidation
of Democracy, NED International Forum (http://www.ned.org/forum/reports/
civil_mi.html).
Nye, Joseph S. (1971), Peace in Parts: Integration and Conflict in Regional Organization,
Little Brown, Boston.
Nye, Joseph S. (2004), Soft Power: The Means to Success in World Politics, Public
Affairs, New York.
294 BIBLIOGRAFIE
Nye, Joseph S. (ed.) (1968), International Regionalism: Readings, Little Brown &
Co., Boston.
Nye, Joseph S.; Sean M., Lynn-Jones (1988), International Security Studies: A
Report of a Conference on the State of the Field, International Security, vol. XII,
nr. 4, pp. 5-27.
Olson, Mancur (1965), The Logic of Collective Action: Public Goods and the Theory
of Groups, Harvard University Press, Cambridge (MA).
Oneal, John R.; Frances H., Oneal; Zeev, Maoz; Bruce, Russett (1996), The
Liberal Peace: Interdependence, Democracy, and International Conflict, 1950-1985,
Journal of Peace Research, vol. XXXIII, nr. 1, pp. 11-28.
Paris, Roland (2001), Human Security: Paradigm Shift or Hot Air?, International
Security, vol. XXVI, nr. 2, pp. 87-102.
Paris, Roland (2002), International peacebuilding and the «mission civilisatrice»,
Review of International Studies, vol. XXVIII, nr. 4, pp. 637656.
Parlamentul Britanic Camera Comunelor (2004), Report of a Committee of Privy
Counsellors, Review of Intelligence on Weapons of Mass Destruction, Londra, 14
iulie (disponibil ºi la http://image.guardian.co.uk/sys-files/Politics/documents/
2004/07/14/butler.pdf).
Parlamentul Regatului Norvegian (2004), Making Intelligence Accountable: Legal
Standards and Best Practice for Oversight of Intelligence Agencies, ed. a IV-a,
Oslo.
Pavliuk, Oleksandr (2001), Concerted Action for Sustainable Development to Enhance
Peace, Stability and Prosperity in the Black Sea Region, Journal of Southeastern
European and Black Sea Studies, vol. II, nr. 1, pp. 80-85.
Payne, Anthony; Andrew, Gamble (1996), The Political Economy of Regionalism
and World Order, în Andrew Gamble ºi Anthony Payne (eds.), Regionalism and
World Order, Macmillan, Basingstoke; Londra, pp. 1-20.
Peffer, Nathaniel (1954), Regional Security in Southeast Asia, International Orga-
nization, vol. VIII, nr. 3, pp. 311-315.
Pentland, Charles C. (2003), The EU and Southeastern Europe after Dayton,
Europe-Russia Working Chapters, Carleton University, Ottawa.
Philpott, Daniel (2001), Revolutions in sovereignty: How ideas shaped modern
international relations, Princeton University Press, Princeton.
Piana, Claire (2002), The EUs Decision-Making Process in the Common Foreign
and Security Policy: The Case of the Former Yugoslav Republic of Macedonia,
European Foreign Affairs Review, vol. VII, nr. 2, pp. 209-226.
Pinter, Walter (1986), Russian Military Thought: the Western Model and the shadow
of Sovorov, în Peter Paret (ed.), Makers of Modern Strategy: From Machiavelli
to the Nuclear Age, Princeton University Press, Princeton.
BIBLIOGRAFIE 295
PNUD (1994), New dimensions of human security, UNDP Human Development

