APLICAȚII ALE PSIHOTERAPIEI

INTEGRATIVE ÎN TERAPIA COPILULUI.

PSIHOPATOLOGIA COPILULUI

CONF. UNIV. DR. FLORINDA GOLU

 PARTEA I

EVALUAREA PSIHOLOGICĂ
 REPERE ALE EVALUĂRII ŞI
PSIHODIAGNOZEI CLINICE
Modelul clasic de psihodiagnostic
și evaluare clinică -
încadrarea tabloului clinic
într-o anumită categorie de
tulburare psihică.
Modelul funcţional de
psihodiagnostic şi evaluare clinică -
urmăreşte identificarea factorilor
psihologici care să explice tabloul
clinic.
Există 2 tipuri de diagnostic clinic:
1. abordarea nosologică – permite încadrarea tabloului clinic într-o categorie.
(DSM IV, ICD 10).
2. abordarea dimensională – comportamentul clientului este evaluat pe un
continuum de la normal la patologic, în care există variaţii de comportament –
DSM V.
Obiectivele generale ale evaluării:
- să determine dacă există o problemă, diferenţiind între comportamentul normal
şi anormal
- să delimiteze între vulnerabilităţile şi resursele clientului
- să clasifice problemele
- să stabilească liniile generale ale intervenţiei.
Obiectivele specifice ale evaluării:
- identificarea problemei actuale şi a semnificaţiei ei patologice (natura, forma,
intensitatea)
- evaluarea modului în care problemele clientului sunt legate de
dezvoltarea/maturizarea/funcționarea sa, de contextul familial şi social
- conturarea cauzelor
- conturarea planului de intervenţie
Un prim pas în procesul de evaluare îl constituie evaluarea contextului social:
• cine este preocupat de copil?
• de ce?
• care este starea emoţională a părintelui când descrie problema? (copleşit,
anxios, deprimat, etc)
• evaluarea ariilor generale şi a ariilor specifice.

!!! Posibilitatea ca un copil cu probleme în aria comportamentală /

emoţională să aibă probleme şi în alte arii (cognitivă, socială).
 Evaluarea ariilor generale: Evaluarea ariilor
specifice:

- caracteristicile mediului de - persistenţa

dezvoltare (stil parental, tehnicile comportamentului
educaţionale, statut marital, - schimbările în
prezenţa unor patologii la părinţi, comportament
relaţiile cu fraţii, partenerul, etc) - severitatea problemei
- evenimentele de viaţă stresante - frecvenţa simptomelor
recente - tipul problemei
- modul în care clientul /părinţii
gestionează problema
• Diagnosticul familial - evaluarea tipurilor şi nivelurilor de funcţionalitate /
disfuncţionalitate din sistemul familial:
- patternurile implicate în declanşarea, întreţinerea sau agravarea problemelor
copilului
- deficienţele de comunicare
- schimburile emoţionale
- rolurile familiale
Stabilirea raportului cu părintele

• relaţie de cooperare
• utilizarea unui ton pozitiv al interviului
• evaluatorul să fie empatic, sensibil, noncritic, manifestând respect pentru
sentimentele celuilalt.
• abilităţile de ascultare: parafrazare şi reflectare.
• să ne luăm notiţe detaliate.
• evaluatorul trebuie să limiteze numărul comentariilor critice la adresa
copilului, pentru a-l proteja pe copil.
Obiective:
- culegerea de informaţii despre copil, familie, mediu
- obţinerea consimţământului informat
- stabilirea unei relaţii de colaborare
- evaluarea percepţiilor şi sentimentelor părintelui despre problema copilului
- stabilirea unor scopuri realiste pentru evaluare şi intervenţie
- informarea părintelui despre natura problemei, prevalenţă, prognoză
- evaluarea motivaţiei părintelui pentru schimbarea situaţiei.
Stabilirea raportului cu copilul / adolescentul
• evaluatorul să fie prietenos, activ, entuziast
• cu tact, căldură şi empatie
• să se prezinte copilului, să-i comunice motivul evaluării, să-l informeze asupra
a ceea ce urmează să facă, despre ce vor vorbi, dar şi asupra confidenţialităţii.
Recomandări pentru interviurile anamnestice

- stabilirea atmosferei prietenoase şi câştigarea încrederii

- abordarea problemei copilului în contextul vieţii lui, a dorinţelor şi
preferinţelor lui
- abordarea indirectă.

Testele / scalele de evaluare se introduc treptat, sub formă de joc.

Recomandări pentru interviul cu copilul

 evitarea întrebării „de ce?”

 întrebări deschise, generale, la început

 trecere graduală de la întrebările uşoare la cele grele

 abordarea subiectelor sensibile după cristalizarea relaţiei

 utilizarea reflectării

 evitarea atitudinii critice.

