-istorie a europei

Pentru a putea vorbi despre şi, mai ales, pentru a putea înţelege ce înseamnă de fapt
europenizarea, trebuie să discutăm întîi despre evoluţia bătrînului continent, de la statutul de
zonă scindată şi fărîmiţată, încovoiată de războaie şi crize – de acum un secol, pînă la autoritatea
ce vrea să devină astăzi.

Timp de secole, Europa a fost scena de desfăşurare a numeroase şi sîngeroase războaie. În

perioada dintre 1870 şi 1945, Franţa şi Germania s-au înfruntat de trei ori, de fiecare dată
amîndouă suferind pierderi imense. Drept urmare, europenii au înţeles că ceea ce le trebuia
statelor lor, pentru a putea dăinui în pace şi prosperitate, era construirea unui limbaj comun, care
să aibă ca mesaj buna înţelegere şi cooperarea. Numeroşi lideri europeni s-au convins că singurul
mod în care se putea asigura pacea şi securitatea între statele lor era unirea lor economică şi
politică.

-idei de europa unita

 
2. Ideea unei Europe Unite
Tentative de unificare a naţiunilor europene au existat încă din antichitate, cu mult
înainteaformării statelor 
 
naţionale moderne. Cu trei milenii în urmă, continentul european era dominat de celţi, iarmai
târziu a fost cucerit şi condus de Imperiul Roman, centrat pe Marea Mediterană.
 
La început, ideea de unitate europeană a fost abordată din perspectiva găsirii unor soluţii
pentruevitarea conflictelor sau pentru o apărare comună în caz de agresiuni armate. Antichitatea
greacă, prinPlaton, a fost prima care a lansat şi susţinut ideea păcii prin organizarea de
confederaţii. Romanii însă,din contră, erau ostili ideii de arbitraj, neconcepând soluţionarea
conflictelor altfel decât prin forţă armatădeoarece considerau celelate popoare ca fiind mai puţin
dezvoltate (barbare). Dominaţia romană tindeacătre o „pax romana” ce avea în vedere unificarea
întregii Europe s
ub conducerea Romei. Pentru Imperiul
Roman, care a reunit între graniţele sale Europa, Africa de Nord şi Asia cunoscută până atunci,
linia dedemarcaţie nu se afla însă între continente, ci între
lumea romană
, unită prin limbă, comerţ, instituţii şi
spirit
ualitate comună şi
lumea exterioară
 
acesteia, desemnată ca barbară. Crearea unei structuri politice
din ce în ce mai mari, rezultat al cuceririlor succesive i-
a sporit eterogenitatea şi implicit coeziunea. Datfiind faptul că eterogenităţii etnice tot mai mari,
sursă a tendinţelor centrifugale, i se opunea o relativăomogenitate confesională bazată pe
creştinism, liderii romani şi
-
au deplasat motivaţia geostrategică atendinţelor expansioniste din sfera politică în cea religioasă.
A apărut astfel conceptul de „pax christiana”,ce desemna unificarea Europei pe baza ideii
universalismului creştin. Aceasta a durat până la mareaschismă din 1054 dintre Roma şi Bizanţ
ce a subminat unitatea continentului prin apariţia celui de
-al
doilea pol de gravitaţie geopolitică şi implicit prin scindarea Europei într 
-
o Europă de Apus, dominată deRoma (Imperiul Roman de Apus) şi o Europă de Răsărit
(Imperiul Roman de Răsărit) ce gravita cătreConstantinopole. Realizată pentru o scurtă perioadă
de timp sub Imperiul Carolingian, unitatea politică aunei mari părţi a Europei se va destrăma
odată cu împărţirea Imperiului Franc prin Pacea de la Verdun dinanul 843. Efemeritatea acestei
unităţi poate fi pusă nu numai pe seama efemerităţii unei structuri politiceci şi pe seama ostilităţii
împăratului Carol cel Mare faţă de Imperiul Bizantin, acesta identificând Europa cuOccidentul şi
unitatea europeană cu unitatea creştinătăţii
apusene. Apariţia la porţile Europei a pericolului otoman
a reactivat, cinci secole mai târziu, unitatea
creştină, de această dată orientată pe orbita unei defensive culturale comune, pentru apărarea
valorilor
creştinismului european
. Primul pas în acest sens îl face în anul 1464 George Podebrady, rege al Boemieicare, inspirat de
diplomatul Antonio Marin
i, elaborează un proiect de uniune a statelor europene în scopulcontracarării pericolului otoman
pe care îl propune contemporanului său, Ludovic al XI
-lea. In 1589,
 juristul italian Albericus Gentilis propune şi el un proiect de organizare a statelor pe b
aze juridice, iar în
1652 Hugo de Groot preconiza o asociaţie internaţională a principilor creştini. Concomitent, la
curtea
regelui Henric al IV-
lea al Angliei se dezvolta concepţia despre o Europă remodelată în 15 state, condusăde către un
consiliu comun, numit „consiliul foarte creştin”. Cu toate acestea, în Evul Mediu, ideea deunitate
europeană a fost redusă la nivelul propagandei. Creştinii s
-
au unit numai sub ameninţareaIslamului, iar solidaritatea acestora a durat cât a durat pericolul
islamizării.
 