Reports, New York (http://hdr.undp.org/reports/global/1994/en/).
Popper, Karl (1956), Realism and the aim of science, Routledge, Londra.
Popescu, Mihail (2000), Tendinþe actuale de trecere de la agresiuni militare clasice
la agresiuni neconvenþionale, INFOCOM, Statul-Major General, Bucureºti.
Ramet, Sabrina P. (2005), Thinking about Yugoslavia: Scholarly Debates about the
Yugoslav Breakup and the Wars in Yugoslavia, Cambridge University Press, Cambridge.
Rapoport, Anatol (1989), The Origins of Violence: Approaches to the Study of
Conflict, Paragon House, New York.
Rasmussen, J. Lewis (1997), Peacemaking in the twenty-first century. New rules,
new roles, new actors, în I. William Zartman ºi J. Lewis Rasmussen (eds.),
Peacemaking in international conflict: Methods & Techniques, United States
Peace Institute, Washington, pp. 31-50.
Rasmussen, Mikkel Vedby (2006), The Risky Society at War: Terror, Technology and
Strategy in the Tewnty-first Century, Cambridge University Press, Cambridge.
Rãdoi, Ioan (2004), Securitatea ºi siguranþa... fuzibilã, Revista 22, Anul XIV, nr. 817.
Reason, Peter; Hilary, Bradbury (eds.) (2001), Handbook of Action Research:
Participative Inquiry and Practice, Sage, Londra.
Reimann, Cordula (2004), Assesing the State-of-the-Art in Conflict Transformation:
Reflections from a Theoretical Perspective, în David Bloomfield, Martina Fischer
ºi Beatrix Schmelzle (eds.), Berghof Handbook for Conflict Transformation,
Berghof Research Center for Constructive Conflict Management (http://
www.berghof-handbook.net).
Riley, Stephen (1999), West African Subregionalism: the Case of the Economic
Community of West African States (ECOWAS), în Glenn Hook, Ian Kearns
(eds.), Subregionalism and World Order, Macmillan, Basingstoke-Londra, pp. 63-87.
Risse, Thomas; Daniela, Engelmann-Martin; Hans-Joachim, Knopf; Klaus, Roscher
(1999), To Euro or Not to Euro? The EMU an Identity Politics in the European
Union, European Journal of International Relations, vol. V, nr. 2, pp. 147-187.
Risse-Kappen, Thomas (1994), Ideas do nor Float Freely: Transnational Coalitions,
Domestic Structures and the End of the Cold War, International Organization,
vol. XLVIII, nr.2, pp. 185-214.
Rittberger, Volker (ed.) (1993), Regime Theory and International Relations, Oxford
Roberts, Adam (2003), Order/Justice at the United Nations, în Rosemary Foot,
John Gaddis ºi Andrew Hurrell (eds.), Order and Justice in International Relations,
Rosecrance, Richard; Arthur, Stein (eds.) (1993), The Domestic Bases of Grand
Strategy, Cornell University Press, Ithaca (NY).
296 BIBLIOGRAFIE
Rosenau, James; Ersel, Aydinli (2005), Globalization, Security, And The Nation-State:
Paradigms In Transition, State University of New York Press, New York.
Ruiz-Giménez, Itziar (2005), La historia de la intervención humanitaria. El imperialismo
altruista, Catarata, Madrid.
Rumsfeld, Donald (2002), Transforming the Military, Foreign Affairs, vol. LXXXI,
nr. 3, pp. 20-32.
Rupesinghe, Kumar (1995), Conflict Transformation, Macmillan, Londra.
Russett, Bruce (1993), Grasping the Democratic Peace: Principles for a Post-Cold
War World, Princeton University Press, Princeton.
Russett, Bruce (1995), The Democratic Peace: And Yet it Moves, International
Security, vol. XIX, nr. 4, pp. 164-175.
Sarkesian, Sam C. (1995), U.S. National Security, ed. a II-a, Lynne Rienner, Boulder,
Londra.
Schneckener, Ulrich (2002), Developing and Applying EU Crisis Management: Test
Case Macedonia, ECMI Working Paper, nr. 14, European Centre for Minority
Issues, Flensburg (http://www.ecmi.de/doc/download/working_paper_14.pdf).
Schoomaker, Peter J. (2006), Matching the Military to the Mission, The Washington
Post, 27 decembrie.
Schuwirth, Rainer (2002), Hitting the Helsinki Headline Goal, NATO Review, nr. 3,
(http://www.nato.int/docu/review/2002/issue3/english/art4.html).
Schwartz, Peter (1996), The art of the long view: Planning for the future in an
uncertain world, Bantam Doubleday Dell, New York.
Schwartz, Peter (2004), Inevitable Surprises: Thinking Ahead in a Time of Turbulence,
Gotham Books, New York.
Schweller, Randall (1994), Bandwagonning for Profit: Bringing the Revisionist
State Back in, International Security, vol. XIX, nr. 1, pp. 72-107.
Shaw, Timothy M. (2000), Africa in the Global Political Economy: Globalization,
Regionalization or Marginalization, în Björn Hettne, András Inotai ºi Osvaldo
Sunkel (ed.), New Regionalism and the Future of Security and Development,
Palgrave Macmillan & UNU/WIDER, Basingstoke, pp. 93-120.
Sherman, Francine T.; William R., Torbert (eds.) (2000), Transforming Social
Inquiry, Transforming Social Action: New Paradigms for Crossing the Theory/
Practice Divide in Universities and Communities, Kluwer, Norwell (MA).
Silber, Laura; Alan, Little (1996), The death of Yugoslavia, Penguin Books, Londra.
Singer, David J. (1961), The Level-of-Analysis Problem in International Relations,
World Politics, vol. XIV, nr. 1, pp. 77-92.
Skjelsbaek, Kjell; Gunnar, Fermann (1996), The UN Secretary-General and the
Mediation of International Disputes, în Jacob Bercovitch (ed.) (1996), Resolving
international conflicts: The theory and practice of mediation, Lynne Rienner
Publishers, Boulder, pp. 74-104.
BIBLIOGRAFIE 297
Smith, Hugh (2001), On Strategy and Strategists, în Hugh Smith (ed.), The
Strategists, Australian Defence Studies Centre, Canberra, pp. 1-12.
Smith, Michael E. (2001), Diplomacy by Degree: The Legalisation of EU Foreign
Policy, Journal of Common Market Studies, vol. XXXIX, nr. 1, pp. 79-104.
Smoke, Richard (1987), National Security and the Nuclear Dillema, ed. a II-a,
Random House, New York.
Snow, Donald M. (1997), National Security, ed. a IV-a, St. Martins, Bedford.
Snow, Donald M. (2007), National Security for a New Era, ed. a II-a, Pearson
Longman, New York.
Söderbaum, Fredrik (2000), The Role of the Regional Factor in West Africa, în
Björn Hettne, András Inotai ºi Osvaldo Sunkel (eds.), New Regionalism and the
Future of Security and Development, Palgrave Macmillan & UNU/WIDER,
Basingstoke, pp. 121-143.
Solana, Javier, (2004), Intervention at the UN Security Council Debate on «Civilian
Crisis Management», New York (http://www.europa-eu-un.org/articles/en/
article_3837_en.htm).
Stoicescu, Ruxandra (2003), Strategic Culture and Strategic Choice: Romania
1914-2003, ms.
Stout, David (2004), 9/11 Panel Chiefs Signal Willingness to Bend, New York
Times, 11 august.
Stribis, Ioannis (2003), The Evolving Security Concern in the Black Sea Economic
Cooperation Journal of Southeastern European and Black Sea Studies, vol. III,
nr. 3, pp. 130-162.
Suchy, Peter (2003), The Role of Security and Strategic Studies within International
Relations Studies, Defence and Strategy, vol. III, nr. 2, pp. 7-16.
Sunkel, Osvaldo (2000), Development and Regional Integration in Latin America:
Another Chance for an Unfulfilled Promise?, în Björn Hettne, András Inotai ºi
Osvaldo Sunkel (eds.), New Regionalism and the Future of Security and Development,
Palgrave Macmillan & UNU/WIDER, Basingstoke, pp. 50-74.
Tangredi, Sam J., (2000), All Possible Wars? Toward a Consensus View of the
Future Security Environment, 20012025, McNair Paper 63, Institute for National
Strategic Studies, Washington (DC).
Tarry, Sarah (1998), Defining Security: Normative Assumptions and Methodological
Shortcomings, Defence Associations Institute, http://www.cda-cdai.ca/sympo-
sia/1998/98tarry.htm.
Teichman, Jenny (1986), Pacifism and the Just War, Basil Blackwell, Oxford.
Thomas, Daniel (2001), The Helsinki Effect, Princeton University Press, Princeton.
Tismãneanu, Vladimir (2005), Stalinism pentru eternitate. O istorie politicã a comu-
nismului românesc, Polirom, Iaºi.
298 BIBLIOGRAFIE
Troxell, John, F. (2006), Military Power and the Use of Force, în J. Boone
Bartholomees, Jr. (ed.), ed. a II-a, Guide To National Security Policy And Strategy,
U.S. Army War College, Carlisle (PA).
Ullman, Richard H. (1983), Redefining Security, International Security, vol. VIII,
nr. 1, pp. 129-153.
Van, Langenhove; Ana-Cristina, Costea (2005), Inter-regionalism and the Future
of Multilateralism, UNU-CRIS Occasional Papers, nr. 13, United Nations University.
Bertalanffy, Ludwig K. von (1956), General Systems Theory, în Ludwig K. von
Bertalanffy, Anatol Rapaport (eds.), General Systems: Yearbook of the Society for
Advancement of General Systems Theory, U.C.L.A., Los Angeles; University of
Michigan, Ann Arbor, pp. 1-10.
Wack, Pierre A., (1985), Scenarios: Uncharted Waters Ahead, Harvard Business
Review, vol. LXIII, nr. 5, pp. 72-79.
Wæver, Ole (1996), European Security Identities, Journal of Common Market
Studies, vol. XXXIV, nr. 1, pp. 103-132.
Wæver, Ole (2004), Aberystwyth, Paris, Copenhagen: New «Schools» in Security
Theory and their Origins between Core and Periphery, International Studies
Association, Montreal, 17-20 martie.
Wæver, Ole; Barry, Buzan; Morten, Kelstrup; Pierre, Lemaître (1993), Identity,
Migration and the New Security Agenda in Europe, Pinter & Centre for Peace and
Conflict Research, Copenhaga, Londra.
Walker, R.B.J. (1993), Inside/Outside: International Relations as Political Theory,
Wallensteen, Peter (2002), Understanding Conflict Resolution: War, Peace and the
Global System, Sage, Londra.
Wallensteen, Peter; Frida, Möller (2003), Conflict Prevention: Methodology for
knowing the unknown, Uppsala Peace Research Papers, nr. 7, Department of
Peace and Conflict Research, Uppsala University.
Wallensteen, Peter; Margareta, Sollenberg (1995), After the Cold War: Emerging
Patterns of Armed Conflict, 1989-1994, Journal of Peace Research, vol. XXXII,
nr. 4, pp. 345-360.
Walt, Stephen (1987), The Search for a Science of Strategy: A Review Essay,
International Security, vol XII, nr. 1, 1987, pp. 140-165.
Walt, Stephen (1991), The Renaissance of Security Studies, International Studies
Quarterly, vol. XXXV, nr. 2, pp. 211-239.
Waltz, Kenneth (1979), Theory of International Politics, Addison-Wesley, Reading (MA).
Waltzer, Michael (2000), Just and Unjust Wars: A Moral Argument with Historical
Illustrations, ed. a III-a, Basic Books, New York.
Walzer, Michael (2004), Arguing About War, Yale University Press, New Heaven.
BIBLIOGRAFIE 299
Wasserstrom, Richard (ed.) (1970), War and Morality, Wadsworth, Belmont.

Webel, Charles P; Johann, Galtung (eds.) (2007), Handbook of Peace and Conflict
Studies, Routledge, Londra.
Wehr, Paul (1979), Conflict Regulation, Westview Press, Boulder.
Welsh, Jennifer (ed.) (2003), Humanitarian Intervention and International Relations,
Wendt, Alexander (1992), Anarchy is what states make of it, International Orga-
nization, vol. XLVI, nr. 2, pp. 391-425.
Wendt, Alexander (1994), Collective Identity Formation and the International State,
American Political Science Review, vol. LXXXVIII, nr. 2, pp. 384-396.
Wheeler, Nicholas (2002), Saving Strangers: Humanitarian Intervention in Inter-
national Society, Oxford University Press, Oxford.
Wight, Martin (1998), Politica de putere, trad. de T. Florin, Arc, Chiºinãu.
Wilkenfeld, Jonathan; Michael, Brecher (1984), International Crises, 1945-1975:
The UN Dimension, International Studies Quarterly, vol. XXVIII, nr. 1, pp. 45-67.
Williams, Michael C. (1998), Security and the Politics of Identity, European
Journal of International Relations, vol. IV, nr. 2, pp. 204-225.
Williams, Michael C. (2005), What is the National Interest? The Neoconservative
Challenge in IR Theory, European Journal of International Relations, vol. XI,
nr. 3, pp. 307-337.
Wolfers, Arnold (1962), Discord and Collaboration: Essays on International Politics,
John Hopkins University Press, Baltimore.
Wolff, Stefan (2006), Ethnic Conflict: A Global Perspective, Oxford University
Press, Oxford.
Woodhouse, Tom (1999), International Conflict Resolution: some critiques and a
response, Working Paper 1, Centre for Conflict Resolution, Department of Peace
Studies, University of Bradford, Bradford.
Wörner, Manfred (1990), Statement at the NATO Summit Meeting, in London, July
5, 1990, în Manfred Wörner, Change and Continuity in the Atlantic Alliance,
NATO Information and Press Office, Bruxelles.
Wörner, Manfred (1991), The Atlantic Alliance in a New Era, NATO Review, vol.
XXXIX, nr. 1.
Yarger, Harry R. (2006), Strategic Theory for the 21 st Century: The Little Book on
Big Strategy, Strategic Studies Institute Monograph, US Army War College,
Carlisle (PA).
Zamfir, Cãtãlin (2005), Incertitudinea o perspectivã psihosociologicã, Editura
Economicã, Bucureºti.
Zartman, I. William (1995), Elusive Peace: Negotiating an End to Civil Wars, The
Brookings Institution, Washington (DC).
300 BIBLIOGRAFIE
Zartman, I. William (ed.) (2005), Escalation and Negotiation in International

