PRINCIPII DE BAZĂ ALE DILATAŢIEI CONDUCTELOR

În timpul exploatării, orice conductă este supusă unei variaţii de temperatură provenite
atât din modificările temperaturii mediilor tehnologice transportate prin ele, cât şi din
modificările de temperatură ale mediului înconjurător, variaţii de temperatură care au drept
consecinţă o modificare a dimensiunilor conductei, deci, dilataţia ei.
Sub influenţa temperaturii, conducta în ansamblul ei se dilată după cele trei direcţii,
interes practic prezentând însă numai dilataţia axială a conductei.
Dacă variaţia de temperatură,
t = tr - tm (6.1)
este sub 500C, atunci dilataţiile conductei sunt preluate de caracteristicile elastice ale materialului
conductei, unde:
tr – este temperatura de regim;
tm – temperatura de montaj.
În cazurile în care variaţiile de temperatură, t, sunt mai mari de 500C, preluarea sau
compensarea dilataţiilor se poate face fie prin autocompensare, fie cu ajutorul unor elemente de
conductă uşor deformabile sau deplasabile numite compensatoare.
 Autocompensarea dilataţiilor înseamnă preluarea dilataţiilor de către însăşi sistemul elastic
al conductei, asigurată prin alegerea unei anume configuraţii a traseului de conductă, astfel
încât, în materialul tubular să nu apară tensiuni de natură termică periculoase. Elasticitatea
unui sistem de conducte (a unei conducte) este determinată de:
- configuraţia traseului;
- raportul dintre dimensiunile geometrice liniare;
- caracteristicile geometrice ale secţiunii transversale ale tubulaturii (ţevii);
- caracteristicile elastice ale materialului ţevilor (t; Et).
 Compensarea dilatatiilor termice apare necesară în cazul unor sisteme de conducte (sau
unei conducte) care nu au o elasticitate suficient de mare încât să poată prelua singure
dilataţiile, astfel încât tensiunile de natură termică să se menţină sub limita admisibilă. În
aceste cazuri, pe traseul conductei sunt prevăzute dispozitive speciale, numite compensatoare
de dilataţie, care măresc considerabil elasticitatea sistemului de conducte.
Indiferent de configuraţia traseului unei conducte, analitic se demonstrează că ea se va
dilata pe direcţia dreptei ce uneşte extremităţile (fig. 6.1), dreaptă ce poartă denumirea de axă
termică.
Cantitativ, dilataţia afectată de traseul de conductă se exprimă prin expresia:
t
Δl=α ⋅l⋅Δt (6.2)
unde:
l – este distanţa (în linie dreaptă) dintre extremităţile conductei, în m;
t – este coeficientul de dilatare liniară al materialului conductei, în m/m0C;
t – diferenţa între temperatura peretelui metalic al conductei t r, în condiţiile de regim şi
temperatura de montaj tm, în 0C.

Fig. 6.1 Traseul unei conducte

 Dacă extremitatea B a conductei ar fi liberă, atunci conducta, - în ansamblul ei – s-ar
dilata liber o dată cu creşterea temperaturii peretelui metalic de la temperatura de montaj tm la cea
de regim tr, capătul liber deplasându-se în poziţia B’. În acest caz, nu se produc stări de
deformaţii în materialul tubular şi, deci, în acesta nu ar apare stări de tensiuni suplimentare.
Dacă extremitatea B a conductei este fixă (cazul real al conductelor tehnologice), atunci
dilataţia termică l se va dezvolta ca deformaţie specifică de compresiune de natură termică,
exprimată prin expresia:
Δl
εt =
l ,
m/m (6.3)
care dă naştere unei stări de tensiuni de natură termică, după direcţia axială, exprimate conform
legii lui Hooke:
t t t t t
σ x =ε ⋅E =α ⋅Δt⋅E , în MN/m2 (6.4)
în care, E reprezintă modulul de elasticitate longitudinal al materialului din care este realizată
t

conducta la temperatura de regim, în MN/m2.

Dacă A este aria de rezistenţă a conductei, în m2, atunci forţa axială de natură termică
t
corespunzătoare tensiunii σ x este:
t t t
F x =A⋅E ⋅α ⋅Δt , în MN (6.5)
t
Această forţă axială ( F x ) este de natura unei întinderi, dacă dilataţia nu este împiedicată
şi de compresiune dacă dilataţia conductei este împiedicată.
Dacă conducta nu flambează şi este îndeplinită condiţia:
t
Fx ¿ ¿ (6.6)
forţa axială de natură termică Ftx se va transmite, fie punctelor fixe ale traseului, fie aparaturii de
care conducta este racordată.
În relaţia (6.6.) forţa critică de flambaj, Fcr, se poate determina cu relaţia lui Euler:
2 t
π ⋅E ⋅I min
F cr=
l 2f (6.7)
în care:
Imin – este momentul de inerţie al secţiunii de rezistenţă, în m2;
lf – lungimea critică de flambaj, în m.
Considerând condiţia (6.6) şi expresia (6.5), rezultă valoarea maximă a diferenţei de
temperatură, pentru care nu există pericolul flambării, deci, pentru care conducta poate funcţiona
fără compensatoare de dilataţie:

Δt ¿ ¿ (6.8)
Pentru micşorarea tensiunilor de natură termică, dilataţiile împiedicate trebuie preluate fie
prin autocompensare, adică de însuşi sistemul elastic al conductei, ales judicios, fie prin
montarea pe conductă a unor elemente uşor deformabile (compensatoare), cu capacitatea de a
permite preluarea dilataţiilor pe seama deformării elastice a elementelor componente.
Mărirea elasticităţii sistemului de conducte se face prin:
- alegerea judicioasă a formei traseului conductei, cu elemente liniare de lungimi optime;
- alegerea unor materiale pentru ţevi cu modul de elasticitate longitudinal cât mai mic;
- micşorarea caracteristicilor geometrice ale secţiunii transversale ale ţevii.