Pe tărâm geopolitic, identitatea europeană s
-
a conturat mai mult prin antiteză, sau chiar prinostilitate faţă de un adversar comun, faţă de un
pericol comun. Pe plan cultural însă, progresele au fost
mult mai evidente. Este perioada în care s-a cristalizat în Europa elementele unei culturi comune.
Codul
cavaleresc, spre exemplu, nu ţinea seama de graniţele naţionale. Tot atunci încep să se
cristalizeze unlimbaj şi o terminologie comună în domeniul ştiinţelor, teologiei, filozofiei,
civilizaţia europeană
 
 începe să
 
capete un caracter unitar. Concomitent se manifestă din ce în ce mai evident şi o tendinţă
inversă:
deindividualizare
, prin apariţia sentimentelor naţionale. Aceasta va duce la o cotitură radicală în însuşi modul
de abordare a ideii de unitate
europeană, care în timpurile moderne va fi fundamentată pe statelenaţionale.
 
In acest context se pun bazele dreptului internaţional, prin elaborarea unui cod internaţional de
legi (Hugo de Groot, 1684). Acum, ideea unei Europe unite pe baze hegemonice devine de
neconceput,fapt demonstrat mai ales pe vremea lui Napoleon I (1769-1821)
3
.
Dimpotrivă, „europeni” erau priviţi cei care concepeau viitorul continentului din perspectiva
unei„mari familii”, cu membri independenţi, fiecare cu propriile sarcini şi responsabilităţi, dar şi
cu propriileaspiraţii şi interese. Apare astfel ideea de „republică” europeană, bazată pe
armonizarea intereselordiverselor comunităţi şi colectivităţi, care să stimuleze forţele centripete
conducând astfel la o unitatedurabilă a
Continentului. Idei precum cea a Abatelui Bernardin de Saint-Pierre, discipol al filosofului J.J.
Rousseau, care a elaborat un „Proiect pentru a face pacea permanentă în Europa” (1713) în
careschiţează imaginea unui Senat european cu competenţe legislative şi judiciare sau a juristului
şi filosofului
englez Jeremy Bentham (1784-
1832) care a introdus ideea presiunii ordinii publice internaţionale înrelaţiile dintre state se
înscriu în această tendinţă. Contele de Saint
-Simon, filosof francez (1760-1825) a
expus în lucrarea „Despre reorganizarea societăţii europene sau despre necesitatea şi mijloacele
de a
reuni popoarele Europei într-
un singur corp politic, păstrând fiecăruia independenţa sa naţională” utilitatea
pe care ar avea-
o constituirea unui „parlament european”. J.J. Rousseau vedea la rândul său o
„republicăeuropeană” numai prin abandonarea lăcomiei monarhilor şi emanciparea popoarelor.
Diplomatul şifilosoful elveţian Emmerich Vattel (1714
-
1767) scria că Europa constituie un sistem politic, un corp
 formatprintr-
o multitudine de relaţii şi de interese, iar toate acestea fac din statele continentului „un fel
derepublică ale cărei membre, cu toate că sunt independente, sunt unite” prin interesul comun de
„a menţineordinea şi libertatea”.
Secolul al XIX-lea s-
a derulat sub auspiciul ideologic al unei Europe a naţiunilor, unite pe principiifederaliste. In 1824
este emisă ideea unei Societăţi a Naţiunilor, iar în 1827 apare în ziarul parizian „LeGlobe” un
studiu „Despre Uniunea Europeană”. Scriitorul francez Victor Hugo lansează în 1849
ideea„Statelor Unite ale Europei” după modelul Statelor Unite ale Americii, iar juristul elveţian
Johann KasperBluntshch pe cea a unei confederaţii a statelor europene după model elveţian.
Immanuel Kant se
p
ronunţă pentru o „Societate a Naţiunilor” pe baza unui „Stat de drept” internaţional corelând
pentru primadată democraţia cu internaţionalismul.Prăbuşirea imperiilor multinaţionale şi
afirmarea statelor naţionale la sfârşitul primului război
mondial cr 
eează premisele afirmării a două concepţii majore privind structurarea ulterioară a
Continentului:-
o concepţie bazată pe cooperarea între noile state suverane apărute;
 -
o concepţie care să depăşească limita suveranităţilor naţionale tinzând spre un proces d
e
unificare, de integrare europeană.
 