Conflicts, Cambridge University Press, Cambridge.
Zartman, I. William; J. Lewis, Rasmussen (eds.) (1999), Peacemaking in International
Conflict: Methods & Techniques, United States Institute of Peace, Washington.
Zulean, Marian (2003), Armata ºi Societatea în Tranziþie, Editura Tritonic, Bucureºti.
Zulean, Marian (2005), Reforma sistemului de securitate în România (1989-2004),
Editura Universitãþii Naþionale de Apãrare, Bucureºti.
Zulean, Marian (2006), Reforma sectorului de securitate: între lege ºi fãrã-de-lege,
Revista 22, Anul XV, nr. 856.
Zulean, Marian, (1999/2000), Threats Perception and Security Policy in Post-com-
munist Romania, Central European Issues, vol. V, nr. 2.
BIBLIOGRAFIE 301
REZUMAT
I. Politica de securitate naþionalã. O agendã
pentru dezvoltarea studiilor de securitate
(Luciana Alexandra Ghica ºi Marian Zulean)
În România se vorbeºte adesea despre guvernare, decizii politice sau despre

politici publice. Se folosesc frecvent sintagme precum politica de securitate
naþionalã, politica de apãrare sau, pur ºi simplu, securitate ºi siguranþã
naþionalã. Rar se întâmplã însã ca prin aceste expresii participanþii la un
dialog sã înþeleagã acelaºi lucru. Aceasta ºi pentru cã în spaþiul românesc nu
existã încã instrumente care sã defineascã ºi sã analizeze elementele funda-
mentale ale politicii de securitate naþionalã ºi mai ales sã discute aceastã
problematicã din perspectiva politicilor publice în dezbateri informate ºi
relevante, inclusiv pentru publicul larg. Dincolo de vocaþia sa de manual de
studii de securitate, volumul de faþã îºi propune sã iniþieze aceastã dezbatere,
oferind puncte de referinþã tuturor celor interesaþi. În aceastã primã secþiune,
prezentãm câteva din noþiunile fundamentale pentru studiul politicii de secu-
ritate naþionalã ca politicã publicã. În primul capitol (semnta de Luciana
Alexandra Ghica ºi Marian Zulean) introducem dezbaterile majore din dis-
ciplinã, tratate pe larg în partea a doua ºi a treia a volumului. De asemenea,
argumentãm în favoarea unei agende deschise pentru studiile de securitate, cât
ºi pentru utilizarea unui concept extins de securitate în analiza ºi imple-
mentarea politicilor naþionale în domeniu. Cel de-al doilea capitol (Marian
Zulean) trateazã politica de securitate naþionalã ca domeniu al politicilor
publice ºi defineºte principalele concepte necesare în analiza acesteia. În
sfârºit, cel de-al treilea capitol (Marian Zulean) examineazã principalele
concepte referitoare la formularea strategiilor de securitate ºi etapele majore
ale elaborãrii strategiei de securitate naþionalã.
304 REZUMAT
II. Concepte, paradigme, teorii
Relaþiile internaþionale între istorie, teorie ºi politici publice.

Lecþia americanã (Alexandra Gheciu)
În ultimul secol, Statele Unite ale Americii au avut poate cea mai semnificativã
influenþã, atât în politica internaþionalã, cât ºi în dezvoltarea unei discipline a
relaþiilor internaþionale. Examinarea modalitãþilor prin care politica externã
americanã se sprijinã (implicit sau explicit) pe anumite teorii ale politicii
internaþionale este relevantã nu doar pentru analiºtii americani, ci pentru
întreaga comunitate internaþionalã, fie ea politicã sau academicã. Studiul prezintã
trei episoade majore care dezvãluie mecanismele prin care contexte teoretice
particulare, bazate pe istoria sistemului internaþional, au ajutat la formularea unor
politici publice în domeniul securitãþii. Acestea sunt ideile realiste sprijinite
în timpul Rãzboiului Rece de cãtre preºedintele Richard Nixon ºi secretarul de
stat Henry Kissinger, teoria pãcii democratice ºi promovarea democraþiei
internaþionale ºi, în fine, neoconservatorismul ºi influenþa sa în politica externã
americanã, în special în timpul preºedintelui George W. Bush.
Conceptul de securitate (Ruxandra Stoicescu)
În pofida multiplelor dezbateri pe care le-a generat, conceptul de securitate

rãmâne unul nebulos, fiind deseori utilizat ca pretext sau justificare pentru
diverse mãsuri politice sau strategice mai mult sau mai puþin îndreptãþite.
Acest capitol analizeazã problematica securitãþii în relaþiile internaþionale ca
disciplinã de studiu ºi are ca scop examinarea evoluþiei acestui concept în
contextul transformãrii permanente a mediului internaþional ºi a interpretãrilor
analitice care i se aduc. Scurta trecere în revistã a diferitelor concepþii asupra
securitãþii prezintã transformãrile suferite de aceastã noþiune în ultimele douã
decenii ºi evidenþiazã faptul cã statul a rãmas obiectul referent prin excelenþã
al securitãþii, deºi se admite ºi existenþa altor factori care o influenþeazã, de
ordin, de regulã, economic sau social. De asemenea, studiul sugereazã cã,
pentru a determina doctrina securitarã într-un caz specific, este necesarã
analizarea contextul istoric ºi politic al acestuia.
REZUMAT 305
Securitatea regionalã. Contexte, agende, identitãþi

(Luciana Alexandra Ghica)
Cu cât un stat este mai mic în termeni de putere, cu atât opþiunile sale de
politicã externã ºi de securitate sunt mai limitate la acþiuni ºi strategii de nivel
regional. Dat fiind faptul cã majoritatea actorilor internaþionali au un rol cel
mult regional, analiza situaþiilor de securitate regionalã este esenþialã atât
pentru a înþelege natura ºi dinamica relaþiilor internaþionale ºi a problemelor
de securitate contemporane, cât ºi pentru a micºora riscul de a eºua în
procesul decizional real. Capitolul identificã trei tradiþii de analizã a inte-
racþiunilor la nivel regional (sistemul subordonat, subsistemul internaþional ºi
complexul regional de securitate), discutã agenda fiecãreia ºi aratã în ce mod
se pot articula elementele locale, naþionale ºi dimensiunea globalã prin intermediul
regiunilor. De asemenea, studiul sugereazã faptul cã evaluarea eficientã a
ameninþãrilor de securitate la nivel regional necesitã cunoaºterea modalitãþilor
în care sunt imaginate ºi delimitate regiunile de cãtre actorii implicaþi. În
literaturã, problema criteriului universal pentru decupajul regional nu este
încã rezolvatã, dar, se contureazã tot mai clar ideea cã noþiunea de identitate
are un rol semnificativ în gãsirea unei soluþii.
Studiile strategice (Daniel Bíro)
Acest studiu oferã o imagine de ansamblu asupra locului ocupat de studiile de

strategie în cadrul literaturii relaþiilor internaþionale, subliniind caracterul
multidimensional al strategiei. Într-o primã parte, sunt prezentate pe scurt
evoluþia gândirii strategice ºi apariþia studiilor strategice ca disciplinã aca-
demicã. Aceastã genealogie este urmatã de situarea studiilor de strategie în
contextul mai larg al relaþiilor internaþionale, invitând la o separare faþã de
studiile de securitate, dar ºi faþã de analizele strict militare. În cea de-a doua
parte, este discutatã problematica definirii strategiei, operând o distincþie
între strategia globalã ºi strategia de securitate naþionalã pe baza facto-
rului poziþional în arena internaþionalã. Acest demers evidenþiazã nu atât
principii strategice, cât elemente ale logicii strategice, pe baza diferitelor
niveluri ºi dimensiuni ale acesteia.
306 REZUMAT
Deciziile strategice în condiþii de incertitudine

(Dragoº Paul Aligicã ºi Marian Zulean)
Scopul acestui capitol este de a prezenta principalele concepte, metode ºi

probleme din domeniul prognozei ºi anticipãrii strategice ºi, astfel, sã fami-
liarizeze cititorul cu instrumentarul euristic ºi cognitiv pentru înþelegerea
deciziei în condiþii de incertitudine. Dacã primele douã pãrþi examineazã
cadrul teoretic al previziunii strategice ºi explicã problema deciziei în condiþii
de incertitudine, urmãtoarele pãrþi definesc ºi descriu scenariile ca metodã
complexã de analizã ºi instrument pentru luarea deciziei. Ultima parte prezintã
aspecte descriptive ºi normative ale folosirii scenariilor în politica de securitate
naþionalã, cu exemple preluate din experienþa Statelor Unite, Organizaþiei
Nord-Atlantice ºi Uniunii Europene.
III. Politici, probleme ºi instituþii de securitate
Politica de securitate a României (1878-2006).