• Examinatorul să se aşeze la nivelul copilului
• Limitarea lungimii şi complexităţii întrebărilor
• Utilizarea întrebărilor deschise, care descriu situaţii familiare copilului
• Utilizarea jucăriilor
• Utilizarea unui limbaj adecvat vârstei şi nivelului de înţelegere al copilului

• De evitat: controlul asupra interviului, întrebările de tip da/nu, succesiunea

prea rapidă a întrebărilor.
Etape de lucru
Etapa I – interviul
• stabilirea relaţiei de lucru
• datele de identificare
• stabilirea scopului evaluării (motivul şi scopul evaluării, solicitantul evaluării)
• descrierea tabloului clinic, debutul şi evoluţia
• prezenţa altor boli somatice sau psihice
• identificarea condiţiilor social-economice
• informaţii despre familie, situaţii stresante
• perspectiva generală asupra stării copilului.
Această etapă se finalizează cu:
- realizarea unui diagnostic nosologic ipotetic
- identificarea factorilor ipotetici declanşatori, favorizanţi şi de menţinere a
simptomatologiei.
- stabilirea obiectivelor evaluarii
- selecția variabilelor ce vor fi evaluate
Etapa II
investigarea detaliată a comportamentului şi funcţiilor psihice (aplicarea
instrumentelor de evaluare psihologică) – pentru clarificarea diagnosticului
nosologic ipotetic
+
observaţiile relevante în timpul examinării
+
interpretarea rezultatelor evaluării
Etapa III – consecinţele psihosociale ale tabloului clinic, prin analiza structurii
şi dinamicii individuale:

- Starea prezentă şi modul de adaptare la situaţiile concrete

- Situaţia somatică
- Comportamentul interpersonal
- Principiile morale şi atitudinile sociale
- Mecanismele de apărare şi mecanismele de coping
- Imaginea de sine şi identitatea
- Situaţiile curente de viaţă
- Controlul şi autocontrolul comportamentului şi emoţiilor
 Rezultatul procesului de evaluare reprezintă:

Realitatea adultului + realitatea copilului + realitatea familială

Cum comunicăm rezultatul evaluării?
Rezultatul evaluării:
- este comunicat într-un mod acceptabil pentru adult, non critic şi non judicativ.
- este imparţial
- poate sau nu să fie urmat de intervenţie (consiliere, psihoterapie).
Metode de evaluare clinică

 interviul structurat / semistructurat

 observaţia clinică (atitudinile şi comportamentele în timpul evaluării, relaţia
verbală şi nonverbală)
 listele de verificare (check-list)
 simularea unor situaţii problematice
 jocuri de rol
 teste/exerciţii situaţionale bazate pe imagerie, metaforă, dramatizare
 tehnici expresive.
 Arii tematice pentru interviul semi-structurat cu copilul

• Activităţi şi interese: activităţile preferate, sporturi, hobby-uri, jocuri

• Grădiniţă / şcoală şi activităţi / teme: cele mai plăcute şi cele mai neplăcute
aspecte referitoare la grădiniţă / şcoală, calificative obţinute, atitudini faţă de
educatori şi profesori, îngrijorări cu privire la grădiniţă / şcoală, probleme
şcolare, activităţi şi teme
• Prieteni şi relaţiile cu covârstnicii: numărul de prieteni, activităţile desfăşurate
cu aceştia, covârstnici agreaţi şi neagreaţi, probleme sociale cu aceştia (certuri,
izolare, bătăi), strategii de coping

• Situaţia familială şi relaţiile intrafamiliale: membrii familiei, reguli şi pedepse,

relaţiile cu părinţii, relaţiile cu fraţii, relaţiile dintre părinţi.
• Conştiinţa de sine şi trăiri: trei dorinţe; scopuri pentru viitor; dorinţa de a
schimba ceva acasă; trăiri (fericire, tristeţe, supărare şi furie, frică); griji;
gânduri neadecvate; ideaţie suicidală
PARTEA A II-A

INTERVENȚIA
Rezilienţa – modalităţi de antrenare şi stimulare

Rezilienţa - un factor de protecţie în faţa evenimentelor traumatizante,

centrându-se pe întărirea relaţiilor cu ceilalţi (compasiune, altruism), modificarea
percepţiei asupra propriei persoane (toleraţă crescută, înţelepciune), modificarea
percepţiei asupra vieţii (preţuirea timpului, a valorilor, a credinţelor).
Factorii constitutivi ai rezilienţei la copil:
•Părinţi cu bune calităţi parentale
•Alţi adulţi competenţi
•Deprinderi intelectuale
•Aptitudini, talente
•Sentimentul valorii personale, al încrederii
•Securitate socio-economică
•Un mediu şcolar pozitiv
•Momentul de dezvoltare
Resurse personale: Resurse sociale:
• A fi flexibil • O figură securizantă de ataşament
• A fi primul născut • Manifestarea de emoţii pozitive
• Genul feminin • Coeziune familială
• Autocontrol şi control al realităţii • Ataşament interfratern
• Eficienţă • Reţeaua de suport social a familiei
• Stimă de sine crescută • Climat şcolar apreciativ
• Competenţe sociale (empatie, sociabilitate, • Relaţii cu colegii şi prietenii
responsabilitate) • Modele prosociale
• Abilităţi de coping activ • Bătrânii familiei
• Ataşament securizant
Repere în stimularea rezilienței

1. Comunicarea emoţională - bazată pe respectul tăcerii copilului, care depinde

de empatia adultului.