Principalul promotor al curentului unificaţionist a fost contele Coudenhove
-
Kalergi care publică laViena în 1922 manifestul „Paneuropa”, în care spune că dilema Europei se
reduce la alternativa unificaresau prăbuşire,
 
deoarece fragmentarea politică impune o cooperare prin unificarea noilor state. In 1926
elreuneşte la Viena congresul de formare a Uniunii Paneuropene, ca uniune economică şi
vamală, acesta
constituind un prim pas concret al procesului de integrare europ
eană contemporană. In 1928 este lansatăideea formării unei confederaţii europene ca singură
alternativă de contrabalansare a hegemoniei S.U.A.,idee reluată în anii următori. Doi ani mai
târziu, Adunarea Societăţii Naţiunilor a adoptat, la iniţiativa
mini
strului de externe de atunci al Franţei, Aristide Brilant, o rezoluţie prin care se hotăra crearea
Comisieide Studiu pentru Uniunea Europeană.Fractura politică ce a determinat cel de
-
al Doilea Război Mondial a îndepărtat considerabilperspectivele formării unei uniuni
continentale în Europa. In aceste condiţii, Anglia care devenise polul
Europei libere s-
a transformat în liderul unionismului pe principii federaliste a continentului care săconducă la
formarea Statelor Unite ale Europei. „Oricât de departe poate părea azi acest obiectiv
3
 
Extensiunea maximă a imperiului condus de Napoleon Bonaparte (1811) găsea o Franţă alcătuită
din 130 departamente, care
cuprindea un
nucleu alcătuit din teritoriul fostei Galii romane, care se continua în nord cu Belgia, Olanda şi
partea de vest a SaxonieiInferioare până la Lübeck, incluzând oraşele
-state Hamburg
şi Bremen, iar în sud
-
est cu Piemontul italian, Lombardia şi Toscana,
pân
ă la Roma (Duby, 1995). Napoleon era în acelaşi timp „Protector al Confederaţiei Elveţiene şi al
Confederaţiei Rhinului, alMarelui Ducat al Varşoviei, iar fraţii săi se aflau pe tronul Regatului
Spaniei şi pe tronul Westfaliei, iar doi dintre mareşalii să
i ocupau
tronul Neapolelui şi al Regatului Suediei. Astfel reunită Europa sub conducerea sa, Napoleon îşi
dorea o sfântă alianţă prin care sătrateze „în familie” problemele majore ale Continentului, să
instituie un cod european, o curte de casaţie europeană, aceeaşimonedă, aceleaşi greutăţi,
aceleaşi legi. In acest fel, spunea Napoleon, „Europa ar fi asigurat cu adevărat un singur popor ş
i fiecare,
oriunde ar fi călătorit, s
-
ar fi găsit tot timpul în patria comună”.