O perspectivã istoricã (Andrei Miroiu ºi Simona Soare)
Capitolul prezintã o analizã a orientãrilor politicilor de securitate ale României,

pornind de la momentul recunoaºterii ei ca stat independent, în perioada
imediat urmãtoare rãzboiului din 1877-1878 ºi pânã în prezent. Pentru perioada
în care o reflecþie pur geopoliticã, bazatã pe forþã ºi pe echilibrul puterilor, a
dominat existenþa internaþionalã a României (1878-1991), studiul se concen-
treazã asupra mãsurilor de ordin politico-militar ºi asupra politicii de alianþe
a elitei româneºti. În perioada post-geopoliticã, în care sectorizarea securitãþii
devine un concept acceptat ºi utilizat de teoreticienii ºi practicienii relaþiilor
internaþionale din România, cercetarea se orienteazã cu precãdere asupra
strategiilor naþionale de securitate.
REZUMAT 307
Procesul de planificare, programare, bugetare ºi evaluare în

armata României (Jan Gavrilã ºi Mihai Iancu)
Un nou sistem de planificare a apãrãrii a fost implementat gradual în România,

începând cu anul 1998. În parte ºi datoritã sprijinului important primit din
partea experþilor Institutului de Analizã a Apãrãrii din SUA, Sistemul de
Planificare, Programare, Bugetare ºi Evaluare (SPPBE) este asemãnãtor cu
cel folosit în SUA ºi compatibil cu procesul de planificare din NATO. Capitolul
prezintã principalele elemente ale sistemului american ºi aratã specificul
SSPBE în cazul românesc.
Controlul democratic al serviciilor de informaþii (Hans Born)
Capitolul comparã practicile naþionale de supraveghere a serviciilor de infor-

maþii în câteva state democratice, cu scopul de a face recomandãri pentru
întãrirea controlului democratic civil asupra acestor servicii. Pe baza unor
studii realizate de autor împreunã cu alþi colaboratori, cercetarea demonstreazã
faptul cã focalizarea asupra întãririi controlului democratic este extrem de
necesarã, deoarece noul mediu de securitate pune problema unei corecte
echilibrãri a balanþei între securitate ºi democraþie. Acest lucru poate fi
obþinut numai dacã noile drepturi ºi puteri acordate serviciilor de informaþii
sunt însoþite de o întãrire a mecanismelor de supraveghere a lor.
Gestionarea crizelor ºi a conflictelor internaþionale

(Diego Checa Hidalgo ºi Luciana Alexandra Ghica)
Sub formã de tensiuni politico-diplomatice, economice ori etnice, de confrun-

tãri armate cu intensitãþi ºi durate diferite sau de situaþii complexe de interacþiune
a unor interese divergente, crizele ºi conflictele fac parte din peisajul internaþional,
indiferent de perioada istoricã sau actorii implicaþi. Preocuparea pentru
gestionarea lor rãmâne extrem de importantã ºi în contextul internaþional
actual în care ameninþãrile de securitate au devenit din ce în ce mai complexe
ºi mult diferite de cele din secolul precedent. Capitolul prezintã aceastã
problematicã, explicând în detaliu cum ºi de ce asistãm în prezent la o
308 REZUMAT
transformare semnificativã în practica gestionãrii crizelor ºi a conflictelor. De

asemenea, studiul contribuie la dezbateriile istoriografice privind mana-
gementul conflictelor, arãtând cã în aceastã privinþã pot fi identificate trei
abordãri distincte ce provin din direcþii de cercetare ºi practicã strâns legate
între ele (prevenirea prospectivã a conflictelor, teoria conflictelor ºi studiile
privind pacea), ºi nu doar douã aºa cum se vehiculeazã în mod obiºnuit în
literaturã. Analiza evoluþiei celor trei abordãri demonstreazã faptul cã schim-
bãrile survenite, în principal dupã încheierea Rãzboiului Rece, în practica
gestionãrii crizelor ºi a conflictelor au implicaþii majore asupra regimului
internaþional al suveranitãþii, rolului organizaþiilor regionale, relaþiilor dintre
sectorul civil ºi cel militar, precum ºi asupra conceptului de securitate însuºi.
Gestionarea reactivã a crizelor.

Uniunea Europeanã în Balcanii de Vest
(Stefan Wolff ºi Annemarie Peen Rodt)
Atât la nivelul Uniunii Europene, cât ºi al statelor sale membre, existã o

preocupare pentru problema conflictelor etnopolitice, în special a celor interne
ºi din imediata vecinãtate a Uniunii. Într-o primã parte, acest capitol prezintã
demersurile UE pentru dezvoltarea propriilor mecanisme ºi politici în domeniu
ºi analizeazã evoluþia lor dupã conflictul din Kosovo (1999). Studiul evalueazã
apoi capacitatea Uniunii de a rãspunde provocãrilor prezente ºi potenþiale
rezultate din conflictele etnopolitice din Europa, arãtând cã operaþiunile
curente de gestionare a crizelor întreprinse de aceasta în regiune sunt limitate,
dar semnificative pentru viitorul Uniunii Europene ca actor internaþional
credibil.
REZUMAT 309
Indice de nume
11 septembrie 2001 18, 143, 167, 200, Brazilia 91

207, 223, 244, 260 Brãtianu, Ion C. 154
Brejnev, Leonid 232
A
Bush, George (Sr.) 68, 251
Afganistan 23, 238, 242 Bush, George W. (Jr.) 63, 70, 74, 201,
Africa 260, 304, 320
~ de Vest 21, 107, 111-112, 239
~ de Sud 111, 195, 197, 198, 201, 224, C
233, 241 Cambodgia 22, 24, 235, 238
~ Subsaharianã 111 Canada 12, 105, 195-196, 198-200, 223,
ALIANÞA NORD ATLANTICÃ, vezi Orga- 265, 267
nizaþia Tratatului Atlanticului de Nord Carol II al României 157
America Latinã 107, 112, 115, 206 Carp, P.P. 154
Antonescu, Ion 157 Carta Naþiunilor Unite, vezi Organizaþia
Argentina 195-196, 198-199, 201, 267 Naþiunilor Unite
ASEAN, vezi Asociaþia Naþiunilor din Ceauºescu, Nicolae 40
Asia de Sud-Est Cehoslovacia 40, 161
Asia Centrul pentru Controlul Democratic al
~ de Est 66, 111 Forþelor Armate (DCAF) 19, 41-42, 52
~ de Sud-Est 21, 106, 111, 229, 234, 249 China 64-66, 91, 231
Asociaþia Naþiunilor din Asia de Sud-Est Clausewitz, Karl von 42, 54, 57, 117-118,
(ASEAN) 21, 229, 234 120, 124, 126
Clinton, William (Bill) 68, 254
B Comisia de Drept Internaþional, vezi Orga-
Balcani 15, 22, 113, 247-248, 250, nizaþia Naþiunilor Unite
253-254, 261-263, 265, 267-270, 308 Comisia de la Veneþia, vezi Consiliul
Berlin, Congresul de la (1878) 149, 153 Europei
Bismarck, Otto von 154 Comunitatea Economicã a Statelor din
Bosnia ºi Herþegovina 21-22, 223, 235, Africa de Vest (ECOWAS) 21, 112, 239-240
238-239, 242, 251-254, 263, 266-267, Conferinþa pentru Securitate ºi Cooperare
269-270 în Europa (CSCE) 50, 66, 69
Boutros-Ghali, Boutros 220-221, 236 Congo, R.D. 21-22, 223, 237, 241, 268
310 INDICE DE NUME
Consiliul European, vezi Uniunea Europeanã Falkland, Insulele 233