2. Dialogul reflectiv - a implica copilul în exprimarea opiniilor, dobândind astfel

un autocontrol mai bun al emoţiilor.
3. Repararea rupturilor – copilul trebuie sprijinit în a-şi păstra relaţiile sociale,
în a le valoriza.

4. Colaborarea – acţiuni comune copil-adult. Copilul se simte conţinut.

5. Naraţiunea coerentă – copiii traumatizaţi au istorii personale lacunare, au

viduri de amintiri, iar o istorie personală lacunară duce la probleme identitare.
Caracteristicile familiei reziliente:
• coeziune, stabilitate
• flexibilitate
• împărtăşirea emoţiilor
• devotament
• interacţiuni pozitive, de calitate cu copilul
• atitudine proactivă
• empatie şi toleranţă
• respect pentru nevoile individuale
Repere pentru intervenţie
• Obiectivele procesului de intervenţie:
- reducerea problemelor emoţionale sau de comportament
- îmbunătăţirea comportamentului adaptativ (la mediul familial, şcolar, social)
- creşterea stimei de sine
- punerea în contact cu propria persoană
- exprimarea emoţională şi validarea emoţiilor
- hrănirea şi întărirea Eului, prin antrenarea resurselor reziliente, stimularea
inteligenţei emoţionale, tehnici corporale şi senzoriale
Etape în intervenţia psihoterapeutică

Sesiuni introductive

Sesiuni mediene

Încheierea procesului
Sesiuni introductive

1. Construirea și dezvoltarea relaţiei terapeut – copil – stabilirea alianţei

terapeutice
2. Evaluarea şi stabilirea contactului – date despre copil şi mediul său, motivaţii,
confidenţialitate
3. Stabilirea obiectivelor
Sesiuni mediene
4. Eliminarea blocajelor emoţionale şi comportamentale – prin întărirea la copil a
simţului de sine şi a suportului de sine; crearea de experiențe care să stimuleze și
să intensifice stimularea simțurilor (tehnici senzoriale, corporale);

5. Parcurgerea unor experienţe integratoare – definirea Eului; a învăța copilul să

discrimineze între sine și mediu; încurajarea exprimării emoționale;

6. Abordarea copilului prin stimularea proiecţiilor – tehnici expresive, creative și

proiective; hrănirea Eului;

Fiecare sesiune e impredictibilă.

Încheierea procesului – poate fi dificilă, trezind în copil teama
separării.

7. Evaluarea schimbărilor: comportamentale, cognitive, emoţionale

8. Consolidarea câştigurilor şi întărirea lor

Care este momentul potrivit?

Recomandări pentru intervenție:

- Distragerea atenţiei de la sursa de stres

- Stimularea creativităţii copilului în vederea gândirii divergente
- Validarea emoţională – prin transmiterea unor mesaje de validare: emoţiile sunt
normale, fireşti; emoţiile nu sunt valori, nu sunt bune/rele; ne putem exprima
emoţiile fără a ne simţi vinovaţi.
- Denumirea emoţiilor
- Sublinierea semnificaţiei: momentul în care copilul experimentează o emoţie
negativă poate fi context de învăţare
- Întăririle pozitive.
 Rolul părinţilor în terapia copilului
• ajută copiii să menţină câştigurile terapeutice
• sprijină tratamentul copilului lor, prin aducerea la timp la cabinet, prin
furnizarea de informaţii necesare despre funcţionarea copilului la şcoală şi în
familie şi prin lucrul cu terapeutul în obţinerea unei înţelegeri empatice a
nivelului de dezvoltate al copilului lor, trăsăturilor de personalitate şi
problemelor sale personale.
• învață să vină în întâmpinarea nevoilor copilului în mod adecvat, să îşi
recunoască interacţiunile dezadaptative cu copilul lor şi să înveţe alte moduri
de relaţionare şi comunicare mai adaptative.
• învață să se adapteze schimbărilor realizate de copiii lor prin terapie, care
presupun o mai mare independenţă şi asertivitate.
Exemplificări
Ce gândesc şi ce simt