 
[integrarea europeană, n.n.] eu am speranţa fermă că familia europeană va acţiona într 
-
o uniune strânsă în cadrul Consiliului Europei. Aştept şi doresc crearea Statelor Unite
ale Europei unde va fi posibilă oricecălătorie fără obstacole. Sper să văd Economia Europei
studiată într 
-
un tot unitar. Sper să văd un Consiliucare să grupeze poate, 10 naţiuni, printre care şi fostele
Mari Puteri” (Winston Churcill, octombrie 1942).
 
Sfârşitul Războiului a lăsat în acelaşi timp o Europă distrusă din punct de vedere material, dar şi
oEuropă divizată politic în două mari blocuri: Estul şi Vestul. In acest context, politica
internaţională s
-a
orientat pe două direcţii prioritare:
 -
1. să oprească declanşarea unei a treia conflagraţii mond
iale,-
2. să consolideze Europa din punct de vedere economic, astfel încât să devină un al treilea pol
decreştere economică a lumii, alături de SUA şi URSS.
 Falia politico-
ideologică între Estul dominat de URSS şi Vestul democratic s
-a materializat lanivelul continentului european printr-
o ordine bipolară: au fost constituite două blocuri politico
-militare
(NATO, 1949 şi Tratatul de la Varşovia, 1955) şi două blocuri economice (CAER, 1949 şi
ComunitateaEconomică Europeană –
 CEE, 1957). Stabilitatea în con
diţiile unei integrări limitate şi divizarea între Est şiVest au constituit principalele elemente ale
ecuaţiei echilibrului geostrategic al continentului european
vreme de cinci decenii

-formarea ue

Dorind să pună capăt conflictelor frecvente și sângeroase care au culminat cu cel de-al Doilea
Război Mondial, politicienii europeni încep procesul de construire a entității pe care o cunoaștem
astăzi sub numele de Uniunea Europeană.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, înființată în 1951, este primul pas către
asigurarea unei păci durabile. În 1957, Tratatul de la Roma instituie Comunitatea Economică
Europeană (CEE) și marchează începutul noii ere a cele mai strânse cooperări întâlnite până
atunci în Europa. În aceeași perioadă debutează însă și un Război Rece, care împarte continentul
timp de peste 40 de ani.

9 mai 1950 – Un plan pentru o nouă cooperare politică în Europa

Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, prezintă un plan pentru o cooperare mai

strânsă. El propune unirea industriilor cărbunelui și oțelului din Europa de Vest. Ziua de 9 mai va
deveni ulterior data la care Uniunea Europeană sărbătorește „Ziua Europei”.

-conceptul de europenizare

Europenizarea se referă la o serie de fenomene și modele înrudite ale schimbării precum:

 Procesul prin care o persoană,care din punct de vedere teoretic nu era europeană (datorită
culturii, limbii, etniei sau originii) adoptă o serie de caractere europene (occidentalizare).

 În afara domeniului științelor sociale, fenomenul se referă de obicei la creșterea identității

continentale sau statale europene, superioară identității naționale și statale de pe
continent.

 Europenizarea se poate de asemenea referi la procesul prin care viața politică și

economică a Uniunii Europene devine parte a logicii organizaționale a politicii naționale
și a procesului de decizie politică.
-scopurile europenizarii