Consiliul Europei Federaþia Rusã 113-114, 231
Convenþia Europeanã a Drepturilor Franþa 122, 158, 253, 259, 263-265
Omului 230
G
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului
(CEDO) 198, 230 Germania 154-156, 158, 251, 253, 259,
Comisia de la Veneþia 191 263, 265
Convenþia Europeanã a Drepturilor Omului, H
vezi Consiliul Europei
Helsinki, Acordurile de la 66
Copenhaga, ªcoala de la 39, 84-85, 89,
94, 110, 150, 163 I
Coreea de Sud 195, 197, 200-201, 233 India 23, 84, 91, 238
Corsica 247 Irak 23, 48, 54, 66, 74, 189-190, 195,
Croaþia 238, 251-253, 262 233, 236, 238
CSAT, vezi România Iran 23, 233, 238
CSCE, vezi Conferinþa pentru Securitate Irlanda de Nord 197, 247-248, 253
ºi Cooperare în Europa Iugoslavia
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului R.S. Iugoslavia 113, 231, 250, 253-254
(CEDO), vezi Consiliul Europei R.F. Iugoslavia/Serbia-Muntenegru/
Curtea Penalã Internaþionalã 22, 231 Uniunea Serbia-Muntenegru/Serbia
D 164-165, 238, 252-253
Izetbegoviæ, Alija 252
Dayton, Acordul de la 21, 253-254, 266
DCAF, vezi Centrul pentru Controlul J
Democratic al Forþelor Armate Johnson, Lyndon 174
Declaraþia Universalã a Drepturilor Omu- Jomini, Antoine-Henri de 120
lui, vezi Organizaþia Naþiunilor Unite
Delors, Jacques 250 K
Delphi, metoda 135-137 Kaliningrad 113
Kant, Immanuel 67
E
KFOR 21, 242
ECOWAS, vezi Comunitatea Economicã a Kissinger, Henry 63-66, 122, 304
Statelor din Africa de Vest Kosovo 21, 23, 206, 238-239, 241-242,
Elveþia 84, 266-267 249, 253-254, 256, 263, 268, 270, 308
Eritreea 23, 206, 237
Etiopia 23, 206, 237 L
EUROFOR 21, 264-265 Laird, Melvin 174
Europa Liga Naþiunilor 39, 68
~ Centralã 66, 70, 74, 112-113, 157, 160,
M
~ de Est 50, 66, 70, 74, 158-159
~ de Sud-Est 157, 159-160 Macedonia (F.Y.R.O.M.) 252, 260, 262-
~ Occidentalã 34 -266, 269
INDICE DE NUME 311
Marea Britanie, Parlamentul din 189 Tratatul de la Washington (1949) 69

Marea Neagrã Noul Concept Strategic (1991) 70
zona ~ 113, 169 Conceptul Strategic (1999) 70
McNamara, Robert 122, 172-174 Parteneriatul pentru Pace 22, 50, 70, 164
Miloeviæ, Slobodan 251-253 Acordurile Berlin Plus 259, 263-264,
Morgenthau, Hans 63, 105 267
Muntenegru, vezi ºi Iugoslavia 252 Organizaþia Uniunea Africanã (OUA) 22,
229-230, 239-240
N
OSA, vezi Organizaþia Statelor Americane
NATO, vezi Organizaþia Tratatului Atlanti- OSCE, vezi Organizaþia pentru Securitate
cului de Nord ºi Cooperare în Europa
Nixon, Richard 63-66, 304, 320 OUA, vezi Organizaþia Uniunea Africanã
Norvergia, Parlamentul din 190, 195
P
Nürenberg, Tribunalul internaþional de la
231 Palestina 233, 268
Nye, Joseph 50, 99, 105, 206 PESA, vezi Uniunea Europeanã
PESC, vezi Uniunea Europeanã
O PNUD, vezi Programul Naþiunilor Unite
Ohrid, Acordul de la 262, 264-265 pentru Dezvoltare
ONU, vezi Organizaþia Naþiunilor Unite Politica Externã ºi de Securitate Comunã
Orientul Mijlociu 102, 106, 111, 113, 115, (PESC), vezi Uniunea Europeanã
162, 206, 238, 249 Politica Europeanã de Securitate ºi Apãrare
Organizaþia Naþiunilor Unite (ONU) (PESA), vezi Uniunea Europeanã
Adunarea Generalã a ~ 226, 231, 234 Polonia 156, 195-196, 200-201, 265
Consiliul de Securitate al ~ 210, 226- Procesul de Stabilizare ºi Asociere (PSA),
-230, 233-234, 236, 236, 240-241, vezi Uniunea Europeanã
263-264 Programul Naþiunilor Unite pentru Dez-
Secretar General al ~ 233 voltare (PNUD) 22, 90, 208, 242
Carta Naþiunilor Unite 222, 224, 226-
-228, 230, 233-234, 236, 240, 267 R
Declaraþia Universalã a Drepturilor RAND Corporation 35, 122, 136, 139,
Omului 230 142-143
Comisia de Drept Internaþional 231 Reagan, Ronald 232
Organizaþia pentru Securitate ºi Cooperare Rhodesia 233
în Europa (OSCE) , vezi ºi Conferinþa Ribbentrop-Molotov, pactul 39, 158
pentru Securitate ºi Cooperare în Europa România
(CSCE) 22, 50, 69, 167, 229-230, 239- Consiliul Suprem de Apãrare a Þãrii
-240, 249, 263-264, 267 (CSAT) 57, 163
Organizaþia Statelor Americane (OSA) 22, Ministerul Apãrãrii Naþionale 21, 51
229-230, 234, 240 Preºedinþie 41
Organizaþia Tratatului Atlanticului de Nord Strategia Naþionalã de Securitate a ~
(NATO) 22, 165-166, 168, 180
312 INDICE DE NUME
Roosevelt, Theodore 65 Politica Europeanã de Securitate ºi Apã-

Rumsfeld, Donald 74, 131, 174-175, 190 rare (PESA) 22, 144, 243, 248-249,
Rusia, vezi Federaþia Rusã 255, 258, 263-264, 267
Rwanda 22-23, 231, 235-237, 239 Indentitatea Europeanã de Securitate ºi
S Apãrare (IESA) 22, 255-257, 259
Comitetul Politic ºi de Securitate 260,
SALT I 66
262, 265
Serbia ; vezi ºi Iugoslavia 252-253
Comitetul Militar 260, 265
SFOR 22, 242, 263, 266-267
Comandamentul Militar 260
Shanghai, Comunicatul de la 66
Mecanism de Reacþie Rapidã (MRR)
Sierra Leone 22-23, 223, 237, 241
Solana, Javier 260, 269 22, 262
Somalia 23, 223, 236-237, 239 Acordurile Berlin Plus 259, 263-264,
Statele Unite ale Americii (SUA) 267
Congres 142, 172, 174, 197-199 Procesul de Stabilizare ºi Asociere (PSA)
Departamentul Apãrãrii 172, 174 Misiunea de Poliþie a Uniunii Europene
SUA, vezi Statele Unite ale Americii în Bosnia ºi Herþegovina (EUPM)
Sun Tzu 118-119 Operaþiunea Concordia 264-265, 267,
270
T
Operaþiunea Proxima 265-266
Taiwan 66 Operaþiunea Althea 266-267, 270
Timorul de Est 23-24, 206, 238, 241 Uniunea Europei Occidentale (UEO) 22,
Tokyo, Tribunalul Internaþional de la 231 167, 249, 253, 255
Tribunalul Penal Internaþional, vezi Curtea Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice
Penalã Internaþionalã
(URSS) 39, 64-65, 88, 100, 106 , 158-
Tucidide 119
-163, 232-233, 250-251
Tuðman, Franjo 252
URSS, vezi Uniunea Republicilor Socialiste
Turcia 264-267
Sovietice
Þ
V
Þara Bascilor 247
Varºovia, Pactul de la 159-162, 165, 232,
U 234, 249
Ucraina 266, 268 Vietnam 64, 80, 102, 198
UE, vezi Uniunea Europeanã W
UEO, vezi Uniunea Europei Occidentale
Washington, Tratatul de la, vezi Organi-
Uniunea Europeanã (UE)
zaþia Tratatului Atlanticului de Nord
Consiliul European 164, 255-256, 258,
260, 265, 266-267 Westphalia, Tratatul de la 62
Politica Externã ºi de Securitate Comunã Wilson, Woodrow 68
(PESC) 22, 240, 248, 253, 255, 257, Wörner, Manfred 69
259-261, 265, 268-269
INDICE DE NUME 313
Indice tematic
A conflict
acþiune colectivã 34, 37 ~ etnic 207, 249-257
anarhie (în teoria relaþiilor internaþionale) ~ etnopolitic 29, 247-249, 268-271
62, 64-65, 67, 74, 81, 87 ~ interstatal 31, 62, 66, 68, 122, 234, 240
apãrare ~ intrastatal 67, 235, 240
~ naþionalã 33, 43, 57, 164, 180, 260 gestionarea (managementul) ~ 29, 130,
capabilitãþi de ~ 144 205-271
Ministerul ~ 80, 91 soluþionarea ~ (conflict resolution) 214,
politica de ~ 17, 42-43, 57, 91, 142, 217-218, 226
165, 171, 176, 303 stabilizarea ~ (conflict settlement) 216-
autoapãrare 227, 234 -217, 226
arbirtraj 220, 233 teoria conflictelor 212-213, 215-220, 226
B transformarea ~ (conflict transfor-
mation) 218-220, 226
bipolar
complex de securitate 102-111, 114
sistem bipolar (bipolaritate) 18, 65,
comunism 64-66, 68, 232, 249
99-100, 105-108, 111, 121, 153, 159,
conservator
232-236
conservatorism 71
bun comun 34
bun privat 33-34 neoconservatorism 63, 70-77, 304
bun public/bunuri publice 33-38 crizã umanitarã 230, 236, 251
bun vãmuit 34 D
bune oficii 216, 220, 233
decizie
C ~ strategicã, vezi strategie
cartografiere 214-215 procesul de ~ 44, 259, 265
cercetare participativã 214-215 democraþie
cetãþenie 62, 229 ~ liberalã 33, 50, 67, 69, 193, 202, 205
civil pace democraticã 63, 66-70, 73, 304
sectorul ~ 243-244 dezarmare
relaþii cu sectorul militar 29, 49-50, ~, demobilizare ºi reintegrare (DDR)
167, 245, 308 21, 225
314 INDEX
dezvoltare comunitarã 214-215, 217, 242 L