• Instrucţiuni: Mai jos sunt prezentate propoziţii pe care te invit să le completezi,

pentru a mă ajuta să te cunosc şi să înţeleg ceea ce simţi şi ceea ce gândeşti.
Poţi să spui / scrii orice gândeşti. Nu există răspunsuri corecte sau greşite, este
vorba doar de ceea ce simţi şi gândeşti.
• Cel mai mult îmi place...
• Cel mai puţin îmi place...
• Majoritatea adulţilor sunt...
• Mama mea crede că sunt...
• Tatăl meu crede că sunt...
• Educatoarea / Învăţătoarea / Profesorul meu crede că sunt...
• Colegii de clasă cred că sunt...
• Prietenii cred că sunt...
• Mama mea mă face să mă simt...
• Tatăl meu mă face să mă simt...
• Fratele/sora mea mă fac(e) să mă simt...
• Eu sunt...
• Atunci când mama îmi dă ceva de făcut, eu...
• Atunci când nu mă ajută nimeni, eu...
• Atunci când educatoarea / învăţătoarea / profesorul îmi spune să fac ceva, eu...
• Atunci când educatoarea / învăţătoarea / profesorul mă corectează, eu...
• Atunci când nu ştiu lecţia, eu...
• Atunci când am teme multe, eu...
Despre trăirile mele
• Instrucţiuni: Completează fiecare propoziţie cu cuvintele tale, descriind ceea
ce simţi.

• Am simţit teamă atunci când...

• Sunt foarte bun la...
• Mă entuziasmez atunci când...
• În majoritatea timpului mă simt...
• Sunt fericit atunci când...
• Sunt supărat atunci când...
• Sunt trist atunci când...
• Sunt calm atunci când...
• Sunt furios atunci când...
• Sunt recunoscător pentru...
• Mă simt singur atunci când...
 GHIDURI DE BUNE PRACTICI

Asociaţia Americană de Psihologie,

Divizia (12) de Psihologie Clinică (https://www.apa.org/about/division/div12),
Divizia (29) de Psihoterapie (https://www.apa.org/about/division/div29),
Divizia (17) de Consiliere psihologică (https://www.apa.org/about/division/div17)
Divizia (53) de Psihologie clinică a copilului si adolescentului
(https://www.apa.org/about/division/div53).
Recomandări bibliografice

American Psychiatric Association. (2013). DSM-5: Diagnostic and statistical manual of mental disorders (5th ed.). Washington, DC:
Author.

Chell, E., & Athayde, R. (2009). The identification and measurement of innovative characteristics of young people. Development of
the Youth Innovation Skills Measurement Tool. London: NESTA.

Cicchetti, D., & Garmezy, N. (1993). Prospects and Promises in the Study of Resilience. Development and Psychopathology, 5(4),
497–502.

Clegg, S., & Bradley, S. (2006). Models of Personal Development Planning: practice and processes. British Educational Research
Journal, 32(1), 57-76.

Davis, N. (2007). Povești terapeutice - Partea VIII – Stres Posttraumatic. București: Editura Jucării Vorbărețe.

Erskine, R. G. (2018). Integrative psychotherapy in action. Routledge.

Gîrlaşu-Dimitriu, O. (2004). Empatia în psihoterapie. Bucureşti: Editura Victor.

Golu, F. (2015). Manual de psihologia dezvoltării. O abordare psihodinamică. Iaşi: Polirom.

Ionescu, S., Blanchet, A., Motreuil, M., & Doron, J. (2013). Tratat de psihologie clinica și psihopatologie. București: Editura Trei.
 m.
Hall, E., Hall, C., Stradling, P., & Young, D. (2006). Guided imagery: Creative interventions in counselling & psychotherapy. Sage.

Holder, M. (2012). Happiness in children: Measurement, correlates and enhancement of positive subjective well-being. New
York, NY: Springer.

Minuchin, S., Wai-Yung, L., & Simon, G. M. (2006). Mastering Family Therapy. Journeys of Growth and Transformation, Second
Edition. John Wiley & Sons.

Mitrofan, I. (2008). Psihoterapie - repere teoretice, metodologice și aplicative. București: Editura SPER.

Norcross, J. C., & Goldfried, M. R. (Eds.). (2005). Handbook of psychotherapy integration. Oxford University Press.

Oaklander, V. (1988). Windows to our children: A Gestalt Therapy Approach to Children and Adolescents. Highland NY: The Gestalt
Journal Press.

O'Brien, M., & Houston, G. (2007). Integrative therapy: A practitioner's guide. Sage.

O.M.S (2016). ICD 10 - Clasificarea tulburărilor mentale şi de comportament. Descrieri clinice şi îndreptare diagnostice. București:
Editura Trei.

Rogers, C. R. (2008). A deveni o persoană. București: Editura Trei

Salome, J. (2007). Dacă m-aş asculta, m-aş înţelege. București: Editura Curtea Veche.