Specialiştii care studiază fenomenul disting cinci scopuri ale sale, care ajută la găsirea unei
definiţii optime a europenizării. Pentru aceasta vom încerca să dezvoltăm cele cinci scopuri
posibile ale fenomenului.     În primul rînd, se discută despre europenizare ca schimbare a
graniţelor teritoriale externe. Aceasta presupune modul în care Europa privită ca un continent
devine un singur spaţiu politic. De exemplu, europenizarea se dezvoltă odată cu lărgirea
graniţelor Uniunii Europene prin extindere şi cooptare de noi membri. O discuţie despre modul
în care spaţiul european poate fi organizat şi guvernat politic, aduce în prim plan un concept
geografic. De regulă, cînd se discuta despre Europa, se avea în vedere teritoriul întregului
continent, dar, în ultima vreme, spaţiul la care se raportează discuţia a devenit doar cel al statelor
membre UE. Pe lîngă acest spaţiu, se discută despre o zonă mai mare, care cuprinde şi statele
nemembre care au însă relaţii economice, politice, diplomatice sau chiar de vecinătate cu
celelalte. Relaţiile transfrontaliere sînt gestionate de o serie de regimuri transnaţionale şi instituţii
care evoluează în afara UE. Există numeroase exemple de instituţii, forme de organizare politică
non-teritorială, care nu funcţionează pe baza principiilor teritoriale, ci ca nişte reţele care de fapt
nu au nici un centru de coordonare sau de autoritate supremă. Totuşi, UE a avut succes în
instituţionalizarea unui sistem de guvernare care include o mare parte a continentului, parte care
este în continuă creştere. UE este în prezent proiectul politic central în Europa, care se doreşte să
capete în timp atributele unui adevărat centru de comandă şi control, fără însă a submina
principiile de bază ale democraţiei şi ale auto-guvernării, self-government.

Europenizarea privită ca dezvoltare a instituţiilor guvernatoare la nivel european însemna în mod

practic construirea unui centru cu o capacitate de conducere colectivă, dotat cu un anume grad de
coordonare politică şi coerentă a deciziei. Capacitatea de adoptare de decizii multilaterale este în
acest caz întărită de constituirea de instituţii legale şi formale, care să aibă la bază principii şi
norme de drept privat şi public, intern şi internaţional, în aşa fel încît autoritatea şi integritatea
statelor membre să nu fie ştirbită.

Numeroşi cercetători ai europenizării privesc acest fenomen ca pe o instituţionalizare la nivel

european a sistemelor de guvernare naţionale, dîndu-le însă acestora instrumentele concrete
pentru a putea lua şi implementa deciziile adoptate în comun. În acest caz, europenizarea ar
putea fi definită ca un fenomen ce include atît întărirea unei capacităţi organizaţionale pentru
acţiune colectivă, cît şi dezvoltarea unor idei comune, ordinare în ceea ce priveşte cetăţenia şi
calitatea de stat membru.

În legătură cu domeniul instituţiilor europene, au existat şi încă există dezbateri. Deşi numeroşi
specialişti şi cercetători ai UE acceptă ideea că acest proiect este în mod clar “cea mai
extraordinară realizare din politica mondială actuală”, se discută mult despre natura Uniunii,
gradul său de supranaţionalitate, sau cauzele dezvoltării sale. Deşi, poate, forurile de conducere
ale Uniunii au luat decizia extinderii fără a gîndi în perspectivă sau fără a calcula precis costurile
şi beneficiile, urmările acestor decizii se vor observa doar în timp, fiind imposibil de prezis care
va fi viitorul Uniunii. Tot în legătură cu acest subiect, pentru a se descoperi atributele specifice
ale UE, aceasta a fost comparată cu alte instituţii asemănătoare precum EFTA, NATO, Consiliul
Nordic sau Consiliul Europei. Concluzia a fost că, deşi aparent toate aceste instituţii şi
organizaţii au acelaşi scop, de a uni popoarele Europei, ele sînt la fel de diferite, în special prin
mijloacele pe care le folosesc (unele exclusiv prin comerţ, altele prin înţelegeri cu caracter
militar şi de apărare, altele umanitare, etc.), în timp ce UE caută să găsească un limbaj comun
tuturor acestor domenii. Capacitatea Uniunii de a construi un sistem instituţional variază pe
diferite domenii şi sfere, de la politicile de concurenţă şi politicile monetare pînă la securitate
internă şi externă, cultură etc.