diplomaþie liberal
~ preventivã 221-222, 236, 240-241 pacea ~-democraticã, vezi democraþie
tipuri de ~ 216, 218-220, 224-226 politicã (neo)~ 34
drept liberalism (în teoria relaþiilor internaþionale)
~ internaþional (public) 226, 229 33, 65, 67, 71-72, 150
drepturi fundamentale/drepturile omu-
M
lui 69, 191, 195-196, 198, 219-220,
225, 229, 230, 235-236, 239-240, 247, marxism
257, 269 neomarxism 86
(neo)marxian 107
E mediere 216-217, 220-221, 224, 233, 239
estimare 51, 56, 135-136, 177 militar
extern relaþii cu sectorul civil 29, 49-50, 167,
Ministerul Afacerilor ~257 245, 308
pericol ~ 40 strategie ~ , vezi strategie
politicã ~ 28, 42-43, 63-64, 70, 73, multipolaritate/sistem multipolar 158, 170,
78, 100, 107, 113, 154-155, 161, 166, 235
170, 190, 261, 271, 304
N
F naþional, interes ~ 65, 71-72, 78, 99-100,
feminism 86-87 173, 207, 236
forþã naþiune
recurs la ~ 228 concert de naþiuni (de puteri ?????)
??????????
G
neoconservatorism, vezi conservator
genocid 230-231, 239 neoliberalism, vezi liberal
geopoliticã 29, 38 neomarxism, vezi marxism
guvernare 17, 33-34, 36, 41, 64, 67, 69,
P
73, 124, 126, 169, 191, 193, 202, 303
pace
I
consolidarea procesului de ~ (peace-
individ 33, 63, 81, 86-87, 89, 90, 93, 97, building) 221, 224-226, 236, 239, 242,
165, 168, 242 248
intervenþie doctrina pãcii juste 228
intervenþie umanitarã 62, 217, 219, 229 `~ democraticã, vezi democraþie
J menþinere a pãcii (peacekeeping) 144,
221, 223, 225, 241, 243,
jus ad bellum 228
misiuni de menþinere a ~ 223, 229,
jus in bellum 228
234, 239, 241, 252, 255
jus post bellum 228
operaþiune de susþinere a ~ 237, 241
INDEX 315
consolidarea procesului de pace 224-226 ~ ca bun public 33-38

studii privind ~ 211-212, 220, 226, 308 ~ ca politicã publicã 38-44
politicã (neo)liberalã, vezi liberal ameninþare de ~ 29, 50, 55, 69, 82-83,
politicã publicã/politici publice 86-87, 103, 107, 154, 160, 163-164,
analizã de ~ 35-37, 41, 43, 49, 53, 57, 168-170, 176, 206, 208-210, 227, 233,
131 236, 242-245, 248, 307
ciclul unei ~ 35-36, 57, 131 comunitate de ~ 88, 170
teoria ~ 35 conceptul de ~ 39, 77-97, 207, 236 , 304
prognozã 136-138, 213-215, 222, 242 culturã de ~ 17-18, 31
putere doctrinã de ~ 28, 93-94, 164
balanþã de ~ 81, 118, 153, 155-160 informaþii de ~(strategice)
dimensiuni ale ~ 30, 118 politicã de ~ 17-18, 149-170
~ militarã 30 54, 123-124, 128, 151 politicã naþionalã de ~ 33-46, 142-145
~ naþionalã 44, 53-55, 151 privatizarea ~ 34, 92
superputere 99, 104, 127, 195, 231-233 sectoare de ~ 150-151
tipuri de ~ 30 ~ de mediu 113, 208
R ~ economicã 82, 208-209
~ naþionalã 38-45, 47-59, 99-116, 142-
rãzboi
-146, 303
crimã de ~ 230-231
~ regionalã 49, 99-116, 152, 210, 229,
doctrina rãzboiului just 228, 232, 243
231-232
primul rãzboi mondial 53, 68, 121,
~ societalã 85, 94, 110, 113-114, 208-209
153, 155-157
~ umanã 89-90, 97, 208-209, 242
al doilea rãzboi mondial 80, 99, 101-102,
strategia naþionalã de ~ 42, 48, 54, 56
106, 109, 142, 157-158, 161, 214, 229,
studii de ~ 17-31, 80-81, 99, 102-103,
231
105, 109, 119, 122-123, 151, 192, 206,
Rãzboiul Rece 18, 43, 63-66, 68-69,
225, 303, 305
79-80, 83, 88, 91, 97, 99, 102-103,
servicii de informaþii 29-30, 38, 57, 143,
105-106, 114-115, 121, 150, 159, 161-
189-202, 307
-164, 177, 186, 190, 208, 210, 222-223,
sistem
231, 233-236, 244, 249, 251, 259, 304,
teoria ~ 104, 108
308
~ internaþional
realism
~ subordonat 104, 106-109, 111, 123, 305
neorealism 109, 163, 165, 166
strategic
regim internaþional 236, 242, 244, 308
concepte ~ 48-49, 52-53, 151
responsabilitate
decizie ~ 28, 44, 95, 131-145, 157,
doctrina responsabilitãþii de a proteja
306
63, 242-244
document ~ 42, 49, 51
S informaþii ~ (de securitate) 42, 136,
scenariu 29, 44, 56, 131-133, 137-145 192
securitate planificare ~ 29, 57, 144
316 INDEX
obiective ~ 30, 39, 41, 44, 48, 51-52, subsistem 104-109, 111, 152-163, 166,
56-57, 93, 155, 172, 257 169-170, 305
risc ~ 55-56 suveranitate
resurse ~ 80, 82 regimul internaþional al ~ 236, 242, 244,
studii ~, vezi studii strategice 308
viziune ~ 49-51
ª
strategie
decizie strategicã 44, 137-139, 145, 157 ºtiinþe ale politicilor (policy sciences) 35
mare ~/~ globalã (grand strategy) 30, ºtiinþe politice (political science) 35
42, 120, 126 T
~ militarã 51, 56, 126-127, 136, 139, tacticã 42-43, 57, 117, 121-122
162, 253 teoria relaþiilor internaþionale 28-29, 64,
~ naþionalã de securitate 127, 130, 151, 99, 103-104, 122-123, 151, 156, 205-
306 -206, 211
~ naþionalã de securitate a României terorism 55, 92, 127, 129, 166-167, 169,
93, 167-170 207, 223, 260, 262
studii de ~, vezi ºi studii strategice
118-119, 123, 129, 305 U
studii strategice 122, 144 unipolaritate/sistem unipolar 163, 235
INDEX 317
Overview
Table of contents (in Romanian)

List of tables and illustrations
About the authors (in Romanian)
Acknowledgements
Argument (Luciana Alexandra Ghica & Marian Zulean)
Abbreviations
Part I
National security policy. An agenda for the development
of security studies
An Agenda for the Development of Security Studies

(Luciana Alexandra Ghica & Marian Zulean)
National Security Policy as Public Policy (Marian Zulean)
National Security Strategy (Marian Zulean)
Part II
Concepts, paradigms, theories
Theory, History and Policy in International Relations.