Cea de-a treia abordare de definire este aceea a europenizării ca impact  asupra sistemelor de
guvernare naţionale şi sub-naţionale, sau impactul domestic al instituţiilor de la nivel european.
În acest caz, europenizarea presupune divizarea responsabilităţilor şi puterilor între diferitele
niveluri ale guvernării. Toate sistemele pe multinivele trebuie să asigure un echilibru între unitate
şi diversitate, între coordonarea centrală şi autonomia locală. Prin aceasta, fenomenul implică
adaptarea sistemelor naţionale şi subnaţionale la un centru politic european. Se pune problema a
două cadre de discuţie pentru această latură a europenizării, adică învăţarea din experienţă şi
selecţia competitivă. În primul caz, instituţiile se modifică în funcţie de experienţa acumulată şi
de interpretarea răspunsurilor autorităţilor naţionale la măsurile luate de către centru. Acţiunile
de succes sînt repetate şi astfel se asigură cursivitatea şi lipsa de fluctuaţii din procesul decizional
central. De cealaltă parte, selecţia competitivă se referă la capacitatea de adaptabilitate a
instituţiilor europene la modul de conducere al centrelor naţionale, şi, în acest caz, doar
instituţiile care reuşesc să se muleze perfect pe nevoile naţionale rezistă. Rezistă deci doar
instituţiile cele mai eficaciente, celelalte dispărînd sau devenind caduce.

Dintr-o perspectivă instituţională, nu trebuie să se ceară ca cele două procese de mai sus să fie
întotdeauna perfecte, făcînd ca adaptarea să fie automată, continuă şi precisă. Se poate întîmpla
ca adaptarea să nu fie uniformă, dar, din nou, doar timpul şi experienţa vor dovedi care măsuri
sînt mai eficace. Pînă cînd nu se va realiza un model specific de acţiune şi reacţiune, instituţiile
vor trebui ghidate foarte atent, iar urmările studiate şi cercetate.

Europenizarea ca impact domestic nu se limitează la schimbări de politici sau structurale.

Paradigmele şi valorile europene, identităţile sale au produs noi norme şi cutume care îşi
dovedesc în mod constant şi gradat eficacitatea.

Ultima direcţie în care se realizează europenizarea este aceea politică, în care procesul devine un
proiect politic avînd ca scop o Europă unificată şi mai puternică din punct de vedere politic.
Gradul în care Europa devine o entitate politică din ce în ce mai importantă este legat atît de
spaţiul teritorial, construirea de instituţii, adaptare domestică, cît şi de modul în care dezvoltarea
europeană are impact asupra procedeelor şi modalităţilor de gestionare a relaţiilor cu alte state,
regiuni şi entităţi din lume.

Cel de-al patrulea concept defineşte europenizarea drept o dezvoltare politică care face ca
Europa să devină o entitate politică distinctă şi coerentă. Statele suverane sunt, deci, unite într-un
singur spaţiu politic avînd un singur sistem de guvernare, devenind un tot funcţional şi un actor
politic capabil. Aranjamentele structurale coerente dau o bază organizaţională puternică şi
capabilă de a reacţiona atît la stimuli interni, cît şi la stimuli externi. Graniţele interne sînt slăbite
sau înlăturate, iar cele externe sînt fortificate.

Pe lîngă clasificarea pe care am prezentat-o, analiştii mai înaintează şi alte modele de studiu, care
înscriu instituţiile, administraţia publică şi relaţiile interguvernamentale în marea categorie a
structurilor politice domestice. Deşi stratificările UE sînt diferite de la autor la autor, sau de la un
curent de studiu la altul, însuşirile sale sînt tratate asemănător. În plus, numeroşi cercetători au
căzut de acord asupra unei definiţii a europenizării care să includă mai multe aspecte: extinderea
formelor de viaţă şi de producţie, obiceiuri culinare, religie, limbaj şi principii politice, instituţii
şi identităţi tipice pentru Europa şi necunoscute altor zone din afara teritoriului european.

-mecanismele europenizării

Mecanismele europenizarii sunt instrumentele folosite de Uniunea Europeana in procesul de

integrare si extindere pentru a obtine o armonizare a politicilor, a legislatiei si a structurilor
institutionale ale statelor membre.

Printre aceste mecanisme se numara si prescrierea de modele prin directive si

regulamente ,socializarea actorilor nationali si europeni ,ajutoarele si sanctiunile financiare,
monitorizarea progreselor etc.