The American Lesson (Alexandra Gheciu)
The Concept of Security (Ruxandra Stoicescu)
Regional Security. Contexts, Agendas, Identities (Luciana Alexandra Ghica)
Strategic Studies (Daniel Bíro)
Strategic Decision-making under Uncertainty
(Dragoº Paul Aligicã & Marian Zulean)
Part III
Security policies, issues & institutions
Romanias National Security Policy (1878-2006). A Historical Appraisal

(Andrei Miroiu & Simona Soare)
The Process of Planning, Programming, Budgeting, and Evaluation in the Romanian
Defense System (Jan Gavrilã & Mihai Iancu)
The Democratic Control of Intelligence Services (Hans Born)
International crisis and conflict management
(Diego Checa Hidalgo & Luciana Alexandra Ghica)
Reactive Conflict Management The European Union in the Western Balkans
(Stefan Wolff & Annemarie Peen Rodt)
Bibliography
Abstracts (in Romanian)
Index
Abstracts (in English)
ABSTRACTS
I. National security policy. An agenda for
the development of security studies
(Luciana Alexandra Ghica & Marian Zulean)
Governance, political decisions, national security policy and national defense

are all part of a vocabulary one can hear often in contemporary Romania when
it comes to security issues. Yet, hardly ever the participants in a dialogue
attach the same meaning to such notions. One of the main reasons for this
widespread elusiveness is that, so far, the Romanian public space lacked the
analytical instruments for explaining the fundamentals of national security
policy, especially from a public policy viewpoint. Partially, this also explains
the scarcity of knowledgeable and relevant discussions on the topic. Beyond its
educational goals, this first security studies handbook has the purpose of
triggering such debates. Above all, this endeavor requires an examination of
the basic concepts. For this purpose, the first part presents some of the
fundamental notions for understanding the national security policy as a public
policy. In the first chapter, Luciana Alexandra Ghica & Marian Zulean show
that there are both a crisis and a knowledge shift in security studies
everywhere in the world and then they argue in favor of an open yet relevant
research and policy agenda. The chapter also introduces the major debates in
this multidisciplinary area, which are further developed in this volume. The
next chapter (Marian Zulean) focuses on the issue of the national security
policy as a public policy and presents the main tools for its analysis. Finally,
the third chapter examines the way the national security strategy can be
articulated and framed (Marian Zulean).
322 ABSTRACTS
II. Concepts, paradigms, theories
Theory, History and Policy in International Relations.

The American Lesson (Alexandra Gheciu)
In the last century, the US had a most significant influence in international

politics, both on policy and on the academic perspective. Under these cir-
cumstances, it is reasonable to assume that it is particularly relevant - to
scholars as well as practitioners - to examine the ways in which those highly
influential policies have been based on specific (implicit or explicit) theories
of international relations. This chapter presents three major episodes that
reveal the ways in which particular theoretical frameworks, based on specific
assumptions concerning the nature of international relations, and on specific
readings of the history of the international system, have helped shape foreign
policies over time. These are the realist ideas promoted by President Nixon and
his Secretary of State Henry Kissinger during the Cold War; the democratic
peace theory and the practice of international democracy promotion; and,
finally, the neo-conservative ideas and their influence on the American foreign
policy, particularly under President George W. Bush.
The Concept of Security (Ruxandra Stoicescu)
Despite many scholarly efforts to clarify its nature and scope, the concept of
security remains fuzzy and frequently used as pretext or justification for
various political or strategic decisions. This chapter describes and analyzes the
problem of security as a line of research in the academic field of International
Relations, in the purpose of assessing the development of the security concept.
Aware of the continuous transformation of the international environment, the
study briefly reviews the various approaches to security, discusses the concepts
development after the Cold War, and finds that the state remains at the core of
the security concerns. However, the states role in the contemporary security
settings must be read in parallel with other factors, particularly economic and
social factors. Finally, the study suggests that historical and political contexts
are crucial for understanding particular doctrines of security.
ABSTRACTS 323
Regional Security.
Contexts, Agendas, Identities (Luciana Alexandra Ghica)
In terms of power, the smaller the state, the more limited to regional actions
and strategies are its foreign policy and security options. Since the majority of
the international actors are acting at a regional level, at the most, the analysis
of regional security contexts is essential for understanding the nature and
dynamics of contemporary international relations and security challenges, as
well as for reducing the risk of failure in the real decision-making process.
This study identifies three distinct traditions of conceptualizing regional
interaction the subordinate system, the international subsystem, and the
regional complex of security. Further on, it evaluates their agendas and shows
in which ways local, national and the global dimensions can be articulated
through regions. Finally, it suggests that policy-efficient appraisals of security
threats at a regional level require a nuanced understanding of the ways interna-
tional actors mentally represent and define the limits of regions in which they
are engaged. Current scholarship still debates the universality of regional-boundary
drawing but without significant achievements. However, the focus on identity
is increasingly accepted as a possible solution to end this deadlock.
Strategic Studies (Daniel Bíro)
This chapter provides a roadmap of the strategic studies in the larger frame of
International Relations literature, emphasizing the multidimensional character
of strategy. The first part briefly presents the development of strategic thinking,
the establishment of the strategic studies as an academic discipline, and the
ways in which these relate to security studies and the military analyses. The
second part explores the question of defining strategy and shows that, from
the standpoint of the position in the international arena, there is a distinction
between Grand Strategy and the national security strategy. The purpose of this
endeavor is not only to examine the major strategic principles but also to
analyze the possibilities of articulating the elements of strategic logic, based
on its strategic levels and dimensions.
324 ABSTRACTS
Strategic Decision-making under Uncertain Conditions

(Dragoº Paul Aligicã & Marian Zulean)
In this chapter, we present the main concepts, methods and challenges of strategic
forecasting, as well as the heuristics and cognitive tools for understanding
decision-making process under uncertainty. First, we examine the conceptual
framework of strategic forecasting. Then, we define and describe scenarios as
a complex method and decision-making instrument. Finally, the study assesses
several descriptive and normative aspects of scenarios in national security
policy, illustrated by US, NATO and EU examples.
III. Security policies, issues & institutions
Romanias National Security Policy (1878-2006).

A Historical Appraisal (Andrei Miroiu & Simona Soare)
This study analyzes the main national security decisions Romanian govern-
ments have made since the international recognition of the states independence
(1878). From the viewpoint of the decision-making rationale, we identify two
main historical periods. The first one (1878-1991) is characterized by geopo-
litical reflections based on force and balance of power. The most relevant
approach to understanding the states national security policy during this
period is to focus on the political and military decisions, as well as on the
nature of alliances promoted by Romanian elites. For the post-geopolitical era
(1991 onwards), when the multidimensional security has become a concept
used by both practitioners and academics, the research examines the national
security strategies.
ABSTRACTS 325
The Process of Planning, Programming, Budgeting,

and Evaluation in the Romanian Defense System
(Jan Gavrilã & Mihai Iancu)
A new system of defense planning has been gradually implemented in Romania

since 1998. Due to the help provided by the US Institute for Defense Analysis,
the Planning, Programming, Budgeting and Evaluation System (PPBES) is
similar to the American one and is compatible with the NATO system. This
chapter describes the main elements of the US system and presents the
particularities of the Romanian case.
The Democratic Control of Intelligence Services (Hans Born)
This chapter compares the different mechanisms present in dome democratic

states to supervise the intelligence services, with the goal of making recom-
mendations for increasing the civil democratic control over these institutions.
Based on the research performed by the author in cooperation with other
researchers, this study proves that the focus on increasing democratic control
is extremely necessary because the new security environment requires a correct
balance between security and transparency. Such balance can be achieved only
if the new rights and powers granted to intelligence services are accompanied
by a reinforcement of the mechanisms for their control.
International Crisis and Conflict Management

(Diego Checa Hidalgo & Luciana Alexandra Ghica)
Crises and conflicts are part of the international landscape, irrespective of the
form they take, the historical period in which they occur or the actors which
they engage. With its new and increasingly complex security threats, the
contemporary international context requires more than ever both analysis and
intervention tools for crisis and conflict management. This study shows that
after the collapse of the bipolar system there is a significant transformation in
the practice of conflict management, and investigates the reasons, the dynamic,
and the effects of such changes. In this hybrid area of inquiry, we identify
326 ABSTRACTS
three interconnected, yet distinct approaches. They are the Early Warning
Research, which has been neglected so far in most of the scholarly debates,
Conflict Theory and Peace Studies. The examination of the tools offered by
these approaches reveals the fact that the changes occurring in the management
of international crisis and conflicts after the Cold War have been triggered by
the transformation of the security environment and by a broadening of the
security concept accepted both in the academic and the policy milieus. This
evolution has not generated significant changes in the international or regional
structures of security, such as the UN Security Council or NATO. However, it
has a major impact on the international regime of sovereignty, on the role of
regional organizations, on the relationship between the civil and the military
sectors, as well as on the concept of security itself.
Reactive Conflict Management

The European Union in the Western Balkans
(Stefan Wolff & Annemarie Peen Rodt)
Each of the member states of the European Union as well as the Union itself
have been concerned with ethnopolitical conflicts for some time. This chapter
presents the European Unions evolving capabilities with respect to conflict
prevention and crisis management, and offers an assessment of the current
state of affairs. In the first part, the study briefly reviews the Unions attempts
to develop its own mechanisms and policies in this field, and examines their
evolution in the aftermath of the Kosovo conflict (1999). In the second part,
the research investigates the European Unions performance in answering the
existing and potential challenges generated by European ethnopolitical conflicts,
and shows that crisis management operations are rather limited, yet significant,
for the EUs future as a credible international actor.
COLLEGIUM. Politici publice
a mai apãrut:
Alina Mungiu-Pippidi, Sorin Ioniþã (coord.) Politici publice: teorie ºi practicã

Luciana Alexandra Ghica, Marian Zulean Politica de securitate naþionalã: concepter,
instituþii, procese
www.polirom.ro
Redactor: Emanuel Grosu

Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Luminiþa Modoranu
Bun de tipar: aprilie 2007. Apãrut: 2007

Editura Polirom, B-dul Carol I nr. 4 P.O. Box 266
700506, Iaºi, Tel. & Fax (0232) 21.41.00; (0232) 21.41.11;
(0232) 21.74.40 (difuzare); E-mail: office@polirom.ro
Bucureºti, B-dul I.C. Brãtianu nr. 6, et. 7, ap. 33,
O.P. 37 P.O. Box 1-728, 030174
Tel.: (021) 313.89.78; E-mail: office.bucuresti@polirom.ro
Tiparul executat la S.C. LUMINA TIPO s.r.l.
str. Luigi Galvani nr. 20 bis, sect. 2, Bucureºti
Tel./Fax: 211.32.60, 212.29.27, E-mail: office@luminatipo.com
View publication stats

Politica de Securitate Nationala

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Politica de Securitate Nationala

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

Politica de securitate nationala: Concepte, institutii,

Book · January 2007

Luciana Alexandra Ghica Marian Zulean

SEE PROFILE SEE PROFILE

Alexandra Gheciu Hans Born

SEE PROFILE SEE PROFILE

Self-Determination and Secession in the EU’s ‘Near Abroad View project

Practices of global governance View project

The user has requested enhancement of the downloaded file.

Seria Collegium. Politici publice este coordonat\ de Andrei Miroiu.

© 2007 by Editura POLIROM

Descrierea CIP a Bibliotecii Na]ionale a României :

Despre autori ..................................................................................... 11

Capitolul 1  O agendã pentru dezvoltarea studiilor de securitate

Capitolul 4  Relaþiile internaþionale între istorie, teorie ºi politici publice.

Capitolul 9  Politica de securitate a României (1878-2006).

Bibliografie ..................................................................................... 273

Indice de nume ........................................................................... 309

I. Politica de securitate naþionalã. O agendã pentru dezvoltarea

Politica de securitate naþionalã ca domeniu al politicilor publice ............. 33

Sudii strategice ........................................................................... 117

Procesul de planificare, programare, bugetare ºi evaluare

Daniel Bíro este absolvent al University of Wales (Aberystwyth, Marea Britanie),

Hans Born este Senior Fellow al Centrului pentru Controlul Democratic al

Diego Checa Hidalgo este cercetãtor al Institutului Universitar pentru Studierea

Corps ºi noile forme de diplomaþie. Printre ariile sale de specializare se numãrã

Alexandra Gheciu este Fellow al Colegiului Sommerville ºi cercetãtor asociat al

Luciana Alexandra Ghica este HESP/AFP Fellow ºi profesor asistent la Catedra

Mihai Iancu este expert în cadrul Direcþiei de Planificare Integratã a Apãrãrii pe

Andrei Miroiu este director al Centrului de Studii Internaþionale ºi de Securitate

Annemarie Peen Rodt este cercetãtor asociat al Universitãþii din Nottingham,

Simona Soare este analist în cadrul Centrului de Studii Internaþionale ºi de

Ruxandra Stoicescu este cercetãtor al Institutului de Înalte Studii Internaþionale

Stefan Wolff este profesor de ºtiinþe politice la Universitatea din Nottingham ºi

Marian Zulean este consilier în cadrul Departamentului de Securitate Naþionalã

Romania, în G. Caforio ºi G. Kummel (ed.), Military Missions and their Implications

Notã asupra ediþiei

Capitolele Controlul democratic al serviciilor de informaþii (Hans Born) ºi

În România se vorbeºte adesea despre guvernare, decizii politice sau despre

Statele Unite ºi Europa (Cambridge University, London School of Economics and

ASEAN Asociaþia Naþiunilor din Asia de Sud-Est

NATO Organizaþia Tratatului Atlanticului de Nord

UNEF I Forþa Naþiunilor Unite pentru Situaþii de Urgenþã I (ONU)

UNSMIH Misiunea de Sprijin a Naþiunilor Unite în Haiti (ONU)

POLITICA DE SECURITATE NAÞIONALÃ.

O agendã pentru dezvoltarea studiilor

Luciana Alexandra Ghica

Într-un domeniu atât de complex precum studiile de securitate, alegerea

pondere a articolelor care trateazã instituþiile româneºti de securitate. Optimiºti

românesc de securitate, atât din punctul de vedere al dezvoltãrii structurilor

stat democratic în care funcþioneazã un mecanism de control democratic

degrabã sã o adoptãm ca referent principal. În fine, unele noþiuni aparþinând

Politica de securitate naþionalã ca domeniu

La modul general, o politicã publicã reprezintã un set de decizii politice

2.1. Ce înþelegem prin bunuri publice ºi politici publice?

O prezumþie de bazã a liberalismului clasic afirmã cã, dacã într-o societate

1. Pentru o prezentare detaliatã asupra bunurilor publice ºi politicilor publice, vezi

Dacã privim totalitatea bunurilor din perspectiva a douã criterii  rivalitatea

desemneazã lucruri pentru care în Europa continentalã avem doar unul:

Figura. 2.1. Analiza politicilor publice (adaptare dupã Dunn, 2003)

O etapã-cheie a analizei politicilor publice este definirea problemei. O

2.2. Securitatea naþionalã ca problemã de politici publice

Conceptul de securitate este unul foarte complex. Cu toatã contribuþia ºtiinþificã

Capitolul 1 O agendã pentru dezvoltarea studiilor de securitate

Capitolul 4 Relaþiile internaþionale între istorie, teorie ºi politici publice.

Capitolul 9 Politica de securitate a României (1878-2006).

Corps ºi noile forme de diplomaþie. Printre ariile sale de specializare se numãrã

Romania, în G. Caforio ºi G. Kummel (ed.), Military Missions and their Implications

Capitolele Controlul democratic al serviciilor de informaþii (Hans Born) ºi

Dacã privim totalitatea bunurilor din perspectiva a douã criterii rivalitatea

sã se ghideze implementarea politicii de securitate naþionalã;

Deseori însã se face confuzie între concepte, precum politica de securitate

Figura 2.3. Distincþia politici strategii operaþiuni tactici

Rãspunsul corect este negocierea liberalã, care defineºte drepturi ºi responsa-

Conceptele strategice reprezintã cursuri sau planuri de acþiune sau un set de

RISC = AMENINÞARE CAPABILITATE (Snow, 2007, p. 168).

1. Pentru analiza rolului cauzal al factorilor ideatici în relaþiile internaþionale, vezi în