O prima abordare referitoare la mecanismele utilizate de procesul de europenizare apartine

Mihaelei Lutas ,care identifica trei tipuri de mecanisme:

Primul este cel al „ armonizarii institutionale care cuprinde obligatii legislative precise care
pregatesc accesul spre Uniunea Europeana .In cadrul acestui mecanism., politicile europene
remodeleaza si redirectioneza politicile autohtone.

Cel de-al doilea este legat de schimbarea structurilor de oportunitate autohtone care conduc la
schimbarea regulilor jocului in politica si in afaceri. Politicile europene alterneaza pozitia
strategica a actorilor autohtoni si le da posibilitatea de a modifica aranjamentele autohtone
existente.

Cel de-al treilea mecanism este legat de crearea convingerilor si asteptarilor prin difuziunea
multilaterala de idei si experiente. Plecand de la aceste premise putem afirma ca extinderea
Uniunii Europene nu poate fi privita prin prisma etapelor parcurse, ci prin prisma continuitatii
unui proces de europenizare formala in limite impuse.”
-efectele europenizarii la nivel comunitar- statele ue

Efectele europenizarii

Efectele europenizarii si gradul de adaptare al politicilor si stucturilor nationale ca raspuns la

procesul de europenizare pot fi identificate in functie de domeniile actorii si institutiile analizate.

Ana Maria Dobre si Ramona Coman identifica urmatoarele efecte:

Regres sau europenizare negativa-caz in care tarile reactioneaza in mod contrar exigentelor
formulate de Uniunea Europeana .

Inertie-se refera la lipsa de adaptare la regulile impuse de Uniunea Europeana.

Acomodare-este de fapt o adaptare fara modificari majore ale structurilor nationale si a logicii
comportamentului politic.

Transformare- schimbare fundamentala a sistemului national si inlocuirea structurilor si

politicilor nationale cu cele europene.

Adaptarea statelor membre si candidate ca raspuns la presiunile de europenizare depinde in cea

mai mare masura de conditiile interne ale acestor tari.

Directiile de schimbare ca raspuns la europenizare pot fi reprezentate grafic dupa cum se poate
observa in figura de mai jos.

Figura Directiile de schimbare ca raspuns la europenizare

Dimensiunea si caracteristicile nationale sunt hotaratoare in ceea ce priveste adaptarea sau lipsa
de adaptare la cerintele europene. Astfel o tara cu multi factori de blocaj, cum ar partidele
politice sau anumite organizatii civile marcate de euroscepticism , vor intampina cu siguranta
mai multe dificultati de adaptare la Uniunea Europeana, in timp ce o tara cu lideri de opinie si cu
o societate civila convinsi, si constienti de necesitatea demersului de aderare si a proiectului
european in sine, are mai multe sanse de adaptare rapida, conforma principiilor si normelor
Uniunii. Raportandu-ne la aceste principii si analizand cazul Romaniei, remarcam ca pozitia
acestei a fata de normele impuse de Uniune a fost una de rezistenta fata de anumite domenii, de
exemplu in ceea ce priveste cerintele U.E. de descentralizare si eficientizare a structurilor
teritoriale si regionale in vederea accesarii fondurilor structurale .Se poate afirma ca atitudinea
adoptata de Romania in perioada 1997-1998 a fost cea de inertie urmata de o faza de acomodare.

In ceea ce priveste politica mediului de afaceri, Romania a inregistrat in general rezultate

modeste , s-a aflat intr-o stare de inertie prelungita. Progresele inregistrate ca urmare a
reformelor initiate in perspectiva integrarii, au adus cu sine si o schimbare de climat in plan
intern ,prin determinare politica, prin asigurarea capacitatii institutionale si financiare de
adoptare si implementare a standardelor Uniunii.

Un ultim exemplu, este cel al politicii de mediu inertia de lunga durata, urmata de o adoptare
formala a acquis-ului comunitar, este explicabila din perspectiva incapacitatii financiare de
implementare a normelor, dar si prin preocuparea tardiva a actorilor si institutiilor nationale
responsabile de protectia mediului.

In 2005,Romania se caracteriza practic „ printr-o stare de acomodare la cerintele si standardele

europene, fara ca aceasta situatie sa afecteze in profunzime structurile institutionale sau politice
ale societatii romanesti .”

In mod evident intr-o prima etapa , institutiile, actorii si politicile interne au manifestat o stare de
inertie ,in primul rand datorita faptului ca a existat, ca si stat ex-comunist, o predilectie pentru
pastrarea unor modele traditionale in detrimentul unor schimbari rapide, de aici si intarzierea
Romaniei in drumul sau spre integrarea europeana.

O alta clasificare a fenomenului de europenizare o ofera Claudio Radaelli , identificand tot patru
ipostaze ale europenizarii asemanatoare / unele comune cu cele prezentate anterior.

Inertia-se identifica cu o lipsa a schimbarii. Ea se poate instala atunci cand o tara constata ca
modelul, politica, sau deciziile Uniunii sunt mult prea diferite de propria practica interna. Poate
lua forma intarzierilor in a transpune directivele , in a le iplementa astfel incat sa se produca o
transformare radicla, opunand rezistenta la schimbarile impuse de la Bruxelles.

Pe termen lung inertia devine imposibil de sustinut, economic si politic; perioade lungi de inertie
pot conduce la ulterior crize si actiuni spontane.

Absorbtia- se refera la schimbare ca mijloc de adaptare .In acest caz statele pot asimila schimbari
mai putin semnificative dar isi mentin elementele esentiale ,substanta.

Absorbtia reprezinta o acomodare a cerintelor politice fara a implica insa o modificare reala a
structurilor esentiale ,sau o schimbare a comportamentului politic.
Acomodarea- este o schimbare de paradigma, se produce atunci cand logica fundamentala a
comportamentului se schimba .

Restrangerea (retrenchment) este de fapt un exemplu de europenizare negativa ,se refera la o

situatie in care politica nationala devine mai putin „ europeana” decat era initial.

In urma prezentarii celor doua tipuri de clasificari putem remarca similaritile dintre acestea, de
fapt ceea ce in prima clasificare era acomodare ,in urmatoarea poate fi identificata cu absorbtia,
transformarea cu acomodarea, iar etapa de regres cu cea de retrenchment.

Este important sa distingem intre domeniile predispuse fenomenului de

europenizare ,mecanismele si efectele sale. Astfel, de exemplu o tara cu mai multi factori de
blocaj cum ar fi partidele politice sau organizatii civile eurosceptice sau opuse europenizarii, va
intampina mai multe dificultati de adaptare la Uniunea Europeana, in timp ce o tara cu lideri de
opinie si o societate civila convinsi de utilitatea proiectului european are mult mai multe sanse de
adaptare rapida, conforma principiilor si normelor Uniunii.”[35]

“Proces extrem de complex, integrarea in structurile Uniunii Europe ne presupune o serie de

provocari carora statele central si est europene sunt nevoite sa le raspunda. Una dintre fatetele
acesteia o constituie adoptarea ori adaptarea pe plan national a politicilor si structurilor
institutionale, in vederea compatibilizarii lor cu ceea ce exista la nivel comunitar.

Desigur, realizarea unui astfel de obiectiv este o conditie sine qua non a dobandirii calitatii de
membru al Uniunii Europene, fiind unul dintre criteriile formulate de UE (15) la summit-ul de la
Copenhaga.

In mod firesc, eforturile intreprinse de statele care aspira la calitatea de membru al UE sunt
insotite atat de beneficii, cat si de costuri, cu o rezultanta nu intotdeauna usor de anticipat.
Dificultatile sunt cu atat mai mari cu cat statele aspirante sunt nevoite, in unele cazuri, sa
construiasca pe un loc gol un edificiu relativ nou si aflat in plin proces de transformare chiar si in
interiorul UE.

Majoritatea abordarilor asupra europenizarii se caracterizeaza prin analizarea efectelor pe care le

produce, la nivel national adoptarea unei politici comunitare.

-opinii privind europenizarea

- europenizarea in romania